Printre privilegiații planetei

Niciodată nu m-a dus capul cum să câștig mulți bani. Mereu am muncit școlărește, am bibilit orice treabă pe care o făceam, uneori abia ducându-mi zilele. Cu doi profesori în familie, sărăcia s-a ținut la doar un pas distanță. Noroc cu bunicii, că mai furnizau mâncare, uneori și haine. Ba chiar și apartamentul lor ni l-au dat. La început nu ne adunam la un loc cu finanțele cu nici un chip, trebuind să ne luăm ba televizor, ba aragaz, ba mobilă de bucătărie. Orice cheltuială de genul ăsta ne destabiliza pentru luni întregi. “Dar nu sunt toți tinerii așa?!” mă gândeam eu și eram fericită. Abia când Alex mi-a spus că el știe că noi am fost săraci toată copilăria lui am rămas cu gura căscată. Eu mă simțeam aparținând unei clase mijlocii confortabile. Aveam casa (dată de socrii, dar casă), aveam mâncare (de multe ori adusă de la mama sau tot de la socrii, se întreceau și unii și alții să ne ajute), aveam țoalele necesare, doi nădragi și trei bluze, absolut suficiente în opinia mea. Ce ne trebuia mai mult?! Dar el se simțise sărac. Ideea de sărăcie nu era ea însăși atât de dramatică, cât era nesiguranța care venea la pachet cu ea. Te știi sărac, te simți amenințat. Eu eram bine, dar copilul meu nu.

Chiar și în zilele bune de tot, de după adolescența copilului, în care reușeam să câștig două concedii în străinătate, munceam și zece ore pe zi, iar toți banii adunați în felul acesta îi făceam praf în cele două vacanțe de câte șapte zile prin Europa. Șapte în Grecia, șapte în Italia poate, și anul o lua de la capăt. Nouă, zece ore poate munci oricine, dar să predai engleză zece ore pe zi nu e floare la ureche, consumul nervos te duce în pragul bătrâneții și al colapsului. Stresul e destul de consumant, ca un șobolan perfid care roade și roade, până găurește. Pentru că e esențial să fii mereu cu zâmbetul pe buze, de o energie pozitivă debordantă, explicând încă o dată și încă o dată, schimbând strategiile în mișcare, pentru că fiecare copil e diferit, ce funcționează la unul, nu mai funcționează la altul, mereu cu blândețe și drag, că doar nu își trimite nimeni copilul să îți bati joc de el, să țipi, să te enervezi sau mai știu eu ce alte manifestări de chihuahua nevrotic.

Undeva, pe la mijlocul vieții mele, încercând să motivez un prunc de a șasea, care nu învăța nimic, l-am întrebat la ce îi trebuie engleza în viață. S-a uitat în jur prin bucătăria unde făceam orele, mititică și drăguță, din punctul meu de vedere și a spus senin, dar de-a dreptul tranșant: “Nu știu la ce vă trebuie dumneavoastră, că uite ce frigider aveți.” Auch! Gura copiilor și adevărurile lor! Abia atunci mi-am văzut frigiderul, ruginise, săracul, pe ici, pe colo, dar încă mai avea viață în el, așa că l-am lăsat să mai trăiască vreo câțiva ani până să-l schimb cu marele elefant gri. Nu vedeam rostul schimbării aparaturii, când orice bănuț trebuia să meargă spre zările calde, spre zburdălnicia zen din zonele de vacanță. Altădată m-am minunat că o mare patroană care venise la mine să învețe engleză nu știa unde e Londra. Și mirându-mă eu cult și superior mi-am dat seama că ea mă plătea pe mine și evident se minuna și ea de cât de folositoare îmi erau cunoștințele mele. Și cât de tare mă îmbogățiseră.

Așa că nu am știut decât să adun bănuț cu bănuț, muncind de să-mi iasă ochii și nefiind în stare de nici o idee măreață prin care să fac banii să curgă în șuvoi nestăvilit și sălbatic spre cardurile mele. Asta-i viața, mi-am zis, continuând să mă simt norocoasă.

Punctul culminant a fost când a plecat Alex la facultate în Anglia, atunci, în numai trei ani, datoria familiei pe carduri a sărit de nivelul admis și nu făceam decât să acopăr într-o parte luând din cealaltă. Ca tot omul, de altfel. Noroc că în al patrulea an, copchilu’ propriu a lucrat. Apoi s-a milostivit de părinți și le-a acoperit datoria, așa, dintr-o mișcare a mâinii. De pe un cont pe altul. În zbor. Economisise într-un an cât mine în cinci. Stând în fața unui calculator și având doar 24 de ani. Ba mai contribuia major și la concediile noastre. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Cu mine sau cu sistemul.

Evident îmi lipsea inteligența de afaceri. Nu știam decât să fiu un salahor oarecare pe câmpul muncii și să câștig fiecare leu dând în brânci de atâta efort. Amețind de atâția neuroni distrusi. Cine a încercat să stea o oră cu propriul lui copil făcând lecții, să înmulțească chestia asta cu zece. La sfârșitul unui maraton de acest gen, care a ținut aproape o viață, cu toate gândurile fluturând sfâșiate între rămășițele zilelor, nu vrei decât să găsești marea și liniștea, așa că nu prea mai îți pasă dacă ești mare afacerist sau nu. Ce este, este și ce nu, nu. În tot timpul ăsta am fost fericită. Ca tot omul în luptă cu viața. Mi-a plăcut aproape fiecare secundă.

Astăzi mă simt tot așa, mulțumită și absolut convinsă că fac parte din clasa mijlocie, ăsta e snobismul meu, deși Cristi se îndoiește profund. Bine, el nu e la fel de romantic și de dus cu pluta că mine. El are idei din astea progresiste, tinerești, cum că trebuie să muncești mai puțin și să câștigi mai mult. Dar unde vine norocul ăsta peste mine?! Până atunci, fac ce știu, ca o furnică, punând grăunte peste grăunte. Zidind, construind.

Momentan mi-am luat un an sabatic. Că de. Tot omu’ are dreptul la nițică odihnă. Mai ales dacă e pandemie. De un an respir în deplină libertate și fac absolut ce vreau. Te pomenești că de fapt aparțin privilegiaților planetei! High class. Măi să fie, păpădie! Hei, dar chiar așa este!

Tocmai am urcat în rang. Singură mi-am deschis ușile și m-am cățărat aici. N-am un ban chior, dar în același timp am tot ce îmi trebuie. Zică cine ce-o zice. Eu știu ce știu. Știu ce sunt.

Odisee de mamă

Viața mea de mamă e în regim de tocmai. Toate tocmai s-au întâmplat și tocmai s-au dus. Mai nou, tocmai am luat-o de la capăt.

Tocmai mi-am dat seama că sunt însărcinată. Și îmi ocrotesc bebelușul cu toată ființa mea, cu toate celulele. Sunt senină, ascult muzică frumoasă ca să fie vesel și iubitor de echilibru, beau limonade din oțet de mere. Am citit undeva că voi avea un copil superinteligent dacă fac asta. Mă strâmb și beau. În general, trăiesc într-o stare abulică, cețoasă, cu privirea întoarsă înlăuntrul meu, atentă la orice mișcare. Îi vorbesc întruna. În gând. Probabil am un aer mai lunatic ca de obicei. Îmi urmăresc pielea de pe burtă. Se vălurește sub mișcarea micilor pumnișori sau piciorușe. Totul mi se pare atât de straniu, atât de deplin, încât parcă nu mai sunt eu, sunt doar o cochilie menită să protejeze, să apere, să hrănească, să iubească. Nu se poate vorbi cu mine. Nu sunt prezentă. Sunt întoarsă spre interior, ca o mănușă de lână uitată pe dos. Sunt pe dos.

Tocmai m-am internat. A venit momentul. E dimineață și soarele începe să strălucească. Sunt singură în salon și nu simt nici un pic de teamă, doar fericire, fericire nemăsurată pentru că astăzi mi se naște copilașul. Astăzi sparge zidul lumii. Cele 13 ore trec în ritm de ceață, uragan, străfulgerări de far. Mă pierd eu de mine însămi. Nu mi-l dă nimeni în brațe, dar îmi zic: “Ai un fiu. Are nota zece”. Surâd sfârșită, chestia asta cu născutul nu e deloc ușoară și plutesc în cu totul alte tărâmuri. Starea de fericire și amețeală existențială nu m-a părăsit nici o clipă. A doua zi îl primesc în brațe. E mic, dodoloț și auriu. Și atunci începe. Un șuvoi uriaș îmi lichefiază toate celulele, foc luminos ce mă arde, mă topește, mă îneacă și mă renaște. Mă reface, căci eram greșită. Am dispărut cu totul. Eul meu anterior s-a volatilizat. Nimic și nimeni nu mai contează decât copilașul din brațele mele. Iubirea îmi atârnă de degete, îmi picură din ochi, îmi emană din celule. Epiderma mea radiază iubire, încălzește și răcorește. Uneori plâng cu disperare pentru că îmi imaginez atâtea pericole stând la pândă, pentru că îmi pare atât de neputincios și complet lipsit de apărare, încât aproape se sfărâmă. Îmi petrec nopțile purtându-mi copilașul în brațe, pentru că plânge dacă îl las jos. Și pentru că trebuie să-l apăr de întuneric. Ziua cucăi pe unde apuc. E șmecher și flămând. Știe unde e bine. Mama îl apără de toate. Sunt doar Mama. Nimic altceva nu mai sunt. Nu mi-am imaginat niciodată că se poate iubi astfel. Încât să nu mai fii decât un recipient pentru iubire. Mă simt ca un vas transparent prin pereții căruia se văd apele, luminile, cerurile iubirii. Cascadele ei albe. Îmi ating copilașul și la atingerea mea se liniștește. Văd clar cum iubirea îmi trece prin degete și se scurge în micuțul lui trupușor. Hrănindu-l. Suntem două vase comunicante. Îl ating doar și pâlpâie de frumusețe si dragoste. Îl lipesc de mine și adoarme liniștit, legănat de valurile dulci pe care le simte în celulele mele.

Încerc să păstrez în memoria clipelor bucuria nețărmurită, dulceața micuței minunății: bebeluș-durdulușul meu. Crescând în fiecare secundă. Atât de dulce, fragil, atât de perfect în proporțiile-i minuscule, cu tandrețea lui copleșitoare, atât de sinceră și de pură, cu mânuțele mici și pufoase făcând “dagi-dagi”, cu buzișoare țugui, cerând și refuzând pupicul. Atât de frumoase buzișoare, pielița e roz și netedă, ușor umedă și transparentă, o guriță perfectă, gata să râdă, gata să se înduioșeze sau să se rotunjească a mirare ascultând o poveste. Îmi vine să plâng pentru că știu că nu pot păstra aceste clipe, imaginea acestui mic omuleț iubăreț, cu atâta nevoie copleșitoare de a fi iubit, și îl iubesc, atât de mult îl iubesc, mi se lichefiaza toată ființa în iubire.

Micuțul meu frumușel, blond-roșcat compact, cu irizări aurii argintii, cu gene lungi, arcuite invizibil, fluturând peste ochii veseli, albastru de-nu-mă-uita, dulce, senin. Sprâncenele abia se bănuiesc, blonde și dese, gurița, gurița e o încântare, roșie-fragă, de copilaș bun de pupăcit, cu dințișori mărunți și albi ca de șoricel. Trupușorul voinic, bine făcut, mânuțele cu unghiuțe-perluțe. Atât de frumos! E o adevărată operă de artă, o minunăție.

Dragostea pentru el mă dizovă, mă tulbură profund, îmi topește ființa și curge prin mine ca un ocean de miere fierbinte.

Tocmai ne-am internat din nou. Are 6 ani. Are ochișorul umflat, face injectii. Stăm în salon cu alte mame și copii. Îmi petrec toate clipele sculptând cu palmele un glob în mijlocul căruia să fie în siguranță. Îi spun povești fermecate, mă joc, vorbim întruna, ne pupăcim și ne apărăm unul pe altul. Eu îl apăr de atmosfera urâcioasă și bolnavă din jur, de asistentele crude și de doctorul aspru, de boală. El, cu palmele lui micuțe îmi face cadouri pentru toată viața. “Mama, tu ești cea mai bună din lume. Mamele astea sunt rele cu copiii lor, țipă tot timpul. Tu ești așa de blândă și nu mă cerți când plâng”. Mă gândesc că asta o să-mi ajungă pentru tot restul existenței mele pe acest pământ. Lumina din ochii lui e curată, frumoasă. Plină de iubire.

De când l-am ținut mic, în brațe, am știut că o să crească, că o să plece. M-am bucurat de fiecare secundă. Mereu mi-am spus:’’ Mai sunt 18 ani. Mai sunt 16 ani. Mai sunt 14 ani’. Poate dacă mă tot construiesc mental în direcția asta, o să supraviețuiesc. Acum mai sunt 11 ani. Mai am 11 ani.

Vârtej de secunde, răsărituri de soare, ortograme și tabla înmulțirii, febră și boală, jocuri și prietenii, aniversări, eșecuri și lacrimi, râsete și alte povești. Călătorii și apusuri. Matematică, engleză, examene, iubiri și tristeți. Privirea din ochii fiului meu când nu am mai știut să răspund, când nu am mai fost centrul universului lui, când l-am dezamăgit. Durerea din inima mea. Nesfârșită. Iertări și bucurii. Pașii lui înainte, pașii mei înapoi.

Tocmai au mai trecut câțiva ani. Într-o fluturare de inimă, într-o picătură de puls.

Are 18 ani. Ce om frumos a răsărit, e de necrezut. Ieri era un copilaș de 8 ani, acum e atât de înalt, lat în umeri, frumos ca un viking, cu aceiași minunați, iubiți ochi albaștri, părul de un auriu roșcat închis, cu zâmbetul alb, strălucitor, proaspăt eliberat de povara metalică a aparatului pe care l-a purtat peste doi ani. Cu degete lungi, frumoase, puternice.

Blând, tandru, echilibrat. Vesel, comunicativ uneori, bun ascultător. Morocănos dimineața, de nu poți vorbi cu el. Mai bine nu, zău!

Dur ca bolovanul când crede el că are dreptate. Chiar bolovan, e bine să te ferești când o ia la vale. Adevărul nu e o chestie ușoară. Prevăzător, calculat, râzând cu atâta voie bună. Deștept și înțelept. Cam tradiționalist, dar de încredere. Dezordonat în ultimul hal (vai!), într-o continuă raționalizare a nutriției, alternată cu ore întregi de sală, dorința bezmetică și ilegală de suc, pizza și munți de gogoși.

Îl iubesc cu toată ființa mea, sunt atât de mândră de el, de deplina lui frumusețe și deplina lui deșteptăciune, încât uneori mi-e o frică nebună. Trăiesc pe muchie. Clătinându-mă între frumusețe și groaza absolută, ancestrală.

Îmi place tot ce face, ador cocina care e camera lui, felul în care îmi face cu mâna noaptea, când merge la culcare și trece prin dreptul camerei noastre, mesajele pe care ni le trimitem, e minunat, cel mai bun copil, cea mai bună parte a mea.

Sunt fericită. Acum e la mare, unde mănâncă șaorme, sombreros și gogoși, scrie pe hârtiuțe tot ce a cheltuit și dacă îl sun la ora 6 seara, îl trezesc. Doarme, în timp ce alții sunt pe plajă. Îl iubesc. E viața mea.

Locuiesc în iubirea pentru fiul meu ca într-o casa și casa noastră e Acasă.

Tocmai am visat un elefant alb instalat în dormitor și m-am trezit știind că vestea cea bună va sosi în curând. Elefantul era uriaș și, când se mișca, părea gata să dărâme totul. Știrea sosește a doua zi. Elefanții albi sunt imbatabili. A fost admis la facultate în Anglia. Va pleca în toamnă. Bucuria năvălește peste mine ca un tsunami nebun și îmi năucește toate circuitele. Râd și plâng în același timp, sunt atât de fericită! E minunat, e mirobolant! Tocmai mi-am șters lacrimile. Dar de ce plâng? Mai am 4 luni. Tocmai mi-au mai rămas 4 luni. Dar când s-au terminat toate celelalte?

Acesta este fiul meu, iubirea cea mare a vieții mele. Stă în ușă, gata de plecare. E înalt și puternic, e frumos și deștept. Asta am făcut eu pe acest pământ. E tot ce am putut face. Bagajele asteaptă să fie ridicate, ușa să fie închisă. Tocmai am intrat în ultimele minute, după ce am numărat fiecare secundă timp de 19 ani. Ultimele minute fără prelungiri. Nimic nu mai poate fi întors, aceasta este în mod cert o plecare. O parte a inimii mele dănțuie de bucurie și încântare, văzându-l cât de curajos stă în ușă, gata să plece, gata să devină, gata să lupte și să înflorească. O parte a inimii mele zace în plina melodramă, tăvălindu-se pe jos, urlând cu disperare și amenințând cu depresii permanente, nebune și eterne. Zâmbesc și închid ușa.

Tocmai am închis ușa după fiul meu care a plecat în lume.

Nu mai sunt nimic. Sunt nimeni. Sunt scrum. Sunt cenușă.

După un timp reușesc să îmi găsesc pasărea phoenix. O înalț din pulberea arsă și o păstrez. Nu mai am ani, dar am clipe. Sunt bune și clipele. Sunt oricum mamă pentru veșnicie. Nu mai pot să-mi rearanjez altfel celulele.

E Crăciunul!

Vine acasă. Câteva zile. Doamne, ce bine!! Nu îmi mai trebuie altceva, decât să îl răsfăț și să mă bucur de el. Când îl privesc, se suprapun curcubeic toate imaginile din inima mea: bebelușul dulce, îngeresc, moale și pufos, copilașul scump, cu pălmuțe moi, care îmi făcea “dagă, dagă!”, elevul mititel în sacou și mai mititel, adolescentul glumeț și înțelept, minunăția de om care este acum, puternic, groaznic de rațional, amuzant și dulce! Penele de porumbel sunt ascunse bine sub aripi de vultur. Peste toate, revărsată, cotropitoare, iubirea mea copleșitoare pentru el și liniștea și bucuria pe care mi le-a adus mereu. Și atunci, ce frumusețe mi-ar mai trebui? Ce altă binecuvântare?! Dacă aș reuși să păstrez bucuria cu care el vine acasă, dacă aș locui mereu în zâmbetele lui, atunci aș fi cea mai fericită!

Practic, toate spațiile dintre întâlnirile noastre se colorează cu ceea ce plănuim pentru următoarea întâlnire, cu asta ne ocupăm: oare ce i-ar plăcea fiului nostru? Oare ce l-ar face să se simtă bine? Ne ieșim din ritualurile noastre, din tipicurile vieții și căutăm chestii noi de făcut, de trăit. Vacanțele cu părinții trebuie să fie memorabile! Deși el spune că e mulțumit să stea la adăpost de ale vieții, să fie răsfățat pentru două săptămâni. Să stea Acasă. Să fie din nou Copilu’. Copilul meu drag, cel mai drag.

Normal că iar a plecat. Viața mea de mamă e în regim de ‘tocmai’.

Sunt zece ani de când s-a dus de acasă. Când brusc îmi dau seama ca lucrurile nu trebuie să fie așa. Că nu trebuie să respectăm litera cărții, că noi scriem cartea. Revelația mă izbește cu forța unui buzdugan drept în fruntea mea cea deșteaptă. Cu viteza trenului săgeată japonez, vindem totul, tot ce am adunat într-o viață de om, abandonăm totul și ne îmbarcăm în acest Shinkansen care ne duce în goana mare drept în Londra. Călătoria e atât de rapidă încât de-abia mai respirăm. Suntem aici. Ne-am regăsit și reîntregit. Tocmai am ajuns Acasă.

Nu știu de ce am crezut atâta timp că trebuie să respect drumurile trasate de alții. Tocmai mi-am ales propria cărare și e bine pe ea. E lumină. E albastru. E numai speranță de jur împrejur.

Pierdute și regăsite?!

Știți cum zici că nu-ți trebuie ceva. Nu ai și nu-ți trebuie. Pentru ce ți-ar trebui?! Ai trăit o viață fără să ai, e clar, e ceva inutil. Mofturi. Chestii capitaliste! Așa am pățit eu când am ajuns aici. L-am luat pe “nu îmi trebuie” în brațe.

Mașină de spălat vase?! Ce e prostia asta?! Chiar îmi place să spăl vase, de ce să irosesc atâtea resurse, apă, curent, nu știu cât detergent, când uite, hopa-țopa, le spăl cu mânuțele astea două. Plus că mai trebuie să și clătești farfuriile înainte să le bagi în mașinărie. Păi dacă tot le clătești, atunci poți să le și speli. Am perorat o perioadă pe tema asta, vorbind mai mult singură, până într-o zi când, obosită, ca tot omu’ l-am rugat pe soțu’ să se ocupe de mormanul din chiuvetă. El s-a ocupat, desigur. E un soț bun. Fire practică, a aruncat sarcina de lucru în spinarea mașinii de spălat vase. Pe seară le-am scos de acolo, casant de strălucitoare, lună bec, mai curate decât fuseseră nou-nouțe. Măi să fie! Adică așa se întâmplă? Adio spălat cu mâna. Astăzi nu îmi vine să cred ce bună e chestioara asta la casa omului. Nu mai renunț la ea. Asta e. M-am upgradat.

Abia intrată în noua bucătărie de aici, ochii mi s-au făcut cât cepele și am început să-mi plâng de milă. Aragaz electric?! Nu și nu și nu. Că ce bun era ăla cu gaz, ce frumos încălzea el mâncărica, că din ăsta nu înțeleg nimica nimicuța. Bărbații casei au venit pe rând să mă instruiască, că uite așa, că uite pe dincolo, na și o carte de instrucțiuni despre cum să folosești cuptorul, funcție de grill, funcție de aburi, simțeam că ies eu din funcțiune. M-am tot plâns despre nefericirea mea profundă vreo două luni, răstimp în care am ars ceva copturi sau le-am scos prea crude, mi-am ajustat prin cap informațiile și iar le-am ajustat și ce să vezi, minune! Cât de mirobolant e aragazul electric! Cum pot să setez exact ce temperatură vreau, cu aburi sau fără, ce ușor se curăță plita neagră lucioasă. Ce repede, incredibil de repede fierbe mâncarea! E o comoară la casa omului. Nu mai renunț la el.

Alte lucruri care nu mi-au trebuit? Multe. Curățător de morcovi și cartofi. Cuțitul ce are?! Și m-am încăpățânat ani de zile, aruncând o grămadă din cartof odată cu coaja, că, de, doar nu eram robot să tai subțire, subțire. Cristi m-a tot bătut la cap până am cumpărat o prostioară din aia care rade jos coaja sub formă de foiță transparentă. Ba mai face și decupări artistice. Ia ghici cine curăță acum orice doar cu drăguțica?! Eu. Nici un cuțit de aici încolo! Adio!

Nu am vrut sa aud de avocado, scărboșenie verde fadă, quinoa, alge, toate aiureli. Cine adoră acum prospețimea verde a fructului miraculos și savurează ca pe o culme a bucătăriei internaționale bobițele mici amestecate cu tot felul de mirodenii si busuioace? Eu, cine altcineva?!

Mașina de spălat cu uscător! Măi, măi, ce complicat mi s-a părut totul! Să nu mai întind eu rufele la uscat pe toate ușile, sforile, scaunele?! Cum adică, le scot gata uscate din mașinărie?! Aproape îmi venea să sufăr crunt pentru eliminarea uneia din treburile mele de femeie harnică. Și în preistorie se întindeau rufele la uscat. Cum să nu mai fac această trebușoară care mă leagă de lanțul trofic? Până la urmă am luat decizia măreață să nu mai sufăr pentru nimicuri și să scot naibilui hainele gata uscate din aparatul cu pricina. Zău așa! Uneori avem o tendință exagerată de a suferi pentru orice mărunțiș!

Dacă la astea adăugăm și piscina, tabloul e complet. Până cu puțin timp în urmă nici măcar nu intram în vreo piscină. Cum vedeam una apărând la orizont, făceam stânga-mprejur și aproape o luam la sănătoasa. Motivele erau foarte simple, nu știu să înot și mi-e frică de apă. Așa că în nici un caz nu îmi trebuia abonament inclus la piscină. Ce să fac cu el? Moft și ăla. Apoi, brusc, ceva s-a schimbat. S-a răsucit cu totul prin minunatele volute ale creierașului meu de blondă. M-am trezit că ador piscina. Tot nu știu să înot. Și ce dacă?! Apa îmi vine până la bărbie, dar nu-mi mai e frică nici o picătură. Nici o secundă. Valsez prin apa albastră de câteva ori pe săptămână, dau din aripi și simt realmente cum zbor. În siguranța lichidului amniotic, în splendoarea pură a albastrului. Visez în stil mare, cuprinsă de o plăcere pură și dulce, bălăcindu-mă ca o rață, pardon ca o splendidă lebădă albă. Efectul apei răcoroase este instantaneu. Din rață dodoloață devin pasăre grațioasă avântată spre înalt. Nu pot să cred că nu mi-a trebuit, că am trăit fără așa ceva.

Să adunăm unu și cu unu. O grămadă de lucruri de pe lista neagră au trecut pe lista albă. Brusc și fără avertisment. Ca și cum erau pierdute și rătăcite prin lume și acum s-au regăsit laolaltă, fericite și pline de vitalitate, valsând printre clipe și gesturi. Prin viața mea.

În acest spirit, fiind o femeie deșteaptă de felul meu, îmi pun niște întrebări legitime: „Ce alte lucruri care nu îmi trebuie acum îmi vor deveni curând indispensabile? Ce nu-mi place azi și mâine o să fie sarea și piperul de fiecare zi?!”

Îmi vin repede în gând doar câteva lucrușoare. Nu îmi trebuie nici pisică, nici câine, nici trotinetă electrică. Nici păr roz. Aoleuuu!