Zig-Zag (46 de gânduri rotund-frânte)

Un zig zag este o linie frântă ce aleargă între două paralele, ciocnindu-se bezmetic de ele și schimbându-și mereu traiectoria. Râzând, țopăind, dând cu capul de limanuri, dar mereu în sus, numai în sus, pe drumul paralelelor spre infinit. E format din multe z-uri, z de la zenit, de la zdruncinat, zgândărire, zvăpăiat, zălud, zâmbet, zen, neapărat de la zbor, zahăr, zdrob, zgârietură, zbucium, zăbală, invariabil de la zadarnic, zidire, zeiesc, zgrunțuros, zgribulit, zarzăr, iar zenit și iar zen. Poate și de la zvâc. Un zigzag e și fulgerul de pe fruntea lui Harry Potter, simbol magic al supraviețuirii și al iubirii. Îmi place să cred că fruntea mea seamănă cu a lui. Sau poate inima.

Îmi plac chestiile astea cu “Am ajuns la vârsta la care...”, mi se par amuzante și înțelepte, linii frânte care formează zigzag-ul vieții cuiva într-un anume moment. Poate sunt adevărate, poate nu, dar ce te poți aștepta de la un zigzag decât să sară de nebun spre altă și altă realitate. Gurile bune ar numi-o evoluție, gurile rele capriciu. Prefer să fiu o romantică, ca întotdeauna și să vorbesc despre zigzag-ul gândurilor mele rotunde.

Acum, stând confortabil în acest colțișor dintre ani, simt că am ajuns în acel mic refugiu al literei Z în care:

· ceea ce gândesc pare să semene cu ceea ce fac;

· nu mă mai deranjează când oamenii nu fac ce vreau eu și nu o mai iau ca pe un afront personal;

· simt că pot să renunț oricând la 90 % din posesiunile mele materiale (care nu sunt multe), de fapt doresc să-mi păstrez doar câteva cărți prețioase și magneții călătoriilor mele, plus laptopul, neapărat;

· mi-am luat curajul de mână și am emigrat și nu mă mai bântuie frica că o să ajung homeless;

· oamenii frumoși și buni mi se par cea mai importantă valoare a acestei vieți;

· mă doare-n cot de perfecțiune - a mea și a altora;

· refuz să șterg numărul mamei din telefon, deși ea nu mai e - și asta mi se pare acceptabil din punct de vedere rațional, e rațiunea mea, la urma urmelor;

· fiecare clipă a devenit atât de prețioasă, încât nu mai am timp să mă supăr sau să mă enervez;

· fericirea coboară peste mine din lucruri mărunte: o floare Crăciuniță, un film romanțios slab, drumul spre casă alături de omul meu, o felicitare cu două fetițe patinând pe un râu înghețat ;

· nu mai sunt dezamăgită de viața și de realizările mele, am făcut tot ce am putut cu ce mi s-a dat și dacă am lăsat vreo urmă pe undeva, sper să fie una albastră - și dacă nu, asta e, continui să încerc;

· simt o îngăduință uriașă pentru toate diferențele dintre mine și ceilalți; îngăduință față de ei și îngăduință față de mine;

· privesc încântată, clipă de clipă, spre fiul meu. E numai frumusețe în sufletul lui, miere aurie și caldă, și e om adevărat și bun pe planeta Pământ.

· m-am împăcat cu memoria mea slabă și cu felul în care mă fac de râs nerecunoscând oamenii și uitând te miri ce;

· aștept cu nerăbdare euforică toate călătoriile mele viitoare, minunate, splendide, prețioase, prin care voi țopăi ca un lepricon fără vârstă;

· nu mă interesează ce haine port și nu m-a interesat niciodată;

· căsnicia mea clătinată de valurile anilor plutește blând, mai senin și cald ca niciodată;

· cărțile sunt încă alături de mine, fascinante și prietenoase, îmbrățișându-mă cu brațele lor iubitoare, luxul pe care nu mi-l refuz niciodată;

· toată ființa îmi râde voios și împlinit căci nu mai există minciună niciunde în viața mea;

· m-am împăcat cu gândul că n-o să am niciodată bani în vreun cont și nici casă pe malul mării;

· fratele meu a ajuns să-mi placă foarte mult, simt că el, ca și mine suntem memoria și amintirea părinților noștri, avem părți comune care ne îngemănează și știu că face tot posibilul să fie un om drept în această lume;

· sunt pregătită și chiar nerăbdătoare să am un cățel sau o pisică giugiuluc, după ce ani de zile m-am scuturat de groază la acest gând;

· vibrațiile viitorului meu sunt puternice, pline de energie și la fel de atrăgătoare ca întotdeauna; cel puțin așa mi le imaginez și mi le imaginez cu atâta forță pozitivă, încât chiar așa va fi;

· am prietene extraordinare și ne simțim incredibil împreună;

· am căzut și m-am ridicat și încă merg neclătinat spre înainte;

· descopăr zilnic cum semăn cu mama sau cu tata și asta nu mă mai sperie groaznic pentru că știu că sunt o variantă mult mai bună;

· simt că am avut și am norocul extraordinar de a-mi plăcea ceea ce fac și de a întâlni astfel atâția copii frumoși și dragi;

· joc bile pe tabletă și asta mă relaxează chiar dacă este o chestie idioată;

· nu reușesc să evit prăjiturile, dar mă străduiesc în continuare;

· pâinea proaspătă de casă cu unt e preferata mea și mănânc fără rușine ori de câte ori mă răsfață soțul cu ea;

· îmi place porridge-ul cu afine, zmeură și banane și nu am de gând să renunț la această minunăție servită de trei ori pe săptămână cu nici un chip, mai ales că e presărată și cu ciocolată;

· nu o să grădinăresc vreodată, ceea ce e o mare ușurare (la un moment anume mă vedeam mare proprietar de plantații de măslini și portocali:)))));

· nu-mi place șampania și nu-mi plac petrecerile la care se stă la masă toată noaptea sau se dansează, le dau oricând pe toate pe o palavră dulce la cafea cu prietenele mele;

· când explodează o țeavă prin casă și apa țâșnește cu toată puterea nu știu decât să îmi strig soțul, mă gândesc că e totuși cazul să învăț să închid apa. Îl strig de asemenea când văd un păianjen, dar cu asta nu știu ce aș putea face;

· parfumul meu preferat e “La vie est belle”, dar cochetez cu gândul că la primăvară o să fie “Daisy”, care e mai delicat și mai puțin sălbatic, mai echilibrat ;

· sunt o optimistă incurabilă și nu am de gând să renunț la asta vreodată;

· am învățat să cer ajutor și, spre surpriza mea, am descoperit că oamenii sar cu adevărat să te ajute- găsesc asta tulburător de-a dreptul;

· merg la piscină de două ori pe săptămână și mi se pare un moment important al fericirii mele; nu știu să înot, dar plutirea și dansul prin apă sunt de nedescris;

· părul îmi stă lung, zbuciumat și aiurea și mă simt frumoasă;

· iau pastile zilnic și asta nu mă mai necăjește, pentru că știu că toate efectele lor adverse nu sunt pentru mine, eu am să le contracarez cu zâmbetul meu molipsitor;

· îmi place cafeaua pregătită neapărat de un barista (uneori soțul meu poate juca acest rol, pe lângă cel de brutar);

· marea și soarele sunt două din marile mele iubiri, chiar dacă nu primele;

· nu mi-e dor de oamenii din trecutul meu, mi-e drag de ei, dar nu dor; dor mi-e doar de cei din prezentul meu;

· sunt înțeleaptă, puternică, energică și nu mă las;

· am o uriașă iubire pentru tot ce e frumos și bun, iar frumosul și binele sunt în atâtea variante peste tot, doar să ai ochi să le vezi;

· din când în când cad pe drumul drept, mă rănesc și râd de cât sunt de neîndemânatică;

· zenit și zen sunt cuvintele mele preferate zilnic;

E bine aici, în colțișorul lui Z, e zumzet de lumină și zbenguială de culori. E zarzăr și zanzibar. E zarea deschisă a tuturor posibilităților.

Gândurile voastre rotund- frânte?

An sărac, an bogat

Mă uit țintă la floarea care a străbătut și a rezistat până în decembrie. E aproape transparentă în claritatea ei, perlată de lacrimile ploii. Plânsul lumii revărsat peste toată frumusețea ei, cumva sporindu-i gingășia și puterea. Fragilă, dar încă aici.

Anul e aproape gata. Ce an sărac a fost. Sărac că am stat în casă atâtea zile și milioane de clipe. Nici nu-mi vine să cred cât am zăcut între patru pereți. Nu că aș fi vreo ahtiată după traiul în aer liber, dar totuși. Nici așa prizonieră. Nu tu marea cea dragă, nu tu călătorii. Întâlniri cu prietenii de la 1 spre 0. Sărac rău anul. Am rămas fără slujbă și fără casă. Că așa am decis, nu de alta, sunt conștientă. An sărac cu pandemie, cu spaime de tot felul, plin de lacrimi, an cu măști, an în care nu a avut rost să îți cauți o slujbă oriunde într-aiurea pe planetă, un an fără slujbe. Cine a avut și a păstrat, norocul lui. Încă plouă peste floarea mea. Și ea rezistă.

Dar ce an bogat! Ce de întâmplări întâmplătoare pe tot locul. În ciuda a tot și a toate. Printr-un noroc ieșit din comun ne-am strecurat mereu cu un pas înaintea valurilor pandemiei. Am vândut apartamentul în 1 februarie, la două săptămâni după ce l-am scos la vânzare. Absolut incredibil. Chiar înainte să se declanșeze nebunia cu covidul și nimeni să nu mai cumpere sau să mai vândă nimic. Am găsit în două zile un loc unde să stăm până venea momentul marii plecări. Planul Shinkansen s-a încheiat cu un succes nebun. După aproape cinci luni de chirie, răstimp în care ne-am ros unghiile de nerăbdare, am reușit să ajungem la destinație, deși avioanele nu zburau, cu un microbuz găsit la întâmplare pe facebook. Cu lucruri cu tot. Cinci cărți, două plapume și un televizor. Bașca niște buburuze mici de lemn. Așa, pur si simplu. Ce noroc chior! Aș fi plecat și pe jos până la Londra, numai să ajung odată. Suntem acum aici, împreună cu fiul nostru. Sănătoși, după ce am străbătut Europa în plină pandemie. Sănătoși, după aproape zece luni de umblat cu fereală printre măștile străzii. Cum aș putea să spun că nu a fost un an bun? Bun cu noi. Bogat an! De un roz delicat, nespus de frumos în bonbonul lui.

Cred că oricum ai suci-o, fiecare an e sărac și bogat în același timp. Sărăcia lui ne doare, ne rupe și ne zgâlțâie din rărunchi, bogăția ne dă aripi. Ne înalță și ne contopește cu dulceața cerului.

Să avem un an cu aripi bogate! Un an-floare.

Dincolo de mâine

Mai nou m-am obișnuit să trăiesc în „astăzi”. Ultimii doi ani au fost anii lui „carpe diem”. Mi s-a părut cea mai fericită alegere. Era tot ce simțeam că am. Viitorul poate părea de-a dreptul înspăimântător, mai ales când ai nefericitul obicei să îți imaginezi tot felul de scenarii apocaliptice. În special dacă te lovește o boală dintr-acelea care nu pot fi numite și ziua de mâine începe să dispară cu totul ca un firicel de apă aruncat de sus, foarte de sus pe întinderile aride ale deșertului. Trecutul nu e cu nimic mai bun, locul în care continuă să bântuie morțile celor dragi, încă nu te-ai obișnuit cu asta, încă nu te-ai împăcat cu vinile îngrozitoare pe care ți le-ai găsit, nu poți nici să te uiți într-acolo, că te apucă tremuratul și bocetul, nu, mai bine nu. Așa că prezentul a țâșnit în fața ochilor mei cu puterea de nestăvilit a unui tsunami, măturând totul în cale, cântând ademenitor cum numai marea și sirenele ei pot să o facă.

Mi-a fost bine să locuiesc în prezent. Am tras porți mari de piatră în calea trecutului, iar privirile furișate spre viitor au fost doar scurte ochiade nevinovate aruncate prin gaura cheii. Am luptat cu boala, clipă prezentă după clipă, am învins-o, dar niciodată nu știi ce e dincolo de mâine, nu, nici unul dintre noi nu știe. Am luat hotărâri eroice, fără să cumpănesc deloc ce ar putea fi a doua zi, de ce aș fi făcut asta?! Trăiam în prezent. Am renunțat la slujba mea sigură din România, am vândut apartamentul și iată-ne mutați în Londra, cu fiul nostru. Hop-țop, cam atâta a durat analiza fiecărei hotărâri majore. Fiecare trebuia luată în prezent. Nu regret nimic, nu aș fi putut alege altceva, trăitul clipei are imperativele sale.

Liniștită acum, împăcată cu prezentul meu, poate încep să mă gândesc la mâine. Mâine poate se termină pandemia. Mâine poate reușesc să-mi echivalez studiile și să găsesc ceva de lucru. Mâine poate încep să înțeleg engleza vorbită în acest oraș frumos, absolut copleșitor pentru o provincială ca mine. Mâine o să călătoresc din nou și o să ajung în locul meu fericit, poate o să întâlnesc iar ceva nou, ceva albastru, ceva vechi. Mâine o să fiu tot sănătoasă, cu sufletul plin de bucurii avântate în zbor de ciocârlii, bucurii-clopoței sunând ca un clinchet de scoici înșirate pe sfoară. Tot mâine o să mă simt mai acasă aici, unde am ajuns astăzi. O să înceapă să mi se șteargă din memorie străzile binecunoscute de demult, din orășelul meu de departe, iarba aceea mare de munte, plină de păpădii și gălbenele, o să mă obișnuiesc cu aceasta peluză superbă și ordonată care pavează parcurile si trotuarele de-aici, o să uit de părinții mei pe care i-am lăsat singuri în cimitir, sub lespezi mari de piatră, să nu se adune buruienile, o să uit de oamenii care mă cunoșteau și mă salutau cu zâmbete ori de câte ori ne întâlneam. Mâine o să-mi devină familiare minunatele clădiri ce mă înconjoară în tot locul, o să întâlnesc oameni frumoși și o să-mi fac prietene, cu care o să pălăvrăgesc la o cafea, într-o zi londoneză cu mult soare și libertate pe măsură. Da, sunt absolut sigură, mâine o să mă simt ca acasă aici. O să arunc departe, prin meandrele apelor ascunse această senzație ciudată de înstrăinare. Nu am timp pentru ea. Nu m-am îndoit niciodată de puterea minții mele de a făuri realitatea.

La urma urmelor, ce înseamnă Acasă?! Nu poate fi doar un loc cu străzi cunoscute și iarbă verde, crescând în voie. Nu poate fi un loc cu cimitirul plin de cei ce s-au dus. Nici cu oameni a căror vorbă o înțelegi. Acasă e acolo unde ești împreună cu familia ta. Cu cei pe care îi iubești mai presus de rădăcini, mai presus de frunze și de cer. Acasă e locul unde mâine există. Și există și dincolo de mâine. E locul unde vrei să fii.

Da, cred că e timpul să ies din bucla temporală unde m-am ascuns. Din acest moment prezent pe care îl stăpânesc ca pe un mustang frumos, ale cărui salturi bruște am învățat să le prevăd. E timpul să deschid larg ușa viitorului și să mă arunc în vâltoare. Să-mi inventez un nou statut, o nouă tinerețe, să-mi născocesc speranțele și să las visele să vină la mine. E timpul pentru ziua de mâine.

Și poate o să fie și dincolo de mâine, cine știe?!