Una storia italiana di belezza e passione

Gelato și rosso pompeiano

Mergem pe străzile arse, de-a dreptul moarte, în timp ce îmi trag mai bine pălăria pe cap și verific dacă am lentilele de protecție la locul lor. Sper să nu erupă iar Vezuviul chiar acum, dar dacă nu o face, sunt bine baricadată să fac față puhoiului sticlos de căldură albă, strălucitoare ce se revarsă de sus peste noi. Acum ne-am găsit și noi să vizităm Pompeiul, în luna lui cuptor! Nu suntem prea normali. Dar asta nu e o noutate. Unde sare temperatura de 40 de grade, hop și noi. Poate avem totuși ceva deficiențe de gândire logică, niscaiva stricăciuni la cap. Nici nu-i de mirare, la temperaturi de furnal!

După primele zece minute de plimbat printre ruine simt impulsul aproape de necontrolat de a pleca val vârtej și de a fi fericită. Mă mulțumesc să bombăn în gând și să zâmbesc serafic către Cristinelu’, care este în extaz, superîncantat că a dat de mama tuturor ruinelor și zburdă ca o căpriță de colo colo, făcând poze epocale cu mumii, pietre și cadavre pompeiene negre și disperate pe vecie.

Bombăneala din capul meu asediat de razele ucigătoare devine din ce în ce mai asurzitoare, dar deocamdată nu pot strica plăcerea omului, așa că o mai țin cumva în frâu în spatele zâmbetului leșinat de plictiseală.

Înțeleg că totul e efemer, dar chiar să permanentizăm această efemeritate?! Să o facem nemuritoare?! Zău așa! Lucru slab! Ca un memento mori etern. Altceva e vremelnicia naturii. Plină de bun simț. Mereu renaște. În Pompei nu mai renaște nimic. Niciodată. Copleșitor de discordant. Simt că mă turtește efectiv. Că îmi așază pe umeri mii de ani de efemeritate pietrificată. Deja merg aplecat și mă ia cu leșin. Asta trebuie să fie Valea Plângerii. Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte sunt exact aici. Răsucite, contorsionate. Vaierele trecerii par să țâșnească din zidurile înnegrite, fluturându-și fără noimă brațele mumificate. Gata să mă prindă.

Mă scurg pe lângă ziduri fierbinți și arse, nu e rost de nicio buticăreală. Urâtă chestie. Atâta măreție e prea copleșitoare pentru sufletul meu gingaș. Kilometri întregi de ruine și moarte. Sunt gata să cedez și să mă transform într-o uscăciune, ceva de genul strâmb și carbonizat, când totul e salvat miraculos. Trag cu urechea la ce explică un ghid grupului toropit, semicomatos de turiști și aud niște silabe delicioase, “rosso pompeiano”. Ce rezonanță, ce sclipiciune luminoasă, de dincolo de lumină. Ce spiriduș de cuvânt! Și încep să îl văd peste tot. Rozul cu pricina. Alunecând pe ziduri vechi, dulce și sprințar ca o adiere. Ca o mângâiere. Totul devine frumusețe pură. Agresivitatea nudă a ruinelor se îmblânzește de parcă ar fi fost atinsă de penelul unei nemuriri gingașe. Rosso pompeiano țopăie ca un licurici grațios și plin de farmec printre sunete și imagini vechi de mii de ani. Îl ating cu degetele pe cărămizile fierbinți, îl rostesc murmurat. Efemeritatea a devenit ceva ce poate fi îndurat, trăit, ars și decantat în silabe de cântec si râs. Pentru că există rosso pompeiano.

Asemenea trăiri istorice fundamentale, asemenea atingeri esențiale ale vremelniciei noastre, combinate cu nemurirea morții înfiorător de eterne te zgâlțâie rău de tot. Să pipăi faptul că ești o biată păpădie carbonizată e al naibii de șocant. Trebuie compensat cu ceva. Echilibrul trebuie restabilit urgent. Aproape îl târăsc pe Cristineață spre un gelato. Mai nou mă răsplătesc pentru orice cu o înghețată. Slavă Domnului pentru gelato italian! Te face să treci peste orice! Chiar și peste omniprezența Vezuviului.

Una storia italiana di belezza e passione

Grandissimoooo!

Încă mi se învârt toate în cap. Țara asta e un caleidoscop, oricum îl întorci dai peste altceva, un altceva șocant. Un “shocking news” perpetuu. Fie te ia cu leșin de atâta frumusețe, nemaivăzută și nemaiauzită, fie te lovește vibrația trăirii, zgâlțâindu-ți oasele, neuronii, chiar și firele de păr din cap. Fie nu îți mai revii niciodată pe deplin după ce ți-ai dus papilele gustative până la gustul ultim, originar aici și neîntinat de rafinamentele inutile ale civilizației.

De la început știam ce vreau. Orășelul cu pricina e pe lista mea de locuri speciale. Da, da, am o listă de asta, ca să nu uit care-mi sunt obiectivele majore în această viață. De fapt mi-ar trebui vreo zece vieți să bifez tot ce e acolo, așa că nu am de ales, trebuie obligatoriu să ajung cel puțin centenară. Vreau să îmi port picioarele tremurânde prin lume măcar încă juma’ de secol. Mai nou, deviza de pe ușa mea spune clar: ”Totul e posibil!”. Într-un fel sau altul.

După o scurtă aruncare în apele Bookingului, scorurile de la Positano m-au făcut să respir adânc ca să-mi revin din groaza vinderii unui rinichi sau altceva de genul (nici Cristi n-a părut prea încântat de idee!), așa că m-am repliat rapid spre Sorrento, singurul unde puteam să sper la o cameră decentă de pus capul jos, cutremurată de atâtea vibe-uri. De-acolo urma să iau Coasta Amalfi cu asalt.

Zis și făcut. Citisem că drumul e îngust, periculos și că îți activează amigdala mai ceva ca un salt cu parașuta. Mă cam tem de chestii de genul ăsta, sunt fricoasă ceva de speriat, mai ales că trebuie să mă conserv cumva până la 100 de ani, așa că m-am uitat cu atenție la șoferul autobuzului, sperând să citesc competența înscrisă apăsat pe fruntea lui. Mulțumită de rezultat, am pornit la drum spre iubitul Positano, să îl văd măcar în treacăt. Mai bine o vizită scurtă decât niciuna. Mai bine acum, decât mâine. Asta e filosofia mea de viață și e bună, știu.

Italianul conduce în stil propriu, degajat, profesionist, luând curbele strâmte cu nonșalanță exersată. Cristi a avut ideea absolut măreață să stăm exact în spatele lui pentru a ne impregna mai bine de frumusețea inegalabilă a peisajului. Mă impregnez, nu-i vorbă, dar mi-am cam pierdut suflul. Prăpastia încearcă să se năpustească direct spre mine și doar geamul subțirel pare să o țină departe de eul meu fragil și înspăimântat. Abia încep, cu infinită grijă, să îmi recapăt uzul respirației, când în autobuz urcă o tinerică flu-flu și se așază pe primul rând de scaune, în dreapta. Și ce credeți că face șoferul nostru, italian din tată-n fiu și pasional de la atâta caniculă câtă înghite zilnic?! Și neînsurat, nenorocitul, că m-am uitat să văd dacă are vreo verighetă, să o sun cumva pe nevastă-sa. Ce să facă, sărmanul nevinovat?! Începe să flirteze cu tinerica cea voioasă. De câte ori scoate vreun giugiuluc mângâietor pe gură, întoarce și capul să vadă efectul asupra scumpetei. Capul întors complet de la drumul în fir de ață!! Noooo! Adio admirarea peisajului. Dau să mă sufoc. Mi-ar trebui rapid o pungă de hârtie să suflu în ea. Nu pot să văd, pe parbrizul larg și aburit de căldură, decât știrile cu majuscule:”Autobuz cu turiști căzut în prăpastie. Printre ei și români. Sărmanii. Cauze necunoscute. Cutia neagră nu s-a găsit încă.”

Cristi, căruia îi împărtășesc tot ce simt, secundă de secundă, în speranța unei oarecare empatii, zău așa! îmi spune sec, printre dinți, că autobuzele n-au cutii negre. Bineînțeles că ăsta are, dacă urmează să planeze ca un avion! Așa e logic. Palidă, verde, gâfâind de groază îmi urmăresc șoferul la fiecare întoarcere a capului, încercând să țintesc drumul cu ochi de vultur în locul lui. Drum îngust, pe care trebuie să claxonezi puternic, cu sunete de sirenă în curbe, să nu mai intre o altă mașină pe contrasens, căci nu încap două odată, drum plin ochi de scutere țâșnind de nebune în toate părțile, italienii ăștia sunt chiar turbați și complet lipsiți de simțul măsurii, mă conving încă o dată. Atâta pasiune într-ale trăitului poate să ucidă. Drum pe care de multe ori ne oprim la 45 de grade căci nu mai e loc de trecut, cine gaia m-o fi adus pe coclaurile astea?! Mă strâng ca un arici la gândul că îmi voi pierde prețioasa viață înainte să bifez lista și mă gândesc frenetic cum să-l reclam pe șoferul june prim. Cristi, la rându-i, se chircește de groază la gândul că mă voi certa cu omu’ și voi stârni un conflict internațional. Îmi tot șâșâie să mă liniștesc, de parcă aș fi copil mic și tocmai am văzut bau-baul. Din fericire pentru toate părțile implicate tinerica coboară după 15 minute, cronometrate de mine pe ceas și putem să revenim la starea inițială, de căscat gura la frumusețile nepieritoare. Mă simt ca după niscaiva sporturi extreme, ca și cum m-aș fi avântat într-un uriaș bungee jumping, sărind direct în miezul Paradisului. În Positano - chic bon-bon de limoncello. Orășelul meu preferat.

Poate că e efectul adrenalinei, dar simt acut, ascuțit ca o durere în piept, că realitatea s-a autodepășit, și-a ieșit cu totul din țâțâni de atâta splendoare. Mă uit la Cristinelu’, strălucește de parcă e aurit, suntem cu zâmbetul până la urechi și ne felicităm reciproc că am mai nimerit într-un loc superb de pe pământ. Pășim cu grijă, încercând să ne revenim în urma impactului năucitor. Am senzația că m-a lovit un tsunami de frumusețe și m-a terminat pentru toată viața.

Nu o să-mi mai revin și nu o să mai pot trăi în altă parte. Am atins măsura de sus a lumii. Cum să mai îndur orice altceva?! Ce mă fac acum?! Aerul dulce, cu miros de mare și lămâi se stratifică în arome de soare și munte. Niciodată nu au mirosit lămâile așa! Valuri de căsuțe albe, alunecând spre apă. Culoarea incredibilă a mării, amestec violent, fluid de turcoaz, bleu și cerneală ce se întâlnește abrupt cu muntele și verdele lui curajos, fuziunea perfectă! Flori peste tot, armonie absolută, ciocănindu-mă pe fiecare centimentru de epidermă, bombardandu-mă până la leșin, acesta este raiul, simt asta cu tărie, o simt dureros până la os.

- Cri, aici vreau să vin, să stăm măcar o săptămână la plajă. Ah, să trăiesc la maximum de frumusețe ever! Sau măcar 7 zile!

Cri (apucat de groaza unei viziuni macabre): - Li, da’ Grecia ce are?! Drăguța noastră Grecie! Nu vezi că aici un șezlong, unul singur, costă 25 de euro???!! Chiar vrei să ajungem homleși?!

Mda. Positano, my love, mia casa, ești perfect! Mai puțin scorurile, e adevărat, dar asta numai pentru că suntem noi zgârnobi. Tu meriți totul! Poate într-o altă viață, totuși!

Cu retina încărcată de albastru și splendoare ne ducem mai departe, la Amalfi. O altă magie, mai vintage, nu ca la Positano al meu, proaspăt ca o lămâie. Un abur istoric, încolăcit pe străzi mai largi, spații mai drepte, o grație mai subtilă, nu așa explozivă pe biata mea retină.

Sorrento e cuminte și dulce, armonios într-un mod calm, liniștit, comfortabil până la modestie.

Dar dintre toate, Positano mi-a rupt inima.

Ce zi superbă a vieții mele! Să ajung să pipăi toată frumusețea neasemuită, tulburătoare a coastei amalfitane, să o adăpostesc între amintirile mele ca pe o floare de nu-mă-uita prețioasă și să o port mai departe cu mine, ce noroc, ce binecuvântare!

Pacientul român

Ne dați ori nu ne dați?

Îmi place Clujul. Pare cumva o altă țară. Când te apropii de el și dealurile lui molcoame și minunate te înconjoară și copleșesc cu dulceața lor arhaică, blând ondulată în verde mioritic, când culmea! șoselele devin foarte bune și oamenii nu mai sunt crispați și ursuzi, știi că ai ajuns. Și atunci poți să te bucuri ca de o călătorie în străinătate, să te cufunzi mirat și fericit în armonia clădirilor și a străzilor, să îmbrățișezi abundența cărților de Cărturești și cafenelele tot una și una. Călcând apăsat prin vechea cetate sau printre florile Grădinii, poți continua să te miri cum de ai fost așa de norocos să întâlnești atâta frumusețe. E viață bună în Cluj. E Europa. Totul respiră la alt nivel.

Chiar și sistemul sanitar. Inspiră, expiră într-o ritmicitate perfecționistă. Armonios și salvator. Ochii a jumătate de țară privesc cu speranță spre dealurile Clujului.

Speranța m-a mânat și pe mine din urmă. Eram la un spital oarecare din vibrantul oraș, bucuroasă că voi fi îngrijită și bibilită la nivel european. Și uman. Asta în caz că doream să mă joc de-a Pollyanna și să găsesc motive de bucurie chiar și într-o internare în spital. Ajunsesem să simt acut nevoia de nițică umanitate, glazurată frumos în civilizație. Simțeam o nevoie primară să fiu eu, nu o pacientă purtând eticheta bolii ei. Cu greu îi făcusem față doctoriței mele de la Petroșani care țipase la mine fiindcă voiam să-mi facă analizele. Și nu aveam programare. Cu două zile înainte de operație. Există un protocol. Cum îndrăznesc eu să îl calc?! Să-mi fac programare. Și după aceea mă va trimite la analize. Și la urma urmelor de ce trebuie ea să-mi facă analizele și nu mi le fac cei din Cluj?! Chiar așa! Că doar Clujul e o altă țară. Nici mie parcă nu mi se pare normal să îți faci analizele într-o țară și operația în alta. Ce facem aici, domle?! Țipa și îmi spunea că operația mea nu este o urgență, urgență e când mori, așa că programarea e vitală. Dar o să facă ea infarct înaintea mea pentru că o enervez în halul ăla și atunci o să rămân fără doctor și ce o să mă fac atunci?! Și degeaba spun că ea e doctorul meu, cel din Cluj e doctorul meu. Să-mi facă el analizele. Iar eu stăteam ca un milog la ușa ei, cu lacrimile sugrumându-mi demnitatea și încercând să mă strecor printre țipetele ei. Încercând să înțeleg cum de am ajuns în ipostaza în care cerșesc pentru viața mea.

Dar să revenim la spitalul din Cluj. Unde nu țipa nimeni. Pe culoare grupuri, grupuri de oameni în halate albe, vorbind în engleză, germana, franceză. Frumos, frumos. Spital universitar. Îmi creștea inima de bucurie. Dar câte limbi străine vorbesc doctorii de aici! Eram eu mândră de ei, românii mei adevărați, deștepți și calmi, nezbierători și fără personalități multiple. Așa de tare îmi crescuse mândria națională, încât aproape nu am băgat de seamă că am așteptat cinci ore până am fost internată și am aterizat în salonul de reședință. Mă durea capul îngrozitor, nu băusem cafea sau apă, nu mâncasem, dar era atât de bine să mai simți un pic de mândrie că ești român. Uitasem sentimentul. Undeva între plecarea fiului meu din țară si bâlbele politico-lingvistice ale conducătorilor. Așa că am așteptat. Ce să-i faci, dacă jumate de țară era acolo?! Toți dorind cu ardoare același lucru. Să fie tratați de doctori europeni. Vorbitori de limbi străine și luminați. Gata să vindece cu mâinile lor minunate. Toți dorind să scape din ghearele spitalelor locale, din derizoriul total în care plutesc navele lor eșuate și vechi, navele lipsei de speranță, sufocate până-n gât de sărăcie și țipete, nervi și istericale de țațe.

Oricum, ca să ajungi la alt nivel trebuie să faci sacrificii. Așa ne-a învățat bunul meșter Manole. Pe lângă dragul de ciobănaș mioritic. Sacrificiu și acceptare. Rețeta supraviețuirii. Nu te revolta, destinul nu e în mâinile tale. Cinci ore de analizat atmosfera și de respirat cu greu sub asaltul durerii de cap. Răstimp suficient să începi să simți că bieții doctori nu au ce altceva să facă, decât să te transforme într-un pui pe bandă rulantă. Cu doar câteva spitale și câțiva doctori cum ai putea trata juma’ de Românie?! Iute, iute. Azi operația, mâine acasă. Nu apuci nici să știi cine sunt pacienții, nici să le zâmbești, doamne feri să afli care le sunt emoțiile și gândurile. Spaimele care le tulbură mințile. Încercam să sper că sistemul chiar funcționează foarte bine, în cele mai mici detalii, această superbă fabrică de însănătoșire grabnică, căci altfel puteam să intru în frici dubioase și nedemne în care îmi imaginam că mi se operează din greșeală altă zonă a corpului sau sunt confundată cu alt pui nefericit de pe aceeași bandă ce rulează cu viteză năucitoare.

Răstimp suficient cele cinci ore ca veștile să circule între pacienții ce vorbeau doar limba română. Așa am aflat și eu că e greu să treci la alt nivel, dacă nu știi parolele. Adică plicurile. Adică cât se dă. Da, am aflat. Prin telefonul fără fir de la ușa secției. 250 euro la chirurgul principal. 150 de euro la secund. Și 50 de euro la anestezist. Am icnit. Și bucuria mi s-a cam dus pe apa sâmbetei. Presiunea a zeci de ani de umilință românească absolut mioritică s-a așezat exact pe umerii mei, rânjind satisfăcută. “Să te văd ce faci!”, a clonțănit cu aere de mare boieroaică.”Ce?! Nu dai?!?! Las’ că vezi tu!”. Tot în Românica eram. Tot oaie amărâtă.

Salon de 3 paturi, curat, frumos. Numai 3?! Baie în cameră?! Incredibil. Nu-mi venea să cred ce-mi vedeau ochii. Ce fericire în mijlocul nefericirii! Mâncare foarte bună. Banane?! Iaurt cu fructe?! Totul la superlativ. Începeam să cred că sunt la hotel. În salon, o doamnă pacientă își aranja plicurile la îndemână și se întreba îngrozită cum să le dea. Eu nu-mi aranjam nimic, căci venisem fără. Fără bani, fără plicuri. Nu că nu aș fi avut din leafa mea de profesor, ci că nu voiam. Din principiu. Eram cu principiile la vedere, puternice, arogante și superbe. “O doamnă adevărată, cu coloană vertebrală, nu oaie pe câmp”. Cam așa îmi susțineam moralul, aflat sub mare presiune. Teribilă presiune. Nici nu pot să cred că am supraviețuit. În timp ce o parte ascunsă a creierului meu se gândea pe cine oare cunosc în Cluj să-mi împrumute bani. Am încercat să le conving pe celelalte două doamne din salon că nu trebuie să dea, că plătim de o viață la asigurări, că doctorii au salarii bune acum, slavă domnului!( din partea mea să le dea oricât salariu, că merită! Chiar nu simțeam nici un pic de supărare că salariul meu rămăsese mai pe la urmă, că doar nu se compară educarea copiilor cu salvarea vieților!). Erau absolut de acord cu mine, era adevărat tot ce le spuneam, dar era viața lor în joc, dacă se supără doctorii?! Păi și ce dacă se supără?! Nu ne mai operează?! Nu ne mai trezim din anestezie?! Nu erau femei simple de la țară, erau doamne de oraș, educate, dar nu puteau să-și joace viața la ruleta rusească. Aveau numai una.

A venit și dimineața operației. În salon a intrat un doctor foarte politicos și foarte priceput, un pic grizonat de trecerea anilor și ne-a anunțat calm “Eu sunt anestezistul dumneavoastră!”. Am sărit ca soldățeii în picioare, să dăm raportul. Zic “priceput” pentru că numai ce s-a uitat la una dintre noi, că a și întrebat-o dacă a suferit recent cu urechea, știe că fața ei are o ușoară pareză?! Am rămas cu gura căscată, ea chiar ne povestise despre urechea ei. Doctorul superamabil a aflat repede din ce orașe provenim, ce boli avem și multe alte cele. Am urmărit cu stupoare cum, în timp ce pălăvrăgea amical cu noi, două paciente i-au strecurat plicurile în buzunar. Iar el a zis simplu și frumos “Mulțumesc”. Fiecăreia în parte. Apoi s-a uitat la mine, așteptând o secundă. Eu i-am surâs. Cred că un pic strâmb și palid. Și a plecat, cu colțurile albe ale plicurilor ieșind în evidență pe fondul halatului verde. Fără să se ascundă. “Hait! M-am ars!” Rațiunea îmi spunea să stau cuminte că nu are ce să mi se întâmple, panica se infiltra tot mai insidios, mai spăimântos. “Cum să fii singura care nu dă?! Ți-ai pierdut mințile, femeie?! Doamna lu’ Papură Vodă!!”

Au venit să o ia pe prima pacientă. A intrat într-o panică de nedescris, nu pentru că pleca la operație, ci pentru că nu știa unde să bage celelate plicuri. Vai! Ea nu dăduse încă banii pentru numărul 1 și numărul 2. Agitată, i-a băgat în buzunarul halatului și a dat să plece, dar asistenta i-a spus cu blândețe că nu e voie cu valori în sala de operație și dacă are, vor fi sigilate. Într-o disperare îngrozitoare și-a lăsat plicurile în sacoșă și a plecat terifiată. Nu se conformase. Creierul ei îi spunea cu obstinație “Nu ai dat, nu e frumos. Așa te-au învățat părinții tăi? Strămoșii tăi?! Nu ai bun simț!”

După o oră, au venit să o ia pe a doua pacientă. “Oo, ce bine că scăpăm repede”, m-am gândit eu ușurată. Apoi au început să se scurgă orele și după mine nu mai venea nimeni. O oră, două, trei, patru. Mă învârteam ca un leu în cușcă, încercând să respir adânc și să nu o iau razna pe tărâmul fricilor paranoice. Simțeam tot mai clar că cei 50 de euro făcuseră o diferență. Rațiunea mi se scofâlcea și se răsucea în volute tot mai transparente. “Dă-o naibii! Nu ai putut să dai 50 de euro?! Trebuie tu să te dai mare cu principiile tale! Vezi, doamne, cine ești tu! Nimeni, ba chiar nimeni din Petroșani. Și vrei să schimbi sistemul. Te-ai trezit tu picătura chinezească!” Am plâns, am oftat, m-am încurajat singură, doar operația mea depindea de chirurgul meu, nu de anestezist. Iar chirurgul meu nu-mi greșise cu nimic până atunci. Ce era el vinovat că lumea băga bani în buzunarul anestezistului?! Doar un fir mă mai despărțea de renunțarea la principii, doar un pas mă mai despărțea de lumea lașității și umilinței, când ușa s-a deschis, cam după patru ore și o doamnă doctor foarte tânără a rostit: ”Sunt anestezistul dumneavoastră!”. Hopa! Aveam alt anestezist! Mi-a pus din nou întrebările, din nou răspunsurile. Un râs homeric mă zgâlțâia pe dinăuntru, gata să izbucnească. Fir-ai tu să fii de papițoi, medic primar ce ești! Nu ți-am dat banul și m-ai pasat la rezident! După ce ai avut fișa mea completă în mână, după ce ai spus că ești anestezistul meu! Ei, na, cât de greu o fi de făcut o anestezie?!

În timp ce coboram spre sala de operație m-am petrecut pe scări cu primul meu anestezist. Medic primar, doctor în științe medicale. Era bine mersi, sănătos. Plicurile nu se mai vedeau. Am vrut să îi spun ceva, dar apoi mi-am zis că nu are rost să-mi stric eu starea zen lunatică în care mă îndreptam spre tăiere.

Înainte să adorm, în cele două secunde, știu că nu mi-a fost deloc frică, aveam deplină încredere. Cine mai avea, ca mine, doi anesteziști?! Înapoi în salon, în starea de plutire existențială dată de o anestezie reușită, am făcut mai multe lucruri.

Am dormit. Am observat cum totul funcționează cu o precizie de mare calibru. Cum suni noaptea și asistenta vine imediat. Cum ți se vorbește extraordinar de frumos, cum te ajută și te încurajează toată lumea. Cum nimeni nu se enervează și nimeni nu țipă. Cum se face curățenie. O grămadă de muncă, non stop. Comportament de nota 10. Nu am dat șpagă. Nimic, nimănui. Văzând că eu sunt în viață, fără accidente suspecte suferite pe masa de operație, nu au mai dat plicurile nici celelalte din salon. Și după doar 2 zile petrecute acolo nu m-am mai simțit ca un pui dus la tăiere într-o fabrică de mare precizie. M-am simțit ca într-o zonă de război. Era un război pe viață și pe moarte. Și tot personalul medical lucra în viteză, cu precizie de ceasornicar, zi după zi, clipă de clipă. Pentru că răniții continuau să vină. Și ei continuau să-i salveze. M-am simțit bine să fac parte din asta. Mândră de toată lumea. Și chiar am fost bucuroasă să eliberez patul în mare viteză pentru următorul rănit de pe frontul de afară. Am vrut să-l bat pe umăr și să-i zic:”Stai liniștit. O să fie bine.” Aici sunt specialiști.

Am plecat spre casă. Și eram doldora de bucurie și recunoștință pentru medicii mei minunați, pentru degetele lor fermecate și știința lor de carte, pentru felul în care își aruncaseră lumina asupra mea. Pentru mierea din sufletul meu care-mi alina cicatricile. Dar știam foarte clar că dacă nu eu, ci copilul meu ar fi fost acolo, aș fi dat și eu plicul infam. Aș fi aruncat principiile pe apa sâmbetei. M-aș fi târât în genunchi și aș fi acceptat să țipe și să mă bălăcărească oricine. E foarte greu pentru pacienți să nu dea, domnule doctor anestezist. Le e frică. Sunt mii de ani de când umblă cu capul plecat. Mă gândesc că stoparea acestui obicei rușinos, umilitor ar trebui să vină din partea dumneavoastră. Care aveți salariu pe măsura meritelor. Pacienta care aproape plângea de groază că nu a dat dreptul, avea o pensie de 1200 lei. Și era bolnavă. Și dumneavoastră ați luat. Și tot respectul meu pentru dumneavoastră s-a dus. Nu mai meritați nimic. Decât să vă purtați rușinea. Rușinea albă ca varul pictată pe verdele dătător de viață al meseriei. O meserie nobilă pe care o faceți de râs. Umblați prin lume cu halatul pătat, cu obrazul pătat. Sunteți stigmatizat. Și toți știu asta. Și vestea se duce de la unul la altul prin toată țara asta sărmană, cu oameni sărmani și fricoși. Și toți vă știu! Dar nu pentru că sunteți un mare specialist european. Nu pentru că ați studiat zeci de ani. Nu pentru că salvați vieți omenești și împrăștiați lumina din vârful degetelor. Ci pentru că sunteți un bișnițar mărunt, care și-a vândut onoarea pentru 50 de talanți. Atât de ieftin!

Așa că Clujul e o altă țară. Până la un punct.