din piatră seacă

M-am așezat în fața laptopului, mi-am suflecat mânecile mele imaginare și am dat să scriu. Cum obișnuiesc eu să scriu. Cum scriu de o viață. Când atât de multe subiecte am încât nu prididesc și a trebuit să îmi fac un fișier cu idei, să nu le pierd printre cotloanele zilelor. Sunt acolo zeci de idei deștepte.

Și...nimic. Nimic. Am deschis dosarul virtual cu titluri, dar nici unul nu îmi spunea vreo vorbă. Fie ea și amărâtă. Se prostiseră. Se goliseră de conținut. Se autoexterminaseră de atâta stat în casă, de atâta pandemie. Nu mai aveau nici un sens, nici o frumusețe. Doar o înșiruire de litere moarte. Mă uitam la ele ca măgarul lui Buridan. Ca vițelul la poarta nouă.

Păi da, trebuia să ajung în punctul ăsta. Am văzut venind nenorocirea de ceva timp încoace. Nu mi se întâmplă nimic, nu întâlnesc nici un om, nici o călătorie. Cum să mai călătorești când covidul stă la pândă după colț?! Nici o tresărire a universului, nici un zvâc, de unde ar putea răsări subiectele? Din piatră seacă? De luni de zile parcă sunt pe o insulă pustie. Cu cei doi oameni ai mei, clanul nostru fericit, alergând între cei doi metri pătrați de la un palmier la altul, pardon de la un ghiveci la altul. Piatră seacă. Unde dai și unde crapă.

Parcă am scris toate subiectele și s-au terminat toate ideile lumii. Gata, cariera mea de măreț scriitor al planetei s-a încheiat înainte de a-si lua avânt. A murit în fașă. Muza mi s-a dus pe alte coclauri, lipsită de orice urmă de bun simț, pe aici bat numai vânturi deșertice. Bate a pustietate.

Scrie, îmi ordon cu o voce sfârșită! Scrie naibilui ceva! Ieși din starea asta de legumă congelată! Scriu pe cucu! O oră m-am holbat la ideile numerotate!! Oameni buni, nici o idee nu voia să iasă din fișier și să devina eseu. Așa ceva nu am mai experimentat. Nu mai am trăiri autentice. Stau numai în casă. Nu mi se mai întâmplă nici o întâmplare. Fie ea și-ntâmplătoare. Ce să scoți din piatra seacă??!!!

Încerc să aplic metode “inteligente” de trezire a balaurului creativității. Cel cu șapte capete, care aruncă flacări până la cer. Mă învârt că o găină beată prin casă și mă uit la obiecte, poate îmi inspiră ceva. Zero absolut. Mă duc la piscină, dau alene din aripi, doar, doar un mic delfin începe să țopăie. Nici un animal nu vrea să iasă de sub ape. Îmi rulez înainte și înapoi fișierul cu idei, în speranța aprinderii unei scântei. E complet dus pe lumea ailaltă. Trebuie să-l duc la crematoriu.

Zici că sunt contele de Monte Cristo, în celula lui de piatră. Holbându-se de zeci de ani la pereții-închisoare. Parcă sunt un sihastru în peștera lui din vârf de munte. Sunt Iona în burta balenei. Zbătându-mă fără să pot să ies. Sunt Ana blocată în pereți. Sunt Seinfeld închis între zidurile nimicului.

Am nevoie de viață! Am nevoie de oameni! Vreau ideile mele înapoi! Vreau să-mi iau balconul de o aripă, să-l arunc în înaltul cerului și să-l fac covorul lui Aladdin. S-o iau la stânga, s-o iau la dreapta, în sus și-n jos. Oriunde e mai bine decât niciunde.

Oare despre ce să scriu?!

La vie est belle

Londra, Crăciun în familie

Cri (încercând să fie democrat): - La ce film ne uităm diseară, de Ajun?!

Li (romantică): -„Life is beautiful!”

Cri (uitând brusc de democrație, lovit de oroarea romantismului): - Ba la Scrooge!

Li (uitând și ea de romantism, la fel de subit): - Nu ne uităm la nici un Scrooge! Ne uităm la „Viața e frumoasă!”. Știi bine că Alex nu l-a văzut (argument hotărâtor)! Și nu vrea nimeni scroogi-ul tău!

Ale (care a întors capul stânga-dreapta, ca la un meci de tenis): - Hei, eu zic să ne uităm la un film pe care nu-l vrea nimeni!

Li (stupefiată de intruziunea “copilului”): - A, da, pe Alex nu l-a întrebat nimeni…

Liliuca fiind pe veșnica tabletă, ca să nu se plictisească, Cristi scotocește fără jenă prin dulapurile lui Alex și e fascinat de diversitate. Invadat, oripilat, pe modul de supraviețuire, Alex stă cufundat până în gât în laptop, visând la luna ianuarie. Când va rămâne fără părinții cei băgăreți.

Cri (extaziat): - Uite, Lili, usturoi! Și ceai de piersici! Și chibrituri!

Ale (stupefiat): - Am chibrituri???

Cri: - Și supă de coriandru! Asta ce e?

Ale (exasperat): - Linte! Supă!!

Cri (mulțumit la maximum): - No, mi-o plăcut pe-aici, prin dulapuri!

Alex ridică privirea, încântat de încântarea tatălui. În sfârșit, un părinte mulțumit! Că mama...

La venire, dupa vreo șase luni de absență petrecute prin țara de baștină, Lili a rămas iar stană de piatră în fața mașinăriei ciudate care furniza bilete de metrou. Pur și simplu, cu memoria ei memorabil de slabă, uitase cum se folosește. Noroc ca a salvat-o soțu’ cel bun la toate.

Li (plină de încredere, după ce a fost să mai exerseze prin gară, se laudă în fața unicului și prețiosului fiu): - Știu să încarc Oyster-ul acum. Acolo, la robotul ăla din stație. Mi-am revenit.

Ale: - Din ce ai tu, mamă, nu îți mai revii!

Sunt bolnavă, gripată cobză, iar ședințele zilnice de cumpărături prin Londra nu mă ajută deloc. Oare ar trebui să renunț la ele?! Hm. Alex tot vrea să îmi aplice noile lui metode de tratament, proaspăt „fundamentate științific”. Ele constau în îndoparea cu medicamente, ca pe gâște înainte de tăiere. Simt că fiul meu devine tot mai strateg pe zi ce trece! Ce metodă simplă aplică! Ce măreție esențială. Nu are cum să dea greș. Conform teoriei lui înghiți medicamente cu găleata și trebuie să îți treacă! Dacă supraviețuiești.

Ale (exagerat de grijuliu): - Hai, mamă, ia-ți pilulele. Ai luat praf din ăla?!

Li (recalcitrantă, exact ca un copil): - Nu acum. Mai târziu. De-abia am înghițit un nurofen. Plus că nu-mi place praful ăla deloc. De ce nu ai luat și tu cu aromă de lămâie?! E îngrozitor la gust. De ce să îl mai iau? Conține aceeași substanță ca și nurofenul. Nu îl iau și pace!

Ale (neînțelegând aceste fandoseli inutile): - Tată, ajută-mă să-i dăm Praful!

Cri (senin): - Eu nu mă bag. Nu se știe ce urmări poate să aibă.

Încerc sa pun mâncarea la cuptor. E electric și tot apăs pe butoane, încercând în mod inutil să-mi aduc aminte ce am învățat cu o zi înainte. Tot memoria, bat-o vina! Cei doi Alfameni mă privesc cu milă și superioritate tehnologică.

Cri: - Trebuie să răsucești butonul, femeie!

Alex (milos): - Las-o, măi, în pace, că e bolnavă!

Cri (nemilos): - Tușește doar, ce-are a face cu butoanele?!

Lili (plângându-și de milă): - Mă doare și capul, sărăcuța de mine! Și m-ați pus să gătesc!

Cri (nepierzând ocazia să se ia de feblețea soției): - Oooo, golitul unei pungi de cartofi în tavă se numește gătit?! Draga de tine! De la iubitul tău Jamie Oliver ai învățat?! Glumele astea nu le scrii, Liliuca, nu?! Să nu dai prost pe hârtie!

Alex (părăsindu-și rolul de apărător credincios al mamei): - Las’că le scriu eu!

Ca părinți evoluați și deschiși la minte (în preajma lui Ale ne străduim din răsputeri să ne menținem această imagine strălucitoare, cu prețuri dramatice câteodată!) facem mereu tot felul de trăznăi. Cristi e la telefon acum, exersând noua funcțiune arătată de fiul nostru. Vorbește singur de bolund cu telefonul, rostind clar și rotund: „Weather in Romania!”

Nici un răspuns din partea lui Google. Cred că e ocupat.

Cri (sătul până peste cap de asemenea giumbușlucuri):- De ce nu răspunde? Oare am pronunțat greșit?! Abil, face un research rapid. Hei! Fiindcă tu mi-ai pus telefonul pe vibrații!!! De ce mi-ai făcut una ca asta?? Era să cred că sunt jalnic!

Ale (care cu nici cinci minute în urmă a insinuat subtil că vorbitul cu Google e o limită ce trebuie depășită, o provocare tehnologică măreață):

-Păi să nu mă deranjezi cu bip-bip-bip.

Ne grăbim să plecăm spre cinema. Ne așteaptă noul Star Wars. De fapt, singurul care se grăbește e Cristi. Asta pentru că vrea să îl contracareze pe Alex, care mereu ajunge la un fir distanță de a nu mai ajunge. Așa că se apucă să spele vasele, ceea ce e o noutate absolută, aici, la Londra. De obicei o las pe biata Liliuca să facă astfel de treburi murdare. Termină, se șterge pe mâini, când Alex exclamă suav:

- Știi că mai e o farfurie aici.

Cri (impacientat) : - Păi de ce nu mi-ai spus mai repede?! Că ne grăbim!

Ale (trăgând de timp): - Nu știam ce faci acolo, la chiuvetă!

Cri: - Ce puteam să fac?! Să mă spăl pe picioare?!

Li (strâmbându-se teribil): Ale, ceai din ăsta, cu praful ăla infect, să nu îmi mai faci niciodată, chiar dacă sunt pe moarte!

Cri (în engleza lui aplicată): - Killing the Tenie! Killing the Limbricus!

Bucuria lui înceteaza brusc sub privirea firoscoasă a nevestei.

E seară plăcută în familie. Așteptăm cina comandată (să nu exagerăm cu îndatoririle de familie, cu mama gospodină, zău așa! Aici nu prea se gătește și în plus, sunt bolnavă doar!)

Cristi pune la televizor imaginea unui șemineu, cu un foc superb.

- Uite, Alex, mai trebuie să investești într-un spray cu aromă de lemne!

Ale: - Exact ce îmi lipsea prin dulapuri!

Ale (meditativ): - Oare ce dorință am eu vizavi de voi?! Hm.

Cri: - Să ne duci în Hyde Park, să ne dăm pe linghișpirul ăla uriaș! Știi, Lili, care?! Care te întoarce în sus și în jos. Așa sigur scapi de noi.

Li (dând din cap vehement!): - Eu am ceaiul lui Alex pentru asta!

Ale: - Te dai jos din el altă persoană!

Cri: - Altă personalitate!

Li: - Cum vă spuneam, eu am ceaiul! Vreți să-mi vedeți personalitățile multiple?! Multilateral dezvoltate?!!

Cri: - Mai bine nu, și una e prea mult!

Anunț fericită breakfastul de a doua zi, e sănătos, e refreshing după atâtea zile de sandvișuri, pîine, pâine și iar pâine! Eu singură l-am proiectat și Cristi îl va realiza. Shake. Așa da! În sfârșit vitaminizez copilu’. În sfârșit stau și eu degeaba dimineața! Toată ziua trâmbițez ce se va întâmpla a doua zi în zori de zi. Nu de alta, dar să se obișnuiască toți cu gândul înfiorător.

Ale (luându-și inima-n dinți, pe seară): - Mâine dimineață mâncăm doar fructe?! De mult voiam să întreb asta!

Îl țintuim cu privirea, amândoi deodată, foc încrucișat. Suntem părinți până în măduva oaselor acum. Și el va mânca fructe și cu asta basta!

Ale (scuturându-se de oroare): - Mai este unt Anchor?! Sper să-l mâncați, că mie nu-mi trebuie grăsimea aia!

Cri: - Doar nu crezi că ți-l lăsăm ție! Îl cărăm, că valizele sunt goale.

Ale: - Ei, goale! La câte cumpărături ați făcut zilnic prin toate mall-urile Londrei. Văd că stilul ăsta de viață vă priește. Stilul mall-ar!

Aprob entuziasmată la gândul valizelor burdușite de hainele obținute cu mare trudă în nenumărate preumblări pe Oxford Street! Știți ce lungă e strada aia când ai gripă??!!

Cri (analist politic, cu o exprimare rafinată): - Stai să-l vezi pe Trump când vine la putere și se uită pe hartă. România? Beee. Bulgaria? Beee.

Li (filozoafă): - Omenirea se duce de râpă. Dar mai știi, poate mai rezistă un pic.

Ale (sceptic, de când a trebuit să accepte brexitul): - Nu știu ce să zic. Măcar voi v-ați făcut damblaua prin mall-uri.

Nu stiu cum, exasperați de politicile mondiale, ajungem să ne uitam pe youtube la clipuri cu rechini, gorile, junglă. Asta ne înspăimântă așa de tare, încât ne dăm brusc seama că, dacă era după noi, omenirea nu descopera nici focul.

Ale (într-o încercare de eliminare a potențialelor slujbe periculoase): - Eu n-aș fi fost explorator acum 500 de ani, ca Francis Drake ăla! Brrr.

Cri (fericit de pășnicia găselniței lui): - Eu eram reparator de ceasuri.

Ale (disperat): - Dar totuși, eu ce-aș fi fost fără calculator?! Jester! Bufon la curtea regală!

Li (senină, ea știe sigur ce si cum): - Eu eram boieroaică și scriitoare.

Cri (care a rămas mut, dar numai pentru o secundă) - Vai, Lili, de acolo ți se trage finețea! Norocul meu că te-am întâlnit în vremurile astea! Altfel nici nu te uitai la mine! Știți corabia aia a lui Sir Francis Drake?! Aia de pe malul Tamisei?! Vă dați seama, lemnul ăla a fost peste oceane, acum sute de ani! Chestia aia mică a plutit peste tot! Uimitor !

Li (cuprinsă de admirație nețărmurită): - Ce curajoși erau! Noi categoric nu suntem din neamul lor!

Cristi stă în genunchi și freacă covorul lui Alex, care se limpezește miraculos sub ochii noștri.

Ale (mirat la culme): - Uite că se curăță, măi!

Cri (gâfâind de zor, dedicat și cam terminat): - Dacă își dă cineva interesul!

Li (meditativă, de pe canapea) : - Oare e nevoie de un covor nou? Albastru?!

Ale (îngrozit subit): - Nici să nu te gândești măcar!

În toate magazinele uriașe, zăbovim în neștire la parfumuri. Ca de obicei, Cristi se scaldă în efluviile planetei, deschizându-și toate simțurile spre maximă absorbție. Până la sfârșitul zilei, va lăsa în urmă-i un râu de miresme amestecate și va păși ca un pașă în palatele lui de smaralde și rubine! Eu îl voi urma ca o sclavă supusă, încercând să nu mă înec în abundența florală. Pentru el, toată planeta e adunată în sticluțele colorate. Niște lăcrămioare aici, un pic de mosc dincolo, ambră și ocean, brazi și salcâmi, le înghite și le soarbe prin toți porii, e ca o cămilă însetată, după luni de zile în deșert. Ce, doamne, să fac în timp ce el adulmecă ca un bullterrier?! Mă apuc și încerc și eu diverse parfumuri, până amețesc. Zăpăcită de asalt, amețită până la leșin, fac descoperirea vieții mele, în materie de parfumuri. „La vie est belle!”. Mă fascinează chiar din rostogolirea silabelor. Chic și pretențios, aduce a cafenele franțuzești și a plimbări pe malul Senei. Iris venețian și iasomie, floare de portocal și esență de patchoulli, o nouă filosofie și propriul drum spre bucurie. Îl vreau, îl vreau, dar chiar îl vreau. Înnebunesc subit. Asta nu sunt eu. De la prafurile lui Alex mi se trage. Aoleu, dar cât costă minunea?!!! Ce mă fac acum?!

Recunosc, shopping-ul ăsta provoacă niscaiva stricăciuni la cap. Mă despart cu greu de frumusețea mărturisită delicat a parfumului perfect, ies în aerul blând al iernii londoneze și îmi readuc brusc aminte că sunt bolnavă, că zilele vacanței se apropie de sfârșit, că în curând vom redeveni provinciali de România. E de rău. Mă ofilesc văzând cu ochii. Adevărul îmi sare în ochi. E limpede. Parfumul cu pricina e magic, e scris în numele lui. Fără el, viața nu mai poate fi suportată, te lovește depresia. Categoric. Depresia grea, a sfârșitului de lume. Ce mă fac?! Uite cum arăt! Uite cum mă simt! Săraca de mine! Și gripată, și fără parfum pe deasupra!

Alex rezolvă problema rapid, ca un mare strateg ce se află. Cumpără două cutiuțe frumos ambalate, fermecătoare, delicioase. Pe ambele scrie cu litere brumate „La vie e belle!”. Să am până la viitoarea vizită. Să fiu tot veselă și să zburd prin zile cu portocale și iriși.

Acasă, în iarna asta lungă, care pare să nu se mai sfârșească, gri și plumburie, îmi încep fiecare zi învăluindu-mă în mantaua mea de patchoulli, în portocaliu și irizări de lumină. Merg zâmbind lunatic pe străzi, printre zile și oameni, în timp ce parfumul îmi șoptește mereu lângă ureche.

Răbdare

Mi-a spus cineva,dar nu ştiu cine, Că vremea va sta si apoi va fi bine .

(Nichita Stănescu)

Parcă totul a încremenit. De când cu pandemia. Nu mai respiră lumea, stă și oftează. Eu una oftez de zor. Pentru că m-am săturat până peste cap de măști, de restricții, de „ferește-te de oameni”. Deja am un nou simț, un detector de persoane, dacă văd că se apropie cineva pe trotuarul îngust, mă dau la o parte din timp, nu cumva să ne apropiem la o distanță nefastă. Nu cumva vârtejul de aer creat de pașii mei să se intersecteze cu vârtejul de particule creat de pașii lui. Sau ai ei.

Nimeni nu-ți mai deschide ușa, nimeni nu mai vine. Lucrezi de acasă. Ieși doar când trebuie să mergi la cumpărături și te gândești serios să renunți și la asta pentru că uite, valul doi urcă și tot urcă, ca o maree gata să te înghită cu fulgi cu tot. Te seacă, te usucă, te sperie.

De câte ori mă încumet pe străzile semipustii simt o încântare de început de lume, totul e atât de proaspăt, atât de perfect respirabil, soarele, vântul, o baie de prospețime de neimaginat, o bucurie a mișcării asemănătoare cu cea simțită când ești într-un parc de distracții și te-ai urcat într-un trenuleț ce aleargă voios în sus și-n jos cu viteze ce-ți taie respirația. Cât de minunată e libertatea mișcării, a colindării nesfârșite pe drumuri împestrițate cu toamnă și frunze. Dar e mai înțelept să stai în casă și să lași libertatea pentru altădată. Ce atâta țopăială pe coclauri! Îți pui degetele pe pleoapele închise și încerci să vezi cu ochii minții. Să vezi vântul și aerul zburdând sălbatic printre crengi și păsări. Să vezi prospețimea neîncepută a lumii, a toamnei plină de vârtejuri și culori. Doar să vezi, nu să simți.

Ieri am avut totuși un musafiruț. Mai degrabă o musafiruță. S-a încumetat să răzbată până la noi. Printre virușii răspândiți pe tot locul, printre metrouri și spații închise și îngustimi. Îmi venea să plâng de fericire. Să dansez samba și rumba laolaltă. Ce bucurie, ce sărbătoare națională, ce strălucire! A intrat cu o floare în mână și cu zâmbetul până la urechi. Ce râs, ce glume, ce savoare a vorbelor, ce dulceață a trăirii. Abia mai respiram de drag. Ce minunăție, să stai la taclale cu oameni frumoși, să simți că trăiești, că ai scos capul la suprafață să tragi o gură de aer albastru, marin bleumarin! Înainte să te scufunzi din nou.

Noroc că nu sunt singură. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă aș fi fost singură. În micul nostru bârlog ne învârtim de colo-colo ca niste lunatici, mai râdem, mai zâmbim, ne mai îmbrățișăm. Când unul, când altul deschide larg brațele și te ia într-o strânsoare de urs. Un șuvoi cald de liniște te acoperă ca o pătură pufoasă și simți că ziua poate curge mai departe, până la următoarea îmbrățișare. Viața se balansează dintr-o îmbrățișare-n alta, ca un săritor disperat la trapez. Departe de pământ, departe de viruși. Nu mai există timp, nu ai alte repere decât aceste pietre prețioase de hotar între ieri si astăzi.

Răbdare, asta e ceea ce ne trebuie. Răbdare de munți și de pietre. Acum timpul stă în loc și nu mai vrea să fie. E blocat aici, în acest tunel îngust și rece, întunecos ca noaptea sau ca moartea, dar se odihnește doar. Își adună puterile, nu e ușor să fii Timp în vremurile astea. Uneori trebuie să-ți mai tragi răsuflarea. Și când asta se întâmplă, totul încremenește.

Știu sigur că în curând Timpul va respira din nou. Va începe să curgă, să alerge. Străzile se vor umple de oameni ciocnindu-se unii de alții, urmărind uimiți și bucuroși cum tornadele de aer iscate de mișcările pașilor lor se vor răsuci și îmbârliga fericite la comun. Moleculele se vor contopi și se vor colora de copiii ce vor țipa din nou ascuțit ca păsările în zbor și se vor bucura ca niciodată, țopăind pe toate notele jocului. Iar eu, eu voi umbla de năucă, cu razele soarelui bombardându-mi epiderma și fabricând vitamina D3 în neștire, atingându-mă de vorbe, de râsete, de oameni frumoși. Fără mască, trăgând adânc aerul în piept, aerul curat și dulce colorat cu albastru, aerul pur și alb din care toți virușii nebuni vor fi plecat spre alte timpuri.

Doar încă puțină răbdare. Și poate încă o îmbrățișare.