Buburuzisme 2

Lili povestește cu drag și haios amintiri din studenție. Când era o formă incertă și imperfectă în umanitatea ei. Cei doi Alpha o ascultă uimiți. Nu le vine să creadă că nu aud iar niște laude deșănțate la adresa femeii perfecte. Silly Mum cea desăvârșită. Ba chiar dimpotrivă. Ce se întâmplă aici?! Le vine să se ciupească, Lili mărturisește fapte netrebnice, de necrezut și absolut personale. Apoi încep să zâmbească. Uite, de fapt e aceeasi Silly Mum. Vorbește despre defectele ei majore, dar cu cât drag o face, cum îi râd ochii în cap. În mintea ei sucită, te pomenești că și asta e o laudă, iar vede cu ochii ei magici un leu în oglindă! Cine s-o mai înțeleagă!

Lili (duios și extatic, cum e mai nou, de când stă cu orele pe grupul prietenelor din facultate, numite adorator “fetele mele”): -Stați să vă spun ce au scris fetele despre mine.

Cristi (exasperat de programul zilnic de ridicat în slăvi) : -Iar?! Te-a mai admirat cineva până la leșin?!

Lili (gata să facă orice numai să se vorbească despre ea): - Liniștește-te, e taman invers. Nu e de lăudat. O să-ți placă. Spun fetele că, atunci când primeam pachet de acasă, îl doseam sub pat, acolo, în camera 402 din căminul 13 și mâncam singură noaptea. Eram îngrozitor de zgârcită. Mă trezeam, mâncam în întuneric, în liniște, pâș, pâș, nu vorbeam, nu beam apă. Ce nebună! Stați că mai e! Vă dați voi seama, când venea rândul meu să fac curat în cameră, măturam numai sub patul meu și sub patul Cămiței, nu!

Alex, stupefiat până la încremenire: -Dar ce s-a schimbat mama!

Cristi (plictisit):- Da, ce de curat face acum!!! Nici măcar sub patul ei. Curat, murdar! M-a luat pe mine de fraier.

Cri (în postura de Alpha senior):- Alex, nu treci factura de telefon de pe contul tău pe al meu?!

Ale (alt Alpha, marele protector al familiei):- De ce vrei să faci asta?

Cri (pur retoric): -Păi eu nu devin independent?!

Li (cu spiritul ei practic binecunoscut): -Dar cât e factura la telefon?

Ale (care știe toate cele pe de rost, nu cumva sa sară cineva calul): -Opt lire.

Lili (tăind nodul gordian): -Las-o baltă, Cristi, că nu moare dacă plătește opt lire.

Ale (lipsit de speranță): -Tată, dacă vrei să te concentrezi pe o factură, concentrează-te pe chirie!

Ale (surâzând pe sub mustăți, nu le are, dar așa e surâsul lui): -Mama, am o veste super bună. E foarte bună, dar mă tem că nu ești pregătită pentru ea.

Lili (plină de speranță):- Avem musafiri?!

Alex (cutremurându-se): - Asta e veste bună la tine?! Absolut terifiantă. Deși ești drăguță cu speranțele tale absurde! Auch, că de groază am uitat care era vestea mea.

Ale (răsuflând ușurat și cântând sonor “That’s amore”): -No, gata, eu mi-am făcut cheat day-ul!

Părinții (cu mațele chiorăind, tresărind speriați): - Cum adică? Și noi nu?!Ce-ai mâncat??!

Alex (împăcat cu soarta): - M-am uitat la poze cu mâncare și mi-am făcut plinul pentru seara asta. Sunteți invitații mei. Ce poză vreți?

Cri (în timp ce caută haine de pat pe net) :- Sunt la pagina nouă, Liliuca, chiar m-am săturat. Dar cum naibilui am ajuns eu să caut haine de pat?! Tu m-ai pus?! Chiar m-am săturat. Nu, știi că nu îmi plac cu dungi. Nu, nu, evident nu te pot lăsa singură în aceeastă căutare!

Alex emite judecăți dramatice pentru că e seară și cina nu se servește de obicei în această familie. Nebuni, de. Lili notează conștiincioasă toate maximele fiului prețios. Va scrie încă o carte, chiar dacă mai are multe altele pe rol.

Alex (pe canapea, oftând sfârșit): - Hai, mamă, scrie acolo ce zic: “Mâine este o zi bună pentru că vom mânca din nou.” Tată, ce zici, să vă dau parolele de la conturi, în caz că nu supraviețuiesc nopții?!

Lili (brusc alertă, speriată, dar nu pentru chestia cu supraviețuirea): -Dar ne-ai dat parolele, nu?! Putem intra în conturi?!

Alex (rămas cu gura căscată): -Zău, mamă!

Lili, care tocmai a notat ultimele cuvinte rostite de fiul ei, îl felicită cu drag pentru talent în situații de criză): -Ale, ai atins cifra de treisprezece cugetări sinistre. În ritmul ăsta...

Ale: - În ritmul ăsta scriu cartea mai repede ca tine, mamă.

Lili (încercând să-și managerieze secundele mai eficient):- Fraților, sunt în urmă cu blogul. Atâta treabă am. Toată ziua gătesc, fac, dreg. Și iar gătesc. Am lucruri mai importante de făcut. Îmi trebuie o slujitoare.

Ale (prompt):- Eu credeam că o slujbă.

Cristi (revoltat):- Ce, doamne, nu mă ai pe mine?!? Toată ziua aspir și șterg. Și ce gătești atât că cina ne-ai tăiat-o?! Ai decretat de capul tău că trebuie să fim sănătoși și să nu mâncam seara!

Cristi (surâzând fericit): -Uite, Lili, o biserică ortodoxă. Mă duc să iau paște când e Paștele?

Ale (direct, bărbătește): -Tată, nu vreau să-ți stric fantezia, dar e august, nu e Paștele.

Lili (miloasă): -Lasă-l. Încearcă și el să găsească un pic de stabilitate.

Cri (îngrozit de viteza cu care Alex completează documente importante online): -Când sună ai mei din Lonea poate le spui că sunt puțin la închisoare. O greșit Alex o virgulă în aplicație.

Ale (analizând varianta la greu): - Măcar acolo ai trei mese pe zi. În altă variantă nu cred că mai pupi așa ceva.

Cri ( cu drag și speranță eternă): -Tot scrii, Lili, tot scrii? Îți desăvârșești opera? Când o publici? Poate ne îmbogățim în această viață, nu în următoarea.

Alex (metaforic): -Capela Sixtină. Durează, tată, durează.

Ale (fericit, utopic): -La anul am 64 de zile libere. O, la, laaaa! Trebuie să-mi dezvolt o companie.

Cristi (dezamăgit): -Nu-i de ajuns compania noastră?!

Alex (mimând niște energie, e seară din nou și nu știe ce să mai născocească ca să uite de problema centrală): -Hunger Games. Alegeți o culoare care să vă reprezinte. Toată lumea să zică repede.

Cristinelu’, cam distopic: -Vânăt.

Alex: -Verde ca iarba și ca marihuana.

Lili (în lumea ei): -Eu, albastru cu un colț portocaliu. Nu se poate altfel.

Alex (stupefiat): -Bine, upgradăm. De la capăt.

Cri: -Eu, vânăt fără un colț.

Cristinelu’ pleacă în fiecare dimineață la 6 jumate spre cursul lui de pizzar. Până acolo merge o oră și un sfert, cu două metrouri și pe jos. Și se întoarce rupt, că nu e ușor să manevrezi lopata aia uriașă și să tot arunci aluaturi de colo, colo, până devin subțiri ca hârtia.

Alex (vrând să-și exprime sprijinul dezinteresat): - Nu te plictsești pe metrou? Ai ce face?

Cristi: -Da, cuget. Cum naibilui am ajuns eu acolo. Pa, am plecat. Vă pup. Aoleooo, nu merge liftul!!!!

Alex (care a băut o cană de ceai aromat): -Foarte bună cina. Acum începe lunga așteptare.

Cristi: -Să se culce toți.

Ale (ultragiat): -Hai, măi tată, că nu deschid frigiderul noaptea! Doar știi că mama se culcă ultima.

Cri (victorios): -HA!

Alex: - Azi e joi, am timp, tată, încep să aplic pentru tine. La toate slujbele alea care cer experiență în domeniu.

Cristi (înspăimântat):- Lili!!!!

Lili: - Ei na, eu nu mă bag niciodată între doi alfa. Lăsați-mă-n pace.

Cristi:- Păi da, că tu ești Alpha plus!

Alex: - Tocmai voiam să întreb ce e mai presus de Alpha!

Moșuleț

Sunt într-un autobuz, pe un scaun, plutind legănată de vise, cu ochii pierduți în curcubeiele de dinafara și de dinăuntrul meu, când aud o voce țâfnoasă și neplăcută care îmi strică cu totul armonia levitației printre nori. E controlorul (un mitică de cartier la vreo 40 de ani) certând pe cineva. Și pe cine și-a găsit?! Pe un moș de vreo 80, sărăcăcios îmbrăcat, așezat pe unul din prețioasele scaune ale autobuzului. Un autobuz curățel, dar în nici un caz poleit cu aur. Ce naibilui, biletul era numai 2,5 lei. Nu era chiar autobuzul regal.”Nu ți-e rușine să stai așezat când n-ai bilet?! Și alții care au bilet stau în picioare?!” Am aruncat repede o privire primprejur, să văd cine stătea singur și nefericit în picioare. Doar câțiva tinerei, că nu era așa aglomerat. Și ăia cu ochii în celulare. “Ridică-te imediat!”, urlă Mitică, plin de importanța funcției și luându-și rolul de justițiar în serios. Acum ori niciodată. Bătrânul resemnat nu se ridică, se uită pur și simplu cu niște ochi blânzi și apoși la marțafoiul certăreț. “Dar ești chiar lipsit de respect, ești nesimțit!”, plusează Miticuță, adăugând încă o dată, cu furia și frustrarea tuturor celor 20 de ani de controlat bilete:”Nesimțitule!”. Bătrânelul cu aceiași ochi palizi și străvezii de vită dusă la tăiere.

Ce lume e asta în care un bătrân trebuie să se ridice în picioare pentru a lăsa tinerii cu bilet să stea?! Fiecare “Nesimțitule!” îmi toarnă acid pe nervii descoperiți. Nu mai e un simplu moș acolo, sunt toți bătrânii mei, bătrânii planetei, toți părinții și bunicii mei, toți cei căzuți la datorie pe frontul vieții.

Mă uit în jur o secundă, nimeni nu pare deranjat de ce se întâmplă. Dar eu sunt foarte deranjată, nu mai pot să rabd, mă strânge de gât și mă sufocă, așa că mă ridic:”Puțin respect, domnule, pentru bătrânețea lui, vă rog să nu îi mai vorbiți așa!” El:“ Nu vedeți, doamnă, că e boschetar și umple scaunul de microbi?! De-aia avem atâtea boli în spitale!” Mie îmi vorbea cu “doamnă”! Eu aveam bilet. Ha!. Logica individului era turbată de-a dreptul. Microbi în spitale din cauza scaunului din autobuz. Feroce. Așa că i-am zis și eu, foarte argumentativ și inteligent, deși suna cam ca un blestem strămoșesc:”Las’ că o să vedeți când o să fiți bătrân! Să vedem ce bine o să vă cadă să vi se vorbească așa! Eu sunt plătitoare a serviciilor de transport și sunt de acord ca el să stea acolo!”(a se admira și logica mea personală, dar sunt într-o perioadă în care umblu cu emoțiile la vedere!). El:“ Numai dumneavoastră sunteți de acord. Restul nu.” Chiar avea dreptate. M-am uitat în jur, crezând că o să am suporteri înfocați, dar nici vorbă. Nimeni nu zicea nimic! Niște ticăloși cu toții! Indiferenții planetei! “Trebuia să muncească, nu să tragă mâța de coadă pe ajutor social!”. Eu (sarcastică):“ Poate n-a avut atâta noroc ca dumneavoastră!”.

M-au înnebunit toți revoltații care socot că oricine e pe ajutor social e un ticălos care atentează la siguranța națională. Nici nu mai pot să-și ducă viețile lor fericite și îndestulate din cauza nenorociților care sărăcesc biata țară stând pe ajutor din partea statului. Ăia sunt problema României.

Apoi, din păcate a trebuit să mă dau jos că ajunsesem. Am socotit bătălia câștigată oarecum, pentru că, în timp ce se certa cu mine, Mitică l-a lăsat în pace pe bătrânelu’ și s-a deplasat spre spatele autobuzului. Am tras un ropot de plâns după, dar scurt, din preaplinul inimii, pentru toți moșuleții planetei, pentru părinții mei ajunși și ei bătrâni și dispăruți, pentru mine, când o să fiu bătrână și vai de capul meu într-o lume ce nu respectă bătrânețea. Apoi m-am felicitat singură. Mi-am revenit. Ce e mâine, e mâine. Dar azi?! Mă voi arunca în luptă pentru orice moșuleț. Am uitat să spun că bietul om batjocorit s-a luminat când am sărit în apărarea lui. Sper că i-am făcut ziua mai frumoasă. Și dobitocului mai rea!

Două persoane din autobuzul acela aveau opinii foarte clare. Dar opiniile celorlalți unde erau?! Cine erau restul călătorilor? Erau oameni?! Vreun soi de roboți dezumanizați? Cu celularele în mână și cu privirea goală.

Ce nepăsare atroce ne stăpânește de nu mai reacționăm când cineva mai slab e năpăstuit?! Ce fantoșe fără suflet suntem?! Pentru prețul unui bilet de autobuz, ne călcăm în picioare demnitatea, bătrânii, ne anihilăm emoțiile și retezăm din rădăcină orice urmă de simpatie pentru cei suferinzi. C-așa e drept. Ce e drept?!

Dreptate din asta nu-mi trebuie.

Cambridge- în căutarea zenului

Ne-am gândit să o luăm înaintea celui de-al doilea val al pandemiei care se îndreaptă spre noi. Urcă în Europa, urcă și în Anglia, crește ca un val care vine dinspre nord spre sud, dinspre est, spre vest. Să o luăm doar puțintel înainte și să mai vedem ceva, să mai căutăm nițel zen-ul. O privire pe hartă s-a lăsat cu unanimitate de voturi. Cambridge să fie.

O călătorie de 45 de minute în minunatul tren, trenul cu pricina, de care încă nu m-am plictisit. Nici nu aveam cum după numai două călătorii. Am avut totuși o mică nemulțumire. Spiritul românesc, anihilat prima oară din cauza entuziasmului nespecific, a scos capul și s-a înfiripat într-o critică măruntă, mărunțică de-a dreptul. Erau 24 de grade afară, de ce papură vodă trebuia să fie aer condiționat în tren?! Englezii ăștia, cum spuneam, sunt foarte rezistenți la frig, eu tremur în geacă, ei pe plajă, eu tremur în tren, ei în tricouri își șterg fruntea de transpirație. Dar în rest am fost mulțumită de condiții. Măsuță, curățenie feroce, liniște, viteză, mi-am tras fermoarul la geacă și am încercat să nu mai caut nod în papură.

V-am spus cum lupt clipă de clipă cu spiritul românesc de cârcotaș al lumii?! Mereu am fost bună la învățătură, așa că m-am trezit premiantă și la învățăturile strămoșești. Transmise din tată-n fiică. Dacă sunt la piscină, de exemplu, în minunatul complex în care locuiesc, dăruit cu spa si alte cele, primul gând care mi se aprinde felinar în cap e: “Ia te uită și la asta, cum nu stă pe banda ei!”. Sunt maxim patru persoane odată la piscină si fiecare înoată pe o bandă imaginară, nu sunt delimitate. Eu nu știu să înot, doar dau din aripi pe acolo, dar banda mi-o văd imediat. La milimetru. Orice încălcare a ei mi se pare o încălcare a legislației internaționale. Mi se înfiripă iureșul drept în moalele capului, gata să țâșnească în explozie de aburi spre tavanul plăcut pe care alunecă luminițe de liniștire. Bineînțeles că al doilea gând e cel reparator, imediat. “Termină cu prostiile, îmi spun, nu e treaba ta.” Mă liniștesc, câțiva centimetri de apă nu sunt o bătălie de purtat. Sau pe stradă, unde frecvent mi se agață privirea de câte o excentricitate:“Uite-o și pe aia cum e îmbrăcată!”, replică urmată rapid de “Nu e treaba ta. Stop.” Și tot așa. A început să funcționeze. Mă gândesc dacă să brevetez această metodă de debuclare mentală. Lupta ancestrală dintre drăcușorul cel rău și îngerașul cel bun. Rezolvată.

Dar uite, am ajuns la Cambridge. Ne dăm jos din plăcutul și răcorosul tren (eu și rezonanța mea pozitivă, da!) și o luăm pe străzi. Orășelul (așa mi se par toate acum după Londra, nu se poate altfel!) ne întâmpină cu un aer anume. Îmi ia câteva minute să-mi dau seama despre ce e vorba. Fiind specialist profan și în asta (nu știu dacă se pot alătura cei doi termeni, dar eu i-am alăturat pentru că mă definesc perfect), recunosc imediat când simt parfumul indescriptibil al fengshuiului. Orășelul e așezat pe loc cu fengshui. Armonia e dulce și atotcuprinzătoare.

Prima oprire e la grădina botanică. La poartă, în timp ce Alex plătește mă gândesc de ce oare mai intrăm noi la încă o grădină de acest gen. Doar am văzut destule. Recunoașteți tiparul, nu?! Același. Cârcotașul șef în acțiune la Cambridge. Dar apoi gândul nefericit îmi dispare de la sine. Locul e minunat. Picătură cu picătură cade asupra mea de sus și mă învăluie într-o peliculă de frumusețe, zen, zen și claritate albă, curată. Grădina de lavandă și trandafiri, grădina de iarnă. Ce potrivire măiastră de argintiuri, verde adormit în gheață și izbucniri bruște de roșu și auriu.

Totul curge fluid și parfumat, bate vântul a mov și a ierburi, a toamnă și a septembrie, bate a lumină și a dulceață de mere. Nu-mi pot stăvili instinctul de culegător și pun în poșetă două mere cucuiete, căzute din pomul rotund, plin ochi de rod și culoare. Trecem pe lângă lacuri mititele, uite un curs de pictură unde doamne în vârstă pictează fiecare în variantă proprie, e de mirare cum își petrec aici oamenii anii de pensie! Oare cum e să stai pe malul verde, cu rățuște și lebede, cum e să ai în față un copac uriaș cu frunze roșii ce se oglindește plin și fengshuian în apele alunecând oglindă peste oglindă și să pictezi?! E atât de zen, încât aproape că nu pot cuprinde. Dar îmbrățișez totuși speranța întreagă, cu lumina ei rozalie cu tot. Poate, cândva voi picta și eu. Fără talent, dar ce importanță are?!

Trecem pe lângă arbori uriași de sequoia, conuri neobișnuit răsucite în spirale străvechi se odihnesc presărate prin iarbă, culeg câteva, normal, și le pun în poșeta care devine din ce în ce mai grea. Aș culege și niște lavandă, dar nu pot să mă pretez la așa practici nemernice. Acesta e un loc care te ridică deasupra condiției tale mărunte. Simți așa o elevație, o scuturătură, o înălțare care are loc în ciuda voinței tale limitatoare.

Un aer de frumusețe veche și elegantă transpare din clădirile uriașe în stil gotic, sumbru cenușii, unde învățătura e exact la locul ei, în exact locul în care trebuie să fie. Flori gingașe și viu colorate stau lipite de ferestrele subțiri și înalte, umplând anticul de viață și freamăt. Dându-i un impuls spre real, spre viața din portocaliu și galben. Autenticitate și plăcere dulce, răvășitoare.

Întregul orășel respiră în istorie și totodată în confortul modernității. Străzi lungi, înguste, doldora de buticuri, tradiții de familie, terase mici, cu un aer franțuzesc sau chiar italian, printre catedrale si universități atât de impozante că te ia cu leșin.

E ca o cutie cu brizbrizuri: gotice (dantelate la greu, cu mici monștri înspăimântători ce te privesc cu ochi străini și goi atârnați de frontoane), savante (cu tot felul de ceasuri de lună, de soare, de vânt, construcții complicate din care eu nu am înțeles nimic), fengshuiene (cu bărci lunguiețe alunecând grațios pe canale și copaci cu trunchiul făcut parcă din frunze de toamnă, lipite cu grijă una peste alta). O cutie cu minuni, din care, când ridici capacul, răsare o lumină dulce, ușor movulie ca lavanda și la fel de parfumată, sunete cristaline de canale venețiene, clipocit de apă și de înțelepciune. E ceva aparte de jur împrejur, o dorință de cunoaștere care bate din palme în fața tuturor, trezindu-i din amorțeală. Un domn în vârstă intră în vorbă cu Alex și analizează amândoi minunile ceasului albastru ce-și învârte axele în funcție de stele și istorie, un cerșetor oarecare pare aproape stilat prin eleganța degetelor lungi alunecate printre filele cărții pe care o citește. Pare departe, într-o altă lume.

Cambridge e genul de loc construit în mod genial deasupra unui creier uriaș și toate sinapsele de la suprafață sunt strâns conectate, făurind o Casă a cunoașterii care te protejează de tumultul deranjant al lumii, te ajută să înveți, să știi tot ce ai nevoie să știi. Te aspiră în bucla-i albastră și te învață cum să aspiri mereu spre albastru. Blând, cu dulceață nespusă, inevitabil.

E un loc bun, un loc cu fengshui, un loc pe care poți să-l iei cu tine când pleci mai departe.

Lili (în timp ce scrie despre Cambridge, simțindu-se mai deșteaptă ca de obicei, aplică un chestionar ad-hoc):- Ale, ce ți-a plăcut cel mai mult în excursia noastră?

Alex (scos brusc din ale lui, e năuc și realizează cu întârziere ce importanță au cuvintele pe care le rostește, ele urmând a fi imortalizate pe veci în blogul lu’ silly mum):

- Ce mi-a plăcut?! Hm, liniștea, culminată cu, aaaa, ba nu, împletită cu aerul de intelectualitate.

Cri (care șterge praful, în timp ce nevastă-sa scrie, sare agil la fileu): - Împletită în două sau în patru?!

Alex (nebăgându-l în seamă, ca un lord adevărat ce este ): - Freamătul vieții. Aerul era clocotitor, vibrant printre clădirile alea frumoase vechi de peste 800 de ani.

Cambridge, vechi și viu, totul laolaltă. Frumusețe și măreție în majuscule.