Spre farul roșu de la capătul drumului

Urcăm dealul, e sălbatic, cu un vânt pe măsură, plin de flori mov ce doar par delicate, iarbă cu firul înalt, uneori verde, alteori gălbuie, cu marea de o frumusețe tulburătoare străjuind coasta, nu are culorile Greciei, nu e frumoasă ca o pictură, e chiar cenușie și sălbatică ca și vântul, dacă nu și mai și, uneori nemișcată parcă de milenii, alteori bine vălurită, e o mare istorică, o mare a trecutului și a vikingilor, e marea exploratorilor și poartă cu ea curajul tuturor celor care au îndrăznit vreodată să se aventureze pe apele ei atât de puțin primitoare. Câte o pânză albă pe ici și colo mă umple de speranță și bucurie, nu știu de ce, poate fiindcă orice picătură de alb e pur și simplu frumoasă ca o pană de porumbel pe întinderea nesfârșitului.

Da, dealul e absolut fermecător și are o calitate care nu poate fi negată. E atemporal, e veșnic, e pretutindeni.

Cristi (uimit și fericit de regăsire): - Parcă aș fi pe poiană la Lonea.

Lili (cam gâfâind, dar plină de recunoștință pentru această întâmplare întâmplătoare):

- Parcă aș fi pe deal la Petroșani. Ba nu, parcă aș fi la Tomnatic, în copilărie, simțind toate aromele cerului și ale câmpului, imensitatea lumii și bucuria din toată firea.

Dealul acesta e de fapt imaginea vie a tuturor dealurilor din sufletul nostru.

Stau întinsă în iarba care se transformă în pădure de jur împrejurul meu. Atât de simplă e fericirea. Se strevezesc norii o țâră, se strecoară un pic de albastru ca o părere. Simt cum adevăratul albastru palpită, freamătă dincolo de bariera cețoasă a norilor. Marea și-a amestecat acum culorile, în găleți de gri și albastru, vărsate la grămadă, așteptând lumina să o dumirească ce vrea să fie. Neputând să se decidă singură pe care drum să o ia.

- Hai, inegala mea, zâmbește Cristi în timp ce se uită după mine să vadă dacă mai sunt pe cărarea din spatele lui. Asigurându-se că nu m-a pierdut.

- Cum arăt, Cri?, întreb eu, știind că prin părul meu au trecut hoardele sălbatice ale vântului.

- Ca o vikingă ieșită de la coafor, mustăcește omu’ meu, zicând exact ce mă umple de încântare. Uneori e inspirat de-a dreptul și zice chestii memorabile.

Trecutul e omniprezent, de la memorialele presărate pe tot locul, închinate eroilor sau menționând numele vreunui duce de la 1800, care a făcut neapărat ceva pentru englezii lui, până la băncile cu inscripții purtând amintirea cuiva prin zilele cu ploaie și prin zilele cu soare. Citesc încântată, eu mereu sunt încântată, și găsesc adevărate picături de frumusețe. “He was a true gentleman.”, scrie despre cineva care a trăit cu vreo 30 de ani în urmă și zâmbesc cu drag când încerc să mi-l imaginez, baston, joben și un aer prețios și demn, admirând ținuturile și depărtările.

Niște americani ne întreabă, disperați de atâta drum, dacă știm unde e farul. Da, chiar așa, unde papură vodă e farul roșu din poze pe care îl căutăm cu toții?! Mișunăm ca furnicile de-a lungul crestei în căutarea lui și nema pișta. Drept e că drumul mi-a acoperit toate nevoile emoționale pentru vreo șase luni de aici înainte, mi-a umplut toate rezervoarele de frumusețe și m-a rotunjit în perfecțiunea mâinilor lui asprite de vânt. Dar n-ar strica să dăm și de far!

După vreo două ore, nici mai mult, nici mai puțin, iacătă și farul. Victorie! Subțirel, cam singurel, răsărind din cerneala algelor și a apelor, taman lângă creta albă a coastei netezită parcă de un meșter foarte priceput. Absorb prin toți porii imaginea. Roșu, alb șocant, albastrul mării, verdele costișei, hotărăsc pe loc să îi acord titlul onorific de „my happy place”. Acum am două, unul în Corfu, pictat în culori grecești, unul lângă lighthouse-ul roșu englezesc. Oricine trebuie să aibă un far pe lumea asta. Mai ales unul roșu. Dă bine când rătăcești în întuneric.

Declar pompos, așa cum Cristinelu’ e deja obișnuit:”Aceasta e una din cele mai fericite zile din viața mea.” “Din viața noastră”, mă corectează omu’ meu la fel de fericit.

Coborâm spre mare pe coasta înflorată și învălurită-n vânt. Cu pași foarte mici, să nu mă prăbușesc naibilui chiar într-una din cele mai fericite zile din viața mea. Și mâncăm mure, față-n față cu marea, murele sunt dulci, au gust de flori și de albine, crescute în palmele sărate ale brizelor, gust de soare și de vânt. Nu știu unde e soarele, dar ele l-au găsit cândva, l-au sorbit și l-au păstrat în acest negru mustos, savuros.

Cristi declară încântat “Toată Anglia-i o mură!”, în timp ce îmi culege pumni întregi de dulceață, mie, vikingă a vântului și hipsteriță nou declarată, mie, drăguțica lui nevastă fanfaroană. Tare mi-e drag de el. De noi împreună pe această coastă englezească, în această zi bătută de vânturi.

- Uită-te la bondarii ăștia! Curată nesimțire! Nu fac nici o treabă. Dorm în flori.

Chiar așa. Urmăresc privirea lui Cri și da, acolo sunt bondari. Stau ca vodă în lobodă pe florile de o frumusețe grațioasă și dansează odată cu ele în bătaia vântului.

Cam ca noi acum, măi, Cristinelu’ meu. Și ce bine e!

Tribut Beatles pe plaja din Eastbourne

Cupola foișorului e turcoaz, ușor vintage, strălucind ca o piatră prețioasă pe fundalul verzui-safir al mării, iar micul palat alb de pe ponton primește toată lumina soarelui în asfințit, strălucind ca o picătură de lună.

Așteptăm. Nu e nimeni pe scenă, dar boxele răsună. “Până începe, deja am ascultat toate melodiile Beatles”, exclamă Cristi, sastisit de dorințele perpetue, hipsteriene ale nevesti-sii. Ne plimbam noi agale pe faleză, am văzut afișul și mi s-au aprins toate beculețele că vreau și vreau concertul-jucărie. Ce să mai facă bietul om?!

Lili (fericită de frumusețe): - Da’ de unde, formația o să fie glorioasă, uite ce scrie acolo, că formația din Eastbourne e cea mai “busiest” din tot UK-ul. Iaca, suntem exact aici, pe strada fanfaronilor, în mijlocul din dodoașcă, Lili fanfaroana (sau faraoana, cum dă mai bine!) cu trupa fanfaroană.

Cri: - Dacă zici tu. Cei mai ocupați din toată Anglia, adică mai ceva ca un taraf de-al nostru la o nuntă!

E un frig de-a dreptul artic pe acest litoral englez, am jerseu și pelerină și tot tremuricesc. Poate doar mie mi-e așa de frig?! Mă uit primprejur. O fetiță blondă, într-un tricolaș marin, dansează, păruțul îi saltă în șuvițe grațioase în bătaia vântului și pare de-a dreptul fericită, ba chiar în extaz. Clar e adaptată vremii, nu ca mine.

Majoritatea spectatorilor sunt de vârsta a treia, era să scriu „majoritatea pacienților” (noi nu ne încadrăm încă, doar „încă”), așa că e normal și de înțeles entuziasmul care îi bântuie, Beatles e din tinerețea lor glorioasă.

Îmi imaginez că sunt chiar ei, Beatleșii, adevărații, sunt îmbrăcați la fel, vorbesc la fel, cu un accent cântat absolut fermecător, pe care nu-l înțeleg deloc, au frizurile identice, chiar si pantofii sunt cu un pic de toc, evident din vremuri de mult apuse. Iluzia autenticității e ușor de modelat de mâinile mele atât de pricepute, din fericire am fost blagoslovită cu un auz nu prea fin, nu disting „cacofoniile”, nici vederea la distanță nu e cine știe ce în ciuda ochelarilor, tot ceea ce văd sunt exact detaliile grosiere care îmi construiesc iluzia. Uite-i, Ringo Starr, Paul, John și George. Pentru prima oară în viața mea mea mă întâlnesc cu ei pentru aproape două ore. Și îi ascult, și îi ascult sub noaptea tot mai groasă, sub cerul întunecat, aducând a furtună, tremurând în vântul deloc ușurel, evitând să mă uit spre Cristi, care probabil mustăcește în barbă. Mă agăț doar de mâna lui caldă, e singurul lucru rămas cald în întreg universul în timp ce alerg prin anii ’70 cu vântul fluturându-mi pletele de Rapunzel, hipsterizată la maximum, eu și toți cei din jur.

Uite, e atât de electrizant totul încât pensionarii și-au părăsit scaunele cu rotile, s-au ridicat și dansează cu entuziasm tineresc și de mult uitat.

E ziua cuiva și “Beatleșii” o invită pe sărbătorită pe scenă, dedicându-i o melodie. Bătrânica în rochie vaporoasă, albastră (cred că și ea e un pic hipster, doar dacă nu cumva e vreo prințesă din povești), cu părul alb, primește o tamburină și dansează grațios în lumina reflectoarelor. Deodată, printr-un act brusc de magie pură devine o tinerică grațioasă, cu plete blonde, fluide, cu rochița vălurind mătăsos în bătaia vântului, argint topit și albastru de-nu-mă-uita. Privesc cu gura căscată prin portalul timpului, e chiar ea, fata frumoasă care a fost.

Privirea îmi alunecă spre un cuplu septuagenar, ea în hăinuță roșie, amândoi dansând cu pasiune, împletindu-și pașii la unison cu bucuria și dragostea tinereții. E magia muzicii, dar mai ales a acestor suflete care au păstrat bucuria vremurilor de demult în casete atât de prețioase. Vraja vine din public, categoric, din felul cum ei primesc muzica, din tot entuziasmul acela de altădată, când Beatleșii erau ai lor și erau pe valul cel mai înalt al lumii. Mi-i imaginez atât de bine în anii lor 20, ani de glorie ai fiecăruia, mândri de tinerețea lor, de imperiul lor, de trupa lor, mi-i imaginez teleportați brusc în vârsta lor de aur și pe mine împreună cu ei.

Concertul- tribut se termină glorios cu un potpuriu de artificii ce înfloresc în lanțuri de licurici pe cerul negru tuci al nopții. Sunt convinsă că îi plac și lui Cristinelu’, asta în caz că a supraviețuit mental falseturilor drăguțeilor de pe scenă. Te pomenești că or fi niște bătrânei și ei, iar eu îi cred tinerei. Dar ce importanță mai are, bine că m-am distrat de numa’ în această aventură arctică.

Am înghețat cu totul, dar știu brusc care e diferența dintre Brighton și Eastbourne. Le-am crezut atât de asemănătoare, aceleași pontoane cu castelașe albe și parcuri de distracții înaintând în mare, aceleași pietre bătând spre bolovani cu diplomă pe întinderile plajelor, același frig, dar sunt atât de diferite.

Eastbourne e mai Beatles, Brighton e mai rock’n roll. Eastbourne e pașnic, luminos și pensionat, Brighton e parcul cu graffiti și ciudățenii atractive, vibrând mai tineresc din toate balamalele-i un pic ostenite. Eastbourne își acceptă cu seninătate vârsta, Brighton luptă din răsputeri să țină pasul. Eastbourne oftează ostenit pe o bancă, dragul de el, Brighton, plin de tatuaje stă încă drept pe motocicleta pe care o turează la maxim.

Grăbim pasul spre hotel, zgribuliți până la os, printre palmierii englezești învățați cu frigul, luminițe pe tot locul, atârnând în ghirlande, și marea cenușie murmurându-și visele.

Sub plapuma caldă, îndopată preventiv cu nurofen, singura întrebare care mi se învârte obsedant printre imagini cu valuri și rochițe albastre fluturând în vânt e cum am ajuns eu în anii ’70, pe o plajă din Anglia, ascultându-i pe Ringo Starr și John Lennon.

E de mirare, zău așa!

În pași de globetrotter

Pășesc săltat, cu rucsacul în spinare spre măreața vacanță de două zile din Eastbourne. Mă simt ca o fetișcană ce râde mușcând dintr-o zi plină de soare și de albastru. Cu poftă. Nici nu mă mir, soarele a devenit așa priveliște rară, încât ușoara lui prezență, fie și îndepărtată, mă umple de bucurie.

- Ale, mă simt ca un globetrotter. În sfârșit am ajuns ce mi-am dorit o viață. Sunt gata să urc munții, să traversez râurile înot, n-are importanță că nu știu să înot, sunt gata să țopăi ca un cintezoi, trilulind a bucurie și extaz.

Cri (zâmbind ascuns): - Îți lipsește o țigară cu marihuana în colțul gurii, Liliuca mea, așa ar fi clar pentru toată lumea de unde prezinți simptomele astea ciudățele.

Li (săltăreață și veselă): - Da’ de unde, nu-mi trăbă’, mie îmi curge substanța interzisă direct prin vene. Așa m-am născut.

Vă rog, să fie clar, în afara de experiența din Amsterdam, cu biscuiții "high" și râsul până la leșin, nu am încercat niciodată nimic dubios!

Ale (filosofic, privindu-mă ca pe o insectă sub microscop): - Hm, mamă, eu cred că până acum nu ai fost așa pe deplin hipster cum ești în clipa asta. Dacă stau să mă gândesc bine, acum vreo 15-20 de ani erai altfel orientată, voiai ca toată lumea să respecte legea orice-ar fi! Încă port sechelele acelor vremuri de restriște. Acum, ești total zăbăucă, îi dai întruna cu „trăiește clipa!”, “dacă nu vrei să faci ceva, nu face!”, “nu trebuie să respectăm”, „hai să ocolim restricțiile de orice fel”, hm, cum ai ajuns de la una la alta?! Ești o specie destul de interesantă.

Lili (fericită de-i zbârnâie celulele responsabile cu albăstrirea și rozalirea realității): - Eu și acum sunt foarte conștiincioasă. Mi-au spus la grădiniță să fac cursuri, le-am făcut, ba chiar și în plus, că-s ciuri buri. Și ca să știi, mereu am fost zăbăucă, dar m-am controlat din răsputeri, că doar aveam copil de crescut. Acum sunt liberă să fiu.

Cri (îngrijorat să nu fi uitat ceva): - Oare trebuia să ne luăm costumele de baie?!

Lili (uitându-se la el oripilată): - Doamne feri, poate din alea de neopren! Nu vezi ce frig este?! 20 de grade. Sper să ne ajungă doar geaca de ploaie!

Cri (care nu mai înțelege care-i rostul): - Păi și ce facem toată ziulica acolo dacă nu plajă?!

Li (visătoare): - Plajă în stil englezesc. Stăm pe păturică, pe mulțimea de pietricele, îmbrăcați bine și admirăm marea. Eu pot să fac asta ore în șir.

Îl văd pe Cristinelu’ cum privește în gol, încercând să-și dea seama ce papură vodă o să facă el, încotoșmănat, pe o plajă de-aiurea.

Continui să merg în pas săltat, trilulilu, cu avânt pioneresc, dar bineînțeles că nu urmează să țopăi pe crestele munților și nici pe valurile oceanelor, sunt conștientă, o să iau doar nițel metroul și apoi niște tren, cam asta-i toata aventura ce mă așteaptă. Altceva e însă important aici. Că mă simt globetrotter. Și prin urmare, sunt. Mă simt globetrotter din vârful adidașilor până în vârful rucsacului. Dacă rămânem cumva fără bani prin sudul Angliei, îmi trece un gând fericit prin căpăcel, o să lucrez câteva zile la o fermă. Și apoi o să călătoresc mai departe străbătând lumea-n lung și-n lat.

Ale (răsuflând ușurat): - Măcar bine că nu mai vrei să mă faci pe mine globetrotter! Ani la rândul visul tău cel mai mare legat de fiul tău era să-l faci globetrotter, asta ți se pare normal?!

Li (victorioasă): - Vezi că eram zăbăucă și pe atunci?!

Cristi începe să tușească înfundat pe sub mască și declară că-l ustură gâtul, asta după ce m-a întrebat dacă am luat testele covid de acasă. Hait! Taman pe alea nu le-am luat. Și nu am luat nici propolisul nostru românesc, leacul minune ori de câte ori te doare gâtlejul. No, lasă, suntem vaccinați, n-are ce să ni se-ntâmple. Cred că astea sunt obstacole de-a dreptul adevărate și absolut insurmontabile furnizate de subconștientul lui Cri, care născocește acum tot felul de grozăvenii de spaima mării englezești pe care va trebui să o suporte două zile nici mai mult, nici mai puțin. Oricum ai lua-o, oricum ai învârti-o, plaja englezească nu e o plajă grecească și vara nu-i ca iarna. Sau, ca să ne adaptăm, vara e ca iarna, că-i tot aia pe aici.

Li (mulțumită ca un păun): - Bine că am ajuns la timp la tren, că altfel nu mai prindeam loc, la ce aglomerație e.

Cri (filosof): - Poi da, la ce caniculă e, toată lumea vrea la mare!

Am aruncat repede rucsacii minimaliști în cameră și ne-am repezit să vedem marea. Avem noroc și de ceva soare și de culori frumoase sus și jos. După nici doi pași, ne oprim la o terasă, fără cafea nu mai putem să mișcăm. O muscă verde aterizează pe mâna lui Cristinel. O pozează încântat.

Li (scuturându-se): - Poftim, eu fac poze cu buburuze drăguțe, fie ele și de lemn, el face cu muște. Fă-i vânt, că nici nu pot să mă uit la ea!

Musca pică leșinată.

Li (vivace și cu replică rapidă): - Sărăcuța, după ce a făcut contact cu Cristinelu’, a decedat.

Cri (și mai iute): - Nu toată lumea rezistă ca tine, Liliuca.

Lili (învinsă iar la puncte, schimbă subiectul, care nu era un subiect): - Ale, încotro o luăm? Alege tu, că stai numai o zi. În susul falezei sau în josul ei?!

Ale (stupefiat): - Astea-s toate opțiunile?!