Buburuzisme 6

Suntem la masă, înfulecând ca disperații prânzul. Dacă ne-ar urmări cineva ar putea crede că tocmai am ieșit dintr-o grevă a foamei colectivă. Vrând să uite de groaza absenței totale a cinei, Alex vorbește despre ce vom face în caz de covid. Ne organizează. Care în ce cameră se va retrage, care ce va atinge, care nu va avea acces la bucătărie sau baie. E foarte bun la organizare. Știu că vrea să ne scoată ochii că toată ziua suntem la Asda și la Morrisons, la cumpărături. În zone contaminate adică. Ce să facem și noi?! Dacă asta e singura distracție îngăduită?! Cumpărăm și tot cumpărăm. Cristi îl ascultă în dorul lelii, comentând la fiecare pas și la fiecare cuvânt. Curat Gică Contra.

Alex (enervat): - Tată, vrei să cooperezi aici sau nu?!

Cristi: - Dacă mai sunt lucid. Că nu se știe, după ce mă carantinezi în dormitorul ăla mic. Și cu covid și claustrofob parcă e prea mult!

La piscină. Tocmai am scos un răcnet pițigăiat dându-mi drumul curajos în apa destul de rece. Cam prea rece, parcă. Gen salt în mijocul Oceanului Arctic. Încep să dau viguros din aripi și din picioare, făcând ceea ce numesc în sinea mea valsul pinguinului bezmetic, încercând să nu tremur din toate balamalele și scârțâielile. La un moment dat ajung în dreptul lui Cri, care e numai un pic vânăt pe la buze. Îl ating și tresar uimită, de plăcere, ca un eschimos care a ajuns lângă foc, înconjurat fiind de cuburi de gheață.

Li (încântată):- Ce cald ești!

Cri (încântat la rându-i) - Ca o bucată de slănină scoasă din congelator. Am un plan foarte bun pentru viitor. De aici încolo te voi lăsa pe tine să intri prima în apă, știi vorba ceea, „Ladies first”! Și dacă urli, eu nu mai intru. Servus și la revedere!

Li: - Păi și ce faci?! Pleci acasă? Mă lași singură?!

Cri (fericit) - Stau în jacuzzi. La clocoteală. Acolo-i de mine!

Suntem pe Oxford Street, eu și Cristinelu’. Stăm pe o bancă de piatră în mijlocul șuvoiului de oameni ce curge în ambele direcții. Adio pandemie! Nu mai pot de fericire în timp ce înfulec o shaorma, luată de la colțul străzii. Da, da, și pe Oxford Street poți găsi shaormele. Chiar supergustoase. De la o oareșicare depărtare răsună zgomotele unui marș de protest. Claxoane de mașini, voci și râsete, strada vibrează în propria-i simfonie. Ah, ce-mi place!

Cri (uitându-se cu jind la vitrina strălucitoare de alături) - Nu intrăm un pic să vedem ce parfumuri au?!

Li (mulțumită cu gustul de mult pierdut al cartofilor prăjiți): - Intră tu până termin eu de mâncat. Mă găsești tot aici.

Cri (stupefiat): - Ce vorbești?! Să te las aici?! Cu rucsacul ăsta? Ți-l smulge careva și parcă văd că tu stai liniștită mai departe, mușcând din lipie și savurând plinătatea existenței. Nu mă duc niciunde.

Li ( cu gura până la urechi de fericire că soțiorul o cunoaște atât de bine): - Chiar așa aș face!

Cristi ne explică detaliat că trebuie să cumpere bandă de izolat ușa pentru că atunci când Alex deschide geamul, ceea ce se întâmplă destul de des din păcate, se face curent între ușa de la intrare și geamul lui și intră praful. Praful e dăunător sănătății. Eu nu prea ascult discuția, e prea tehnică și pe mine praful nu mă deranjează, atâta timp cât nu trebuie să-l șterg eu. Mormane de praf să mă înconjoare, sunt perfect adaptată și sănătoasă. Alex însă îl ascultă cu atenție și pune întrebări pentru a înțelege pe deplin conceptul. Apoi pleacă și strigă de pe hol:

-Tată, vezi că fac un pic de praf că deschid geamul!

Neavând succes cu mesajul subliminal, care implica nedeschiderea ferestrelor si trăitul într-un microclimat steril, Cristinelu’ a cumpărat bandă de izolat, a baricadat ușa, ba chiar a mai îndesat și o cârpă la bază, că în partea de jos nu putea să pună izolație. Cârpa se mișcă de colo, până colo de câte ori deschizi ușa, apoi trebuie îndesată manual la loc, iar conceptul a trebuit să îi fie explicat din nou lui Alex. Cu lux de amănunte, că era dificil de înțeles.

Ale (luminat, deși cam greu): - Carevasăzică, acum locuim într-un apartament de mii de lire, în mijlocul Londrei, dar avem cârpă la ușă în stil ardelenesc, moștenit din moși strămoși.

Cri: - Așe, vezi, ai priceput.

Ale așteaptă rezultatul la un interviu, e fiert, stresat, vai de capul lui. Brusc, după un weekend de chin, s-a facut luni, abia se scurge și asta. Toată ziua nimic. “Ce fac englezii ăștia de nu văd pe ce comoară sunt gata să pună mâna?!”, filosofăm noi revoltați pe toată nația britanică. Seara la 8 primește în sfârșit un mesaj. Din 100 candidați au mai rămas 8, din 8 au mai rămas doi. Miercuri iar are interviu, cu alt șef, doar doar îi va ajuta să se hotărască.

Lili (cu fatalism mioritic): - Cum văd eu lucrurile. Dacă e să fie o să fie și dacă nu o să fie, nu o să fie. Așa gândesc eu.

Cristi (de-a dreptul uimit): - Vai, Lili, puțul gândirii!

Ale, dis-de-dimineață, încercând disperat să-și îmbunătățească viața și să supraviețuiască noii zile pline de meetinguri: - Știți ce m-am gândit azi noapte? Să mut routerul la mine în cameră, să fie mai aproape, poate așa o să am viteză mai mare.

Li (îngrozită, deși nu înțelege nimic din implicațiile mutării “nu știu cui”):- Și eu mai am net în camera mea? Cum îmi mai țin orele?!

Cri (pasiv-agresiv): - Mda, las’ că nu-mi trebuie net seara când mă pun în pat. E adevărat că mă mai uitam la știri sau pe site-uri, dar chiar nu-mi trebuie. O să fac sudoku și o să citesc.

Li (sărind repede în ajutor): - Poți să colorezi, Cri.

Cri (lămurit de-a dreptul):- Da, o să-mi colorez viitorul cu creioane gri.

Mâncăm ca disperații paste cu usturoi și cu varză de bruxelles. Și nu că aș fi vreo lăudăroasă (deși sunt!), dar mi-au ieșit cu totul genial!

Cristi (extaziat): - Rețeta asta s-o scrii, că e foarte bună! S-o mai faci. Li (cu aere de mare chef): - Nu trăbă. Îi în capul meu. Forever. Ale (lămurit): - Da, da, foarte organizată ești. Totul face parte dintr-o listă. Nu se știe unde e lista, dar e pe listă. Mănâncă, tată și ia-ți adio!

Ale: - Știați că Denzel Washington are un fiu? Care a jucat în filmul ăla, Tenet. Pe care l-am văzut vreo 5 minute. Atât era de bun.

Li (cu o privire întoarsă spre interior): - Și eu m-am uitat la el?! Hm. Uneori mă întreb dacă eu am vreun soi de memorie sau nu. Apoi uit ce m-am întrebat.

Ale (istețel, mânca-l-ar mama): - Tu ai memorie de goldfish. De-aia de o secundă.

Alex intră pe ușă la 7 seara, după aproape 12 ore de când a plecat la muncă. Din ușă, strigă disperat:

-Pregătiți, vă rog, boeuf-ul! Fără delay, să nu aud de așa ceva! Toată ziua am avut numai salata aia de boeuf în cap. Așa am supraviețuit socializării excesive.

Lili (grijulie, în timp ce încearcă să taie pâinea): - Alex, mamă, ai grijă la pâine, că e cam tare, vezi să nu îți rămână dinții prin ea, să-ți trebuiască iar dentist, ferească sfântu'! Că nu mai avem bani de casă dup-aia. Dar te descurci tu, am încredere.

Ale (gata de luptă) : - Voi găsi o modalitate! Doar sunt “găsitorul de soluții”! Toată lumea stă la coadă să găsesc o soluție! De n-am timp nici să visez la salata de boeuf.

Cristi (suav și fericit că se mănâncă, chestie neașteptată la noi în familie): - Liliuca, nu vrei niște ouă umplute la ora asta blândă a serii?

Lili (care știe ce-i poate fierea): - Nu, nu, refuz categoric!

Alex: - Și eu, chiar dacă nu categoric. Dar, tată, poți să-ți pui ouăle mâine în porridge dacă nu știi cum să scapi de ele.

Cristi: - Alex, lasă dimineața, nu vrei acum niște ouă umplute curate?

Ale (scuturându-se de groază): - Tată, nu există ouă umplute curate.

Cristi: - Ba există, dacă-s fără maioneză. Uite, le-am șters de sosul cel delicios, special pentru tine.

Ale (rămas fără replică, se uită totuși cum tată-său îi aruncă niște ouă umplute în farfurie):

- Sper că nu le-ai lins! Poate ar trebui să le ștergi și cu un șervețel, uite mai este o urmă acolo!

Mă uit holbată la un tip care schiază pe stradă, nici mai mult, nici mai puțin. Mașinile vâjâie pe lângă el, dar nici că-i pasă. Are echipament de protecție, bețe adevărate de schi pe care se sprijină sau își face vânt spre înainte, iar picioarele îi valsează bine ancorate în cele două schiuri pe roți. N-am mai văzut așa ceva. Adevărul e că aici poți să vezi tot felul de lucruri.

-Ale, cum se numește asta?! îl întreb entuziasmată pe fiul meu pe care îl consider un fel de enciclopedie ambulantă, mai ceva ca Britannica.

- Sport! răspunde el netulburat.

Lili, plină de importanță și de hărnicie subit inventată:

-Cristinelu’, tre’ să facem astăzi frigiderul, că e mizerabil.

Cristi (întorcându-i neveste-sii propriile-i cuvinte, cu dibăcie de spadasin încercat): - Carpe diem, Lilișor, lasă frigiderul! Carpe diem!

Oamenii buni sunt ca locul bun

“loc de stat cu capul în mâini și cu sufletul în palmă” (Camelia)

Mereu am întâlnit oameni buni. Nu i-am căutat cu tot dinadinsul, pur și simplu m-am ciocnit de ei, au venit spre mine de la sine. Primul cu care am dat nas în nas a fost tatăl meu. Chiar și acum, după atâția ani, oricât sucesc imaginea lui și o analizez cu toată luciditatea de care pot da eu dovadă, tot bun mi se pare. Cu ochii lui albaștri, cu dulceața zâmbetului și alintul cuvintelor. Îmi spunea Lilișor și nimeni altcineva nu mi-a mai spus așa.

O dată nu mi-a spus o vorbă rea, oriunde întorc privirea, căutând printre amintiri, nu văd decât blândețea care răsărea din el ca o floare de nu-mă-uita. Cred că avea în el un locușor blând și moale, care era atât de doldora de duioșie, încât celelalte părți ale lui, mai afectate de mersul prin lume nu reușeau să-l cotropească, darmite să-l nimicească. Poate am moștenit și eu un pic din ADN-ul bunătății. Pentru că, e timpul s-o recunosc, am văzut mereu lumea printr-un voal roz, mereu am fost „in the pink”. Nu că refuz să văd adevărul, nu că îmi propun cu obstinație să găsesc frumusețea de jur împrejur, pur și simplu așa văd eu. Așa îmi este construită retina. Moștenire de familie. Întâlnesc pe cineva, mă umplu de mirare si entuziasm. Ce buni sunt oamenii. Ce frumoși!

Toți cei din jurul meu încearcă să mă dezmeticească, să mă trezească la realitate, îmi spun că sunt naivă și oricine mă poate păcăli. Nu pot să-i contrazic.Viața însăși a încercat mereu să-mi deschidă ochii. Și am fost păcălită de nenumărate ori. Sunt o fraieră. Știu. Dar zău așa, ochii mei sunt larg deschiși. Și văd ceea ce trebuie să vadă. Nu pot vedea altfel. E o chestie de gene, cum vă spuneam. Moștenire.

Văd ceea ce răsare din mine și știu că e la fel și în ceilalți. Un arbore de măslin contorsionat și confuz. Mereu trebuie să gestionez o grămadă de defecte proprii, greșeli cu toptanul, vorbe spuse aiurea, drumuri încurcate, supărări și nervi. Și îi văd pe cei dragi uitându-se spre mine și zâmbind cu iubire, iertarea e gata acolo, nici nu trebuie să o cer. Răsare pur și simplu. Asta înseamnă că oamenii sunt buni. Te iartă și te drăgălesc. Te ajută să te ridici. Îți întind mâna. Te îmbrățișează. Îți zâmbesc.

Pare o utopie năzdrăvană. Poate că este. Dar mie așa mi se întâmplă. Poate este adevărat că vine spre noi ceea ce chemăm. Fiecare e un diamant. Cu fațete limpezi, curate, strălucitoare, cu fațete opace, tulburi, fisurate. Mie îmi place să mă uit la cele pline de lumină. Așezate spre soare. Acolo stă frumusețea. Poate răsare tocmai din partea arsă, frământată, muncită. Partea deformată, avariată de ceilalți care doar au luat, și au tot luat.

Îmi place zâmbetul oamenilor buni, felul în care înflorește pe fața lor, ca un copac cu flori în primăvară, îmi place cum e numai cer în ochii aceia calzi, chiar când nu sunt ochi albaștri. Îmi place să-i descopăr, să-i văd, chiar dacă uneori numai eu îi văd.

Uneori clipele se deșiră ca mosorelele de ață, oamenii se rostogolesc de colo până colo ca niște fire rupte, înnodate și zdruncinate, nimic nu pare să vestească momentul acela special, picătura de cristal care va aluneca de sus, din capătul zilei și o va întregi cu claritate și frumusețe. Îmi imaginez asta ca un alchimist de demult. De parcă eu însămi aș fi descoperit aurul. Sacrul. Locul acela special din inima fiecăruia. E de ajuns un strop de bunătate și substanța zilei se limpezește, se decantează în ceva atât de pur cum numai începuturile dulci ale izvoarelor pot fi. Un om oarecare sau un prieten, un străin sau pur și simplu cei care sunt mereu lângă tine te înfășoară brusc în bunătatea răsărită parcă din nimic, te uimesc profund cu darurile pe care le întorc spre tine, ca și cum ai merita, ca și cum ai fi tu însăți o comoară împărtășită.

Port cu mine nenumărate clipe de bunătate cufundate în chihlimbar, adevărate giuvaeruri, port cu mine toate cuvintele calde care mi s-au adresat vreodată, toate îmbrățișările, toate gesturile de omenie atât de minunate în puritatea lor. Nu contenesc să mă bucur de bogățiile mele, să simt că tot ce am dăruit mi s-a întors cu vârf și îndesat asupră-mi, că am știut eu ce am știut când nu am renunțat să privesc lumea prin eșarfele mele colorate pestriț, când am refuzat să văd adevărul acela izbitor care numai pe mine nu mă izbea.

Oamenii buni sunt ca niște petice smălțuite, din acelea atât de des întâlnite peste tot, locuri calde care te înfioară cu frumusețea lor. Petice bune care repară toate rupturile firii. Cum e coaja copacului pe lângă care treci zilnic, de un castaniu lucios pictat cu noduri. Cum e bucata de cer pe care o vezi printre blocuri, de câte ori ridici privirea din asfalt. Nemărginită. Paharul cu apă rece pe care îl dai pe gât însetat. Cum e tabloul cu o barcă mică, albă, plutind printre insule grecești, atârnat pe un perete din dormitor. Salcia proaspăt înverzită dansând cu brațele ei lungi în lumina transparentă a primăverii.

Oamenii buni sunt ca locul bun. Nu trebuie decât să vrei să îi vezi. Eu îi întâlnesc tot timpul. Ca un făcut.

N-o să fiu niciodată

Tuturor ni s-a întâmplat, cred, să ne imaginăm cu plăcere frustă ce am putea să facem în această viață a noastră, uneori atât de simplă, încât exercițiul imaginației devine o necesitate dominantă. Acum, în pandemie de peste un an de zile, rătăciți printre pereți, imaginația o ia uneori razna spre tărâmurile utopice ale fabulației, atât de utopice încât uneori simți cum sari calul peste drum, în zona distopică a imposibilităților.

Am grămezi de idei despre ce mi-ar fi plăcut să fac, ce mi-ar plăcea, toată viața am avut. Dar brusc am realizat că de fapt aș fi vrut ca eu să fiu o altă persoană, că lucrurile pe care mi le imaginam nu erau ale mele, despre mine și despre viața mea, erau ale altui eu, un alter ego mai curajos, mai frumos, mai bine înfipt în realitate decât am fost eu vreodată. Mai liber, mai zburdalnic, ba chiar de-a dreptul nebunatic. Predicând cu obstinație despre autenticitate, a devenit cam zăpăcitor de creiere felul în care nu accept cine sunt cu adevărat. Nu recunosc, nu aprob.

Poate că a sosit timpul să învăț să fiu mulțumită să fiu eu însămi, așa cum sunt. Să aleg ce îmi place mie, Lilike cea amețită, cea care e un pic silly și care de atâtea ori greșește. Ce îmi place mie cu adevărat, nu ce îmi imaginez că ar putea să-mi placă. Tocmai am realizat ce și cum. Mari adevăruri m-au izbit peste frunte. Iar. E o chestie ciclică, se duce, se întoarce, nu cred că îmi ajung 80 de ani, media de vârstă (cine o fi stabilit-o?!), pentru a ști cine sunt exact. Pentru a rămâne într-o formă, care să fie a mea și să fiu mulțumită. Cum ziceam, o zăpăcită. Ia să vedem, acum ce am mai descoperit?!

Nu, n-o să fiu niciodată globe trotter. E timpul să admit. N-o să colind cu rucsacul în spate până în vârf de Machu Picchu sau prin parcurile naționale din Thailanda, nici n-o să mângâi elefanții prin Africa, bucurându-mă tainic de măreția lor, nici n-o să stau pierdută de admirație în fața unui templu shaolin. Singurul lucru pe care mi-l doresc eu, cea adevărată e să stau pe aceeași plajă din Grecia, unde mă simt în siguranță și fericită. Veci și pururea. Nu sunt vreo aventuroasă de felul meu, deși mi-aș fi dorit.

Nu, n-o să fiu vreun mare chef, în ciuda nenumăratelor cărți de bucate adunate pe rafturi și chiar cărate peste mări și țări, în ciuda nenumăratelor încercări de a găti lucruri diferite, cu ingrediente exotice sau cel puțin nemaiîncercate. Gătesc bine, fac prăjituri bune, dar nenumărate alte femei o fac, nu sunt deosebită de ele. Nu e o pasiune obsesivă, nu o să-mi deschid patiserie și nici cafenea, acest tablou zugrăvit în tonuri pastel în capul meu de atâtea ori e doar o fantezie. N-o să vă vină să credeți că m-am imaginat până și patroană de pensiune și am pictat în detaliu cum o să-mi fac oaspeții să adore locul și să se întoarcă. La prăjiturile mele, la floricelele din tot locul, la atmosfera zen. E timpul să recunosc că nu mi-ar plăcea de fapt să salahoresc toată ziua, ca o furnică superharnică și dedicată. Aș alege mai degrabă un colțișor liniștit în care să visez la toate acestea, cu un pled colorat aruncat pe picioare și cu o carte în mână. Să visez la cît de dulce e nefăcutul, nimicul. Asta sunt și pace, alta mama nu mai face.

N-o să fiu niciodată o alergătoare, deși în gând am alergat prin parcuri și pe străzi, sportivă nevoie mare, antrenată și gata să înfrunt bătrânețea de pe poziții de forță. Am vizualizat în cele mai mici detalii detașarea și plutirea alergătorului de cursă lungă, contopirea cu natura din jur, liniștea nemărginită a firii, pacea coborâtă adânc în sufletul lui. Adică al meu, în timp ce aș fi alergat. Zvâcnetul regulat al mușchilor, elasticitatea încheieturilor, inima răsunând puternic ca un clopot, fericită de infuzia de forță și tinerețe. Dar, din nou, prefer lentoarea veche și aburoasă a statului, nepăsându-mi prea mult de bătăile rarefiate ale pulsului, ce păcat, dar ce să fac?! Cum să fac să-mi placă ce nu-mi place?! Am încercat și nu am reușit. Nici o endorfină nu a vrut să răsară pe câmpurile aride ale exercițiilor mele fizice. N-a vrut și pace.

N-o să fiu niciodată o ființă deschisă, ultrasociabilă și doldora de empatie. Deși aș fi vrut. M-am străduit să fiu. A fost una din aspirațiile mele, de când mă știu nu mai pot de admirație pentru oamenii calzi, deschiși, în jurul cărora roiesc prietenii, care sunt implicați în viața socială, știu pe toată lumea, sunt o bucurie pentru oricine ajunge în preajma lor. Ce oameni minunați! Dar a sosit timpul să recunosc că sunt mai degrabă închisă, genul sălbatic și retras, petrecerile sunt pentru mine “gălăgie”, nu înțeleg nimic din dans și vibrația lui magică, iar dorința de socializare e mai degrabă ascunsă prin niscaiva cotloane adânci și uneori greu de găsit chiar și de către mine. Mi-am imaginat cu drag că sunt altfel, dar nu sunt. Într-un grup de oameni stau mai degrabă într-un colț, iarăși un colț, prefer să fiu observator, nu participant dedicat, flacăra dătătoare de căldură și lumină la care se încălzesc ceilalți. Pare un pic trist că mi-am imaginat atâta timp cum aș fi altfel, dar ce să fac?! Asta sunt. Și poate nu e trist deloc, poate așa sunt încercările vieții. Cauți și tot cauți. Până te găsești pe tine, cel adevărat. Până te accepți pe tine. Și nu mai e trist deloc dacă reușești să te împaci tu cu tine însăți. Nu te mai simți pus la colț, necorespunzător. Ajungi să simți că aceasta este starea ta naturală, colțică și colțată. Poate ești o floare de colț, care încă nu a dat colțul. Care e minunată stând ea așa, dulce și singurică, pe colțul ei de stâncă.

Mereu mi-am imaginat cât de deșteaptă aș putea fi, cât de cultă, o femeie brici, doldora de cunoștințe prețioase despre orice, de la literatură la politică, implicată și specială, un diamant de mare clasă între alte giuvaeruri, capabilă să poarte discuții elevate despre omenire și planetă. Dar adevărul e că politica mă plictisește cumplit și memoria mea nu este o capodoperă, de fapt e atât de proastă, încât nu contenesc să mă mir că mai știu cum mă cheamă. Cred că numai prin repetiție am ajuns la fixarea numelui propriu în analele memoriei personale. Stau mai bine cu memoria afectivă, dar nu cred că poate fi folosită într-o discuție elevată. Silly me!

Niciodată nu voi fi multe altele, nici gospodină desăvârșită (dacă puteți să credeți că acesta a fost un alt scenariu drag inimii mele, ce harnică aș putea fi, ce casă desăvârșită și lustruită aș putea să am!), nici prietena perfectă (săracele prietenele mele!), nici femeia calmă și înțeleaptă, dând naștere fără chinuri, în orice clipă, fengshui-ului și zenului lumii și revărsându-le peste ceilalți din preaplinul curcubeului. Nu, nu voi fi.

Sunt doar roluri în care imaginația mea m-a pus cu mult drag, puneri în scenă care mi-au produs multă bucurie, pentru că mă plăceam foarte mult alunecând dintr-o ramă în alta. Cam ca în portretele din Harry Potter. Cu personaje care călătoreau dintr-un tablou în altul. Dar poate e timpul să recunosc că dacă am puțin timp liber, prefer să stau pe balcon, cu ochii pierduți în zare, cu degetele pierdute printre paginile unei cărți, scriind în gând despre statul meu pe balcon și despre cuvintele care mi s-au lipt de degete. Nu să zbor pe valuri, lipită de o placă subțire de surf.

Asta e tot și nu e nimic altceva. Poate e destul. Pot fi mulțumită și cu mine, așa cum sunt. Pot fi și realistă, să trăiesc cu picioarele bine înfipte în realitatea colțoasă din mine și de jur împrejur. Pot să mă accept cu toate imperfecțiunile mele. Pot să mă plac. Pot să fac ceea ce îmi place să fac, nu ce aș vrea să îmi placă să fac. Da, voi fi foarte realistă. Am început deja. Sunt foarte realistă. Uitați-vă la mine. Sunt rațiunea întruchipată.

Te pomenești că acesta e noul meu tablou. Proaspătul meu scenariu.

Vai de capul meu! Nu-mi ajung nici 100 de ani la câte rame albe am de înșirat pe pereți. Poate ar trebui să fiu mai rapidă. Asta nu mi-am imaginat încă.