Răbdare

Mi-a spus cineva,dar nu ştiu cine, Că vremea va sta si apoi va fi bine .

(Nichita Stănescu)

Parcă totul a încremenit. De când cu pandemia. Nu mai respiră lumea, stă și oftează. Eu una oftez de zor. Pentru că m-am săturat până peste cap de măști, de restricții, de „ferește-te de oameni”. Deja am un nou simț, un detector de persoane, dacă văd că se apropie cineva pe trotuarul îngust, mă dau la o parte din timp, nu cumva să ne apropiem la o distanță nefastă. Nu cumva vârtejul de aer creat de pașii mei să se intersecteze cu vârtejul de particule creat de pașii lui. Sau ai ei.

Nimeni nu-ți mai deschide ușa, nimeni nu mai vine. Lucrezi de acasă. Ieși doar când trebuie să mergi la cumpărături și te gândești serios să renunți și la asta pentru că uite, valul doi urcă și tot urcă, ca o maree gata să te înghită cu fulgi cu tot. Te seacă, te usucă, te sperie.

De câte ori mă încumet pe străzile semipustii simt o încântare de început de lume, totul e atât de proaspăt, atât de perfect respirabil, soarele, vântul, o baie de prospețime de neimaginat, o bucurie a mișcării asemănătoare cu cea simțită când ești într-un parc de distracții și te-ai urcat într-un trenuleț ce aleargă voios în sus și-n jos cu viteze ce-ți taie respirația. Cât de minunată e libertatea mișcării, a colindării nesfârșite pe drumuri împestrițate cu toamnă și frunze. Dar e mai înțelept să stai în casă și să lași libertatea pentru altădată. Ce atâta țopăială pe coclauri! Îți pui degetele pe pleoapele închise și încerci să vezi cu ochii minții. Să vezi vântul și aerul zburdând sălbatic printre crengi și păsări. Să vezi prospețimea neîncepută a lumii, a toamnei plină de vârtejuri și culori. Doar să vezi, nu să simți.

Ieri am avut totuși un musafiruț. Mai degrabă o musafiruță. S-a încumetat să răzbată până la noi. Printre virușii răspândiți pe tot locul, printre metrouri și spații închise și îngustimi. Îmi venea să plâng de fericire. Să dansez samba și rumba laolaltă. Ce bucurie, ce sărbătoare națională, ce strălucire! A intrat cu o floare în mână și cu zâmbetul până la urechi. Ce râs, ce glume, ce savoare a vorbelor, ce dulceață a trăirii. Abia mai respiram de drag. Ce minunăție, să stai la taclale cu oameni frumoși, să simți că trăiești, că ai scos capul la suprafață să tragi o gură de aer albastru, marin bleumarin! Înainte să te scufunzi din nou.

Noroc că nu sunt singură. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă aș fi fost singură. În micul nostru bârlog ne învârtim de colo-colo ca niste lunatici, mai râdem, mai zâmbim, ne mai îmbrățișăm. Când unul, când altul deschide larg brațele și te ia într-o strânsoare de urs. Un șuvoi cald de liniște te acoperă ca o pătură pufoasă și simți că ziua poate curge mai departe, până la următoarea îmbrățișare. Viața se balansează dintr-o îmbrățișare-n alta, ca un săritor disperat la trapez. Departe de pământ, departe de viruși. Nu mai există timp, nu ai alte repere decât aceste pietre prețioase de hotar între ieri si astăzi.

Răbdare, asta e ceea ce ne trebuie. Răbdare de munți și de pietre. Acum timpul stă în loc și nu mai vrea să fie. E blocat aici, în acest tunel îngust și rece, întunecos ca noaptea sau ca moartea, dar se odihnește doar. Își adună puterile, nu e ușor să fii Timp în vremurile astea. Uneori trebuie să-ți mai tragi răsuflarea. Și când asta se întâmplă, totul încremenește.

Știu sigur că în curând Timpul va respira din nou. Va începe să curgă, să alerge. Străzile se vor umple de oameni ciocnindu-se unii de alții, urmărind uimiți și bucuroși cum tornadele de aer iscate de mișcările pașilor lor se vor răsuci și îmbârliga fericite la comun. Moleculele se vor contopi și se vor colora de copiii ce vor țipa din nou ascuțit ca păsările în zbor și se vor bucura ca niciodată, țopăind pe toate notele jocului. Iar eu, eu voi umbla de năucă, cu razele soarelui bombardându-mi epiderma și fabricând vitamina D3 în neștire, atingându-mă de vorbe, de râsete, de oameni frumoși. Fără mască, trăgând adânc aerul în piept, aerul curat și dulce colorat cu albastru, aerul pur și alb din care toți virușii nebuni vor fi plecat spre alte timpuri.

Doar încă puțină răbdare. Și poate încă o îmbrățișare.

Kalimera, Parga!

Dimineața, pe balcon. Fiindca greaca e de fapt engleză, vorbesc cu englezii next door. Pardon, next balcony! Trebuie cumva să mă dau mare cu fiul meu cel nemaipomenit, aflat în țara lor de baștină, așa că le spun că Alex a întrebat din ce zonă sunt ei, ca să ghicească cum au votat în chestiunea Brexit. El fiind briliant de deștept (comentariul meu onest de mamă). Cei doi încep să râdă și spun că sunt din Manchester, dar că unul a votat pro și unul contra. Din biroul lui londonez, Alex decide că soțul a votat pentru ieșire și soția pentru rămânere. Le comunic încântată răspunsurile geniale. Râd cu simpatie și spun că e exact invers! Că ea nu a putut să suporte niciodată UE, dar el era adept! Așa ceva!! Ei, na, tot omul mai greșește.

După vreo doua zile, dezgustată, țin în mână cutia uriașă, plină cu prăjituri, adusă de acasă. Nu le-am mâncat. Deloc. Oare când o să mă învăț minte să nu mai plec cu tone de mâncare la mine?!

Li( hotărâtă): - Ce zici, arunc prăjiturile astea făcute de mine și cumpărăm prăjituri de la Green Bakery?!

Cri (luminându-se la față): - Păi da, că tre’să mâncăm și noi ceva dulce! De când aștept!

Li (căscând): - Mă duc în cameră, mor de somn, e 11 noaptea!

Cri: - Stai aici, poate apare englezu’și înfiripi și tu o conversație! Nu fi sălbatică!!!

Docilă, mă așez și aștept să înfirip conversații noaptea, să nu fiu sălbatică, zău așa. Asta în cazul că apar englezii de pe la cluburi. Apoi țip iar, puternic și decis.

Cri (sărind ca ars): - Ce?! Ce e??!!

Li (oripilată): - Uită-te repede!! Ce am pe gât??

Cri (dezgustat): - Eticheta de la bluză, Lili! Mai bine du-te și te culcă! Că mă omori cu zile!

Luăm micul dejun pe terasa cu vedere uluitoare asupra golfului. Avem atâtea platouri și farfuriuțe în față, că aproape se prăbușesc de pe masa. După ce golim câte una, le suprapunem. Mâncăm, nu ne jucăm!

Cri( filozofic): -Suntem un exemplu pentru toți. La noi, micul dejun e cea mai importantă masă a zilei. Fizic, dar și psihic. Că e moca!

În timp ce ne savurăm omleta și dulcețurile, vedem o tinerică pe un acoperiș, adunând nu se știe ce.

Cri( destul de încântat de priveliștea matinală): -Li, când te văd și pe tine așa?

Li (cu gura plină, încercând să acopere și prânzul): - Cum?! Zveltă sau pe acoperiș?!

Coborând cele 98 de trepte spre mare, trecem pe lângă mici terase, cochete și pline de flori, unde alți oaspeți ai minunatelor balcoane servesc în tihnă micul dejun.

Li (nostalgică și abia respirând): - Uite, Cri! Feminitatea adevărată nu înseamnă numai bucle și rochițe, ci și să mănânci delicat la micul dejun. Uite la aia, cafea și fructe! Nu ca mine!!

Cri (împăciuitor): -Taci, Liliucă. Poate aia are all inclusive. Toate mesele sunt moca. Tu ai numai una! Faci și tu ce poți.

Un pui de moldovean iese din mare și strigă fericit: „Ce m-am muiet!”

Li: - Are exact accentul celui de la Carla’s Dreams!!

Cri: -Ăla o fi! Pe plajă la Parga!

Pe balcon, din nou.

Li (jignită până în străfunduri): -Cum ai putut să îi trimiți poza asta lui Alex?! Arăt ca o balenă în ea!

Cri (neînțelegând sensibilitățile feminine):- Dar tu ești culmea! Numai Rembrandt-uri vrei?! Omu’ tre' să-și întărească sistemul nervos când îți face ție o poză! Ca mâna e prea sus, că bucla aia de ce flutură!! Doar știi că ești perfectă!

Seara de miercuri. Cocktailuri pe cea mai frumoasă terasă a Greciei, cu soarele apunând după munți, cu marea schimbându-și culorile la nesfârșit. Alunecând toate în cer. Ruinele castelului din Parga se aprind încet în luminițe. Experimentez o amețeală plăcută, dată probabil de culorile lumii.

Li (râzând cristalin, în opinia ei): -Cri, mai bea și tu din paharul meu, că simt că se învârte toată planeta Pământ, cu tot cu castelul medieval.

Cri: -Dă-l încoa, că iar râzi ciudat. Ca la Amsterdam după biscuiții ceia! Nu pot să beau și eu un cocktail liniștit!

Liniștit, liniștit, dar combinația mirobolantă de ouzo și suc proaspăt de vișine îl impulsionează brusc pe Cristi fanaticul, reactivându-i creativitatea pierdută. Drept urmare mă târăște prin toate marketurile în căutarea acelorași ingrediente. Vrea să deguste seară de seară diverse cocktailuri în speranța reiterării minunăției savurate la terasă. Repetițiile se fac pe balcon, din fericire, în încercarea de a ne salva finanțele. Cel puțin, ce mai avem din ele.

Joi, la plimbărică, pe faleză, printre buticuri, mare și flori. Portocale și lămâi peste tot, ca niște felinare aurii, parfumând aerul cu dungi solare.

Li (oftând feminin): -Parcă mi-ar fi răcoare. Trebuia să-mi iau jerseul meu roșu.

Cri (cavaler al mesei rotunde): -Vrei să fug să ți-l aduc?! Urc în goană cele 100 de scărișoare și mor la datorie în ușă!

Plaja din Valtos. Suntem mereu primii, ocupăm ce șezlonguri vrem, grecii sunt ocupați cu zen-ul, vin la plajă după ora 11. Fiecare fir de nisip, fiecare picătură de apă sunt așezate în așa fel încât alcătuiesc o imagine de carte poștală, înfățișând frumusețea de nebiruit a lumii. E plin de englezi, nordici, câțiva români. Familii, copii, oameni de vârstă mijlocie, oameni care au depășit cu mult vârsta admisă pentru soare și plajă. Nu înțeleg nimic din peisajul uman care mi se înfățișează. De ce acești bătrâni, care se clatină pe picioare, stau în arzătorul soare grecesc?! Gata să-i ucidă în orice clipă. Urmărind plăcerea cu care intră în apă, zveltețea și vigoarea înotului lor, pricep în sfârșit. Și aprob. Preferă să își încerce norocul aici, scăldați în frumusețe, decât acasă, în fața televizorului. Sunt minunați și foarte curajoși. Sunt frumoși.

Zile la rând ne punem în același loc și avem norocul acelorași vecini.

O familie de sârbi, cu două fetițe superbe, de vreo 6-7 ani. Zvârlugi mititele și puternice, adorând apa și țopăind de colo pâna colo cu o veselie contagioasă, râzând în soare, sclipind de fericire. Un tată blând și jucăuș, o mamă ușor obosită, dar neobosită în a le schimba continuu, a le hrăni, tot continuu, zâmbind rar, dar bine. Zâmbetul ei, care apare maxim o dată pe zi, îi luminează toată fața, o face frumoasă de tot, o deschide dinăuntru în afară. Te face să înțelegi de ce fetele ei strălucesc ca niște giuvaeruri în soare.

O familie de englezi, frumoși și stilați, cu doi băieței nostimi, Michael și Christian. În fiecare zi stau cu ochii închiși, ascultându-i la nesfârșit. Cu engleza picurând-mi savuros în urechi, alături de freamătul valurilor și de zgomotele surde ale plajei, sunt in Nirvana. Spectacolul uman și cel al naturii sunt desăvârșite în această bulă de soare. După vreo oră, în fiecare zi, englezul își aprinde un trabuc. Unul singur. Ritualic. Cu tot dichisul. Apoi își face un selfie cu trabucul. Nu știu dacă e o glumă cu prietenii lui, dar eu mor de râs și de plăcere în sinea mea. Iar Michael, puștiul brunet, îmi dă cea mai tare replică a verii. Metaforă a vacanței mele. După ce își înfulecă rația zilnică de chipsuri și sandvișuri (așa mănîncă englezii!), fuge la apă cu găletușa și se întoarce, privind fericit și grijuliu în găleată. Strigând uimit: „Look! A beach in the bucket!”. Cât de tare! A spus totul.

Perfect, perfect, perfect, mai mult decât perfect.

Kalimera, Parga!

Pe balcon, la Maison Hotel, Chalkidonna, în drum spre Parga cea splendissimă. Îmi sorb cafeaua si frunzăresc superinteresantul facebuk, filă după filă. Cristi se uită în parcare, la frumoasa lui mașină ciuruită de grindina din Petroșani. Toată numai adâncituri cât pumnul. La graniță au ieșit toți vameșii să se minuneze. Acum e plină de personalitate. Pe meleagurile grecești nu mai e alta ca ea!

Lili (încântată de confirmarea internautică, globală vizavi de fiul propriu, care e un geamăn absolut perfect din punctul ei de vedere!): - Uite, Cri, zece lucruri pentru care gemenii sunt printre cele mai reușite zodii! Sunt foarte comunicativi, extraordinar de creativi, rapizi…

Cristi: -Rapizi?! Ce?!! Poate la scară planetară, că geamănul nostru…e mai degrabă ardelean.

Cristi (se uită cu luneta dupa migranți, cercetând câmpul întins, fir cu fir):- Oare unde sunt?! Că nu văd nici unul!!

Lili (având problemele ei, complet neinteresată de popoarele migratoare): -Dar nu mă duc să fac jacuzzi-ul ăla odata??!! Să scap de el!

Cristi: -Păi să-l faci, că nu degeaba am plătit o groază de bani aici! Lasă lenea!

Stau în cada uriașă, abia respirând de spuma vălurită, ce mă înfășoară aerat și pufos, înălțându-se până la tavan și știu că mi-e bine, atât de bine, încât îmi declar ritos ca aceasta e Calea! A mea, bineînțeles. În semiîntunericul băii, tavanul luminează pal și plăcut, o lumină caldă,cu nuanțe de portocaliu și rosu. Îl urmăresc cu privirea, așa cum stau cufundată în alb și apă și ajung la geam, complet deschis spre albastrul vălurit al cerului, scăldat și el în apele serii, cu propriile-i spume călătoare. Respir adânc, încerc să agăț momentul de sufletul meu. Să-l știu pentru totdeauna.

În miez de noapte, tremurând de frig, Cristi se trezește să meargă la baie. În baie, cald, cald ca în sânul lui Avram. În cameră e cam răcoare, cum îmi place mie, aerul condiționat funcționează la turație maximă, să nu mă sufoc, doamne ferește, de prea multă căldură grecească. De prea multe emoții. Cumva, cumva se face dimineață.

Cristi (vinețiu și cu nasul înfundat): -Azi noapte, când m-am întors în cameră, am fost izbit în plină figură de aerul polar! Era să țip de groază. Am vrut să mă întorc în baie și să dorm pe dușumea, era așa bine și cald acolo!

Lili: - Sfinte! De ce nu ai oprit aerul, că am tremurat groaznic toată noaptea! Nu te înțeleg deloc!

Cristi (martir):- Nu am vrut să te trezesc cu piuitul telecomenzii.

Parga, în sfârșit, mânca-o-ar mama! Doi ani am visat la revedere! Era să mor de dor și disperare. Ne instalăm pe balcon și leșinăm instant în fața peisajului. Marea e o explozie albastră care ne inundă inima, ne-o fură, ne-o aruncă-n înaltul cerului. Suntem fericiți de aproape ne ieșim din piele. Mai e puțin și ne transformăm în fluturași, păsărele și alte zburătoare. Alături, un cuplu de peste 65. Stau în plin soare, fiecare pe tableta lui. Razele fierbinți ale soarelui nu par să îi deranjeze, dimpotrivă, par să se încarce văzând cu ochii de energie solară. Hello, hello. „Sunt greci”, îmi șoptește Cristi conspirativ, au venit cu o mașina grecească.

„Uite!”, îmi zic eu, „la vârsta asta nu prea mai vorbești mult în cuplu, ce bine că s-au inventat tabletele!”. Cristi se foiește, se codește, și în cele din urma se apucă și-și montează trepiedul, luneta. Mă uit pe furiș la greci, ce or fi zicând?! „Uite și la ciudatul ăsta!” Da’ de unde! Nu trec cinci minute și grecul scoate și el un binoclu!

Așa că acum ne binoclăm cu toții la ponton. O mireasă, blondă, frumoasă, cu cosița împletită face poze artistice cu albastrul de jur împrejurul ei. Dar ce-i cu mirele ei?! Așa ceva, ăsta e morocănos din prima zi!!! Cum o fi peste douăzeci de ani, mi-e frică să mă gândesc. Deși e frumușel, comentez eu, cu un ochi lipit de lunetă. Degeaba însă, dacă e așa posomorât! „Fetele astea nu știu să se mărite”, îi comunic lui Cristi plină de înțelepciune maritală. Apoi mă prind. Săracul! Sunt peste 36 de grade și el are pantofi ascuțiți, lucioși. Cămașă, vestă. Cuplul de alături comentează ceva în greaca lor. Ce interesant sună limba asta. Are așa, un timbru familiar.

Măi, dar peisajul ăsta are de toate! Inclusiv o mireasă!

Cristi (cu un aer de disperare năucă):- Văleleu! Starea asta de bine nu-i prea bună!! Cum mai plec eu de aici?!

E seară. Noi tot pe balcon. S-ar putea să rămânem aici pentru tot restul vacanței. Cei doi greci de alături mă lasă cu gura căscată. Rafinamentul lor întrece orice închipuire. Am fost depășită și copleșită! Nooooo! Mă simt atât de provincială aici, pe malul mării Ionice! Mă simt din Petroșani! Au pus o lumânare să ardă blând în pahar în mijlocul măsuței. Sorb niște băuturi din pahare frumoase, cu picior, elegante.

Li (invidioasă că ea nu s-a gândit la asta, deși e pentru ultima oară când face o asemenea greșeală): - Ce naiba?! Pahare de cristal??!!

Cri: - Dar tu ce-ai adus?

Li (sec): - Căni de plastic, Cristinelule, ce s-aduc?! Portocalii.

Dă-i și râzi! Cristi se prăbușește pe scaun, gata să-și dărâme prețioasa lunetă. Și râde….

Ascult, în liniștea serii, cuvintele celor de alături, care, îmbibați bine de soarele zilei și de licorile din paharele luxoase, vorbesc și vorbesc. Îmi place cum sună greaca asta, atât de plăcută urechilor mele. Dar chiar, de ce îmi place așa de mult?! Brusc, cu ultimul neuron rămas în funcțiune pe perioada vacanței, realizez ceva uimitor. Asta nu e greacă!!!!! E multiubita mea engleză!!!! Jesus!! În ce hal sunt! Toți neuronii mei sunt pe avarie! Ăștia sunt englezi, măi, Cristi, măi! Numai tu ești de vină! Că mi-ai spus că sunt greci! M-ai condiționat din start. Dornici de soare, rafinați și băutori: definiția englezilor! Or fi închiriat o mașină grecească de la aeroport! Ce înseamnă să crezi tot ce vezi!

Cri: -Li, vezi ce beznă e încolo? În larg? Dacă te duci și te tot duci, ajungi în Africa!

Ce-i? De ce râzi?

Li: -Asta e o realitate geografică, nu?!

Cri (mirat): Normal! Ce-ar putea fi?!

Li (în lumea ei albastră): -Ei, mie mi s-a părut o metaforă!

Cri: - Numai metafore vezi peste tot!

Li (mulțumită până peste poate): -Trimite-i lui Alex poza aia frumoasă cu mine! Să se bucure și el ce mamă are! Să le arate prin birou colegilor!

Cri:- Bine că pe mine m-ai trimis în poza aia cu burtă! Las’ că te pozez eu mâine!

Simt, așa topită cum zac în pacea mea interioara, fără activitate neuronală, că îmi aterizează ceva pe cap. Primul impuls e să arunc cu tableta peste gard (nume generic pentru balustrada balconului). Cu un efort uriaș de voință financiară, mă controlez, pun încet tableta pe masă și apoi țip!!!

Cri: -Li, tu îmi scoți peri albi! Era sa fac infarct. Ce mai e acum?!

Li: - O gânganie!!!!!!

Cri: - Unde?

Li: - În capul meu!

Cri: - Da, da, sigur în cap! Chiar mai multe!

Frumusețea nemăsurată, fantabuloasă a Pargăi continuă sa plutească dulce în spatele pleoapelor închise, în toate buclele mele neuronale amețite de extaz și turcoaz.