Giruetă-n vânt

Orice mamă știe ce înseamnă ușa care se închide încetișor după copilul ei. Care tocmai a plecat în lume. Întâi mi-am înghițit nodul care îmi bloca sub formă de pumn traheea. Apoi mi-am șters cu furie lacrimile. Și mi-am dat seama că nu mai am ce face cu viața mea. Că nu mai știu ce să fac cu ea. Nouăsprezece ani fusesem mamă. Aproape nimic altceva. Restul erau activități colaterale. Niște roluri jucate cu mai mult sau mai puțin talent. Soție, fiică, prietenă, profesoară, chestii banale, pe care orice femeie le poate desfășura cu doar o mică laterală a creierului ei straniu și înzestrat cu puteri magice. Se știe că ocupația de mamă ocupă cam toate rețelele neuronale superperformante. Plus toată inima, asta e sigur. Și restul celulelor.

În zilele următoare a început un proces accelerat de descompunere. Pe orice puneam mâna se transforma în fum și abur. Orice gând încercam să derulez, simțeam că mă preling pe același țărm al disperării. Ca o balenă deprimată zăcând pe nisip și horcăind de atâta aer. Mă țineam deasupra hăului agățată de un fir subțire de păianjen. Și păianjenul se holba la mine de sus.

Scopul vieții?! Nu-l mai știam. Dispăruse. Se dezintegrase odată cu ușa închisă încetișor, absolut final. E o chestie ciudată cu scopul ăsta al vieții. Apare și dispare ca fata morgana. Dispare foarte des ca măgarul lui Buridan în ceață. O ceață ca o tornadă care mătură tot ce întâlnește în cale. Dacă ai o clipă din aia aurie, de fericire, hopa și scopul. Toată existența se umple de scop, ca un câmp de maci. Ca puiul de puf. Trece momentul, vine iarna. Instantaneu. Scopul, cum ziceam, se evaporă în lumile lui paralele, de apă de ploaie și de nimic legate frumos cu fundă. Ți-e și frică să te uiți la cadoul din poalele tale. E doar o cutie goală. Lumea se umple de crăpături prin care fumegă abisul.

Fire energică din tată-n fiu și chiar din mamă-n fiică nu am stat să văd cum mă scufund centimetru cu centimetru. Daunele puteau fi ireversibile. Am trecut la acțiune. Pripită, că doar n-aveam timp de judecăți profunde, am hotărât că schimbarea mobilei din casă îmi va umple viața. Repede, credite la bancă și comandă de lemne, pardon, de prefabricate. Mi s-a năzărit chiar că vreau, dar vreau cu tot dinadinsul mobilă de la Ikea, București. Neavând mașina potrivită, l-am sunat pe fratele meu în Banat și l-am șantajat emoțional cu nerușinare. Că niciodată nu i-am cerut nimic, că mereu l-am ajutat, bla, bla, să vină la Petroșani și să mă ducă la București, la Ikea, să-mi iau mobila. Oricine cred că poate sesiza gradul avansat de turbulență mentală în care mă găseam. Scopul vieții mele devenise greu de atins. Taman la IKEA îl puteam realiza pe deplin. A venit săracul, cu dubița lui veche, care prindea 60 la oră în afara localităților și ne-am dus. Ne-am întors. Am montat mobila. Toată casa strălucea sub privirile mele încântate și un pic nebune. Mă simțeam un pic dusă cu pluta, dar îmi ziceam că așa e când cucerești vârfurile. Iar eu eram în vârf de Himalaya, în mijlocul mobilierului alb, îmbrățișând cu foc biblioteca și măsuța și mai ales canapeaua. Steagurile victoriei îmi fluturau sub ochi ca roșul în fața taurului. Euforia reușitei a durat vreo săptămână. Cam atât durează orice jucărie nouă.

Într-o dimineață am deschis ochii și am văzut iar păianjenul sus pe tavan, cu ochii lui multipli holbați la mine, aruncându-mi sarcastic și răuvoitor firul străveziu care să mă țină deasupra vidului. Sau să nu mă țină. Lui îi era totuna. Oareșicum și mie. Am închis ochii la loc. Frig rău peste tot.

Dar tatăl meu m-a învățat să lupt până la capăt. Să fiu un don quijote. Să fiu o walkiriie a luminii. Să fac pe dracu-n patru și să nu mă las. Să mă târăsc în patru labe sau chiar pe burtă,

dar să zbor mai departe. Să mă frâng și să mă fracturez, dar să mai fac măcar un pas mic spre înainte. Înaintele era cuvântul de ordine. Cuvântul cheie. Cred că mi-a spălat creierul de mică, pentru că orice mi se întâmplă eu insist să fac ce m-a învățat. Continui să merg, să încerc, să mai fac un pas. Și încă unul. Și când o să fiu cenușă, probabil o să vreau să mă înalț spre largul și înaltul mării, departe, departe, pe aceeași linie trasată cu rigla printre neuronii mei. De către tata, dragul de el.

M-am dus la școală, m-am întors acasă, zi după zi, în rutina vieții bine așezate, am trăit, am disperat și nu am scăpat de monstrul cu opt ochi care îmi vâna orice mișcare. Am gândit și am tot gândit de mi-au sfârâit creierii în cap. De aproape mi s-au dizolvat în cerneala neagră a disperării. Simțeam că și creierii mei vor să scape de mine, să aibă și ei o clipă de liniște, fie și cu riscul prăbușirii în vidul cosmic.

Apoi a venit momentul acela prețios. Momentul diamant, momentul răscruce. Momentul răsucirii mele spre vânt. Parcă eram o giruetă sfârlează gata să capteze cea mai mică adiere. Respirând vânt, prinzând vânt, râzând în vânt.

Și atunci am fost salvată. Căci am descoperit călătoriile.

Buburuzisme 5

Au venit noile căști performante ale lui Alex. Supercăști, uriașe, tăcute. Ale și le pune și după un timp exclamă fericit, de acolo, din depărtarea colțului camerei, unde lucrează: “Vă iubesc, dar ce bine că nu vă aud!”

Alex și-a făcut în sfârșit programare la frizer, nu s-a mai tuns de la începutul pandemiei. Chiar poate să-și facă codițe. Nici nu mai arată a lord englez, ci a haiduc de prin Carpați. O reajustare e imperios necesară, în ciuda pericolelor cosmice de tot soiul.

Alex: - Aproape mi-e frică să merg. Dar o să-mi iau inima-n dinți și o să spun acolo, plin de curaj: “Experiment on me”.

Cri (uitându-se cu atenție la mormanul de păr din capul “copchilului”): -Te faci în culori, câte una pentru fiecare chestie memorabilă care ți s-a întâmplat în ultimele luni.

Alex (stupefiat): - Ce chestii memorabile visezi?? Că am stat numai și numai închis în casă cu voi!

Cri (imperturbabil): - Atunci ți-l faci într-o singură culoare. Știi că sunt momente în viață când tot părul îți albește peste noapte. Dar dacă nu ți s-a întâmplat în 26 iunie, când am debarcat noi în fața blocului tău, sigur nu ți se mai întâmplă.

A sosit în sfârșit acel moment memorabil în istoria familiei, unic și irepetabil. Momentul prețios al cumpărării. Căutăm cu toții case pe net și ne minunăm la una și la alta.

Cri: - Caută și tu, Lili, una pe plajă, neapărat cu palmieri și maimuțe. De fapt, nu-mi trebuie, că am deja două maimuțe.

Li (fericită): - Eu sunt bonobo, doar știți.

Cri (punând punctul pe i): - Bonobo cu fundul roșu. Pe o plajă englezească.

Ne-am uitat la un film sinistru în care soțul doarme cu cenușa soției în pat (posibil că el a omorât-o). Pe de altă parte, Cristi tocmai a primit de ziua lui un telefon nou, pe care îl tratează la fel ca pe celălalt, cu maximă indiferență, ținându-l pe un raft în bucătărie, ceea ce-l uimește profund pe Alex.

Ale (de-a dreptul revoltat): - Chiar nu înțeleg cum poți să-ți lasi telefonul așa, departe de tine, e de neînțeles! Dacă te sună cineva?! Cri: - Noaptea?! Păi nici ca tine, să dormi cu el în pat, ca ăla cu cenușa lu’ nevastă-sa. Mie nu-mi trebuie animal de casă din ăsta!

Lili (uitându-se cu drag la sfeșnicul alb luminiș în care arde o lumânare albastră):- Singurele lucruri de care îmi pare rău că nu le-am luat de la Petroșani, le-am lăsat acolo părăsite pe raft, sunt celelalte sfeșnice albe. Cristi a zis să le lăsăm acolo pe toate, noroc că l-am luat măcar pe ăsta! Păi da, dacă el și-a lăsat televizorul, ce-i mai trebuiau sfeșnice?! Dar lasă că îmi iau eu alt sfeșnic, mai frumos, de aici!

Alex (care a ascultat cu gura căscată, așteptând să se zică lucruri esențiale): - Ăsta e singurul lucru de care îți pare rău?

Lili (decisă mie-n sută):- Normal. Singurul.

Alex (oareșicum ușurat, dar și plictisit de aceste nimicuri feminine):- Bine, mamă. Sper să supraviețuiești acestei mari drame existențiale. Noi sigur o s-o facem.

Se mănâncă linte cu cârnăciori. Alex, foarte mulțumit de această mâncare sățioasă, face o analiză existențială scurtă și la obiect: “Ai, ce bine e să nu sufere omul de foame. Că de când cu voi aici, tre’ să mănânc sănătos și porții de liliputani. Tu, tată, nu suferi?! Că mama asta, mititica, sigur nu suferă, ea e pe modul de întreținere. Se mulțumește cu puțin și îi ajunge.”

Lili (revoltată de discriminare):- Sufăr și eu cât pot, credeți-mă!

Cri:- Doar nu te doare gura!

Lili (gesticulând și explicând cu lux de amănunte ce simte, deși nu a întrebat-o nimeni, în timp ce pune găluștele în supica de roșii):

-La început, când am ajuns în Londra, am avut senzația aceea de bucurie sălbatică și marihuanică pe care o are turistul pasionat și înnebunit după călătorii. A durat vreo patru săptămâni. Gen: “Ce minune că am ajuns aici, ce frumos e totul”. Apoi am avut o senzație de stranietate, de însingurare, nimic nu era al meu, eram singură și pierdută. Frumusețea nu mai ajungea la sufletul meu. Câteva luni de zile. Apoi, încetul cu încetul, am început să mă simt mai bine, să mă familiarizez cu peisajul. Uite, îmi zic, copăcelul minunat pe care îl salut de câte ori trec pe lângă el, râul deja cunoscut din parc, clădirile, totul a început să capete contururi cunoscute. O să fie și mai bine când o să am casa mea.

Alex: -Păi iar trebuie să te împrietenești cu copacii și cu râurile și cu mai știu eu ce, că n-am reținut toate alea. Că cine știe pe ce coclauri o să fie și casa aia.

Lili (surprinsă de acest adevăr fatal, iar trebuie să o ia de la capăt, dar brusc decizându-se, în timp ce aruncă și niște pătrunjel în oală):

- Mă împrietenesc, de ce nu?! Pot. Pot orice.

Alex: - Dar ce viață tumultoasă duci tu în bucătăria ta, măi, mamă, măi.

Jucăm remi cu piese minuscule, ușoare, se dărâmă tot timpul.

Ale (uitându-se cu milă superioară la tată-său): -Nu poți să-i ceri unei gorile să coasă.

Cri: -Tu vorbesti, cu crenvurștii tăi!

Cri (încercând să semene cu nevastă-sa): -Tre’să fiu pozitiv, pozitiv, să am piese bune. Aaaa, ciuciu buciu, nașpa. Nu funcționează pozitivitatea. Știam din start că nu-i pentru mine. Dar e un exercițiu bun la dește. Ridică cu grație de cusutoreasă piesa mititică și o așază cu infinită grijă pe tabla mică și ea, îi încape toată în palmă.

Lili (mirată până la stupefacție): -Dar ce finuț te face remi ăsta! Dacă știam, îl cumpăram mai de demult.

Mare sfat mare în familie

Lili și Cristi discută ce prăjitură se face de Revelion. Această mare petrecere dintre ani care se va desfășura cu același număr fix de invitați ca și Crăciunul. Trei, mai exact. Prăjiturile sunt extrem de importante în acest context dramatic, așa că se citește, cu lux de explicații, lista de posibilități făcută de Liliuca cea isteață, după ce și-a frunzărit toate caietele de rețete de-a fir a păr. Timp de câteva zile, că de, asemenea decizii implică niscaiva efort.

Cristi, hotărât, nebăgând în seamă fatala listă, care oricum conține doar preferințele nevesti-sii: -Faci un cremeș și un diplomat și o Boema și...

Lili, revoltată de atâta nedreptate: -Sper că pot să aleg și eu una. Că oricum numai una fac!

Alex, cu milă de sine, rostește sfios: -Eu nu mai aleg, nu?

Când vrei să vezi

Trebuie să înțelegeți că facem aceeași plimbare pe același traseu de luni de zile, prin cartier. Avem o zona frumoasă, verde, care ne spală gândurile și negurile, prin larghețe, prin luminozitate, prin faptul că stă așa, pur și simplu, între blocuri și te lasă să respiri. Tragi aer adânc în piept și ești gata renăscut, reîncărcat până la următoarea plimbare. Ei bine, și ce am făcut eu la ultima plimbare?! Același traseu, da?! Brusc m-am ambalat în entuziasm, motoarele mi s-au turat la maximum de fericire și am exclamat efervescentă:”Uite, au plantat copaci frumoși pe două rânduri! Ce minunăție! Vine primăvara, dacă s-au apucat de plantat!” Cristi se uita la mine, fără să scoată un cuvânt. “Vezi, am adăugat, probabil au venit cu mașinării speciale si au dat câte o gaură circulară în pământ, iarba dimprejur nu a fost deranjată! Bravo lor!”

De când sunt aici am văzut atâtea lucruri minunate, încât am o încredere nemăsurată în capacitatea englezilor de a sădi chiar și copaci fără să lase nici o umă, nici o cicatrice pe obrazul pământului. Mereu se lucreză aici, în cartier, se aspiră trotuarele, se îngrijesc rondurile de flori, mereu vezi câte un grădinar aplecat peste ceva piguleli, ce mai calea, valea, e o zonă bibilită de numa’. Cel puțin din punctul meu de vedere. Apoi am văzut ghioceii de jur împrejurul fiecărui copac. Scoarță de pin și ghiocei. Uite, m-am gândit, ce delicatețe a gândului, ce gingășie a împărtășirii, să planteze ei și ghiocei, așa, să pară naturali de-a dreptul, doar ca să mă încânte pe mine, trecătorul! O, ce poezie! Bucuria mea era așa de debordantă, încât aproape reușisem să-l conving și pe Cristi că vine primăvara și se plantează copaci mari, frumoși și ghiocei mici și drăguței. Dar apoi am văzut cum se scutură brusc, ca de sub vrajă și zice cu voce moale și blândă:”Liliuca mea bezmetică, copacii ăștia sunt aici de vara trecută, cel puțin. Tu nu vezi ce impecabilă e iarba în jurul lor?! Zău așa!”

No, iaca, cum s-a găsit să-mi spulbere iluziile. Da’ aiurită mai sunt! Oricum nu l-am crezut până nu m-am uitat acasă pe poze. Da, copacii erau acolo. Acolo, exact unde le era locul. Dar eu abia acum îi văzusem pentru că numai acum aveau ghiocei! Ghioceii ăia miculuți, picături albe de zăpadă m-au făcut să văd copacii. Așa mi-am dat eu seama că nici un ghiocel nu apare vreodată fără să sublinieze apăsat existența unui copac. Vedem ceea ce vrem să vedem, ni se întâmplă ceea ce vrem să ni se întâmple. Copacii apar atunci când vrem să apară. Și ghioceii strălucesc atunci când e chiar momentul potrivit.

Așa că totul e relativ, există copaci, nu există copaci, îi văd, nu îi văd, sunt bezmetică, nu sunt bezmetică, e ceva greșit sau nu e?!

Oricum, e evident, lumea e mereu nouă pentru mine! Și ghioceii mă bucură de nu mai pot!