Băi de pădure

Am făcut azi o plimbare, plouă un pic pe aici, un pic e răcoare, dar nimic ca în Petroșani, nu e ger, nu e clănțănit de dinți. E un fel de început de noiembrie perpetuu. Frunzele sunt încă acolo, în diverse culori, plus o grămadă de plante veșnic verzi, răsucindu-se fluid în bătaia vântului (care nu e cine știe ce) și în perdelele de ploaie (care și ea mai mult stropește decât dă năvală). Mi-am zis să practic arta japoneză a „băilor de pădure”, traduse, în cazul meu, prin plimbări într-aiurea, combinate cu ploaie. Dacă ai imaginație dă exact ce trebuie, „o baie de pădure”, menită să reducă stresul și anxietatea în urma vieții agitate pe care o duc în marele oraș. E adevărat că eu nu am de fapt nici un fel de agitație și de anxietate, deci nu am ce să reduc, dar să nu căutăm acum nod în papură. Ce stres?! Ce anxietate?! Că stau numai în casă, într-o bulă de pace și armonie, de mă ia cu leșin de atâta liniște și aștept să se termine pandemia și să ies în lume. Până la urmă baia mea de pădure, adică amărâta de plimbare în parc e menită să îmi sporească nițel nivelul de agitație. De la minus 10 la minus 8. E taman invers scopului japonez originar. Eu plec spre „pădure” doar, doar îmi cresc anxietatea. Dar să nu mai divaghez de-aiurea.

Cum vă spuneam, venind eu înapoi spre casă, pașnic și zen, că ce anxietate puteam să găsesc în parcul gol, goluț, cu niște frunze în mână, mi-am dat seama că îmi țineam chiar viața mea cea prețioasă în mâini. Așa născocește mintea omului chestii ciudățele când nu are altceva de lucru. Îmi țineam strâns în pumn întâmplările vieții în diferite culori. Unele pale și duse, demult apuse, de un galben arsenic, asfințit trecut aproape în neființă, tristeți și dureri și pierderi, altele de un galben strălucitor, viu și râzăreț, galben canar, ca un emoticon pe care scrie mare și clar LIKE, ca un Smiley drăgălaș și bombonel. Fericirile mele, ușor nemuritoare, ușor efemere, galben de aur, galben mimoză. Strălucind încă atât de vioi în amintiri și suflet. Uite, un pic de roz bonbon dând în stacojiu, mai este încă drum în față, eu sper că o-ho-hooo, cât drum mai este! și încă ceva verde măr, verde de tei, verde de apă. Speranțele mele, vise smarald. Iar ce a devenit deja ruginiu și scorțișoară, e doar trecerea. Bună și ea, frumoasă în felul ei. Mai ales pentru mine care am de gând să trăiesc 100 de ani și poate nici atunci nu o să mă satur, sunt convinsă.

Încă ploicește, încă tot închiși în casă, dar am frunzele mele, pe care le aranjez fengshuian printre banane și mere. Și o picătură de chihlimbar, pe care o pun ușor în borcanul meu de recunoștințe.

Se apropie sfârșitul acestui an. Sfârșitul frunzelor lui. Dar vine, de neînlăturat, noul an. Cu alte frunze, nou-nouțe. Pentru că binecuvântații copaci sunt tot acolo. Ne așteaptă. Și noi putem să o luăm de la capăt. În verde-poiană și verde-mușchi. Atunci să vezi „băi de pădure”! Abia aștept.

Unele mame plâng din orice

„Unele mame plâng ușor din orice, mai ales cele care își poartă sufletul mare pe dinafară, ca pe un veșmânt…”

”Veșmânt?”

„Ca pe o haină…”

”Făcută în casă…”

”Da chiar așa, ca pe o haină făcută în casă.” (prietena mea, Bobițu’)

Nu mi-am văzut niciodată mama plângând. Și cred că nici fiul meu nu m-a văzut pe mine vreodată. Nu înainte. Genul de femeie puternică, care își ascunde sentimentele. Așa am fost educată să fiu. Găsește soluția. Caută, descurcă-te. Mereu cu un zâmbet pe față, cu voie bună. Eficientă, pragmatică. Eu, o romantică prin definiție.

Îmi aduc aminte cât de emotivă am fost în toată copilăria și adolescența mea. Plângeam din orice. Până am învățat să n-o mai fac. Emoțiile au fost adunate cu grijă și ascunse adânc, foarte adânc. De atunci nu am mai purtat niciodată veșminte făcute în casă. Doar polistiren și plastic și mască de fier. Geamăn peste geamăn. Zâmbetul echilibrat a fost arborat pe figură, ca un steag de neatârnare. Uite ce bine mă descurc! Nu am nevoie de ajutorul nimănui. Sunt un stat independent și de sine stătător. Lumea a început să creadă. Că judecata mea e impecabilă, de o raționalitate ieșită din comun. Să vină la mine după sfaturi. Ba chiar am început să cred și eu. Că sunt cel mai coerent și imparțial om de pe planetă. Nici nu mai eram femeie, eram logică pură. Masca devenise atât de bună, atât de completă, încât mă modelam după ea, credeam că sunt ea. La urma urmelor, era un Protector foarte bun. Eram mândră de Protectorul meu și de mine însămi.

Dar emoțiile s-au adunat și s-au tot adunat. Și-au văzut de viața lor proprie, separat de a mea. Au stat acolo, ascunse în spatele porților uriașe de beton armat și s-au umflat și tot umflat până când pârâiașele de emoții curgătoare au răzbătut prin șanțuri săpate pe sub armamentul greoi, m-au sabotat cu nesimțire și plăcere răzbunătoare, au curs și au tot curs, până au aruncat în aer barajele și au spulberat orice urmă de protecție. Și atunci am plâns și am tot plâns. Apoi am râs. Și nu mă mai puteam opri.

Tot ce am strâns, ca avarul cel mai avar, emoții de zeci de ani m-au săpat pe dinăuntru, m-au sculptat ca pe o statuie de sare plină ochi de labirinturi fragile, topite și contopite în râuri de lacrimi și dor. S-au apropiat de masca mea zâmbăreață și sigură pe ea și i-au șters contururile, au distrus-o de dinăuntru spre în afară. Au sabotat-o. Picătura chinezească căzând mereu în același loc și încercând să respire, să tragă adânc aer în piept. Din mijlocul mormanului de piatră. Întâi a apărut efectul de ceață și zâmbetul din colțul gurii s-a aburit, odată cu cel din colțul ochilor. Încă o maree, două și masca a început să se dizolve. Apoi efectul domino. Lăsându-mă, încetul cu încetul, complet descoperită, eu cu mine însămi, fabricată în casă, cu propriile mele mâini, de propriile mele tristeți și bucurii. Dezvelită în ploaie și în lumina arzătoare a soarelui. Dar atât de liberă.

Oh, ce libertate! Toată iubirea mea copleșitoare liberă să dănțuiască vesel pe tot cuprinsul lumii, avântată în bucurii și în dărnicii de neimaginat vreodată. Parcă aș fi la o nuntă evreiască, dănțuind mai mult decât fericită, liberă de inhibiții, cu ființa mea de ceară fluturându-și mâinile spre cer și țopăind cât de bine și de înalt poate. Plină de ridicol în haine colorate, cu mărgele fluturătoare, roz, galbene, portocalii și verzi, cu părul împletit în codițe turbate. Complet irațională. Eu și iubirea mea uriașă care a săpat șanțuri-tranșee prin mine și a luptat pe viață și pe moarte cu Protectorul-mască. A luptat pentru supraviețuire, pentru libertate, pentru puterea de a dansa în văzul lumii. Irațională și fericită. Ilogică cu nerușinare și seninătate. Iubirea mea, emoție pură. Care a biruit. Și m-a redat pe mine mie însămi. Iubirea mea neînfricată care nu se mai teme de nimic, nu mai are nevoie de protecție, care a luptat și a izbândit. Care nu cere nimic. Doar să existe pur și simplu. Nu în temniță de beton, ci dănțuind prin lume. Strigând sus și tare că iubirea este îndelung răbdătoare, acoperă totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Suferă și poate să danseze mai departe. Cu o bucurie dincolo de limite. Nu limitează, nu poartă măști, nu construiește închisori. Nu poate trăi în închisoare, cum nici o ciocârlie frumos cântătoare nu poate.

O perioadă am umblat prin lume cu masca șiroindu-mi pe față, ca un clovn ce a râs și a plâns totodată, cu machiajul prelins alungit în dâre alb-colorate. Dar apoi m-am aplecat și mi-am clătit ochii în izvorul de lacrimi ce nu contenea să răsară și mi-am simțit fața frumoasă și curată, luminoasă ca niciodată în fragilitatea ei inocentă. Acum port doar haine făcute în casă, ușurele, prea ușurele în fața frigului pătrunzător al iernii. Dar îmi place frigul. Dogoarea dinăuntrul meu îmi aduce broboane de sudoare pe frunte și pe inimă, așa că îmi place frigul. Nu-mi mai pasă de el. Nu mai vreau nici un fel de protecție. Nici măcar o picătură, nici măcar un fulg. Nici măcar un zâmbet pictat pe figură. Vreau să umblu de colo până colo cu inima dezvelită, roșie și palpitând-pulsând încă atât de puternic sub pânza ușoară de lacrimi, pânză țesută în războaie, pânză făcută în casă.

Unele mame plâng ușor. Căci umblă cu sufletul la vedere. Eu nu am făcut parte dintre ele. Eu mi-am adunat fiecare lacrimă ca un avar, am pus-o frumos pe rafturi și pe frunze, picătură cu picătură, zeci de ani, până au pornit ploile și torentele și râurile care m-au dărâmat și eliberat. Acum umblu și eu cu sufletul la vedere. Complet neechilibrată, în dezechilibru fragil, gata să mă topesc la următoarele ploi, gata să mă prăbușesc de pe sârma subțire ce tremură deasupra hăului lumii. Dansând de bucurie. Atât de liberă, atât de fără teamă.

Atât de imperfectă.

Când te-apucă pandaliile, pardon, pijamalele!

Am vrut cu tot dinadinsul să-mi găsesc pijamalele iernii, această iarnă aparte și neobișnuită, prima mea iarnă ca emigrant, prima mea iarnă în vârf de pandemie, prima mea iarnă de adult fără slujbă. Destule motive aș zice pentru a justifica cumpărarea celor mai bestiale pijamale din toate timpurile. Le și vedeam în fața ochilor, frumoase foc, grosuțe, moi, pufoase și neapărat ieftine. Pijamalele hygge, care să se potrivească cu șosetele de aceeași marcă. Simțeam că nu pot să trec iarna fară ele. Nu pot să mai escaladez acest munte al spaimei și al așteptării. Pot fără zăpadă, că nu m-am omorât niciodată după ea, pot fără oameni, deși nu mi-e ușor, pot în casă, săptămâni și luni de zile, dar pur și simplu nu mai pot să fac un pas fără pijamalele mele.

Unde m-am găsit să le caut?! Nici mai mult, nici mai puțin decât pe Oxford Street. Că de, e o strânsă legătură între a fi fără slujbă și aerele de mare doamnă. După atâtea minute și secunde petrecute în spatele ușilor închise, la nesfârșit derulate spre înapoi și cu greu, târâș-grăpiș spre înainte, îmi venea să dansez de bucurie în mijlocul frumuseților presărate peste tot, brazi de toate culorile în vitrine, strălucind roz, albastru, mov, plini de globuri și beteală și luminițe și puhoi de oameni bucurându-se de deschiderea porților. De Crăciunul ce stă să vină.

Starea de urgență fiind anulată cu două zile în urmă, se pare că toți aveau o nevoie arzătoare de pijamale. Și toți deodată în aceeași zi cu mine. Măi să fie! Aer de sărbătoare un pic spăimos peste tot, ca și cum o comiteam cu toții, oareșicum speriați că n-o să iasă bine.

Vreo trei ore am umblat prin marile magazine, nici vorbă de pijamaua visată, dar câte mofturi pe capul meu, mă gândeam singură, te pomenești că plec fără minunatele, cine a mai auzit să nu găsești ce cauți pe Oxford Street?! Aș ajunge de râsul lumii. Noroc cu Cristi, că le-a ochit într-un butic, le-a văzut de-afară, ce ochi are omul ăsta al meu, de vultur! Cred că deja îl măcina disperarea că trebuie să mai vină o dată o oră cu metroul dus și una întors pentru niște cârpe hygge, ce-o mai fi și aia, că nevasta-sa alt cuvânt nu mai știe în ultima vreme. Cică așa luptă ea contra depresiei internaționale și răului planetar.

Fericită de zici că îmi atinsesem scopul vieții, cu frumoasele mele pijamale în plăsuță, am simțit cum euforia sporturilor extreme, care-mi aburise creierii atâtea ore se risipește încetul cu încetul. Am început să cred acut că mă paște vreun covid, că mă pândește palpabil de după colț, simțeam concret și isteric cum valurile de aer stârnite de mulțimile în mișcare îmi pătrund fin în nări, mi se scutură de pe gene și degete, alunecă ca o pulbere scârboasă până în alveolele plămânilor și se cuibărește acolo. A început să mi se pară că sunt complet nebună să mă expun așa, și pentru ce?! Pentru niște pijamale! Câtă maturitate, câtă înțelepciune pe capul meu! Chiar am luat-o razna, atâta izolare duce la niscaiva nebunie, asta e sigur, dorința de a încălca regulile escaladează toate limitele, țopăie pe treptele absurdului, simți o nevoie acută de cântări de ciocârlii și de pijamale. Mai ales de pijamale.

Am făcut stânga împrejur și m-am refugiat la metrou. Puțină lume, imediat m-am simțit în siguranță. Oamenii erau cu toții pe-afară, scăpați din cușcă, aici era liniște. Stăteam pe o bancă, în așteptare și mă uitam pe pereții strălucitori, reclame de sus până jos și de la stânga la dreapta. Brusc m-am trezit din oboseală. M-am scuturat, izbită de revelație. Sănătoasă tun, pe deasupra. Nu mai exista spaima, nu mai existau virușii. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu mai văzusem așa ceva niciodată. Pe tot locul era presărat cu mesaje semnate de primarul Londrei. Nu unul, nenumărate. “Fii blând cu alții.” “ Fii respectuos cu ceilalți.” “Unii oameni au nevoie de mai mult timp ca alții.” “Nu toți oamenii își poartă suferințele la vedere.” “Ai grijă de ceilalți.” Și tot așa. Citeam și respiram din adâncul plămânilor, cuvinte uriașe, strălucitoare, picurând confort și liniște în stația uriașa de metrou, luminoasa și curată. Un sentiment complet de siguranță. De frumusețe. Mesajele astea erau mai dihai ca pijamalele mele. Formau un întreg și întregul era mai bun că părțile. Le-am regăsit apoi și în metrou, nu cumva să le uit.

Îmi și imaginam cum le citeau toți trecătorii lumii, cum li se înfigeau în creier ca niște săgeți de lumină neon, cum fiecare găsea un zâmbet bun și un cuvânt cald pentru aproapele lui, cum fiecare avea răbdare și nimeni nu își pierdea cumpătul de-aiurea. Poate asta e geneza civilizației, explicația finală și mersul înainte.

Cât de greu poate fi să fim buni cu ceilalți?!

Nu ne trebuie decât niște pijamale blue navy, cu reni, pufoase și călduroase și puțină iubire pentru cel de lângă. Pentru aproapele nostru. Așa putem umbla senini prin această iarnă a pandemiei, noi toți, oameni frumoși și blânzi. Așa putem fi noi înșine, așa cum am fost meniți să fim.

Am de gând să-mi petrec zilele acestei ierni în pijamale, zâmbind fosforescent spre ziua de mâine. Cu inima doldora de drag și de iubire. Pentru toți și pentru toate. Pentru primăvara ce va veni.