Înapoi pe baricade

O mare limpezime se așterne asupra vâltorilor obișnuite ce mi se răsucesc prin cap, prin celule, printre răsuflările întretăiate ale sufletului. O stare de zen neașteptată, un dar al acestei zile sprințare de primăvară. Sistemul meu supraviețuitor, apa vie din tuburile subțiri ce mă străbat de sus până jos, a produs un nou plan. Așa face mereu. Mă pot baza pe el. E incredibil cum nu se lasă și născocește ceva după fiecare rundă. Când ai crede că a fost făcut knockout, că nu își va mai ridica niciodată capul din praful înfrângerilor, că se va târî ca o râmă la nivelul obscurului pentru tot restul vieții lui amărâte, brusc ridică vocea, întrebând neobosit și salvator: ”Dar dacă...?!”

Acum, astăzi, acesta este planul. Mai trebuie să îl perfecționez, să răspund la toate întrebările și să găsesc toate soluțiile. Pot face asta. Dupa atâta antrenament, ar fi și cazul.

Trec printre oameni, e plin mall-ul, gata cu restricțiile, mă uit atent la ei și-mi sunt tare dragi. Toți încearcă, se zbat, cine știe ce spaime-i încearcă, dar cresc, pășesc, încearcă mereu. După puteri.

Uneori, oamenii mă înspăimântă și mă înfurie, alteori mă amuză, dar în clipa asta îmi sunt dragi. Pentru că azi, chiar acum, e una din clipele acelea magice ale universului în care toate mărgelele se rotunjesc armonioase și lumina e atât de orbitoare, încât șterge colțurile, șlefuiește asperitățile și face rumegușul vieților noastre să plutească auriu printre fotoni. Azi toți sunt frații mei de pământ și simt că suntem la fel.

Un plan e bun cu adevărat dacă rezistă, dacă e chiar stabil pe picioarele lui de plan peste o lună, două, nouă. După ce se ciocnește bine de timp. De multe ori plănuim tot felul, dar oboseala sufocantă a zilelor șterge în cele din urmă totul. Planuri efemere. Bune doar pentru a te face să sclipești o clipă. Alteori rutina înnebunitoare a curgerii ‚pur-și-simplu” te golește de orice dorință absurdă de a mai realiza vreun plan. Dă-le-ncolo de nebunii. De ce să riști?! E clar, n-a fost un plan serios. O aiureală.

Dar dacă ideea ta îi face față rutinei în mod absolut eroic, supraviețuiește plictiselii demoralizante a repetițiilor zilnice, dacă planul tău se ridică constant din încâlceala vieții, ca un far din zbaterile apelor, înseamnă ca aceea e Ideea! Acela e Planul. Cu adevărat e bun, cu adevărat asta vrei să faci. Și atunci e timpul să o faci! Nu îți va aduce regrete, te va sfâșia doar prin absență.

Așa că astăzi am un plan. Numai timpul și bătăliile lui vor spune dacă e ceva de capul lui. Poate e doar iluzia unei cafele. Păpădia înflorită a unui minut. Dar acum mă face să zâmbesc, să trăiesc, să simt tinerețea cea veche zvâcnind în toate mișcările, să alunec lin pe apa lumii așternută ca o pătură de gheață strălucitoare peste toate vârtejurile mele.

Sper să crească și să supraviețuiască. Și dacă nu, nu e minunată bucuria acestei clipe?! Nu este ea îndeajuns pentru a mă cufunda în soare?! Pentru a-mi întinde o mână de ajutor peste zăpezile anilor?!

Afară e încă frig. Dar e lumină frumoasă astăzi pe tot locul.

Pensia și aventurile ei fascinante

Pensia e momentul acela pe care ți l-ai imaginat toată viața. Uneori cu speranță și voie bună, fata morgana după care ai alergat cu pași urieșești, la început tinerești și plini de vigoare, mai apoi mai încetișor, pe măsură ce anii se scrijeleau pe răboj. Alteori ai privit cu groază și spaimă de necunoscut spre acest punct care pare atât de final. Să fii pensionar nu e neapărat o fericire când singurele opțiuni care par că îți rămân sunt televizorul și gătitul.

Dar câte ai putea să faci! Aceasta e clipa aceea sublimă pe care o aștepți de când erai copil de școală. Clipa ruptă din soare în care nu mai ai șefi, programe de respectat, termene limită și trezit de dimineață. E adevărat că acum te trezești singur de pe la 5, duse sunt somnurile lungi de demult, dar ești totuși liber să te scoli cu noaptea în cap, e alegerea ta, nu o lege impusă de nemurici. Și ieșit din comun de bine e că poți să te culci înapoi ori de câte ori ți se face somn. Nu mai e nevoie să bagi cafele după cafele, poți alege să te cuibărești în patul tău dulce și confortabil și să tragi un pui de somn ori de câte ori ți se năzare.

Acesta e momentul acela glorios când poți să faci ce-ți place fără să te simți vinovat. Nu mai ai alte responsabilități decât să te faci tu pe tine însuți mulțumit. Și creierul tău cel încercat, cel târât cu forța prin tot felul de situații de groază și prin tot felul de scenarii apocaliptice poate să se simtă în sfârșit mulțumit făcând ce-l încântă mai mult. Poate în sfârșit să-și scrie topul plăcerilor absolute.

Îmi imaginez cu plăcere ce o să fac la pensie. Acum sunt doar într-un an sabatic, din păcate. Știu că va trebui să părăsesc această dulce stare intermediară curând și să ies la arat în câmpul muncii. Dar un exercițiu de imaginație nu are ce să strice.

Ce e clar e c-o să am timp berechet. Cu grămada, îmbuteliat în sticle de mare preț, ca vinul vechi, parfumat și dulce. O să desfac zilnic câte o sticlă, din ani diferiți, de peste 50 de ani colecționez, am pivnița plină, rafturi după rafturi de timp bun, clar și aromat.

O să scriu și o să tot scriu. Cam ce fac și acum, dar de-aia e bine ca omul să aibă o pasiune. Trebuie să ai un hobby, să fie al tău, proprietate personală. Bunica făcea mileuri croșetate, de câte ori mă duceam la ea o găseam cu ele întinse în ramă, bibilind la flori și la tot felul de petale, ziua îi era plină și mereu avea cadouri speciale pentru noi. A încercat să mă învețe și pe mine, dar nu a fost să fie. Eram prea neîndemânatică și prea nerăbdătoare. A face un macrameu era o adevărată artă a răbdării, a frumuseții și a inventivității. Fiecare mișcare a croșetei dădea naștere unui drum, era un urcuș spre ceva ce nu mai fusese și urma să fie. Cine știe la ce se gândea ea în timp ce stătea aplecată peste tulpinile gingașe, aburi de alb împletit, dar sigur era ceva liniștitor și plăcut căci un zâmbet mic era mereu pe fața ei frumoasă. De multe ori m-am uitat în oglindă de atunci, pipăindu-mi epiderma cu speranță, încercând să găsesc asemănarea cu pielea ei tânără chiar și la bătrânețe. Da, ăsta e cel mai important lucru, să ai un hobby. Fie că scrii, croșetezi, coși goblenuri sau pictezi. Sau orice altceva mai poate născoci mintea omenească.

Cred că o să mă apuc și de pictat. A apărut acum pictura asta pe numere, mă tentează foarte tare. Sunt total antitalent, dar mă gândesc că nu poate fi atât de greu să aplici culoarea portocalie pe cifra 1 si galben cu picățele verzi pe cifra 3. Iar apoi să ai bucuria de a vedea răsărind frumusețea de sub degetele tale devenite brusc fermecate. Minunat de-a dreptul. Nu știu ce părere o să aibă rudele și prietenii pe care o să-i blagoslovesc cu nenumăratele mele picturi, dar eu o să fiu mulțumită și încântată. Mă și văd în viitor, în frumoasa mea grădinuță englezească (îngrijită de altcineva, în caz că nu mă hotărasc să mă apuc și de grădinărit) sau măcar pe balconello, plină de importanță și măreție personală, cu pete de vopsea pe degete, cu șevaletul în față, adunând frumusețea în vârful pensulei și picurând-o pe numerele exacte. Încântător tablou. Matematică și artă laolaltă, cosmos și act demiurgic. Iar eu în centru.

Mă gândesc să călăresc. Chiar și în orașul meu de demult poți practica acest sport deosebit și rafinat, cred că aș găsi și prin Londra, dacă aș vrea, aici găsești orice ți se năzare. Încă nu am descoperit ceva ce nu există, în afară de prune bistrițe din alea mari, pietroase. Încerc totuși să nu fac mare caz din asta. Întotdeauna mi-au plăcut caii, mă imaginez cum m-aș mișca încet la trap, pe o alee cu nisip, înșirată subțire pe sub arbori seculari. E adevărat că aș avea vreo 60 de ani, dar regina cum a putut la 90?! Ei, oi putea și eu, mai ales dacă mă voi convinge să fac măcar zece minute de gimnastică de întreținere. Poate asta e șmecheria. Dacă îmi fixez ca țel călăria, cine știe, te pomenești că asta o să mă mobilizeze să dau tot ce pot pe frontul mișcării zilnice. Ca să vezi de ce nu făceam mișcare! Nu aveam un țel! Mai știi?! Tortura machiavelică a gimnasticii impuse se poate transforma în plăcere a visului pe cale să se împlinească. Trebuie să mă gândesc serios la asta.

O să mă dau cu bicicleta prin Hyde Park, prin Regent’s Park și prin toate parcurile minunate de pe aici. Mă și văd, suplă și agilă, cu vântul fluturându-mi pletele cărunte (vopsite în blond caramel, desigur), zburdând ca o veveriță de origine necunoscută pe splendidele cărări kilometrice, desfășurate între limanuri cu frunze și flori. Această viziune sublimă trebuie să fie susținută prin mișcare fizică, sunt de acord, pun și asta în fața ochilor. Azi mă apuc neapărat. Nu există dubiu.

Dar câte lucruri mirobolante mă așteaptă. O să inspectez câte o cafenea și câte o prăjitură pe săptămână, doamne, sper să mă țină pensia pe care încă nu o am! N-o să mă lăcomesc, nu o să mă duc zilnic, deși aș vrea. O să le iau pe rând, să văd care are cafeaua mai cremoasă, mai italiană, care îmi oferă o prăjitură în stare să mă năucească de adorație și să mă facă fan înfocat pe viață. Între o cafenea și o alta o să-mi înșir săptămânile ca mărgelele colorate pe o ață neon.

O să organizez întâlniri cu prietenii, ai de capul meu, deja tremur de nerăbdare, asta e o activitate din cale afară de plăcută inimii mele. O să încep să exersez de pe acum, ca să-mi iasă din ce în ce mai bine, se știe că sunt o perfecționistă. Ce prieteni?! Vechi, noi, toate categoriile, toți vor fi bineveniți și întâmpinați cu drag și voie bună. Vor fi niște întâlniri memorabile, despre care se va vorbi ani în șir, se vor scrie cărți și se vor închina ode, niște întâlniri care vor umple toate rezervoarele de apă vie, apă bună de alinat clipele lumii.

Voi organiza călătorii, asta e sigur, o fac de atâta timp, încât mă pot investi singură cu titlul de mare maestră. Așa cum japonezii au ceremonia ceaiului, eu o să am ceremonia călătoriei. Luni întregi voi cerceta internetul pe capitole, voi alege câte un loc încărcat de frumusețe și voi pune la cale marele drum. Încă unul și încă unul. Ce bucurie chiar pregătirea, ce extaz călătoria, ce fantabuloasă căderea în această gaură de iepure, mereu alta și alta, dar ducând invariabil spre țara minunilor lumii, un perpetuu Wonderland în care o să țopăi fericită și inocentă. Nu trebuie decât să mă țină buzunarele, o nimica toată.

În fiecare zi o să citesc și o să mă uit la filme. Cărțile mele dragi pe tot locul, clădite în turnulețe de apărare de jur împrejur, dându-mi în permanență aceeași senzație de întâlnire fermecată, de Harry Potter și cântece de sirenă. Voi sorbi din pocalul lor magic și clipele au să-mi pară dulci și de poveste. Deja surâd încântată văzându-mă eu pe mine, în colțișorul meu tainic, cu o carte în brațe, alunecând, glisând între oglinzile magice ale fantasmelor.

O să continui să încerc câte o rețetă nouă, așteptând cu nerăbdare să văd ce iese, dacă iese. O să simt mereu o delicioasă plăcere în a răsfoi rețete, în a combina ciocolata și caramelul, vanilia și sâmburii de rodie, atât de perfecți, translucizi și roz bonbon, în a gusta proaspătul, ineditul, neînceputul. Ca și acum. Nu m-am schimbat în această privință în ultimii 50 de ani, nu văd de ce aș face-o în următorii 50.

Poate o să pescuiesc, e un gând care mă bate de când am fost odată la Dunăre și am stat ore în șir privind-o pe proprietăreasa pensiunii pescuind. Am simțit că și eu aș putea face asta, că aș simți aceeași liniște care părea să o învăluie, aceeași bucurie a contopirii cu apa, cu foșnetul vântului, cu soarele și albastrul de peruzea al infinitului.

Sigur o să merg la piscină de trei ori pe săptămână, acum că am prins gustul. În nici un caz nu îmi propun să înot, sunt mulțumită cu starea mea de floare a soarelui plutitoare, cu pacea care mă cuprinde de câte ori mă cufund în lichidul cald, amniotic și încep să valsez și să zbor totodată. Atunci pun la cale timpul, găsesc un rost pentru orișice, întâlnesc chiar marele Rost cufundat în câte-o picătură. Alunec de colo până colo, ca o fregată impunătoare brăzdând apele lumii, explorator al necunoscutului și al insulelor albe. Cel puțin așa se explică de ce merg întruna dintr-o latură a piscinei în cealaltă, agitând apele și urmărind vălurelele. Zici că pornesc într-o cursă fără temporizare, în care important e doar să continui să te prefaci că înoți. Atâta tot.

Era să adaug, pe bogata mea listă de activități de după 60, că vreau să învăț o limbă străină, dar asta numai prietena mea Aura poate, cu atâta răbdare de artizan și voie bună, cu atâta energie încât e de-a dreptul contagioasă în elanul ei de nestăvilit. Îmi spunea zilele trecute, cu fața strălucind, că învățarea englezei îi dă o stare de bucurie, de împlinire. Păi cum să n-o facă?! E mulțumirea unui nou început, nimic nu s-a sfârșit câtă vreme poți avea noi începuturi. E bogăția împlinirii.

Mătușa mea învață italiana, are peste 80 de ani și doarme cu dicționarul lângă pat, de câte ori o întrebi dacă a progresat, strălucește de aceeași încântare proaspătă ca și a Aurei, mă gândesc că o fi ceva ingredient magic în chestia asta. Poate o să încerc și eu.

Am atâtea de făcut la pensie, încât nu știu dacă mai pot răbda până atunci. Ca să le fac pe toate, trebuie să mă apuc cât mai repede. Mă simt exact ca în fața unei felii de tort, smălțuită în ciocolată si caramel sărat, gata să mă înfrupt, după o abstinență de ani de zile. Mă simt ca în fața unei uși deschise prin care zăresc, ridicându-mă pe vârfuri, o plajă aurie scăldată de valuri azurii, e chiar libertatea scoicilor și a păpădiilor care mă așteaptă dincolo de pragul alb de lemn.

Încă un pic, zâmbesc extatic. Și poate un pic lunatic.

Buburuzisme 6

Suntem la masă, înfulecând ca disperații prânzul. Dacă ne-ar urmări cineva ar putea crede că tocmai am ieșit dintr-o grevă a foamei colectivă. Vrând să uite de groaza absenței totale a cinei, Alex vorbește despre ce vom face în caz de covid. Ne organizează. Care în ce cameră se va retrage, care ce va atinge, care nu va avea acces la bucătărie sau baie. E foarte bun la organizare. Știu că vrea să ne scoată ochii că toată ziua suntem la Asda și la Morrisons, la cumpărături. În zone contaminate adică. Ce să facem și noi?! Dacă asta e singura distracție îngăduită?! Cumpărăm și tot cumpărăm. Cristi îl ascultă în dorul lelii, comentând la fiecare pas și la fiecare cuvânt. Curat Gică Contra.

Alex (enervat): - Tată, vrei să cooperezi aici sau nu?!

Cristi: - Dacă mai sunt lucid. Că nu se știe, după ce mă carantinezi în dormitorul ăla mic. Și cu covid și claustrofob parcă e prea mult!

La piscină. Tocmai am scos un răcnet pițigăiat dându-mi drumul curajos în apa destul de rece. Cam prea rece, parcă. Gen salt în mijocul Oceanului Arctic. Încep să dau viguros din aripi și din picioare, făcând ceea ce numesc în sinea mea valsul pinguinului bezmetic, încercând să nu tremur din toate balamalele și scârțâielile. La un moment dat ajung în dreptul lui Cri, care e numai un pic vânăt pe la buze. Îl ating și tresar uimită, de plăcere, ca un eschimos care a ajuns lângă foc, înconjurat fiind de cuburi de gheață.

Li (încântată):- Ce cald ești!

Cri (încântat la rându-i) - Ca o bucată de slănină scoasă din congelator. Am un plan foarte bun pentru viitor. De aici încolo te voi lăsa pe tine să intri prima în apă, știi vorba ceea, „Ladies first”! Și dacă urli, eu nu mai intru. Servus și la revedere!

Li: - Păi și ce faci?! Pleci acasă? Mă lași singură?!

Cri (fericit) - Stau în jacuzzi. La clocoteală. Acolo-i de mine!

Suntem pe Oxford Street, eu și Cristinelu’. Stăm pe o bancă de piatră în mijlocul șuvoiului de oameni ce curge în ambele direcții. Adio pandemie! Nu mai pot de fericire în timp ce înfulec o shaorma, luată de la colțul străzii. Da, da, și pe Oxford Street poți găsi shaormele. Chiar supergustoase. De la o oareșicare depărtare răsună zgomotele unui marș de protest. Claxoane de mașini, voci și râsete, strada vibrează în propria-i simfonie. Ah, ce-mi place!

Cri (uitându-se cu jind la vitrina strălucitoare de alături) - Nu intrăm un pic să vedem ce parfumuri au?!

Li (mulțumită cu gustul de mult pierdut al cartofilor prăjiți): - Intră tu până termin eu de mâncat. Mă găsești tot aici.

Cri (stupefiat): - Ce vorbești?! Să te las aici?! Cu rucsacul ăsta? Ți-l smulge careva și parcă văd că tu stai liniștită mai departe, mușcând din lipie și savurând plinătatea existenței. Nu mă duc niciunde.

Li ( cu gura până la urechi de fericire că soțiorul o cunoaște atât de bine): - Chiar așa aș face!

Cristi ne explică detaliat că trebuie să cumpere bandă de izolat ușa pentru că atunci când Alex deschide geamul, ceea ce se întâmplă destul de des din păcate, se face curent între ușa de la intrare și geamul lui și intră praful. Praful e dăunător sănătății. Eu nu prea ascult discuția, e prea tehnică și pe mine praful nu mă deranjează, atâta timp cât nu trebuie să-l șterg eu. Mormane de praf să mă înconjoare, sunt perfect adaptată și sănătoasă. Alex însă îl ascultă cu atenție și pune întrebări pentru a înțelege pe deplin conceptul. Apoi pleacă și strigă de pe hol:

-Tată, vezi că fac un pic de praf că deschid geamul!

Neavând succes cu mesajul subliminal, care implica nedeschiderea ferestrelor si trăitul într-un microclimat steril, Cristinelu’ a cumpărat bandă de izolat, a baricadat ușa, ba chiar a mai îndesat și o cârpă la bază, că în partea de jos nu putea să pună izolație. Cârpa se mișcă de colo, până colo de câte ori deschizi ușa, apoi trebuie îndesată manual la loc, iar conceptul a trebuit să îi fie explicat din nou lui Alex. Cu lux de amănunte, că era dificil de înțeles.

Ale (luminat, deși cam greu): - Carevasăzică, acum locuim într-un apartament de mii de lire, în mijlocul Londrei, dar avem cârpă la ușă în stil ardelenesc, moștenit din moși strămoși.

Cri: - Așe, vezi, ai priceput.

Ale așteaptă rezultatul la un interviu, e fiert, stresat, vai de capul lui. Brusc, după un weekend de chin, s-a facut luni, abia se scurge și asta. Toată ziua nimic. “Ce fac englezii ăștia de nu văd pe ce comoară sunt gata să pună mâna?!”, filosofăm noi revoltați pe toată nația britanică. Seara la 8 primește în sfârșit un mesaj. Din 100 candidați au mai rămas 8, din 8 au mai rămas doi. Miercuri iar are interviu, cu alt șef, doar doar îi va ajuta să se hotărască.

Lili (cu fatalism mioritic): - Cum văd eu lucrurile. Dacă e să fie o să fie și dacă nu o să fie, nu o să fie. Așa gândesc eu.

Cristi (de-a dreptul uimit): - Vai, Lili, puțul gândirii!

Ale, dis-de-dimineață, încercând disperat să-și îmbunătățească viața și să supraviețuiască noii zile pline de meetinguri: - Știți ce m-am gândit azi noapte? Să mut routerul la mine în cameră, să fie mai aproape, poate așa o să am viteză mai mare.

Li (îngrozită, deși nu înțelege nimic din implicațiile mutării “nu știu cui”):- Și eu mai am net în camera mea? Cum îmi mai țin orele?!

Cri (pasiv-agresiv): - Mda, las’ că nu-mi trebuie net seara când mă pun în pat. E adevărat că mă mai uitam la știri sau pe site-uri, dar chiar nu-mi trebuie. O să fac sudoku și o să citesc.

Li (sărind repede în ajutor): - Poți să colorezi, Cri.

Cri (lămurit de-a dreptul):- Da, o să-mi colorez viitorul cu creioane gri.

Mâncăm ca disperații paste cu usturoi și cu varză de bruxelles. Și nu că aș fi vreo lăudăroasă (deși sunt!), dar mi-au ieșit cu totul genial!

Cristi (extaziat): - Rețeta asta s-o scrii, că e foarte bună! S-o mai faci. Li (cu aere de mare chef): - Nu trăbă. Îi în capul meu. Forever. Ale (lămurit): - Da, da, foarte organizată ești. Totul face parte dintr-o listă. Nu se știe unde e lista, dar e pe listă. Mănâncă, tată și ia-ți adio!

Ale: - Știați că Denzel Washington are un fiu? Care a jucat în filmul ăla, Tenet. Pe care l-am văzut vreo 5 minute. Atât era de bun.

Li (cu o privire întoarsă spre interior): - Și eu m-am uitat la el?! Hm. Uneori mă întreb dacă eu am vreun soi de memorie sau nu. Apoi uit ce m-am întrebat.

Ale (istețel, mânca-l-ar mama): - Tu ai memorie de goldfish. De-aia de o secundă.

Alex intră pe ușă la 7 seara, după aproape 12 ore de când a plecat la muncă. Din ușă, strigă disperat:

-Pregătiți, vă rog, boeuf-ul! Fără delay, să nu aud de așa ceva! Toată ziua am avut numai salata aia de boeuf în cap. Așa am supraviețuit socializării excesive.

Lili (grijulie, în timp ce încearcă să taie pâinea): - Alex, mamă, ai grijă la pâine, că e cam tare, vezi să nu îți rămână dinții prin ea, să-ți trebuiască iar dentist, ferească sfântu'! Că nu mai avem bani de casă dup-aia. Dar te descurci tu, am încredere.

Ale (gata de luptă) : - Voi găsi o modalitate! Doar sunt “găsitorul de soluții”! Toată lumea stă la coadă să găsesc o soluție! De n-am timp nici să visez la salata de boeuf.

Cristi (suav și fericit că se mănâncă, chestie neașteptată la noi în familie): - Liliuca, nu vrei niște ouă umplute la ora asta blândă a serii?

Lili (care știe ce-i poate fierea): - Nu, nu, refuz categoric!

Alex: - Și eu, chiar dacă nu categoric. Dar, tată, poți să-ți pui ouăle mâine în porridge dacă nu știi cum să scapi de ele.

Cristi: - Alex, lasă dimineața, nu vrei acum niște ouă umplute curate?

Ale (scuturându-se de groază): - Tată, nu există ouă umplute curate.

Cristi: - Ba există, dacă-s fără maioneză. Uite, le-am șters de sosul cel delicios, special pentru tine.

Ale (rămas fără replică, se uită totuși cum tată-său îi aruncă niște ouă umplute în farfurie):

- Sper că nu le-ai lins! Poate ar trebui să le ștergi și cu un șervețel, uite mai este o urmă acolo!

Mă uit holbată la un tip care schiază pe stradă, nici mai mult, nici mai puțin. Mașinile vâjâie pe lângă el, dar nici că-i pasă. Are echipament de protecție, bețe adevărate de schi pe care se sprijină sau își face vânt spre înainte, iar picioarele îi valsează bine ancorate în cele două schiuri pe roți. N-am mai văzut așa ceva. Adevărul e că aici poți să vezi tot felul de lucruri.

-Ale, cum se numește asta?! îl întreb entuziasmată pe fiul meu pe care îl consider un fel de enciclopedie ambulantă, mai ceva ca Britannica.

- Sport! răspunde el netulburat.

Lili, plină de importanță și de hărnicie subit inventată:

-Cristinelu’, tre’ să facem astăzi frigiderul, că e mizerabil.

Cristi (întorcându-i neveste-sii propriile-i cuvinte, cu dibăcie de spadasin încercat): - Carpe diem, Lilișor, lasă frigiderul! Carpe diem!