Pierdute și regăsite?!

Știți cum zici că nu-ți trebuie ceva. Nu ai și nu-ți trebuie. Pentru ce ți-ar trebui?! Ai trăit o viață fără să ai, e clar, e ceva inutil. Mofturi. Chestii capitaliste! Așa am pățit eu când am ajuns aici. L-am luat pe “nu îmi trebuie” în brațe.

Mașină de spălat vase?! Ce e prostia asta?! Chiar îmi place să spăl vase, de ce să irosesc atâtea resurse, apă, curent, nu știu cât detergent, când uite, hopa-țopa, le spăl cu mânuțele astea două. Plus că mai trebuie să și clătești farfuriile înainte să le bagi în mașinărie. Păi dacă tot le clătești, atunci poți să le și speli. Am perorat o perioadă pe tema asta, vorbind mai mult singură, până într-o zi când, obosită, ca tot omu’ l-am rugat pe soțu’ să se ocupe de mormanul din chiuvetă. El s-a ocupat, desigur. E un soț bun. Fire practică, a aruncat sarcina de lucru în spinarea mașinii de spălat vase. Pe seară le-am scos de acolo, casant de strălucitoare, lună bec, mai curate decât fuseseră nou-nouțe. Măi să fie! Adică așa se întâmplă? Adio spălat cu mâna. Astăzi nu îmi vine să cred ce bună e chestioara asta la casa omului. Nu mai renunț la ea. Asta e. M-am upgradat.

Abia intrată în noua bucătărie de aici, ochii mi s-au făcut cât cepele și am început să-mi plâng de milă. Aragaz electric?! Nu și nu și nu. Că ce bun era ăla cu gaz, ce frumos încălzea el mâncărica, că din ăsta nu înțeleg nimica nimicuța. Bărbații casei au venit pe rând să mă instruiască, că uite așa, că uite pe dincolo, na și o carte de instrucțiuni despre cum să folosești cuptorul, funcție de grill, funcție de aburi, simțeam că ies eu din funcțiune. M-am tot plâns despre nefericirea mea profundă vreo două luni, răstimp în care am ars ceva copturi sau le-am scos prea crude, mi-am ajustat prin cap informațiile și iar le-am ajustat și ce să vezi, minune! Cât de mirobolant e aragazul electric! Cum pot să setez exact ce temperatură vreau, cu aburi sau fără, ce ușor se curăță plita neagră lucioasă. Ce repede, incredibil de repede fierbe mâncarea! E o comoară la casa omului. Nu mai renunț la el.

Alte lucruri care nu mi-au trebuit? Multe. Curățător de morcovi și cartofi. Cuțitul ce are?! Și m-am încăpățânat ani de zile, aruncând o grămadă din cartof odată cu coaja, că, de, doar nu eram robot să tai subțire, subțire. Cristi m-a tot bătut la cap până am cumpărat o prostioară din aia care rade jos coaja sub formă de foiță transparentă. Ba mai face și decupări artistice. Ia ghici cine curăță acum orice doar cu drăguțica?! Eu. Nici un cuțit de aici încolo! Adio!

Nu am vrut sa aud de avocado, scărboșenie verde fadă, quinoa, alge, toate aiureli. Cine adoră acum prospețimea verde a fructului miraculos și savurează ca pe o culme a bucătăriei internaționale bobițele mici amestecate cu tot felul de mirodenii si busuioace? Eu, cine altcineva?!

Mașina de spălat cu uscător! Măi, măi, ce complicat mi s-a părut totul! Să nu mai întind eu rufele la uscat pe toate ușile, sforile, scaunele?! Cum adică, le scot gata uscate din mașinărie?! Aproape îmi venea să sufăr crunt pentru eliminarea uneia din treburile mele de femeie harnică. Și în preistorie se întindeau rufele la uscat. Cum să nu mai fac această trebușoară care mă leagă de lanțul trofic? Până la urmă am luat decizia măreață să nu mai sufăr pentru nimicuri și să scot naibilui hainele gata uscate din aparatul cu pricina. Zău așa! Uneori avem o tendință exagerată de a suferi pentru orice mărunțiș!

Dacă la astea adăugăm și piscina, tabloul e complet. Până cu puțin timp în urmă nici măcar nu intram în vreo piscină. Cum vedeam una apărând la orizont, făceam stânga-mprejur și aproape o luam la sănătoasa. Motivele erau foarte simple, nu știu să înot și mi-e frică de apă. Așa că în nici un caz nu îmi trebuia abonament inclus la piscină. Ce să fac cu el? Moft și ăla. Apoi, brusc, ceva s-a schimbat. S-a răsucit cu totul prin minunatele volute ale creierașului meu de blondă. M-am trezit că ador piscina. Tot nu știu să înot. Și ce dacă?! Apa îmi vine până la bărbie, dar nu-mi mai e frică nici o picătură. Nici o secundă. Valsez prin apa albastră de câteva ori pe săptămână, dau din aripi și simt realmente cum zbor. În siguranța lichidului amniotic, în splendoarea pură a albastrului. Visez în stil mare, cuprinsă de o plăcere pură și dulce, bălăcindu-mă ca o rață, pardon ca o splendidă lebădă albă. Efectul apei răcoroase este instantaneu. Din rață dodoloață devin pasăre grațioasă avântată spre înalt. Nu pot să cred că nu mi-a trebuit, că am trăit fără așa ceva.

Să adunăm unu și cu unu. O grămadă de lucruri de pe lista neagră au trecut pe lista albă. Brusc și fără avertisment. Ca și cum erau pierdute și rătăcite prin lume și acum s-au regăsit laolaltă, fericite și pline de vitalitate, valsând printre clipe și gesturi. Prin viața mea.

În acest spirit, fiind o femeie deșteaptă de felul meu, îmi pun niște întrebări legitime: „Ce alte lucruri care nu îmi trebuie acum îmi vor deveni curând indispensabile? Ce nu-mi place azi și mâine o să fie sarea și piperul de fiecare zi?!”

Îmi vin repede în gând doar câteva lucrușoare. Nu îmi trebuie nici pisică, nici câine, nici trotinetă electrică. Nici păr roz. Aoleuuu!

Cea mai importantă meserie din lume pentru care nu te pregătește nimeni

Puiul mic de om stă în fața lumii. Și e fără apărare. Singurul ecran protector e mama. Cea care trebuie să filtreze amenințările lumii prin toată ființa ei și să permită trecerea doar a luminii și a zâmbetului. Cea care poartă în ochii ei măsura echilibrului planetar. Cel puțin până când plastilina calda și dulce din mâinile ei se va mai întări un pic. Până va căpăta un pic de putere să respire singură.

Ce se întâmplă când filtrul mamei nu funcționează?! Când, din diverse motive, propriul ei echilibru a fost deja distrus?! De o altă mamă din trecut sau de cine știe ce alte calamități. Când dragostea ei maternă nu e deloc atât de nesfârșită încât să îi poată echilibra sistemul?! Când mama însăși e damaged?! E pe avarie! E colerică, isterică, exagerată, dominatoare, posesivă, indiferentă sau orice altceva în afară de model de echilibru?! Gingășelul mic va fi bombardat cu o alternanță năucitoare de foc și gheață. Între Vezuviu și Himalaya, va supraviețui cine va putea. Mama va fi pe rând, conform toanelor și umorilor, dulce și supraprotectoare, înconjurând copilul cu gingășii exagerate, diminutive și gângureli, chiar și la vârsta adolescenței sau a maturității, comunicându-i neapărat ideea maximei lui importanțe pentru ea, apoi agresivă, explozivă în colericitatea ei, bombardându-l pe „necorespunzătorul cel mic” cu cele mai dure epitete. Copilul, cu o secunda înainte adorat, nu va mai fi suficient de ordonat, de harnic, notele îi vor fi prea mici, orașul sau întreaga lume vor râde de ea că are asemenea copil, defectele lui vor fi imense și incomensurabile. Copilul nu știu cui sau propriul frate vor fi mai lăudați, dați ca exemple pozitive și vor intra în grațiile deznădăjduite ale acestei mame disperate. Să nu mai vorbim de propoziția emblematică:”Pe vremea mea, eu…”. Propoziție care mă scotea din minți în copilărie. Mi se părea complet fără sens! Ce rost are să vorbim de alte timpuri?! Acestea sunt vremuri unice și grele. Atât de grele! În care omul se pierde de om. Se pierde chiar de sine. Dar au fost oare vreodată altfel?!

Comportamentul oscilant al mamei nu va face decât să destabilizeze copilul pe viață. Supus unor șocuri repetate, va tot rătăci chinuitor între:„Mă iubește? Mă disprețuiește?!”. Își va construi drumurile în funcție de groaznica întrebare:”Ce să fac ca să câștig iubirea mamei?!” Negăsind raspunsul, căci ceea ce nu este, nu este. Singura întrebare corectă nu va mai fi pusă niciodată. Nu va mai fi timp pentru „Cine sunt eu?!”. Nu într-o singură viață de om.

Rezultatele evidente ale tratamentului aplicat de cea mai importantă persoană din viața copilului?! Inițial, mica formă informă va crede tot ce i se spune. Că nu e bun de nimic, că nu e în stare, că nu o va mulțumi niciodată! Posibil să creada asta toată viața lui. Ditamai adultul, poate o somitate în domeniul lui, ascunzând pe undeva un copilaș temător și îngrijorat că mama lui nu îl place suficient ca să fie mulțumită. Înfricoșat să se arunce în orice încercare nouă a vieții pentru că odată i-a spus lui mama că nu e bun de nimic. Că viața e plină de oameni răi care vor râde de el, îl vor batjocori. Va întoarce capul mereu spre mama, așteptându-i aprobarea, iubirea niciodată câștigată. Mama, de multe ori „ analfabetă”, va privi mereu cu ochi inchizitorial asupra vieții lui, nevăzând nici marile realizări profesionale, nici evoluția personală. Privirea ei neîmplinită va vedea doar „necorespunderea”.

Omul, respectiv dragul de copilaș, e o ființă adaptabila. E un supraviețuitor. Între „Fetița mea e atât de cuminte, ne înțelegem ca două prietene” și „Cât de proastă poți să fii să faci așa ceva, nesimțito și obraznico?!”, copilul se va adapta. Va supraviețui. Va metaboliza. Întâi va construi, cu mâinile lui micuțe, fragil-transparente, o ușă mare de oțel și piatră, între el și restul lumii. Apoi încă una și încă una. Va încuia miezul acela sensibil și atât de dureros să nu-l mai vadă nimeni. Să nu mai știe de suferința aceea năucitoare și pulsândă. Va ascunde cheia. Atât de bine, că s-ar putea să n-o mai găsească niciodată. Protejat de asalturile oscilante, ascuns sieși de sine însuși. Va privi cu ochii goi orice încercare de străpungere spre emoția pură. Nimeni nu va mai călca cu bocancii, cu țintele prin sufletul lui gol. Nu va mai sta niciodată dezvelit în pulsația cruda a sentimentelor.

În funcție de resursele fiecăruia, de natura agresivității mamei, copilașii originari nu mai sunt deloc originali. Seamănă atât de mult între ei, încât permit încadrarea în tipologii. Sunt copilașii standard. Îmi rup inima.

Copilul-cameleon. Atât de versatil. Manipulator. Îți va oferi ce vrei să îți ofere. O face inconștient, acesta e mecanismul lui de apărare. Dacă mama -„mediul lui înconjurător”- e prost dispusă, va fi și el prost dispus, susținând-o în încercarea ei de a înnegri lumea. Va veni și îi va furniza povești (adevărate sau nu) care vor confirma punctul ei de vedere. Colegii vor fi invidioși, răzbunători, profesorii nemernici, toată școala, toată lumea o nenorocire! Niște proști și niște răi cu toții! Dacă mama are persoane pe care nu le suportă, va născoci povești ce îi vor alimenta mamei ostilitatea. Sau va reinterpreta. Realitatea se aliniază de multe ori cum vrem noi. Vedem ceea ce vrem să vedem. Copilașul cameleon e oglinda mamei. Cu timpul, va învăța să facă așa cu toți adulții. Va simți cu acuitate cele mai ascunse dorințe ale lor și le va furniza exact imaginile pe care aceștia și le vor dori. Va manipula cu mai multă sau mai putină măiestrie, îi va învârti pe toți pe degete. Își va schimba ideile și dedicarea la fel ca hainele. Îi vedem pe toți în jurul nostru. Peste tot. Cameleoni adulți ascunzând în spatele nenumăratelor straie imaginea dezechilibrată a mamelor. Oglinda ei deformatoare.

Copilul-scorpion. Rebelul. Va fi contra numai pentru a te enerva, a te scoate din minți, a te destabiliza, așa cum ai făcut-o și tu! Își va face tatuaje, piercinguri, va alege experiențe aproape anihilante încercând să te șocheze. Încercând să mai simtă ceva. Va avea o părere atât de proastă despre sine, încât cu greu se va mai recupera vreodată. Tot timpul mânios, va fi uneori chiar mai isteric decât tine, mama lui; te va privi atât de dușmănos , încât vei începe să te întrebi cu voce tare unde a dispărut copilașul cel dulce de ieri. Atât de supus, atât de ascultător, încât puteai să faci orice cu el. Acum toți se plâng de el, absolut toți, în afară de gașca cu care s-a înhăitat. Drumul coboară atât de repede în jos, încât nu se știe dacă mai poate fi oprit. Numai spini, va arunca flăcări la orice tentativă de a-l aduce pe „calea cea bună”. În esență nesigur, pentru că încrederea în sine i-a fost sabotată permanent, în ciuda tatuajelor și a viciilor afișate, va fi ușor de întors spre rău de către oricine, va privi nesigur spre valorile lumii, neștiind care sunt false și care veritabile. Se va opune din reflex la orice adiere a binelui, pentru că în sinea lui știe foarte bine adevărul. Nu e bun de nimic. Nu suficient, oricum.

Copilul-floarea soarelui. Cel care va face orice îi spui, și nu numai dacă îi spui. Care va anticipa orice dorință a ta și va sări să o îndeplinească, uitând complet de dorințele lui. Vrei să aibă numai nota zece?! Va învăța zi și noapte pentru asta. Pentru a smulge un zâmbet de pe buzele tale. Vrei să performeze la șah, vioară, tenis sau mai știu eu ce?! Va performa, cu prețul copilăriei și al zâmbetului, uneori cu prețul sănătății lui. Chiar va plusa, va veni în calea dorințelor tale, privindu-te cu ochii mari, cerșindu-ți aprobarea, admirația. E atât de bun, încât nu îți vine să crezi. Ce dacă exercită un control atât de feroce, atât de consumant, încât în curând va fi doar o mască de clovn zâmbăreț, uitând să râdă sincer, să țipe, să alerge. Neștiind să se certe cu tine pentru drepturile lui. Docilitatea lui te va induce în eroare și, dacă prin absurd, va răsări cu adevărat cândva, transformându-se în foc și pară și explozie solară, tu, mama lui, obișnuită cu micuța floare a soarelui, s-ar putea să îl renegi, nerecunoscând nimic din tăișul frunzelor lui. Doar ai cultivat blândețe și ascultare, nu ascuțiș și împotrivire! Ce-au făcut cu copilul tău?!

Copilul-zid. Deprimat, indiferent. Nu-l mai interesează nimic, nu vrea să facă nimic, doar să-l lași în pace. Toate resursele lui s-au consumat pe construirea fortăreței ce-i înconjoară inima. Nu mai are energie pentru nimic altceva. Totul i se pare fără sens. Nu poate să se urnească în nici o direcție. Zemflemeaua face casă bună cu îndepărtarea de tot și de toate. E singuratic și fără busolă. Deznădejdea lumii apasă greu pe umerii lui fragili. Te privește cu ochii goi și singura dată când se activeză, când pare să trăiască și să simtă ceva e în mijlocul unui joc pe calculator și lumea reală e atât de departe, pe cât poate el să o arunce. E atât de greu să îl interesezi, încât a-l învăța ceva pare o fata morgana complet lipsită de sens și direcție. E ca o rătăcire în deșert. E placid, e fără opinii, e în număr din ce în ce mai mare. Nu se implică în nimic. Nu poate nici să ridice o hârtie de pe jos. Nu are putere să o vadă. Zidurile care îi înconjoară inima și mintea se tot multiplică și cufundă lumea în gri. Plumbul i se atârnă de aripi și i le încremenește pe vecie. Nu poți vorbi cu el, nu știe cuvinte.

În toate aceste variante și poate în nenumărate altele, frumoasele posibilități, virtuala devenire a copilului au dispărut. Înainte de a prinde puteri, înainte de a crește. Bonzaiul din sufletul lui s-a chircit cu totul. Ceea ce a rămas e o personalitate răsucită, modificată, un măslin straniu și contorsionat, chinuindu-și ramurile spre același soare egocentric: aprobarea maternă. Neputând niciodată să se desprindă. Să înflorească. Să dea rod.

Unde e copilul-adult vesel, liber să spună ce gândește, luptând cu vântul să-și aleagă calea?! Liber să se certe cu tine, mama lui, convins fiind că nimeni și nimic în întreaga lume nu i-ar putea răpi dragostea ta?! Convins până în străfunduri, până în rărunchi că nu trebuie să te convingă, nu trebuie să te câștige, nu trebuie să lupte pentru iubirea ta. Știind în ADN-ul lui că iubirea ta e singura pe care nu o să o dezamăgeasca niciodată. Unde e cel liber să fie el însuși?! Să fie furtună și adiere lină, curcubeu sau păpădie?!

Bietele mame, poate nevinovate în intențiile lor, dând tot ceea ce cred ele că e mai bun, încercând să acopere cu viața copilașului vise din propria lor inimă, vise transferate contorsionat asupra fragilei flori însetate de iubire și ocrotire. La școală poate nu au avut rezultate nemaipomenite, dar vor ca el, copilașul lor unic să fie cel mai bun. Nu-și amintesc deloc despre propriile realizări, dar acum vor! Vor cu adevărat! Pentru că sunt mame atât de bune, încât își doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor. Ce dacă nu pot fi exemplu personal?! Au învățat din propriile lor greșeli. El de ce să mai facă greșeli?! Pot răni, pot modifica, pot condiționa tot viitorul copilului. Cu perseverență și dedicare. Cu iubire. Cu sacrificiu de sine. Căci nimeni nu e mai dedicat ca o mamă care se sacrifică, care nu mai respiră decât pentru copilul ei. Care nu are alt sens în viață. Care a fost așa de rău terminată de proprii ei părinți sau de întâmplările vieții ei, încât în sfârșit trebuie să facă ceva bine! Acest copil va fi ceea ce trebuie să fie! Nu înțelege, draga de ea, că ceea ce îi trebuie copilului ei e o mamă care își vede de viața ei, care trăiește prin ea, care nu își atârnă tot echilibrul de mica ființă care îi crește prin preajmă. Care e puternică în sine, nu prin copilul ei. Care nu sufocă. Care nu oscilează. Care permite înflorirea bonzailor și a curcubeielor.

Și lanțul se propagă deteriorat din za în za, din secol în secol, din mamă în mamă. Generații după generații de cameleoni versatili, scorpioni răutăcioși, ziduri incolore și flori ale soarelui docile și arse de soare.

Numai mamă să nu fii! Căci toată responsabilitatea lumii se strivește de umerii tăi!

Iarba mereu verde

Undeva, adânc în mine, trăiește sinele meu fără piele. Uneori mă uit la el și sunt invadată de cea mai pură groază ancestrală. E omul vitruvian ce stă pe marginea planetei, în întunericul absolut, despuiat de piele, în bătaia cosmosului. Suferința lui e îngrozitoare, corpul îi e o rană vie și se clatină sub apăsarea covârșitoare a universului. A Nimicului. A lipsei oricărui sens. Se îndoaie rășchirat de suferință și singurătate. Abisul e atât de nesfârșit, durerea cât abisul și nu are nimic. Un nimic ridicat la infinit.

Bănuiesc că trăiește în miezul fiecăruia. Singurătatea noastră. Sinele nostru jupuit.

Încerc să îl acopăr cu oasele mele, cu carnea mea, cu pielea, încerc să îl încălzesc cu răsuflarea și bătăile inimii mele. Dar sunt fără puteri.

Visez că sunt într-o încăpere neguroasă, cu un criminal în serie și o femeie blondă. Sunt fascinată de criminal, o fascinație morbidă și terifiată. O strânge de gât pe femeia blondă, nu există scăpare pentru ea și o mângâi pe păr cu milă nesfârșită. Tumultul de emoții mă trezește și mă gândesc tulburată dacă nu eram eu femeia blondă. Dacă nu era omul meu vitruvian, despuiat de piele. Ucis de moarte.

În alte nopți fug, alerg întruna prin labirinturi, rătăcită și îngrozită, urmărită de fiare preistorice, de sălbăticie în esența ei. Mereu e cineva pe urmele mele, răgete primitive de jur împrejur, oroarea mă poluează, e toxică și nesfârșită. Mă otrăvește, mă doboară, abia mă mai târăsc pe oasele însângerate. Subconștientul bate cu pumnii lui străvechi, zgâlțâind și zgâriind porțile transparente ale zilei.

Mă ridic mereu și îmi duc viața. Mă scutur de vise și de haos. Toți ceilalți se mișcă pe lângă mine. În toți zace biata lor singurătate. Respiră, petrec, își trăiesc clipele. Încercând să uite de picătura de infinit pustiu. Căzând uneori singuri în gaura neagră din irisul lor. Nu există ziduri care să te protejeze pe tine de tine însăți.

Mă minunez mereu de curajul omenirii. De starea de vitejie absolută în care trăim cu toții. Ne trecem degetele în somn prin mormanul de cadavre care ne înconjoară, pășim cu grijă printre ele și a doua zi răsărim în lumină, purtându-ne zâmbetele cu glorie deplină. Moartea pășește cu noi, ținându-ne de mână în fiecare clipă, groaza în care trăim e colosală și noi continuăm să râdem. Cât de curajoși trebuie că suntem, cu cei dragi morți peste tot în jurul nostru, cu singurătatea cosmică urlând în adâncul sufletului și cu propria moarte privindu-ne în ochi?! Dacă nu pentru altceva, pentru curaj ar trebui să fim glorificați cu toții.

Uneori uităm cine suntem, uneori nu mai știm ce vrem. Și totuși, în fiecare zi mergem mai departe. Căutăm cu disperare cruntă și nu știm ce căutăm. Dar fiecare rază de lumină ne găsește din nou în picioare.

Ne scuturăm de viermii putrezi ai nopții, ne împingem morții la o parte și căutăm firele de iarbă verde. Iarba e mereu verde pentru cei curajoși.

Mă înclin până la pământ în fața curajului speciei umane.