Mâinile mele împletite

Mă uit atent la mâinile mele. Nu știu de ce arată așa de rău. Am 53, dar pielea de pe ele e atât de uscată, ca o foiță, ridată, încât îmi văd cei 70 de ani din viitor oglindiți pe deplin în această fragilitate efemeră. Poate de la spălat vase, apa asta londoneză e atât de clorată încât lasă pete albe pe orice speli. Ar trebui să folosesc mănuși, dar nu pot să lucrez cu ele. Asta e, îmi zic doar un pic supărată, pagubă-n ciuperci.

Nu o să stau să mă holbez la amprentele timpului, această Godzilla care zdrobește totul în jur. Am altele mai bune de făcut. Și uite, fața arată destul de binișor, îmi zic încurajator, în timp ce mă privesc în oglindă. S-a mai dus din strălucire, lumina aia interioară care izbucnește dinspre înăuntru în afară când ești tânăr, ba chiar în proporție destul de mare, dacă ar fi să împărțim pe proporții. Trăsăturile, încă frumoase din punctul meu de vedere, care mă zbat de o viață să fiu narcisistă, au așa, un abur, un voal de toamnă, un praf de frunze mărunțite așternut străveziu peste ochi, peste gura ușor obosită, peste întreaga față. Culori de toamnă, un cenușiu translucid, gata să se transforme în vânt și ceață. De câte ori fac o poză, trebuie să-mi amintesc să zâmbesc cu ochii, chemând lumina dinăuntrul meu. Mai este ceva lumină pe acolo. Dacă uit să fac asta, deși zâmbesc cu gura până la urechi, ochii au așa o privire de cățel părăsit, încât invariabil mi se face milă și șterg poza. Cu zeci de ani în urmă, zâmbetul aducea cu el lumina, exploda strălucitor ca o supernovă. Acum trebuie să dau comandă prin creier, hei, trimite niște lumină, cheam-o de undeva și așterne-o nițel pe față, să nu murim de tristețe când ne uităm la vreo poză cu mine.

Mă mai uit o dată în oglindă, îmi zic liniștitor că e bine și oricum nu am ce face, așa că mă împac cu situația și mă duc pe balcon, locul filosofelilor mele știute și neștiute. Azi dă a ploaie, nori de furtună se văluresc de-a lungul și de-a latul, dar îmi place, furtunile m-au umplut întotdeauna de râs clocotitor, de o energie sălbatică, mă bucur că asta nu s-a schimbat. Stau liniștită pe scaun, respirând adânc aerul viguros încărcat de electricitate și mă caut. Eu pe mine însămi.

Fetița aceea mică și blondă de demult tare mai este oare?! Aveam vreo cinci ani și părinții mă lăsaseră singură acasă, așa că am hotărât să plec după ei. Întind palma mea ridată prin perdeaua timpului și iau de mână copilașul acela curajos care merge pe o stradă pustie în beznă, exact pe mijlocul ei, copaci înalți de o parte și de alta. Îi zâmbesc, nu-i e frică deloc. Oriunde mă uit după codița săltăreață, același curaj și avânt spre înainte, uneori necugetat, dar proaspăt și plin de putere. Îmi place copilul acesta, îmi întorc privirea spre înlăuntrul celulelor mele, da, e încă acolo, în această femeie de astăzi. E aici, fetița săltăreață și bravă, cu ochii ei de peruzea transparentă. Din ea s-au tras toate îndrăznelile mele, din curajul ei nemăsurat m-am hrănit și inspirat o viață. Și încă mai este. O fetiță minunată care încă aleargă voios pe strada întunecată, străjuită de copaci bătrâni și înțelepți. Cu un chip mic și serios, netemându-se de balaurii întunericului. Degetele ei mărunțele se împletesc cu ale mele pe dinăuntru. Mânuța ei mititică tare se strecoară în mâna mea de acum, ascunzându-se ca într-o armură. „Curaj!”, îi zâmbesc, „aici sunt”. „Curaj!”, îmi șoptește, „aici sunt”!

Adolescenta visătoare, palidă și tăcută, șoricel cenușiu, străveziu, oare unde o fi?! Citind întruna, zeci de cărți, visând și umblând prin lume într-o stare de absență perpetuă, construind povești elaborate, în detaliu de filigran și trăind doar în poveștile din capul ei. Cu zâmbet fraged și vise fără capăt. Mergeam pe trotuare pe drum drept și cădeam pentru că privirea mi-era întoarsă spre fantasmele pline de strălucire și curcubeie dinăuntru. Mă adunam din bucățele, îmi oblojeam palmele zdrelite și genunchii și visam mai departe. Abulică, senină, utopică până la miezul alabastrului. Albastros frumos încercând zborul și căderea din înalturi. Atât de sensibilă, atât de puternică în slăbiciunea ei de neînlăturat. Construind mirajul dragostei ce urma să vină din pene de porumbel și de păun, din fire de iarbă și umbre de nori.

Mă uit atent la palma mea ridată, tablourile desenate de ea sunt acum întipărite în ridurile fine, ea a pictat cu penelul ei neștiutor această dungă neîntreruptă a iubirii, această forță de neînlăturat a credinței în iubire. Am și acum probleme cu mersul înainte și, de câte ori cad pe drumul drept de prea multă visare, de câte ori îmi zdrelesc genunchii la propriu știu că e tot ea, adolescenta subțire ca fumul care mi-a scrijelit atunci demult liniile viitorului. E încă aici, strâng palma și îi îmbrățișez mâna delicată, cu pielea proaspătă, translucid de albă. Încă lupt pentru iubirile mele, încă merg pe drumurile născocite de ea, adolescenta aceea nespus de fragilă și de frumoasă. Am ținut minte tot ce m-a învățat, tot ce mi-a spus să nu fiu. Draga de ea. Cât de mult se temea să nu devin un adult plictisit și cinic, cât de mult se temea să nu îmi pierd speranța. Cum aș putea să fac așa ceva când ea încă respiră dulce prin toată ființa mea?!

Tânăra îndrăgostită, palpitând de pasiune și energie solară, foc și pară și explozie solară. Oare a mai rămas ceva din ființa ei plină de culoare, oare mă mai bântuie prin celule sau de-acum o să am doar această privire ușor pierdută și un pic cețoasă?! Tremura sufletul în mine de bucurie, viața râdea și dansa în cercuri magice de jur împrejurul meu, oamenii străluceau ca felinarele în întuneric. Aproape îmi dau lacrimile de frumusețea viziunii care mă străbate ca un fir de înaltă tensiune. Ardeam cu flacără înaltă și viața ardea la rându-i, arzându-mă, plină de savoare, de dulceață și de dramatism, toate încinse în cele mai înalte furnale. Acolo s-a călit oțelul de care m-am sprijinit în toți anii care au urmat. O mai simt încă, în toate celulele amintirilor mele. Încă aleargă ca o zână albastră, flacără ce apare ici și colo, uneori în extazul cu care îmbrățișez viața și clipa, alteori în puterea iubirii care mă stăpânește cu determinare și încăpățânare feroce, nevrând să se dea la o parte, nevrând să renunțe la nici o secundă de supremație în sufletul meu. Iubesc încă și viața are rost și savoare pentru că ea, îndrăgostita de douăzeci de ani e încă aici. Mâna ei puternică, vibrantă se agață de a mea și mă trage în sus, mă ridică în picioare, mă sprijină când mă clatin, e aici mereu, pentru mine mereu. Crezul ei fierbinte curge ca o sevă de un verde aprins dintr-o palmă în alta, bolborosind ca un gheizer fierbinte în care te poți scălda pe îndelete în orice zi de toamnă ploioasă.

Mă uit cu atenție la mâinile mele, de vreo două zile le dau insistent cu cremă, doar, doar își mai revin și se stabilizează la anii mei reali, nu la alte vârste încă netrăite. Incerte și neîncepute. Încă nu se vede nici un efect, dar mai insist. Aș putea să încerc și cu ulei de măsline, doar e miraculos. Dacă nu uit. Poate mâine. Acum mi-e prea lene.

Uite-o si pe ea, Doamna. Femeia matură de acum vreo zece, cincisprezece ani zâmbește frumos și cam dramatic din dosul liniilor adâncite în palmă, liane acvatice încolăcite sinuos în mijloc de deșert, de pustiu. Prin multe porți negre a trecut, multe vârtejuri vineții, dezamăgiri crunte și greșeli, greșelile altora au plesnit-o peste față, greșelile-i proprii au săpat șanțuri adânci în zâmbetul ei crispat. Uneori gata să cadă, gata să renunțe, să accepte inevitabilul, efemeritatea. Lipsa de sens. Deznădejdea cruntă a pietrelor albastre, cenușite. Alteori umblând ca un zombi lunatic prin lume, încercând cu disperare să-și recupereze visele. Uneori gata să accepte că nu există nimic, că sferele au dispărut demult, că iubirea e doar suferință și nemișcare cufundată în moarte. Învățând pe de rost tristețile și pașii înapoi. Uitându-se mirată și sfârșită cum castelele ridicate în zeci de ani de muncă sisifică s-au prăbușit la pământ cu zgomot de nimicuri zornăind aspru. E aici și ea, nemișcată, cu toate experiențele adunate frumos în straturile inimii, una peste alta. E liniștită acum, nu se mai zbuciumă. Cu vorba ei domoală și blândă mă ajută să ridic doar această casă simplă, de lemn frumos mirositor, cu cornișe de stejar și de mesteacăn, casa în care locuiesc acum. Aceasta casă a înțelepciunii. Fără ea, eu însămi, nu aș fi fost nimic. Palmele ei fine și răcoroase mă mângâie și mă alină, ea știe că tot ce mi se întâmplă s-a mai întâmplat, că nu e nimic fără întoarcere, că totul sfârșește, dar totul renaște din nou. Ea știe. Că iubirea e aici și va fi aici, atâta timp cât ea ține felinarul aprins. Nimeni nu se rătăcește dacă vede un felinar aprins. Eu una nu am cum să mă rătăcesc, Doamna mea, această femeie de o noblețe rară, care a crezut atât de mult și a luptat atât de mult, care s-a ridicat de atâtea ori, don quijotele meu interior e încă acolo, păzindu-mă de ceață și de pământ, e acolo, luminând drumul.

Îmi privesc mâna. Degetele ușor fluturătoare și un pic strâmbe, dar încă puternice. O închid, ca și cum aș vrea să ocrotesc o scoică albă, sidefată. Dar sunt eurile mele cele pe care le ocrotesc. Strâng tare în pumn mâna mică a fetiței curajoase de demult, palma dulce și plină de visuri a adolescentei de atunci, mâna puternică, caldă, a îndrăgostitei cu ochii aprinși de trăire, degetele fine, ușor bătătorite de drum ale doamnei care am fost. Toate sunt eu și eu sunt toate.

Dacă stau să mă gândesc bine, pielea asta cam ridată, întinsă nu așa de bine peste falangele ce încă vibrează acoperă o mână onorabilă, care și-a făcut datoria din plin, o mână de viking, descoperitor de noi ținuturi, o mână de mamă, blândă și ocrotitoare, o mână care a înfruntat furtuni și arșiță, ape clorate și ape infestate. Chiar are tot dreptul să fie cum dorește și cum poate să fie. Ridată, neridată, devine un detaliu complet nesemnificativ.

Zeci de ani, mâinile mele diferite ce s-au împletit cruce într-un legământ al frăției au fost mereu paznici de încredere ai drumurilor bune. Am greșit de multe ori direcția, dar în cele din urmă ori una, ori alta m-a smuls de acolo, din neguri și friguri, aducându-mă iar în miez de albastru. Miez de mare. M-au scuturat de cenușă și mi-au arătat drumul bun, drumul meu curajos și plin de iubire, pe care pășesc acum atât de vulnerabilă, atât de fără măști. Neînfricat pășesc și plină de speranță. Ce va fi va fi, oricum trebuie să fie. Nici acum nu mă înspăimântă copacii înalți și întunecați de la marginea drumului. Merg înainte, un pas și încă un pas.

Sunt cu privirea până departe în zare. Vântul a risipit norii și aleargă nechezând nărăvaș pe cerul de-nu-mă-uita. Eu tot pe balconul vieții mele. Aș vrea să am un telescop și să mă uit până în zarea zărilor. Să văd nevăzutul de departe.

Ce sper să nu pierd în anii care vin?! E atât de simplu. Nu vreau să pierd ceea ce am fost, ceea ce sunt și ceea ce voi fi. Dulceața și asprimea, curajul și înțelepciunea, speranța și iubirea. Sunt încă toate astea. Bucuria clipelor și căutarea zenului. Plăcerea de nedescris a îmbrățișărilor și a zâmbetelor. Nu vreau să pierd ce se pierde atât de ușor.

Sunt eu. Aceeași.

Poate că totuși am să mă dau cu niște ulei de măsline. Să mai salvez ceva din frumusețea pierdută a mâinilor. Pentru un timp. Mai am de adunat vârste. Scoici, frunze, bețigașe de vânt.

Mai este încă timp. Mâinile mele pot încă să înflorească în buburuze.

Alex al lui Lili

E noapte adâncă afară, străbătută de zig-zag-ul luminilor, flash-uri scurte și lungi ce dansează într-aiurea la picioarele mele. Orașul respiră adânc și amplu, iar frumusețea lui e netulburată, în lumină sau în întuneric, mereu aceeași, mereu copleșitoare. Mă simt ca într-o capsulă a timpului, în livingul meu cald și bun, plutind alb în bezna dimprejur. Clipe de demult și clipe de acum ating pe rând clapele pianului, într-un duet un pic zăpăcitor. Sau eu trag pe rând de frânghiile balonului meu atârnat sus, deasupra lumii. Fiul meu e într-un colț al camerei și butonează liniștit, senzația de ireal e aproape reală, iar realul parcă e ireal. Un efect de amețeală, dat de călătoriile în timp. De planarea aceasta atemporală deasupra Londrei, oraș în care nu pot să cred că am ajuns, că încerc să-l transform într-o casă a mea. Alex are căștile lui uriașe puse pe urechi, peste șuvițele blonde, un blond cenușiu moale, atât de bine potrivit din condei cu ochii albastru de nu-mă-uita. Zici că eu le-am potrivit. E frumos, omu’, nu glumă. Mie îmi place de numa.

Nu-mi aduc aminte cum arăta când s-a născut, mi l-au arătat doar de departe, o fracțiune de secundă și eram năucită de durere și oboseală, după un travaliu de peste 12 ore. Am reținut doar că luase primul lui 10 și am fost absurd de mândră de el că intrase așa de bine în viață. Dar mi-l amintesc perfect din a doua zi, când mi l-au pus în brațe, la alăptat. Mă gândeam că nu o să știu dacă e copilul meu, dacă au să greșească și au să-mi dea altul?! Auzisem tot felul de povești înspăimântătoare prin salon. Stăteam nerăbdătoare și înfricoșată în picioare, lângă ușa camerei. Apoi mi l-au dat. Și am știut instantaneu că e al meu. Puiul meu. Cu o forță și claritate de nezdruncinat. Am știut că e Alex al meu. Era de un auriu dulce și pufos, de o blândețe și o dulceață de nedescris. M-am uitat la el și l-am recunoscut. Ca și cum îl știam de o viață. Ca și cum îl știam din toate viețile mele.

Stătea cu ochişorii închişi, sugea și mârâia de plăcere în lumea lui cu mult lăptic, bun şi cald, ca la mama acasă. Un frumușel, cu păruţul puf blond, bucălat, cu gene lungi, întoarse şi atât de blonde că nici nu se vedeau decât în câte-o rază de soare rătăcită, ca o părere, şi cu o guriţă atât de scumpă! Îţi venea să-l tot pupiceşti. Ai crede că un prunc așa de mic nu are personalitate, dar el avea, asta e sigur. Și-o manifesta dând cu putere din mânuţele cu degeţele lungi şi ţipând uneori ca din gura de şarpe. Când îi era foame. Vai, dar ce urlete scotea atunci! Câtă vreme burtica-i era plină, era un copilaș tare liniştit şi cuminţel, un Piţirlică bun şi dulce şi frumos. E mai presus de înţelegerea mea cât îl iubeam. Cât îl iubesc. Pare aproape incredibil. Era atât de pur şi nevinovat. Ca un fulguşor de zăpadă. Ca un ghiocel.

Acasă, l-am pus în pătuțul lui și am avut parte numai de supărare și revoltă, nu-i plăcea și pace, a făcut atâta scandal încât în câteva zile am lăsat baltă legile educației și l-am pus în pat cu noi. Buștean a dormit din clipa aia. Nu-i plăcea singurătatea. Nici acum nu-i place, dar se dă mare și tare cât de bine se simte el în singurătatea lui rotundă și cât e de perfect nutritoare pentru el. Când eu știu că lui cel mai mult îi plăcea în brațe. Purtat de la unul la altul. Toate durerile i se alinau, învăluit, înfășurat în iubire. Copilașul sugativă.

După ce a împlinit 8 luni a trebuit să mă întorc la școală, am încercat pe rând trei tinerele care să aibă grijă de el, una îi mânca piureul de fructe, una a furat ceva din casă, iar a treia ne-a lăsat ea baltă. Așa că l-am dus la bunici, la Lonea. La fiecare despărțire îl lăsam în brațele bunicului și îi auzeam plânsul până la colțul străzii. Îi trecea, normal că îi trecea, dar eu eram tot nemângâiată. Întotdeauna când treceau câteva zile fără să îl văd, mi se părea incredibil de frumos. Voinicel şi pufos, cu părul auriu zburlit în creştetul capului, un auriu intens, bătând în roşcat, cu ochişorii nespus de albaştri, cu obrăjorii roz şi buzişoarele ca fraga. O minune de copilaş, luminos ca soarele. Mă strângea tare lângă el, respira cu năsucul turtit de obrazul meu, dormea ţinându-mă strâns, căldura şi soarele cântau prin mine, eram fiinţa pe care el o iubea nespus, cel mai mult pe lumea asta. Ce lipicios de copilaş, Alexuţă scump.

Piţirlică, dragostea mea!

Şi cum dansa! Se rotea repede de jur-împrejurul lui, ţopăind din picioruşele durdulii încălţate în botoșei, indiferent de melodie, acesta era dansul lui nostim de rățușcă legănată.

Apoi a tot crescut. Primăvară după primăvară. Lumină după lumină.

O creștere și o descreștere. El în sus, eu în jos. La început mă uitam la el, de sus în jos și era mititel, lipit de genunchii mei, nu care cumva să mă piardă. An după an mi-am ridicat privirea centimetru cu centimetru, până am ajuns să mă uit mult în sus, aproape dându-mi capul pe spate. Oare și eu m-am micit sau numai el s-a înălțat?!

Nimeni nu poate înțelege (doar mamele, căci ele sunt o specie aparte, pe planeta Pământ, o combinație de zâne năzdrăvane cu vrăjitoare bune), nimeni nu poate să știe cum e pentru o mamă să țină în brațe un bebeluș mic și neajutorat, moale pufuleț, gingaș ca un colibri și brusc, chiar într-o clipită, să se uite în sus la ditamai bărbatul, puternic și descurcăreț, care o privește pe ea cu drag, dar și cu o ușoară urmă de condescendență, poate și un pic de milă, ca pe cineva mic și fragil, care trebuie ocrotit. Poate cu fiicele e altfel, poate schimbarea nu e așa de dramatică, poate legătura care le leagă de mamele lor rămâne mereu un odgon puternic între două femei, în esență. Între două mame. Dar aici e doar un montagne russe, cine a fost jos, acum e sus și cine a fost sus e brusc joc. Zgâlțâindu-se la întâlnirea cu pământul. Cu aceleași senzații de încântare și spaimă că ai putea sări de pe șine în orice moment. Te-ai putea prăbuși din înalt. Trebuie să te ții strâns și să speri că nu o să suferi amarnic de vertij la sfârșitul călătoriei.

Stau în acest tren cu palpitațiile mele cu tot și ipostazele suișurilor și coborârilor îmi fulgeră în flash-uri colorate prin fața ochilor.

Noi doi stând pe podea în camera lui și uitându-ne într-o carte cu trenulețul Thomas. Adoră să i-o citesc încă o dată și încă o dată, în timp ce lumina dulce a după-amiezii ne îmbrățișează cu dulceața ei de caisă coaptă. Prichindelul meu se reazămă de mine, râde și se alintă în timp ce eu mă lăfăi boierește într-o fericire aurie, extatică.

Alex venind acasă de Crăciun și invitându-ne la cadouri, deschide geamantanul, destul de bine îmbrâncit, aruncat și lovit în călătoria de peste mări și țări. Noi stăm ca la spectacol în timp ce el scotocește prin el și spune cu un zâmbet nevinovat în ochii lui albaștri că a adus tot ce mai avea prin frigider prin Anglia, să nu se irosească. Econom, dragu’ lu’ mama. Așa l-am învățat. Sub privirile noastre uimit-șocate scoate, de-a dreptul stupefiat și el de transformările suferite, o pungă de creveți cruzi toropiți de căldură și o caserolă cu 6 ouă. Ouăle, de fapt, nu mai există, s-au împrăștiat prin geamantan. În timp ce frec bagajul de gălbenușuri și de împuțiciunea de pește stricat, mă minunez râzând cum poate cineva să fie așa de deștept, briliant de-a dreptul și totodată așa de aiurit, absolut aiuristic. O fi semănând cu mamă-sa.

Alex mic, de vreo cinci ani, jucându-se pe covor cu ferma lui, în timp ce eu îl urmăresc de pe pat, unde stau întinsă, ruptă de oboseală. Unde și adorm în cele din urmă în murmurele de poveste ale pruncului. Adorm în pășnicia tabloului cu o mamă și un copilaș. Când mă trezesc, el doarme lângă pat, pe jos, ghemuit printre jucărele. “De ce nu ai venit în pat, Alexu’ lu mama?”. “Nu am vrut să te trezesc”, vine răspunsul limpede și proaspăt, atât de plin de iubire, încât e urmat de multe pupicele dulci ca bombonelele.

Alex, de o creativitate neobosită, născocind mereu ceva nou, de la căutări de comori, la Crăciunul kitschos al familiei, de la jocuri de cuvinte, până la cadouri nemaivăzute și nemaipomenite. Mereu în alertă, mereu atent la nevoile celor din jur, gata de orice pentru a le face o bucurie, dăruind, dăruind, întruna dăruind. Ajutând, plin de căldură și de dulceață, de o blândețe minunată, o blândețe bună ca o pătură caldă, cum eu nu am avut niciodată.

E seară și eu îi citesc“Amintiri din copilărie”, înainte de culcare, explicându-i jocurile de cuvinte. Amândoi ne prăpădim de râs, ne cocoșăm, ne înecăm în hohote, totul părându-ni-se de un haz nebun, în timp ce rezonăm ca niște viori bine acordate, amândoi în tandem, la unison. Râsul nostru de atunci. Râsul nostru de acum.

Alex, pornit curajos într-o drumeție de oameni mari, adulți ce fac chestii periculoase, niscaiva sporturi extreme, ajunge pe creastă undeva prin munții din Țara Galilor, cu prăpastie în stânga, prăpastie în dreapta și își dă seama că nu poate face traseul, pentru că suferă de rău de înălțime. Lovit în sfârșit de înțelepciune, pune mîna pe telefon si sună la urgențe. Slavă Domnului, e salvat de elicopter, ridicat în aer în chingi și readus pe pământ după o experiență de-a dreptul copleșitoare. Nici nu pot să comentez când îmi povestește pentru că de-abia mai pot să respir.

Deschid ușa și îi spun copilașului meu să se duca afară la joacă, are vreo 6 ani, afară e soare, frumos, plin de copii, sunt vremuri sigure și liniștite. Dar lui nu-i place afară, îl înspăimântă acest “afară”al meu și se agață de clanța ușii, plângând să-l las înăuntru, ceea ce fac după câteva secunde. Îl iau în brațe și-l strâng tare, încercând să-l liniștesc, nu, nu trebuie să meargă afară, dacă nu vrea. Poate să stea înăuntru, în siguranță.

Alex umblând pe străzile din Bradford în căutarea unei slujbe, bătând la fiecare ușă de magazin, de restaurant, ore întregi, zile întregi, cu o voință neobosită, cu un curaj nemăsurat. Fiind refuzat și refuzat, încă o dată și încă o dată. Știind că trebuie să facă rost de un job fiindcă finanțele părinților se apropie de sfârșit și nu poate să huzurească. Ieșind nu numai pe ușă afară, ci și el din el însuși. Depășindu-și mereu propriile limite. În cele din urmă găsind de lucru la McDonald’s, după șase luni de studenție și întreținându-se singur exact din acel moment. Susținerea părinților lui ia sfârșit la glorioasa vârstă de 19 ani jumate. Aleluia!

Înaintea examenului de matematică toți trei căutăm ca disperații unde e carnetul copilului, cel care îi asigură intrarea în sală. Nu e niciunde, nici vorbă să-l găsim după ce am scotocit prin toate sertarele și dulapurile. Într-un avânt disperat al gândirii, conchid că l-a lăsat la școală, uitat pe bancă după examenul de română, unde altundeva să fie?! Sun la școală și într-adevăr așa e. Răsuflăm ușurați și încercăm să remontăm psihic pruncu’ pentru marea încercare.

Alex, aterizând în Anglia, la 19 ani, departe de tot ce îi era familiar, departe de familie, de prieteni, învățând să se descurce de la zero, from scratch, cum ar spune englezul, în condițiile în care acasă cei doi părinți ai lui au roit în jurul lui ca în jurul soarelui, Alex făcându-și cont la bancă și făcându-și de mâncare, cumpărându-și plapumă și pernă, studiind într-o limbă străină și făcând față tuturor provocărilor vieții și depărtării.

Alex ieșind de la examenul de matematică de clasa a opta și spunând supărat că nu înțelege pentru ce a trebuit el să învețe atâta când alții au copiat de zor. Luând cea mai mare notă din toată zona la examenul de engleză și, după prima zi de liceu spunând că nu mai vrea să meargă la școală pentru că profesoara de română s-a luat de el și l-a făcut de râs în fața noilor colegi. Lupta noastră comună de a anihila dinozaurul, de a-i întoarce săgețile otrăvite într-aiurea, de a-l face să renunțe la prada întrupată în fiul meu. Victoria noastră, a amândurora. De netăgăduit.

Alex, în anul I, în lift cu unul dintre profesori, necunoscut, e întrebat brusc la ce departament e student și dacă se pricepe la un limbaj anume, calculatoricesc, pentru a-l ajuta pe profesor la un proiect. Desigur că știe, a venit răspunsul lui prompt. Profesorul îi spune că-l așteaptă luni în echipa lui, iar lui Alex nu-i rămâne altceva de făcut decât să coboare drept la bibliotecă pentru a lua toate cărțile care s-au scris despre limbajul respectiv, pentru că nu știe nimic despre el. A blufat, curajos până la capătul capătului. Luni pe baricade, tobă de carte, luând parte la un proiect ce va dura doi ani și care îi va asigura și lucrarea de licență.

Sunt pe un mal al Begăi și supraveghez ritos clădirea de pe partea cealaltă, acolo e Alex care dă examenul de engleză ce îi va permite să plece la Bradford. Aproape trei ore focalizez ferestrele cu ochi de vultur încercând să transmit toată rezonanța mea pozitivă, toate razele universului, repet ca o nebună: “Hai că poți, hai că poți, te descurci minunat” și aproape leșin de epuizare și consum nervos, când el apare în sfârșit și toată fața îi radiază de bucurie. E clar. Am știut. Amândoi.

Am visat un elefant alb care se plimba prin micuțul nostru apartament și m-am trezit zâmbind și știind. Aceasta era ziua. Și a fost. Ziua în care am primit marele răspuns. Alex a fost acceptat la universitate. Pleca în Anglia. Una din zilele acelea în care bucuria și mândria nu au mai încăput în inima mea și au plecat să dănțuiască de nebune pe străzi și prin copaci.

Alexică topi-top, bobolaș pufos, stând pe păturică în grădină, la soare și țuguind buzele în somn, în timp ce eu stau și mă holbez la el cu dedicație și iubire plină de adorație și devotament. Culeg o vișină din pom și îi storc un pic de suc pe buzișoare. Se strâmbă, e acru, toată fețișoara lui se contorsionează creț și haios, în pragul plânsului, dar apoi brusc se răzgândește. Îi place. Deschide ochii larg și mă caută. Știu că mai vrea.

Alex mergând la interviuri, călătorind de-a lungul și de-a latul Angliei, luptând să-și găsească calea și să-și câștige un loc în lume. Îmbrăcat frumos la cravată și costum, așa cum îi stă bine unui Kitchibobo din Carpați, folosindu-și creierul lui deștept foc, moștenit de la mămuca lui sau hai, de la tătuca și obținând o slujbă în buricul Londrei. Încă râdem de faza cu ouăle, dar a fost doar un pas din miile de pasi pe care i-a făcut pe drumul lui.

Alex, atât de dezordonat! Intru în camera lui de adolescent și mă îngrozesc de mormanul de haine și lucruri aruncate aiurea. Exasperată, i le arunc pe toate pe jos, în mijlocul camerei. Cine le culege după câteva ore, printre zâmbetele ascunse ale fiului, de netulburat la calculatorul lui?! Eu, eroina educației moderne.

Ce om frumos a ieșit. Nu te-ar lăsa niciodată la greu, e sensibil și cald și plin de onoare. Puternic și nepermițând nimănui să-l calce în picioare, refuzând categoric urâtul și răutatea. Căzând și ridicându-se, iar și iar. Atât de curajos în luptele lui. Porumbel și vultur. Sunt atât de mândră de el. Că e om frumos.

Că și eu devin, lângă el, om frumos.

De-a dreptul inegal- Desigual

Știați că Desigual înseamnă inegal? Acum câteva zile am aflat și eu. Și motto-ul lor tot atunci mi-a răsărit în fața ochilor: „La vida es chula”, adică viața e frumoasă. Sigur că e frumoasă, mai ales când mai cumpăr câte o poșetuță. Tocmai ce mi-am luat una roșie.

Mă vreau “egală”, dar sunt atât de inegală. Mi-a luat ceva timp să descopăr asta despre mine. Cam tot atâta timp cât mi-a luat să găsesc care e “stilul” meu. Așa sunt eu, cam înceată. Silly. Zeci de ani am intrat în tot felul de magazine și mereu m-am întrebat dacă o bluză sau orice altceva îmi place sau îmi vine bine. Neștiind răspunsul. Pare incredibil pentru o femeie să nu știe ce îi place sau ce i se potrivește. Eram atât de ascunsă eu de mine însămi, atât de protejată de armata mea de Protectori, încât pur și simplu nu puteam să aleg. Cumva m-am strecurat printre ședințele de shopping, mai cu ajutorul prietenelor, mai cu al soțului. “Oare vreau asta sau asta?!” a ajuns în cele din urmă “Oare ce ar alege el?! Oare ce ar alege ea, prietena mea?!”

Nu știu cum de nu mi-am dat seama ce reflecta asta. Lipsa mea de ordine interioară, totala degringoladă în care pluteam, smucită de curenți în toate părțile. Eram în bula mea de roz prefabricat și plutitul într-aiurea nu părea să mă deranjeze prea tare. Căutam ordinea, frumusețea construcțiilor echilibrate, armonia liniilor clare. Claritatea senină a griului. Așa mă voiam, așa mă căutam. Fără să mă găsesc, desigur. Cum să mă găsesc dacă mă căutam unde nu eram?! De-aia nu puteam să aleg nimic. Nu eram eu însămi, nu era stilul meu. Haina asta or haina cealaltă, habar n-aveam. Totuna.

Întâi am fost șoricelul mic și gri pe care îl vedea mama mea, autoprotejat în mica lui gaură fricoasă, neimpresionând chiar pe nimeni, nici măcar pe sine, e de mirare cum prietenele mele de la cămin au văzut exact în același loc “foc și pară și explozie solară”. Fete deștepte, dom’le! Capabile să vadă dincolo de Cenușăreasă și de dovlecii presărați pe tot locul. Apoi m-a luat viața și m-a răsucit când într-una, când într-alta. Ba animăluț de pluș, bleg și cenușiu, cu ochii pierduți în visările din interior, ba flacără izbucnită din prea multă revoltă sau trăire, ca un tren duduind de preaplin, care uneori își mai deschide supapele, altfel ar plezni de atâția aburi înghițiți. Un tren oarecare, gri și acela, gonind pe șinele-i uneori fericite, alteori disperate, în căutarea destinației necunoscute, alergând voit pe cele două linii paralele, construindu-se din mers, mereu păstrând coordonatele de bază, matematic obsedat să îi iasă calculele și distanțele.

Poți să mergi pe multe drumuri aiurea, să inventezi paralelisme acolo unde nu există, să greșești toate construcțiile voite și ne-voite, “stilul” tău te așteaptă. E acolo, într-un colțișor al tău. Într-un colțișor al lumii. Te așteaptă cuminte să te dezaburești, să îți speli geamurile pe care te uiți înăuntru, să găsești vitrinele potrivite, te așteaptă să te alegi și să te regăsești, să te ierți și să te îmbrățișezi. „Stilul” tău propriu stă acolo nemișcat, ca o mică statuie de piatră, o figurină fin stilizată, o capodoperă a tuturor construcțiilor și viselor tale, care s-a născut de la sine și a crescut de la sine, stă acolo fără linii directoare, cam inegal, destul de asimetric în broderiile-i spumoase și te așteaptă.

Așa l-am găsit, într-o zi oarecare, într-una din călătoriile mele, când am dat nas în nas cu Desigual. Nu în Barcelona, ci la Amsterdam, culmea! Parcă doar aici puteam să descopăr Desigual-ul, aici se potrivea foarte bine, în acest oraș nonconformist, bătut de vânturi, dar încărcat ochi de vibrație și plăcere a trăitului. Culorile spaniole, dansul catalan transplantate pe canalele olandeze. Ce poate fi mai inegal potrivit, mai șocant, mai bine adus din condeiul imaginației?! Orașul ăsta le avea pe toate. Chiar și stilul pe care îl căutam de-o viață. Ascuns în mine, ascuns pe o străduță plină de buticuri, scufundată sub valuri de oameni. Am intrat și încântarea m-a luat brusc în brațe chicotind și țopăind ca un copil cu o nouă jucărie. Uite! Ce culori trăznite, ce modele turbate, ce inscripții cu tâlc! Pulovere cu mesaje, poșete cu “I want more love”! Wow! Sfinte Sisoe! Aici e de mine, mi-am spus când am putut să articulez primul gând. Asta sunt. Tot magazinul e despre mine. Îmi place. În sfârșit știu că îmi place. Din prima! M-am repezit să îmi încarc brațele cu moliciunea vibrantă a bluzelor, să-mi atârn vreo cinci poșete de gât, nu puteam să le las acolo, când fuseseră desenate special pentru mine, dar m-am oprit brusc, curentată. Auch! Ce scump! Ei, stilul cu cheltuială se ține!

Pentru primul an mi-am ales un cardigan. Nu că mi l-aș fi permis, nici vorbă, dar îl voiam! Trei zile m-am învârtit pe lîngă el, spre exasperarea lui Cristi și a lui Alex. Deja știau, în fiecare zi turistică, aveam în program Desigual-ul. Vizită la jerseul cel frumos, pe care aproape mă rugau în genunchi să îl cumpăr odată, numai să scape de corvoadă, numai să nu mai trebuiască să se uite la mine cum îl pipăi cu jind de fiecare dată, cum îl mângâi și îl alint, încremenind speriată ori de câte ori ajung la etichetă. L-am luat, un mare act de curaj, dar nu mai puteam să îmi continui viața fără el. Bugetul era cât era, dar ce înseamnă banii?! Nimic, când dorința te arde până în ultimul colțișor neexplorat vreodată. Am zis la revedere celor peste 100 de euro și mi-am purtat fericită jerseul în orășelul meu ploios de munte, jerseul meu cu franjuri de indiancă, șaman al tribului, cu inscripții în engleză și culori bogate, calde, dulci, de sorginte catalană. Complet bezmetic, complet inegal, o capodoperă din punctul meu de vedere.

După atâția ani, stă încă neschimbat pe umeraș, de câte ori îl port simt același fior de îndrăgosteală. Chestiile astea care sunt ale tale, esență cu esență, țin realmente cât o viață de om.

Au urmat poșetele, una pe an, câte o bluză, dar mai ales, a urmat căutarea acelorași trăznăi, amestecuri vulnerabile și curajoase în alte ședințe de cumpărături, mai ieftine, mai pe bugetul meu. Acum știam ce voiam. Culori fierbinți, amestecuri șocante, vesele, conglomerate cosmopolite, haine vibrante al căror fior să îl simt direct pe piele, haine optimiste, aducându-mi libertatea mult visată, libertatea de a fi eu însămi. De a ști cine sunt. Mereu diferită, mereu alta.

Și uite-mă pe mine acum, fost șoricel gri, fostă explozie solară, brusc regăsindu-mă în formă hibridă, culoare și avânt, crescând din trunchiuri cenușii și arse de vânt. Inadecvată, neregulată, accidentală și accidentată. Flacără olimpică în zbor, prelungire a brațului unui călător-alergător. Arzând triumfător, cam inestetic, un pic haotic, oareșicum impar. Fascinată de vibrația vieții din toate culorile mele. Viața asta, pe care cu toții o vrem echilibrată, trasată frumos cu rigla între două puncte egal depărtate, dar care se răzvrătește, atât de nesupusă, sălbatică, alergând ca un mustang frumos printre liniile inegale ale lumii.

Desigual, te ador! N-ai putea să te ieftinești o țâră?!