Dincolo de mâine

Mai nou m-am obișnuit să trăiesc în „astăzi”. Ultimii doi ani au fost anii lui „carpe diem”. Mi s-a părut cea mai fericită alegere. Era tot ce simțeam că am. Viitorul poate părea de-a dreptul înspăimântător, mai ales când ai nefericitul obicei să îți imaginezi tot felul de scenarii apocaliptice. În special dacă te lovește o boală dintr-acelea care nu pot fi numite și ziua de mâine începe să dispară cu totul ca un firicel de apă aruncat de sus, foarte de sus pe întinderile aride ale deșertului. Trecutul nu e cu nimic mai bun, locul în care continuă să bântuie morțile celor dragi, încă nu te-ai obișnuit cu asta, încă nu te-ai împăcat cu vinile îngrozitoare pe care ți le-ai găsit, nu poți nici să te uiți într-acolo, că te apucă tremuratul și bocetul, nu, mai bine nu. Așa că prezentul a țâșnit în fața ochilor mei cu puterea de nestăvilit a unui tsunami, măturând totul în cale, cântând ademenitor cum numai marea și sirenele ei pot să o facă.

Mi-a fost bine să locuiesc în prezent. Am tras porți mari de piatră în calea trecutului, iar privirile furișate spre viitor au fost doar scurte ochiade nevinovate aruncate prin gaura cheii. Am luptat cu boala, clipă prezentă după clipă, am învins-o, dar niciodată nu știi ce e dincolo de mâine, nu, nici unul dintre noi nu știe. Am luat hotărâri eroice, fără să cumpănesc deloc ce ar putea fi a doua zi, de ce aș fi făcut asta?! Trăiam în prezent. Am renunțat la slujba mea sigură din România, am vândut apartamentul și iată-ne mutați în Londra, cu fiul nostru. Hop-țop, cam atâta a durat analiza fiecărei hotărâri majore. Fiecare trebuia luată în prezent. Nu regret nimic, nu aș fi putut alege altceva, trăitul clipei are imperativele sale.

Liniștită acum, împăcată cu prezentul meu, poate încep să mă gândesc la mâine. Mâine poate se termină pandemia. Mâine poate reușesc să-mi echivalez studiile și să găsesc ceva de lucru. Mâine poate încep să înțeleg engleza vorbită în acest oraș frumos, absolut copleșitor pentru o provincială ca mine. Mâine o să călătoresc din nou și o să ajung în locul meu fericit, poate o să întâlnesc iar ceva nou, ceva albastru, ceva vechi. Mâine o să fiu tot sănătoasă, cu sufletul plin de bucurii avântate în zbor de ciocârlii, bucurii-clopoței sunând ca un clinchet de scoici înșirate pe sfoară. Tot mâine o să mă simt mai acasă aici, unde am ajuns astăzi. O să înceapă să mi se șteargă din memorie străzile binecunoscute de demult, din orășelul meu de departe, iarba aceea mare de munte, plină de păpădii și gălbenele, o să mă obișnuiesc cu aceasta peluză superbă și ordonată care pavează parcurile si trotuarele de-aici, o să uit de părinții mei pe care i-am lăsat singuri în cimitir, sub lespezi mari de piatră, să nu se adune buruienile, o să uit de oamenii care mă cunoșteau și mă salutau cu zâmbete ori de câte ori ne întâlneam. Mâine o să-mi devină familiare minunatele clădiri ce mă înconjoară în tot locul, o să întâlnesc oameni frumoși și o să-mi fac prietene, cu care o să pălăvrăgesc la o cafea, într-o zi londoneză cu mult soare și libertate pe măsură. Da, sunt absolut sigură, mâine o să mă simt ca acasă aici. O să arunc departe, prin meandrele apelor ascunse această senzație ciudată de înstrăinare. Nu am timp pentru ea. Nu m-am îndoit niciodată de puterea minții mele de a făuri realitatea.

La urma urmelor, ce înseamnă Acasă?! Nu poate fi doar un loc cu străzi cunoscute și iarbă verde, crescând în voie. Nu poate fi un loc cu cimitirul plin de cei ce s-au dus. Nici cu oameni a căror vorbă o înțelegi. Acasă e acolo unde ești împreună cu familia ta. Cu cei pe care îi iubești mai presus de rădăcini, mai presus de frunze și de cer. Acasă e locul unde mâine există. Și există și dincolo de mâine. E locul unde vrei să fii.

Da, cred că e timpul să ies din bucla temporală unde m-am ascuns. Din acest moment prezent pe care îl stăpânesc ca pe un mustang frumos, ale cărui salturi bruște am învățat să le prevăd. E timpul să deschid larg ușa viitorului și să mă arunc în vâltoare. Să-mi inventez un nou statut, o nouă tinerețe, să-mi născocesc speranțele și să las visele să vină la mine. E timpul pentru ziua de mâine.

Și poate o să fie și dincolo de mâine, cine știe?!

Băi de pădure

Am făcut azi o plimbare, plouă un pic pe aici, un pic e răcoare, dar nimic ca în Petroșani, nu e ger, nu e clănțănit de dinți. E un fel de început de noiembrie perpetuu. Frunzele sunt încă acolo, în diverse culori, plus o grămadă de plante veșnic verzi, răsucindu-se fluid în bătaia vântului (care nu e cine știe ce) și în perdelele de ploaie (care și ea mai mult stropește decât dă năvală). Mi-am zis să practic arta japoneză a „băilor de pădure”, traduse, în cazul meu, prin plimbări într-aiurea, combinate cu ploaie. Dacă ai imaginație dă exact ce trebuie, „o baie de pădure”, menită să reducă stresul și anxietatea în urma vieții agitate pe care o duc în marele oraș. E adevărat că eu nu am de fapt nici un fel de agitație și de anxietate, deci nu am ce să reduc, dar să nu căutăm acum nod în papură. Ce stres?! Ce anxietate?! Că stau numai în casă, într-o bulă de pace și armonie, de mă ia cu leșin de atâta liniște și aștept să se termine pandemia și să ies în lume. Până la urmă baia mea de pădure, adică amărâta de plimbare în parc e menită să îmi sporească nițel nivelul de agitație. De la minus 10 la minus 8. E taman invers scopului japonez originar. Eu plec spre „pădure” doar, doar îmi cresc anxietatea. Dar să nu mai divaghez de-aiurea.

Cum vă spuneam, venind eu înapoi spre casă, pașnic și zen, că ce anxietate puteam să găsesc în parcul gol, goluț, cu niște frunze în mână, mi-am dat seama că îmi țineam chiar viața mea cea prețioasă în mâini. Așa născocește mintea omului chestii ciudățele când nu are altceva de lucru. Îmi țineam strâns în pumn întâmplările vieții în diferite culori. Unele pale și duse, demult apuse, de un galben arsenic, asfințit trecut aproape în neființă, tristeți și dureri și pierderi, altele de un galben strălucitor, viu și râzăreț, galben canar, ca un emoticon pe care scrie mare și clar LIKE, ca un Smiley drăgălaș și bombonel. Fericirile mele, ușor nemuritoare, ușor efemere, galben de aur, galben mimoză. Strălucind încă atât de vioi în amintiri și suflet. Uite, un pic de roz bonbon dând în stacojiu, mai este încă drum în față, eu sper că o-ho-hooo, cât drum mai este! și încă ceva verde măr, verde de tei, verde de apă. Speranțele mele, vise smarald. Iar ce a devenit deja ruginiu și scorțișoară, e doar trecerea. Bună și ea, frumoasă în felul ei. Mai ales pentru mine care am de gând să trăiesc 100 de ani și poate nici atunci nu o să mă satur, sunt convinsă.

Încă ploicește, încă tot închiși în casă, dar am frunzele mele, pe care le aranjez fengshuian printre banane și mere. Și o picătură de chihlimbar, pe care o pun ușor în borcanul meu de recunoștințe.

Se apropie sfârșitul acestui an. Sfârșitul frunzelor lui. Dar vine, de neînlăturat, noul an. Cu alte frunze, nou-nouțe. Pentru că binecuvântații copaci sunt tot acolo. Ne așteaptă. Și noi putem să o luăm de la capăt. În verde-poiană și verde-mușchi. Atunci să vezi „băi de pădure”! Abia aștept.

Unele mame plâng din orice

„Unele mame plâng ușor din orice, mai ales cele care își poartă sufletul mare pe dinafară, ca pe un veșmânt…”

”Veșmânt?”

„Ca pe o haină…”

”Făcută în casă…”

”Da chiar așa, ca pe o haină făcută în casă.” (prietena mea, Bobițu’)

Nu mi-am văzut niciodată mama plângând. Și cred că nici fiul meu nu m-a văzut pe mine vreodată. Nu înainte. Genul de femeie puternică, care își ascunde sentimentele. Așa am fost educată să fiu. Găsește soluția. Caută, descurcă-te. Mereu cu un zâmbet pe față, cu voie bună. Eficientă, pragmatică. Eu, o romantică prin definiție.

Îmi aduc aminte cât de emotivă am fost în toată copilăria și adolescența mea. Plângeam din orice. Până am învățat să n-o mai fac. Emoțiile au fost adunate cu grijă și ascunse adânc, foarte adânc. De atunci nu am mai purtat niciodată veșminte făcute în casă. Doar polistiren și plastic și mască de fier. Geamăn peste geamăn. Zâmbetul echilibrat a fost arborat pe figură, ca un steag de neatârnare. Uite ce bine mă descurc! Nu am nevoie de ajutorul nimănui. Sunt un stat independent și de sine stătător. Lumea a început să creadă. Că judecata mea e impecabilă, de o raționalitate ieșită din comun. Să vină la mine după sfaturi. Ba chiar am început să cred și eu. Că sunt cel mai coerent și imparțial om de pe planetă. Nici nu mai eram femeie, eram logică pură. Masca devenise atât de bună, atât de completă, încât mă modelam după ea, credeam că sunt ea. La urma urmelor, era un Protector foarte bun. Eram mândră de Protectorul meu și de mine însămi.

Dar emoțiile s-au adunat și s-au tot adunat. Și-au văzut de viața lor proprie, separat de a mea. Au stat acolo, ascunse în spatele porților uriașe de beton armat și s-au umflat și tot umflat până când pârâiașele de emoții curgătoare au răzbătut prin șanțuri săpate pe sub armamentul greoi, m-au sabotat cu nesimțire și plăcere răzbunătoare, au curs și au tot curs, până au aruncat în aer barajele și au spulberat orice urmă de protecție. Și atunci am plâns și am tot plâns. Apoi am râs. Și nu mă mai puteam opri.

Tot ce am strâns, ca avarul cel mai avar, emoții de zeci de ani m-au săpat pe dinăuntru, m-au sculptat ca pe o statuie de sare plină ochi de labirinturi fragile, topite și contopite în râuri de lacrimi și dor. S-au apropiat de masca mea zâmbăreață și sigură pe ea și i-au șters contururile, au distrus-o de dinăuntru spre în afară. Au sabotat-o. Picătura chinezească căzând mereu în același loc și încercând să respire, să tragă adânc aer în piept. Din mijlocul mormanului de piatră. Întâi a apărut efectul de ceață și zâmbetul din colțul gurii s-a aburit, odată cu cel din colțul ochilor. Încă o maree, două și masca a început să se dizolve. Apoi efectul domino. Lăsându-mă, încetul cu încetul, complet descoperită, eu cu mine însămi, fabricată în casă, cu propriile mele mâini, de propriile mele tristeți și bucurii. Dezvelită în ploaie și în lumina arzătoare a soarelui. Dar atât de liberă.

Oh, ce libertate! Toată iubirea mea copleșitoare liberă să dănțuiască vesel pe tot cuprinsul lumii, avântată în bucurii și în dărnicii de neimaginat vreodată. Parcă aș fi la o nuntă evreiască, dănțuind mai mult decât fericită, liberă de inhibiții, cu ființa mea de ceară fluturându-și mâinile spre cer și țopăind cât de bine și de înalt poate. Plină de ridicol în haine colorate, cu mărgele fluturătoare, roz, galbene, portocalii și verzi, cu părul împletit în codițe turbate. Complet irațională. Eu și iubirea mea uriașă care a săpat șanțuri-tranșee prin mine și a luptat pe viață și pe moarte cu Protectorul-mască. A luptat pentru supraviețuire, pentru libertate, pentru puterea de a dansa în văzul lumii. Irațională și fericită. Ilogică cu nerușinare și seninătate. Iubirea mea, emoție pură. Care a biruit. Și m-a redat pe mine mie însămi. Iubirea mea neînfricată care nu se mai teme de nimic, nu mai are nevoie de protecție, care a luptat și a izbândit. Care nu cere nimic. Doar să existe pur și simplu. Nu în temniță de beton, ci dănțuind prin lume. Strigând sus și tare că iubirea este îndelung răbdătoare, acoperă totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Suferă și poate să danseze mai departe. Cu o bucurie dincolo de limite. Nu limitează, nu poartă măști, nu construiește închisori. Nu poate trăi în închisoare, cum nici o ciocârlie frumos cântătoare nu poate.

O perioadă am umblat prin lume cu masca șiroindu-mi pe față, ca un clovn ce a râs și a plâns totodată, cu machiajul prelins alungit în dâre alb-colorate. Dar apoi m-am aplecat și mi-am clătit ochii în izvorul de lacrimi ce nu contenea să răsară și mi-am simțit fața frumoasă și curată, luminoasă ca niciodată în fragilitatea ei inocentă. Acum port doar haine făcute în casă, ușurele, prea ușurele în fața frigului pătrunzător al iernii. Dar îmi place frigul. Dogoarea dinăuntrul meu îmi aduce broboane de sudoare pe frunte și pe inimă, așa că îmi place frigul. Nu-mi mai pasă de el. Nu mai vreau nici un fel de protecție. Nici măcar o picătură, nici măcar un fulg. Nici măcar un zâmbet pictat pe figură. Vreau să umblu de colo până colo cu inima dezvelită, roșie și palpitând-pulsând încă atât de puternic sub pânza ușoară de lacrimi, pânză țesută în războaie, pânză făcută în casă.

Unele mame plâng ușor. Căci umblă cu sufletul la vedere. Eu nu am făcut parte dintre ele. Eu mi-am adunat fiecare lacrimă ca un avar, am pus-o frumos pe rafturi și pe frunze, picătură cu picătură, zeci de ani, până au pornit ploile și torentele și râurile care m-au dărâmat și eliberat. Acum umblu și eu cu sufletul la vedere. Complet neechilibrată, în dezechilibru fragil, gata să mă topesc la următoarele ploi, gata să mă prăbușesc de pe sârma subțire ce tremură deasupra hăului lumii. Dansând de bucurie. Atât de liberă, atât de fără teamă.

Atât de imperfectă.