Când te-apucă pandaliile, pardon, pijamalele!

Am vrut cu tot dinadinsul să-mi găsesc pijamalele iernii, această iarnă aparte și neobișnuită, prima mea iarnă ca emigrant, prima mea iarnă în vârf de pandemie, prima mea iarnă de adult fără slujbă. Destule motive aș zice pentru a justifica cumpărarea celor mai bestiale pijamale din toate timpurile. Le și vedeam în fața ochilor, frumoase foc, grosuțe, moi, pufoase și neapărat ieftine. Pijamalele hygge, care să se potrivească cu șosetele de aceeași marcă. Simțeam că nu pot să trec iarna fară ele. Nu pot să mai escaladez acest munte al spaimei și al așteptării. Pot fără zăpadă, că nu m-am omorât niciodată după ea, pot fără oameni, deși nu mi-e ușor, pot în casă, săptămâni și luni de zile, dar pur și simplu nu mai pot să fac un pas fără pijamalele mele.

Unde m-am găsit să le caut?! Nici mai mult, nici mai puțin decât pe Oxford Street. Că de, e o strânsă legătură între a fi fără slujbă și aerele de mare doamnă. După atâtea minute și secunde petrecute în spatele ușilor închise, la nesfârșit derulate spre înapoi și cu greu, târâș-grăpiș spre înainte, îmi venea să dansez de bucurie în mijlocul frumuseților presărate peste tot, brazi de toate culorile în vitrine, strălucind roz, albastru, mov, plini de globuri și beteală și luminițe și puhoi de oameni bucurându-se de deschiderea porților. De Crăciunul ce stă să vină.

Starea de urgență fiind anulată cu două zile în urmă, se pare că toți aveau o nevoie arzătoare de pijamale. Și toți deodată în aceeași zi cu mine. Măi să fie! Aer de sărbătoare un pic spăimos peste tot, ca și cum o comiteam cu toții, oareșicum speriați că n-o să iasă bine.

Vreo trei ore am umblat prin marile magazine, nici vorbă de pijamaua visată, dar câte mofturi pe capul meu, mă gândeam singură, te pomenești că plec fără minunatele, cine a mai auzit să nu găsești ce cauți pe Oxford Street?! Aș ajunge de râsul lumii. Noroc cu Cristi, că le-a ochit într-un butic, le-a văzut de-afară, ce ochi are omul ăsta al meu, de vultur! Cred că deja îl măcina disperarea că trebuie să mai vină o dată o oră cu metroul dus și una întors pentru niște cârpe hygge, ce-o mai fi și aia, că nevasta-sa alt cuvânt nu mai știe în ultima vreme. Cică așa luptă ea contra depresiei internaționale și răului planetar.

Fericită de zici că îmi atinsesem scopul vieții, cu frumoasele mele pijamale în plăsuță, am simțit cum euforia sporturilor extreme, care-mi aburise creierii atâtea ore se risipește încetul cu încetul. Am început să cred acut că mă paște vreun covid, că mă pândește palpabil de după colț, simțeam concret și isteric cum valurile de aer stârnite de mulțimile în mișcare îmi pătrund fin în nări, mi se scutură de pe gene și degete, alunecă ca o pulbere scârboasă până în alveolele plămânilor și se cuibărește acolo. A început să mi se pară că sunt complet nebună să mă expun așa, și pentru ce?! Pentru niște pijamale! Câtă maturitate, câtă înțelepciune pe capul meu! Chiar am luat-o razna, atâta izolare duce la niscaiva nebunie, asta e sigur, dorința de a încălca regulile escaladează toate limitele, țopăie pe treptele absurdului, simți o nevoie acută de cântări de ciocârlii și de pijamale. Mai ales de pijamale.

Am făcut stânga împrejur și m-am refugiat la metrou. Puțină lume, imediat m-am simțit în siguranță. Oamenii erau cu toții pe-afară, scăpați din cușcă, aici era liniște. Stăteam pe o bancă, în așteptare și mă uitam pe pereții strălucitori, reclame de sus până jos și de la stânga la dreapta. Brusc m-am trezit din oboseală. M-am scuturat, izbită de revelație. Sănătoasă tun, pe deasupra. Nu mai exista spaima, nu mai existau virușii. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu mai văzusem așa ceva niciodată. Pe tot locul era presărat cu mesaje semnate de primarul Londrei. Nu unul, nenumărate. “Fii blând cu alții.” “ Fii respectuos cu ceilalți.” “Unii oameni au nevoie de mai mult timp ca alții.” “Nu toți oamenii își poartă suferințele la vedere.” “Ai grijă de ceilalți.” Și tot așa. Citeam și respiram din adâncul plămânilor, cuvinte uriașe, strălucitoare, picurând confort și liniște în stația uriașa de metrou, luminoasa și curată. Un sentiment complet de siguranță. De frumusețe. Mesajele astea erau mai dihai ca pijamalele mele. Formau un întreg și întregul era mai bun că părțile. Le-am regăsit apoi și în metrou, nu cumva să le uit.

Îmi și imaginam cum le citeau toți trecătorii lumii, cum li se înfigeau în creier ca niște săgeți de lumină neon, cum fiecare găsea un zâmbet bun și un cuvânt cald pentru aproapele lui, cum fiecare avea răbdare și nimeni nu își pierdea cumpătul de-aiurea. Poate asta e geneza civilizației, explicația finală și mersul înainte.

Cât de greu poate fi să fim buni cu ceilalți?!

Nu ne trebuie decât niște pijamale blue navy, cu reni, pufoase și călduroase și puțină iubire pentru cel de lângă. Pentru aproapele nostru. Așa putem umbla senini prin această iarnă a pandemiei, noi toți, oameni frumoși și blânzi. Așa putem fi noi înșine, așa cum am fost meniți să fim.

Am de gând să-mi petrec zilele acestei ierni în pijamale, zâmbind fosforescent spre ziua de mâine. Cu inima doldora de drag și de iubire. Pentru toți și pentru toate. Pentru primăvara ce va veni.

Nu mă îndoiesc

“Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge.

Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina."

( Nicolae Titulescu)

Mai știți starea aceeea binecuvântată a copilăriei când nu te îndoiești de nimic?! Când crezi că mama și tata sunt atotputernici, că Spiderman chiar există și că tot felul de spiriduși trăiesc sub pat?! Minunată stare, dar de scurtă durată. Apoi începem să ne îndoim de toate. Aflăm că Moș Crăciun e o fantezie, că părinții fac nenumărate greșeli, că iubirea te trădează și că, asta-i chiar culmea, noi toți îmbătrânim. Ce e după bătrânețe nu are rost să mai discutăm. Îndoiala se strecoară în inimile noastre și roade acolo, o larvă măruntă și un pic nebună, roade temeinic vis cu vis și încredere cu încredere. Devine un vierme uriaș, lipicos și scârbos, sâsâitor și periculos. Cam ca Cel ce nu poate fi numit. Gata să se prelingă vâscos în toate gândurile tale, gata să îți înghită toate speranțele.

Mă îndoiesc, dar nu vreau să mă îndoiesc. Mă îndoiesc de tot și de toate. Dar e contra voinței mele. Așa că aleg să nu mă îndoiesc. Sunt Toma Necredinciosul, dar refuz să fiu. La urma urmelor e o alegere, poate prea puțin înțeleaptă, căci te duce acolo sus pe culme, unde mergi exact pe muchie, în vârf de frumusețe. Dar cu abisuri de stânci colțuroase la stânga și la dreapta. Gata să te tragă-n țeapă. Căderea, dacă urmează să se întâmple, va fi mortală. Nu se compară cu aceea care ar avea loc dacă ai accepta îndoiala, dacă ai accepta simbioza cu târâtoarea uriașă și ai merge doar pe drumul ei ușor denivelat. Te-ai îndoi de tot și de toate, exact ca onduleurile de pe spinarea ei gelatinoasă și nu ai avea de unde să cazi. Plus că îndoiala e atât de lipicioasă, încât te-ar ține acolo, înțepenit în glodul drumului. Dar frumusețea, frumusețea culmilor ar fi dusă pentru totdeauna.

Nu poate exista frumusețe fără certitudine. Aleg pentru că pot să aleg, pot să nu mă îndoiesc. Am dreptul ăsta și am putința. E liberul arbitru. Mi-a fost dat și îl socot unul dintre cele mai grozave daruri din toate timpurile. Umblu cu el în brațe și nu am de gând să-i dau drumul, oricât ar fi de tentant să arunc responsabilitatea în curtea altuia. Aleg drumul pe creastă, în plin soare, cu albastrul curgând valuri, valuri peste mine.

Și nu mă îndoiesc de lumina care arde strălucitor în spatele ochilor mei.

Nu mă îndoiesc că părinții mei sunt undeva cu mine, eliberați de relele veacurilor și plini de iubire. Așa cum erau când erau ei înșiși.

Nu mă îndoiesc că pandemia se va sfârși în cele din urmă. Au fost rele mai mari pe capul oamenilor și au trecut. Am avut preistoria și marele frig plin de gheață, e de mirare cum au reușit, dar oamenii au continuat să meargă, numai ei știu cum. Mie mi-e frig rău și dacă sunt zece grade. Mă înfofolesc și tremur de zici că am aterizat brusc în minus treizeci, probabil specia a degenerat rău de tot până a ajuns la mine. Dar nu mă îndoiesc că o să supraviețuim și cu așa exemplare deteriorate. Am avut ciuma neagră, Evul Mediu, războaie ce au părut nesfârșite, gripa spaniolă și câte și mai câte și peste toate am trecut. O să trecem și peste pandemie. Copiii au să se refacă cel mai repede, în ciuda previziunilor pesimiștilor, ei întotdeauna reușesc să se adapteze cel mai bine, pentru că sunt cei mai liberi și cei mai curajoși. Cei mai flexibili. Ca firele de iarbă, verde, verde, alunecând fluid în bătaia vântului.

Nu am nici cea mai mica îndoială și nu am avut niciodată că natura e uimitoare în frumusețea ei, proaspătă ca o mireasă în ziua nunții și veșnic neschimbată. Nu-și pierde deloc aerul de fată îndrăgostită, fremătând de candoare, de fapt e însăși bucuria dansând cu rochiile ei curcubeice peste câmpuri și munți, peste copaci și trandafiri. Cum ai putea să te îndoiești de așa ceva?! Cum ar putea asta să nu îți limpezeasca alb creierii năpădiți de neguri?!

Nu mă îndoiesc că zâmbetele fac bine, un bine nesfârșit, că vorbele bune sunt mereu de folos, că îmbrățișările sunt colosale și salvatoare. Așa că le dăruiesc așa cum le primesc, ba chiar înainte, sunt cea care face întotdeauna primul pas, nu cumva să rămână nefăcut.

Nu mă îndoiesc de bunătate și de strălucirea ei dulce, alinătoare, de iubire și de plenitudinea ei atotcuprinzătoare. Iubirea care te ia în brațe și te încălzește în mijlocul gerului arctic al tuturor îndoielilor, iubirea care iartă întruna toate greșelile, nemăsurând și necântărind care ce și cum. Iubirea care nu are nimic de-a face cu matematica. O, nu, în nici un caz.

Nu mă îndoiesc de mirarea mea în fața frumuseții de nemăsurat a lumii, de extazul meu în fața darurilor nesfârșite ale firii. Continuu, fără de sfârșit. Nouăzeci de ani să am (omul poate să spere, nu?!) și tot am să mă încânt în fața desăvârșirii albastre a mării, mi-o și imaginez pe bătrânica de mine stând într-un scaun cu rotile drept în fața valurilor, surâzând alb și lucios cu noua-i proteză, cu extazul încrețindu-i fața deja încrețită, gata să devină una cu minunăția, chiar în pragul Marii Treceri.

Nu mă îndoiesc.

De puritate, de firul de iarbă, de limpezimea și răceala apei, de stâncă și de puterea ei alunecând prin timp, de picătura chinezească și de furtună, nu mă îndoiesc de fulgere și nici măcar de curcubeie. Toate sunt la locul lor și sunt bine așezate.

De trăitul acesta de caramel sărat, dulce și amar.

De râsul atotstăpânitor, râsul biruitor și efemer al omului, râsul magic făcut din bomboane și scoici colorate, râsul păpădie și râsul ciocârlie.

Și cu cât nu mă îndoiesc, cu cât cred, cu atât o putere uriașă urcă în mine. O energie tumultoasă care se declanșează de câte ori aleg această forță albă ce mă ridica mereu, mă împinge înainte cu ochi scăpărători de bucurie, mă ridică și nu mă lasă să plec capul sub povara îndoielilor, mă face să râd în clocot de viață și să împing cu ambele mâini la o parte ceața posibilelor dezastre, să simt cum milioanele de celule roșii transportă viață și tărie, tărie ce se răspândește prin toate fibrele ființei mele, ca un vin bun și tare, ca vinul de Porto.

Mă întreb de ce e o alegere așa de grea pentru atât de mulți oameni?! Cu ce e mai bună neîncrederea?! Cu ce te ajută când te îndoiești de tot și de toate?! Te ferește de durere?! De moarte?! Sau îți distruge și ce ai, pe lângă ce nu ai?! Nici măcar nu e o alegere dintr-acelea imposibile, parfumul potrivit între mii de alte parfumuri. E doar între alb și negru. Nimic altceva.

Trebuie doar să îndrăznești. Să întinzi mâna spre alb. Să-l atingi, să-l simți cum se scurge din vârful degetelor tale spre interior, răsărind înapoi prin ochii tăi, dinlăuntru în afară, umplând lumea de lumină. Așa o să vedem cine suntem, ca să nu ne mai îndoim. Să încercăm, chiar dacă nu reușim întotdeauna. Întunericul se mai abate câteodată asupra noastră. Asta-i firea lui. Nu se poate abține. E mereu agresiv. Și noi, invariabil, ne îndoim sub povara lui, și atunci urâtul umple lumea. Așa că eu nu mă las. Nu-mi place urâtul defel, cât o fi de real. Pentru că tot reală e și strălucirea ca de zăpadă din cealaltă parte. Acolo unde bate soarele.

Da, asta aleg. Aleg să nu mă îndoiesc. Câtă vreme mă țin puterile. Până la scaunul cu rotile, până la malul acela al mării, până acolo unde am să devin una cu albastrul.

Sudoku la Dunăre

Căsuța albă e fermecătoare în simplitatea ei. Doar lemn și împletituri țărănești stilizate, folclor modernizat, buchețele de lavandă agățate de bârnele lucioase, dulapuri delicat pictate, geamuri uriașe cât peretele, prin care lucește Dunărea cu toate împletiturile ei albastre. Nu mai e nimeni, doar noi și toamna. Fiecare colțisor e frumos de pică. O tufă de flori tomnatice aici, niște ciulini dincolo, vibrații de toamnă peste dealuri, aburul acela care pălește culorile, le fură strălucirea, le estompează în blândețe și dulceață de lumină. Un bun gust țărănesc, solid și decantat în rafinament.

Explorăm împrejurimile. Uimitor, în spatele căsuțelor albe e o bucătărie de vară care e total diferită, un kitsch absolut, o adunătură de reclame la bere și vin, de icoane, mușamale și plasticuri. Mai vedem kitchurile pe ici, pe colo. Ba becuri fără rost plantate prin copaci, ba ornamente inutile. Începem să râdem și eu ghicesc din prima, aici sunt cele două gusturi, ale bătrânilor și ale fiicei moderne, educate. Cristi nu e de acord, așchia nu sare departe de trunchi, zice el, genele sunt hotărâtoare. Ha! Adică noi nu suntem altfel decât părinții noștri?! Normal că nu mai are replică!

Ne întoarcem la căsuta noastră frumoasă foc, grațioasă și pustie. Stăm pe terasa uriașă, lăbărțați în fotolii și ne întrebam ce o să facem, că nu avem televizor. Descoperire care nu știm dacă e alarmantă sau nu. Nu am mai trait fără televizor din copilărie. Oare putem supraviețui?! Eu, da! declam cu ușurare. Voi scrie în sfârșit romanul vieții mele! Deși nu știu dacă îmi ajung 2 zile cât stăm pe aici. Măcar să-l încep.

Cri: - Aicia la monastire, no tivi! Poi și eu ce să fac?! Mă duc să fac o poză la Gordon’s Kitchen! Bufet suedez! Ai de toate acolo. Măcar să ai ce pune pe facebuk.

Odată Cristi plecat în expediția de pozare a bucătăriei chicioase, mă cufund în liniștea vântului și a apelor. Soarele adie și el molcolm, e o zi splendidă de toamnă, galbenă ca o gutuie, dulce, amăruie. Lin de lin, mierea mi se răsucește în jurul inimii. “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” îmi răsună la nesfârșit în ritmul pulsului.

Cristi își scoate telescopul, deși nu trece nici măcar un vaporaș pe Dunăre. Lumea s-a oprit în loc. Nu-mi vine să cred ce noroc!

Cri: - Ce liniște e aici. Ce frumos. Mai trece câte o mașină pe drum. Mamă, ce bucuros îs! Poate am noroc de un șlep măcar.

După un timp, Cri, privind pierdut în zare: - Hai s-o ajutăm pe proprietareasă la vaci!

Pe seară, facem Sudoku. Așa s-a gândit Cristi să ținem alzheimerul departe de mințile noastre suprasolicitate de profesori, cărora le mor toți neuronii zilnic. Poate chiar de câteva ori pe zi, la grămadă. Așa vom supraviețui și lipsei televizorului, zice el. Îl văd cum se instalează tacticos, cu Dunărea în față, scoate creioane, gumă-o-ho-ho, s-a pregătit omu’, apoi foile de Sudoku și începe să dea mărunt din buze. Îl urmăresc cu coada ochiului, ia să fac și eu unul, zic și abandonez scrierea romanului cu viteză. Cu ușurare chiar. Mă bate un pic gândul concurenței, mărturisesc cinstit. Întotdeauna mi-a plăcut să lupt să-mi dovedesc valoarea. Cristi mă privește meditativ, bănuiește el ceva, dar îmi întinde totuși o foaie. Lucrăm amândoi, fiecare în stil propriu. Eu privesc țintă foaia minute în șir, fac calcule mentale, din când în când scriu câte o cifră. Cristi boscorodește ca o babă, pune tot felul de cifre pe foaie, le șterge, iar dă mărunt din buze, curg apele pe el.

Normal că știu, matematica e punctul lui slab dintotdeauna, m-a și mirat ce preocupări matematice și-a găsit! Dar acum e momentul să-mi iau revanșa pentru toate momentele în care am fost silly mum, silly și iar silly. În care cei doi mameluci au râs de mine și de prostiile mele. De mine, un geniu al sudokului.

După niscaiva timp, arunc o privire pe foaia lui, toată chinuită, mâzgalită. Izbucnesc în râs cu nerușinare superioară, foaia mea e clară, curată, arătând o mare limpezime a ideilor, a gândirii!

Brusc îmi smulge foaia din mână și decretează că vom continua dimineață, că lui îi e somn și așa e frumos în cuplu, să lucrăm împreuna. Sărăcuțul, râd, a obosit! Vede că pierde teren!

Dimineața îl termin pe al meu în 15 minute, în timp ce el îl șterge pe al lui complet pentru că a greșit în boscorodeli și ghicelile nu i-au ieșit prea bine.

I-l arăt pe al meu, cu un mic zâmbet încrezut, “Ia uite, bărbate, ce nevastă ți-ai tras! Bine că te-am luat eu, că altfel…”. La care fază, Cristi exclamă zâmbind șmecherește:”L-ai făcut?! Fir-ar! Și ți-l dădusem special pe cel de dificultate mare. Am crezut că pe ăla n-o să-l faci!”. Murim de râs amândoi, al lui e categoria ușoară, acum văd că pe foaia mea e un semn într-un colț! Făcut de el, încă de acasă, ca să mă bage la apă cu categoria dificilă. Să mă bage iar în categoria silly! Mi-a prevăzut toate mișcările! Și cum o să mă arunc să dovedesc cît sunt de tare, vezi doamne! Nu mă mai simt cea mai deșteaptă. Așa face el întotdeauna, cumva mă bagă la apă. Fir-ar!

Apa lucește ca argintul acolo unde soarele își plimbă palmele albe peste ea, înoată în albastru, acolo unde doar cerul se prăbușește adânc în valuri.

Liniștea e totală, copleșitoare și zâmbăreață. Doar susure gingașe și picături de liniște. Doar valurile blânde ale soarelui și degetele răcoroase ale vântului. Rai. Sunt fericită în roz și alb.

Stau tolănită în soare pe terasă, ca o focă aurie, leneșă, clipocind printre gene spre albastrul total, când aud zgomote pe terasa căsuței alăturate. “Ooo”, îmi spun, “au venit alți oameni.” Nu mai suntem singuri pe planetă. Deschid ochii și arunc o privire. E Cristinelu’ meu, bântuind pe la geamuri, încercând să spioneze înăuntru. “Hei”, îl strig,” ce faci acolo?”. Întoarce capul mirat și se holbează la mine. Brusc își dă seama că a greșit bungaloul.

- Jesus Christ! Am văzut perdelele trase și am vrut să văd dacă te-ai culcat să nu te deranjez. Și nu știam unde ești!

- Aoleu, Cristinel, mai fă repede un sudoku, că îți scade substanța neuronală, dacă nici căsuța nu ți-o mai găsești!

Amestecăm râsul în hohote, bucuria trăirii e copleșitoare, amețitoare. Șampanie veche și bună. Cinci stele.

Li: -Când vrei să mergem până la apă sau la cetatea Tri-Kule să-mi spui.

Cri: -De ce am face asta?!

Li( romantică): -N-ar fi fain?! Nu vrei tu acțiune?!

Cri: -Nu! Eu vreau să vină oameni! Eu vreau să se întâmple ceva! Vreau să treacă vapoare! Mașini, biciclete, ceva!

Până la urmă plimbarea noastră prin pustietăți, de-a lungul toamnei și al apei, e absolut minunată. Intră în topuri. Trăim sentimentul absolut liniștitor că ești nimic în marea armonie, în uriașa frumusețe și problemele tale nu au nici o importanță. O mare de liniște și de auriu așternută peste sufletul meu ca o pătură caldă și bună. Flori și ierburi colorate, la fiecare pas o altă exclamație de minunare, măceșe roșu-purpuriu stând senin ca niște felinărașe în tumult de frunze de toamnă. Atotprezent, albastrul nesfârșit al fluviului. Stăm chiar pe mal, la o masă veche de lemn, doar bătaia ritmică a valurilor se strecoară prin tăcere până la noi, mă simt regina lumii apelor și nimeni. Perfect.

Cri: - Mi-e mai mult decât bine. Așa aș trăi o viață!

Trag măceșele în poză, îmi intră soarele în plămâni, îmi intră în ochi, e fain rău. Apa e atât de sclipicioasă, încât pare o hologramă.

Suntem în timpul Tri-Kule. Aici totul curge altfel. Ba chiar stă pe loc.