Odă bucuriei

“Ce sălbatică e viața, e sălbatic de frumoasă! Stări de spirit, asta trebuie să dai altora, nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături!” ( C-tin Noica)

Ce frumoasă e lumina! Se revarsă în valuri albe, strălucitoare prin toate ferestrele balconului meu. Ce copleșitor albastrul cerului! Își întinde palma azurie de acolo de sus și îmi ține inima în căușul plin de apele mărilor.

Cât e de bună cafeaua dimineții! Aromată, amăruie, abur de energie, de putere, plină de savoare fierbinte în liniștea începutului de zi. Îmi place momentul acesta limpede când încă nu a început nimic și timpul se odihnește nemișcat pe o bancă alburie, plutitoare, așteptând răbdător între raze și nori să îți bei cafeaua.

Doamne, ce splendoare e dimineața! Cum strălucește totul a prospețime și curaj, toate posibilitățile deschise și gata de zbor. E verde translucid și miere de lumină, e gândul plin de zvâc țopăind avântat ca un albatros-păun.

Cât de delicios e porridge-ul meu. Presărat cu mure, bleumarin acrișor, cu galbenul dulceag al bananelor și roz de zmeură. Ciocolata neagră topindu-se încetișor printre fructele curcubelate. Îmi coboară ca o mângâiere pe gât în jos, răspândindu-și aromele fosforoscente peste întreaga zi, neîncepută încă.

Vântul care șuieră, fluieră, îți răscolește părul cu degete reci, dansează printre frunze, cât de înviorător e vântul cu toate ale lui, mereu stârnind, mereu alergând spre păduri și valuri de-a valma.

Sorb din cafea și-mi savurez visul de azi-noapte. Marea era în fața mea, iubita mea mare, cu niște vălurele mici, drăguțe, dansatoare, acoperite de bucățele mărunte de gheață, cu un cer plumburiu, gata să se prăbușească peste ea și cu un soare frumos, în apus, ce răzbătea din când în când printre nori. Movuliul apei devenea atunci un adevărat caleidoscop de culori și imagini, soarele ruginiu bătând peste cristalele de gheață înfățișa ba o mulțime de corole de floarea soarelui, plutind senine pe mare, ba mici piramide translucide prin care lumina cânta în diferite nuanțe. O frumusețe nepământeană. Nu îmi puteam lua ochii de la ea. Așa vis să tot ai, nu-ți vine să te mai trezești. Simți cum ți se încarcă toate bateriile cu zen de mare si de floare.

Dau radioul mai tare. Tudor Gheorghe cântă despre salcâmi și nebuneala lor, despre primăvară si miresme tari de ceruri, o altă strună din măreața odă a bucuriei ce răsună duduind prin toate celulele mele.

Ați observat cât de banali, cufundați în derizoriu sunt oamenii când îi privești din stânga, din dreapta sau din orice unghi total nepotrivit. Până le vezi ochii. Mari, frumoși, calzi, pătrunzători. Ochi-corole. E o adevărată minune să-i vezi cum se deschid când dau de lumină și de îmbrățișări. Ca floarea-soarelui din visul meu. Îmi plac oamenii frumoși, îmi dau o stare de bucurie greu de egalat de orice altceva.

Și ce minunăție dodoloață e întâlnirea cu prietenele mele de demult și dintotdeauna! Ah, nu pot să descriu ce înseamnă pentru mine! Ce albastru turcoaz violet în nuanțe tari, neon. Ce splendoare în iarbă! Linia noastră continuă. Să redescopăr fetele, să îmi placă la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, femei adevărate pe acest pământ. Cât sunt de faine, de diferite și de asemănătoare. Ce frumos se deschid toate, încetul cu încetul, flori ale soarelui si ale bucuriei autentice, cum orice urmă de frică dispare. Cum legăturile dintre noi devin tot mai puternice, indestructibile. Cum fiecare cuvânt spus acolo mă ajută să strălucesc în timp ce îmi fac pașii prin zile și clipe. Să respir. Sunt profund, profund recunoscătoare pentru acest dar. Nici nu știu ce am făcut ca să merit așa ceva. Nesfârșit recunoscătoare.

Bucuria e o stare de spirit permanentă zilele acestea, micuț hobbit râzăreț, alergând prin Comitatul plin de raze de soare si veselie atotcuprinzătoare. Servind două mic dejunuri grăsunele zilnic. Râzând cu gura până la urechi și plănuind festinuri cu prietenii.

Să ai permanent pe limbă o picătură de fericire, să o savurezi conștient ca pe un strop de apă vie, rece și proaspăt scoasă din fântână, să primești viața cu râs și îmbrățișare fierbinte, cine n-ar dori să trăiască așa pân’ la adânci bătrâneți? Eu una da, așa că nu mă mai satur plimbând gustul bucuriei de la o papilă gustativă la alta, recunoscătoare până la delir.

În astfel de momente, în care Fericirea sosește râzând în fiecare dimineață, cu ochii ei albaștri ca cerul, infinită particulă de lumină și Timpul curge melc prin clepsidra cerului, mă simt plină de certitudini ca o grădină beată de iarbă, ca o pădure clocotind de frunze, ca o mare acoperită de corole galbene.

Cântă toate simfoniile în rotundurile mele și simt că nu mă mai încap, îmi simt adâncurile arzând pe jaruri albastre, străpungând pălăria cenușie a timpului, spărgând cerurile în continua coloană infinită ce urcă în mine, e pur si simplu desăvârșirea. E lumina și e bucuria.

Aș vrea să adâncesc undeva prin mine această senzație a covârșitorului, desfătarea fără margini a ființării, bucuria simplă de a exista pur și simplu, de a bea o cafea bună și de a zâmbi, încântarea de a mă uita la vânt și la copaci și de a zâmbi, plăcerea de a vorbi cu o prietenă și a ne spune cât de minunate suntem. Și de a zâmbi încă o dată. Încă o dată. Și tot așa.

De a trăi întru Bucurie.

Una storia italiana di belezza e passione

Bella Ciao

Vezuviu plutește în fundal oriunde m-aș uita, magnific, nevinovat ca un prunc. Tăcut. Dar Napoli răsuflă zgomotos și nebunie mai mare nu am întâlnit. M-a izbit de la primul pas, ca un sac de box care îți vine peste figură. Clănțănind cu dinții lui de lup. M-a înfășurat în lava curgătoare a caniculei, m-a asurzit cu zdrăngăneala înfiorătoare a milioane de mașini și motoare, mi-a sfâșiat limitele cu lipsa lui de reguli, cu frenezia trăirii.

E exact cum mi-am închipuit, natural, fierbinte, neîmblânzit, cu zone de genul favelelor braziliene, primitiv în nuanțele lui, agitat. Străzile sunt făcute din dale negre, rocă vulcanică lucioasă, cu ape neguroase ce absorb soarele, piciorul pare să ți se afunde până la gleznă în aburii lor fierbinți. Am senzația că sunt într-un cuptor în care mă coc ca o pizza uriașă sau ca o găină trasă în proțap. Napoletanii nu par să aibă probleme de genul ăsta, sunt iuți și descurcăreți, niște supraviețuitori, mai ales ai traficului. Urmez sfaturile citite pe net și traversez strada doar în spatele lor. Au un simț aparte care îi face să ajungă în siguranță pe partea cealaltă, printre șoferii duși cu pluta care vâjâie de colo, colo, indiferenți la culoarea semaforului. Înghesuială peste tot. A clădirilor, storcoșite una-ntr-alta, a oamenilor, a catralioanelor de turiști.

Din loc în loc, densa țesătură a orașului se rupe brusc pentru a lăsa un pic de loc câte unei biserici, câte unei statui. Sau câte unei piazza uriașe, încinse, zgâlțâindu-se și ea de vibe-ul napoletan. Te și miri că statuile mai stau în picioare la asemenea vibrații și decibeli.

Dar noi nu suntem aici pentru statui, muzee, pictori sau biserici. Noi am venit să facem o cercetare serioasă. Asupra pizzei. Să o studiem ca formă de artă. Sau ca formă de viață. Așa că ne punem pe mâncat. Pe analize serioase. Aprofundate. Așa cum am învățat într-o viață de profesorat. Studiu de caz.

Cristinelu’ se sacrifică și mănâncă numai pizza. Pizza și iar pizza. E incredibil câtă pizza poate să mănânce omu’ ăsta. Eu, spirit independent și mai ușor de grețălit, îmi diversific aria de cercetare și mă ocup simultan de pizza, niscaiva paste și gelato. Savurarea celui mai tare gelato devine un obiectiv major al zilei. E atât de incredibil de bun încât la un moment dat nu mi-am dat seama că nu mai am ochelarii pe ochi decât după vreo 10 minute de lins frenetic și extatic. Din fericire erau atârnați de gât. Nu-mi aminteam cum au ajuns acolo.

Explorarea se lasă și cu bătălii. Intrarea la pizzeriile vestite e gata să ne răpună, să ne pună cu botul pe labe, dar noi suntem neam de ardeleni din Carpați, urmașii dacilor care le-au ținut piept romanilor mâncători de pizza. Nu ne lăsăm și intrăm. Stăm la cozi imense în vâlvătaia celor 40 de grade și biruim. Asudați, flămânzi, aducem osanale inventatorului aerului condiționat și ne mâncăm pizza. La antica vestita trattoria. Toate-s antice si toate-s vestite.

Dar ce gusturi, oh, Doamne! Ce gust are mozarella! Dar ce gust pomodorro! Nu are rost să încerc o descriere, este de nedescris. Tot ce pot să spun e că plimbăm fiecare îmbucătură prin gură și o înghițim târziu, despărțindu-ne de ea cu disperare și regret imens, exclamând mereu: “Divin!”. E singurul cuvânt pe care îl mai știm. Divin! Nu zic că Napoli înseamnă numai pizza. Înseamnă și gelato și expresso și paste. Toate divine. O spun cu mâna pe inimă. Și o zornăială fierbinte, o vibrație obscură copleșitoare căreia i-am rezistat 4 zile. Și care, în cele din urmă m-a doborât. Prea fierbinte, prea fără zăgazuri pentru nervii mei încercați din greu. Prea pasional.

După un maraton de pizze, paste, gelato, 40 grade amplificate de dalele negre tuci, pe fața noastră se citește probabil epuizarea banchetelor romane. Nu mă mir că stăteau întinși pe paturi în timp ce se ghiftuiau. Ne-am finalizat studiul. Am bifat toate pizzeriile vestite din oraș. În urma analizei exhaustive și sistematice, pot spune că fiecare face cea mai bună pizza din lume. De fapt, cred că și cea mai obscură trattoria din Napoli face cea mai bună pizza din lume. E înscris în sângele lor. Se moștenește din tată-n fiu. Sunt rețetele sacre. Pentru inițiați.

Suntem la Il Sorbillo, îndopându-ne ca disperații, lingându-ne degetele, gâfâind și rostind periodic “Divino!”. Când unul, când altul. Dialogul e minimalist și de-a dreptul sărăcuț. Ca să nu zic idioțel. De la carbohidrați, probabil.

Lili (pipăind fața de masă de un roșu napoletan, are niște nedumeriri profunde): -Asta e de hârtie sau de pânză?

Cristi (mestecând cu religiozitate, cu ochii dați peste cap în extaz): - Nu știu, Lili, că n-am timp.

Cri (de-abia răsuflând): - Mult!

Li: - Mai stai un pic.

Cri:- Pizza asta nu pot s-o las. Best pizza in the world. Mi-ar plăcea să lucrez într-o pizzerie.

Li:- Obositor.

Cri:- Dacă nu la 50 de ani, atunci când?! Acolo, în 50 grade, lângă cuptor. Știi cum zicea Toto: ”Cu ceva tre’ să vină.” La mine să vină in timp ce lucrez ca pizzaiolo. Cu Pizza in brațe.

Cri( după două pizze, una la amiază, una seara, după 4 zile, șase pizze):-Oare a treia pe azi cum o fi?! Nu au nevoie măcar de un cleaner pe la bucătărie?! Să trăiesc și eu în Napoli. Să încep de dimineață cu pizza și să nu termin până noaptea.

Zeci de mii de oameni înfulecând, ronțăind, înghițind tone de pizza. Încontinuu. Un oraș întreg mâncând numai pizza. Oriunde te uiți, numai pizza. Altceva nu se mănâncă la terase. Toți înfulecă de parcă ar fi ultima lor masă. Napoli însuși e o pizza uriașă, fierbinte, gata să te înghită dintr-o sorbitură explozivă.

Li (după ce a făcut poze la tavan, pereți, usturoiul de deasupra lui Cristi, atârnând pe pereți, roșiile ciorchine, în așteptarea meniului impresionant, format din ... pizza): - Cri, mai pune-mi niște apă (bem apă chioară, să amortizăm efectul).

Cri:- Prego, se zice, Lili drag. Dacă ești la Napoli, vorbește ca napoletanii. Că de mâncat, e clar că mănânci ca ei. Uneori te și comporți de parcă te-ai fi născut cu vulcanul în brațe. Uite, paste Vezuviu. Astea-s pentru tine. Pizza Quattro Formaggi- catifea pe limbă, mătase pe gât. Pentru mine.

Adevărul e că toate astea duc la o stare de bună dispoziție permanentă. Cu kilogramele fluturând colateral la greu, suntem totuși zglobii ca niște canari și fredonăm întruna Bella Ciao, frumoasa canțonetă italiană pescuită în timpul turului cu hop on- hop off.

Cri (vigilent cu zgârcita de nevastă-sa): - Lasă-i ceva chelnerului.

Li (și mai vigilentă, nu cumva să fie fraierită de șmecherii de italieni): - Poi uite, coperto! Și-au luat singuri ciubucul. Pe nota de plată.

Cri (cu bun simț și cu milă, nu se știe față de cine): - Lasă-i măcar 50 cenți.

Li (mărinimoasă): - Îi las 50, se subînțelege.

Cri (filosof): - Păi nu știu dacă se subînțelege, că tu ești buldog din ăla rău.

Li (revoltată):-Așa numești tu un justice fighter?!

Seara, pe la 10, în drum spre casă, gâfâim de căldură. Sau poate din cauza burților pline ochi de pizza și paste stratificate una peste alta. Analizăm ce o să mâncăm a doua zi și unde, în ce locație excepțională din studiul lui lili.

Li: - Îți dai seama că noi am mâncat ca porcii și acum planificăm de fapt ce să mai mâncăm?

Cri: - Dar ce vrei să planific, Liliuca, lecțiile la clasa a 5-a? Fiecare planifică ce dorește și ce-l taie capul.

Cri (mergând agale prin căldura emanată de dalele negre, în plină noapte):-Un expresso, ceva? Numai ăla mai încape.

Plecând spre Milano, sperăm să mai avem bani de mâncare. Ceva nu e în regulă cu computerul nostru superperformant (ăla de pe umeri!). Ne gândim numai la desfătările burții. Cred că am făcut o buclă din aia neuronală, bătătorită prin repetiție, pe care scrie pizza, paste, gelato, pizza și da capo!

Milano, mamma mia! Milano e larg, aerisit, classy, elegant, scump. Toți sunt ascunși la umbră, pe terase, sorbind din cocktailuri de zeci de euro, fluturând finuț din țoalele în culori pale, rasate. Numai noi, cămile egiptene, bătucite de soare străbatem dunele fierbinți de nisip, pardon, bulevardele pline de Prada, Armani, Gucci și altele în căutare de ceva ieftin. De băut, de mâncat. Chestii elementare, de bun simț. Numai că nu s-a inventat la Milano așa ceva.

Li( meditativ):- Cri, mai avem 100 euro. Să-mi iau o poșetă sau să mâncăm un sandviș?

Cam atat despre Milano. E frumos, dar nu seamănă deloc cu Napoli. E mai boier, e fițos. Nu e locul unde poți să mănânci pizza până leșini și să mai ceri una. Nu e locul care ni s-a tatuat fierbinte pe suflet. N-are vibe. Nu e Bella Ciao.

Una storia italiana di belezza e passione

Gelato și rosso pompeiano

Mergem pe străzile arse, de-a dreptul moarte, în timp ce îmi trag mai bine pălăria pe cap și verific dacă am lentilele de protecție la locul lor. Sper să nu erupă iar Vezuviul chiar acum, dar dacă nu o face, sunt bine baricadată să fac față puhoiului sticlos de căldură albă, strălucitoare ce se revarsă de sus peste noi. Acum ne-am găsit și noi să vizităm Pompeiul, în luna lui cuptor! Nu suntem prea normali. Dar asta nu e o noutate. Unde sare temperatura de 40 de grade, hop și noi. Poate avem totuși ceva deficiențe de gândire logică, niscaiva stricăciuni la cap. Nici nu-i de mirare, la temperaturi de furnal!

După primele zece minute de plimbat printre ruine simt impulsul aproape de necontrolat de a pleca val vârtej și de a fi fericită. Mă mulțumesc să bombăn în gând și să zâmbesc serafic către Cristinelu’, care este în extaz, superîncantat că a dat de mama tuturor ruinelor și zburdă ca o căpriță de colo colo, făcând poze epocale cu mumii, pietre și cadavre pompeiene negre și disperate pe vecie.

Bombăneala din capul meu asediat de razele ucigătoare devine din ce în ce mai asurzitoare, dar deocamdată nu pot strica plăcerea omului, așa că o mai țin cumva în frâu în spatele zâmbetului leșinat de plictiseală.

Înțeleg că totul e efemer, dar chiar să permanentizăm această efemeritate?! Să o facem nemuritoare?! Zău așa! Lucru slab! Ca un memento mori etern. Altceva e vremelnicia naturii. Plină de bun simț. Mereu renaște. În Pompei nu mai renaște nimic. Niciodată. Copleșitor de discordant. Simt că mă turtește efectiv. Că îmi așază pe umeri mii de ani de efemeritate pietrificată. Deja merg aplecat și mă ia cu leșin. Asta trebuie să fie Valea Plângerii. Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte sunt exact aici. Răsucite, contorsionate. Vaierele trecerii par să țâșnească din zidurile înnegrite, fluturându-și fără noimă brațele mumificate. Gata să mă prindă.

Mă scurg pe lângă ziduri fierbinți și arse, nu e rost de nicio buticăreală. Urâtă chestie. Atâta măreție e prea copleșitoare pentru sufletul meu gingaș. Kilometri întregi de ruine și moarte. Sunt gata să cedez și să mă transform într-o uscăciune, ceva de genul strâmb și carbonizat, când totul e salvat miraculos. Trag cu urechea la ce explică un ghid grupului toropit, semicomatos de turiști și aud niște silabe delicioase, “rosso pompeiano”. Ce rezonanță, ce sclipiciune luminoasă, de dincolo de lumină. Ce spiriduș de cuvânt! Și încep să îl văd peste tot. Rozul cu pricina. Alunecând pe ziduri vechi, dulce și sprințar ca o adiere. Ca o mângâiere. Totul devine frumusețe pură. Agresivitatea nudă a ruinelor se îmblânzește de parcă ar fi fost atinsă de penelul unei nemuriri gingașe. Rosso pompeiano țopăie ca un licurici grațios și plin de farmec printre sunete și imagini vechi de mii de ani. Îl ating cu degetele pe cărămizile fierbinți, îl rostesc murmurat. Efemeritatea a devenit ceva ce poate fi îndurat, trăit, ars și decantat în silabe de cântec si râs. Pentru că există rosso pompeiano.

Asemenea trăiri istorice fundamentale, asemenea atingeri esențiale ale vremelniciei noastre, combinate cu nemurirea morții înfiorător de eterne te zgâlțâie rău de tot. Să pipăi faptul că ești o biată păpădie carbonizată e al naibii de șocant. Trebuie compensat cu ceva. Echilibrul trebuie restabilit urgent. Aproape îl târăsc pe Cristineață spre un gelato. Mai nou mă răsplătesc pentru orice cu o înghețată. Slavă Domnului pentru gelato italian! Te face să treci peste orice! Chiar și peste omniprezența Vezuviului.