Vandra prin Londra

La metrou, birjar! 2

Sâmbătă

Ale deschide ochii și primele lui cuvinte reflectă stresul maxim în care trăiește de câteva zile, de când i-a început vacanța și au sosit scaieții cei iubitori:

„Am visat că tata era șeful departamentului de IT și îmi spunea țipând să vin devreme la muncă!”

Trei ore mergem de-a lungul lui Portobello Road și tot nu terminăm. Odată cu noi, mulțimi fericite de oameni curg continuu pe lângă tarabe, într-o nebunie totală a produselor de vânzare. Nu am mai văzut așa ceva.

Pălării, tarabe cu lupe, cu ștampile, cu scaune de bicicletă, brioșe dichisite, pitite într-o patiserie delicioasă, porțelanuri fine de ceai, de o frumusețe gingașă, antichități, mărgele și lâneturi scoțiene, înghețată, șaluri indiene de cașmir, parfumuri orientale, tot felul de chestii care nici măcar nu știu ce sunt, sucuri tropicale proaspăt stoarse și servite în cochilii de ananas sau de cocos. Din când în când îl pierd pe Cristi, care rămâne holbat la câte ceva minute în șir. Îl aștept răbdătoare, încercând să mă decid asupra street food-ului – o tentație năucitoare, îmi lasă gura apă! Varietatea nesfârșită îmi blochează cu succes alegerea! Oare să îmi iau mâncare thailandeză? Chinezească? Japoneză? Indiană? Mexicană? Și așa, la nesfârșit. Mereu amân, poate la taraba următoare, căci acolo cine știe ce se găsește. Dacă ratez cea mai tare mâncare din toate timpurile mele?! Bărbătește, Cristi a mâncat deja, un lebărwurst vienez cu tot felul de sosuri și ceapă marinată, dar eu, eu ce mă fac?! Finalizez sorbind un suc proaspăt și rece de ananas și fructe roșii direct din cochilia fructului. Bun și ăsta, că era să leșin de deshidratare și de chinul indeciziei. Dă-o-ncolo de mâncare!

Cu capul vuind și clătinându-se sub povara stimulilor, ne adăpostim în răcoarea binecuvântată a unui mall. Respirăm adânc și încercăm să ne restauram circuitele.

Li (tânără și neliniștită): - Ce facem mâine? Mergem pe Oxford Street?

Ale (în alertă): - Tot 28 de grade sunt.

Cri (disperat): - Ce?!! Vrei să mor la jumătatea nenorocitei de străzi?! Nu, nu, nu merg. Acum mă lăsați, mă duc la magazinul de parfumuri să mă refac.

Și Cri ne părăsește brusc, cufundându-se în lumea bețigașelor mirositoare și a testerelor, al căror parfum și-l împrăștie peste tot pe haine, terapie antistres. Când ni se alătură, miroase ca o drogherie și pășește ca un șeic arab. Ptiu!

Duminică

Breakfast la pub. Clătite delicioase cu sirop de arțar, ce împrăștie un miros divin. Călătorim jumătate de Londră ca să ajungem la T.K Maxx, unde ne învârtim ca găinile bete printre țoalele de firmă, vrând să le cumpărăm pe toate. Urmează Oxford Street. Buzunarele ne sunt goale, asa ca nu mai avem ce pierde.

Ale (întinzându-mi un lichid verde, ca de alge): - Mamă, gustă asta!

Li (oare asta e răzbunarea?!): - Hm, hm, nu-mi sună bine cum arată!

Ciudățenii, șuvoi neîntrerupt de oameni. Pe o stradă laterală, mare veselie. Festival Magnum. O coadă imensă, se oferă gratis înghețată, afișe colorate peste tot. Nu îmi vine să cred. Se dau înghețate miilor de oameni. La nesfârșit. Aș sta la coadă, românul educat din mine își spune cuvântul (educat la cozi, vreau să spun), dar Alex se uită urât la mine și părăsesc cu inima îndoită coada șerpuitoare. Chiar mergea repede, zău așa! Cum am putut să ratez un asemenea chilipir?!

Vitrinele strălucitoare ale magazinelor se înșiră una după alta, toată firea cumpără și cumpără, se cumpără întruna, la nesfârșit, o amețeală ireală ne cuprinde, suntem furnici și furnicuțe, nu mai suntem identităti separate, doar firicele din același mecanism. Mergem în șir indian, ciocnindu-ne bezmetici unii de alții. Tresar, brusc readusă cu picioarele pe pământ. La un colț de stradă, un acordeon, „Valurile Dunării”. Cântecul plutește preț de vreo zece metri pe deasupra zumzetului londonez. Creează un pic de deal și de vale. Un pic de ozon.

Cri (privind spre zecile de bărbați cu figuri resemnate, care se preling pe lângă ușile marilor mărci, zăcând în așteptare, poate pentru ore): - Victimele!

Hyde Park.

Nu știu cum, dar nimerim exact în the Speakers’ Corner. Absolut fenomenal. Incredibil. Sunt cel puțin zece puncte centrale, unde oratorii perorează urcați pe tot felul de scăunele ce îi înalță doar cu vreo două capete deasupra celorlalți. Dezbat. Tot felul. Mă strecor curajos prin mulțime și ascult. Despre educația modernă, aha, despre agresiune, despre rolul femeii, terorism, spaimă, toleranță. Un domn venerabil, la costum și papion, deși e atât de cald, vorbește despre Jesus, dar e înconjurat de vreo 30 de mohamedani, care zâmbesc, râd, strigă Alah, îi dau replici usturătoare. Netulburat, el predică mai departe, vocea lui răsună puternică și clară. Nu simt nici o urmă de amenințare, pericolul nu își are casa aici. Niște africani încearcă să atragă publicul bătând în tobe mici și dansând. Îmbrăcați elegant, fac mișcări largi cu mâinile, ca niște păsări uriașe, caraghioase. Pășnicie.

Alunecăm de-a lungul aleilor marelui parc, prin petece de peisaj ce se schimbă continuu, variind gradul de fascinație. Adulți în toată firea, pe role, dansează în grup, pe muzică rock. Într-un mic templu se cântă și se dansează Hare Krishna. Indienii, dar și cei atrași de incantațiile pline de viață și-au lăsat încălțările în iarbă și se leagănă în armonie deplină. Nu ai cum să te ferești de ritmul obsedant. Un negru își învârte fericit fetița cârlionțată, un indian bătrân îi arată mișcările străvechi unui nepoțel cu pălărie și cravată.

Ale:- Cât mai aveți pe Oyster?

Cri: - Vreo 19 lire.

Ale: - La cum umblați ca nebunii, eu zic că mai aveți sub 10.

Cri: - Facem pariu că mai avem peste 15?

Ale: - Facem. Pe ce?

Li (făcând o mișcare de-a dreptul curajoasă): - Dacă câștigă Cristi, îți cumpărăm cuvertură și perne noi.

Ale (simțindu-se atacat de regină): - Hm, hm. Și dacă câștig eu?

Cri (decis să se sacrifice): - Ne faci și tu ceva rău!

Suntem pe scările rulante ce ne scot la lumină. Urcăm hipnotic, amețind ușor, clătinându-ne în ritmul jazz-ului ce răsună din burțile metroului. Pe partea opusă, un englez simpatic râde în hohote și ne întinde mâna, pe rând, în timp ce se intersectează cu noi. Batem teatral Hi-5 și ne veselim, căci aceasta a fost o zi tare bună! Cu adevărat o zi bună pe planeta Pământ!

Cui îi mai trebuie trăsură și bulevard, când are metrou și subterane?! Eu sunt perfect mulțumită cu noua variantă!

La metrou, birjar!

London, 2016

Birjarul fiind în acest moment propriile noastre picioare, ce mereu ne duc în aceeași direcție. La metrou. Chestia asta londoneza e fenomenală. Mă pierd în admirație zile întregi și nu-mi revin nici după ce mă obișnuiesc, nici după ce ajung înapoi în orășelul meu de departe. E o construcție citadină fantastică, pe nu știu câte niveluri, cu galerii labirintice, cu scări rulante de nu le vezi capătul, dar mai presus de toate, atât de bine organizat, atât de temeinic structurat, încât și o provincială amețită și romantică ca mine îi înțelege mersul. Nici eu nu aș fi putut să-l proiectez mai bine (se știe cât îmi plac construcțiile și cât sunt de bună, mai ales la cele relaționale!). Mi se pare râul subteran al Londrei, lanțul desfășurat al ADN-ului londonez. Robotul ce poartă pe umeri uriașa metropolă.

Savurez călătoria în fiecare zi, câte o oră dus, una întors, fără să mă plictisesc nici o secundă. Nu am nevoie nici de cărți, nici de muzică. Metroul însuși îmi este suficient. Viața pe care o poartă în pântecele lui e fascinantă, atât de colorată, atât de diversă, că nu mă mai satur să o observ, să mă bucur de fiecare detaliu. Sunt ca un savant proptit în fața microscopului. Descoperind leacul ce vindecă urâtul.

În fiecare stație, oamenii coboară, urcă. Negri, albi, roșcați la piele, galbeni. Toate națiile pământului. Vorbind fiecare în limba lui. Poate vorbesc pe undeva și engleza, dar aici sunt ei înșiși, materia genetică primă. Nu se sfiesc, fiecare e în celula lui personală, face ce îl taie capul. Atât de interesanți! O chinezoaică de vârstă mijlocie învață ceva de pe niște foi, poate o limbă necunoscută, căci rotunjeste tare gura, pe mutește, ca și cum ar face niște vocalize ce îi cer contorsiuni magice. Un englez blonziu, în costum, dichisit la patru ace (îndreptându-se spre marea firmă unde deține o pozitie mulțumitoare) își instalează tacticos un dispozitiv nemaivăzut, drept pe ochi, cu un fir legat de telefon, e pe jocuri virtuale, nu mai vede, nu mai aude. O negresă superbă, cu dreaduri gri îmi atrage atenția prin frumusețea fiecărui detaliu al ținutei ei elaborate, un amestec de griuri și negru, care o transformă într-o apariție splendidă, uluitoare. Aerul vibrează ciocolatiu în jurul ei. Un indian cu mustăcioară privește dramatic în gol. Poate azi va găsi o slujbă. Sau poate nu. Nu, nu mă plictisesc nici o secundă.

Prima zi înoată cețos în efecte de saună și de caniculă. Taman la Londra s-a gândit și canicula să vină! Suntem toți grămadă în camera lui Alex. Trei adulți mai mult sau mai puțin fericiți. Au sosit Scaieții. Noi, părinții minunați ai lui Kitchibobo al nostru, am fost porecliți de odrasla noastră în exact acest mod. Persoane pozitive, suntem mulțumiți că nu ne-a numit Râia! De care nu mai scapi! Sau Ciumeții, mai știi?!

Scot victorioasă șnițelele și zacusca, salata de vinete, chifteluțele, mâncare românească, de! Doar a venit mama! Sper să aprecieze pruncu’ devotamentul! E adevărat că bunicile le-au pregătit pe toate, dar cine a dat comanda, ei?!

Li (căutând cu disperare prin dulapuri după ceea ce ea socotește a fi culmea lumii civilizate):- Ale, unde ai șervețele de bucătărie? Hm. N-ai. Trebuie să luăm.

Ale (resemnat): - De ce? Spală-te pe mâini. Apa e gratis. Și nu mai umbla prin dulapurile mele!

Li (netulburată): - Cri, notează să luăm șervețele.

Campusul Middlesex. Aici lucrează copilu’. Ne uităm mulțumiți împrejur. Așa da! Clădiri solide, civilizate, senine. Fântâni arteziene rotunde, susurând liniștite, un porumbel ce se scaldă în umbrele lăsate de flori. Umblăm cu antrenament prin căldură (doar venim după cele peste 33 grade grecești), Cristi, încărcat energetic de bucurie paternă, face poze delicate, contorsionându-și corpul în toate pozițiile pentru a prinde esența lucrurilor: „Uite, Lili, ce tufiș! Parcă-i nins. Parcă-i lână”. Țaca-țaca, fotografiile curg în ritm fluid.

Ale (cu mila, privindu-și tatăl): Poate-i deshidratat, săracul!

În Tesco, căutăm disperați un clor, să mai sterilizăm prin casa lui Alex, că de, fără mama lui scumpă să-l grijească, vai de puiu’ lu’ mămuca! Noroc că am venit noi din fundul munților să îi aranjăm sertarele. În ciuda deșteptăciunii noastre native, ceva care să semene cu binecunoscutul nostru clor cu parfum floral e destul de greu de găsit în acest supermarket englezesc, în care îți îngheață creierii de frig. Ăștia, când dă căldura în aer, fac un frig înăuntru de mori! Cum tot moșmodim printre rafturi, Ale se prinde că facem ceva necurat și se repede ca un uliu la noi, chiar când extrag din cele 7543 de produse ceva ce aduce a clor:

- Uite, Cri, cred că ăsta-i bun.

Ale (nervos spre ultragiat): - Ce faceți aici? De ce luați aia?

Li (vinovată rău): - Ăăă…păi…ăăăăă…

Cri (luându-și inima în dinți):- Să sterilizăm prin casă.

Ale (supărat și jignit profund, până în măduva oaselor):- Asta-i culmea! Să știți că e ultima oară când vă chem la mine!

Cri: - No! Gata cu Crăciunul?!? Lili, pune repede clorul înapoi!

Reîntorși în frumoasa cameră luminoasă, Cri nu își găsește locul și tot aranjează una alta. Acum și-a găsit de lucru încercând să repare draperia căzută într-un colț.

Ale (neputând încă să se resemneze): -La copilul meu, eu nu o să mă bag. Dacă lui îi place să trăiască așa, e treaba lui.

Cri:- La copilu’ tău așa să faci. La copilu’ nostru noi ne băgăm.

Li (încercând să schimbe subiectul spre zone mai puțin sensibile): - Dar voi nu puneți playstation-ul ăla la vânzare?!

Cri (fericit de abilitățile lui care îl vor lăsa mască pe Alex, fără atâtea comentarii la bord) :

- Hai, Ale!

Ale (brusc acceptând paternitatea, fiindcă acum îi convine): - Păi, eu să fac??

Cri (educativ): - Lucrăm în echipă. Eu îți explic cum se face, tu traduci.

Li (nevrând să fie lăsată pe dinafară nici măcar o secundă): - Măcar 100 lire să scoateți. Că-i nou pe jumătate! Ce-i?! Ce vă uitați așa la mine?!

Cri: -Vezi să nu răstorni cafeaua!

Ale (exasperat):- N-am vărsat niciodată nimic, de când sunt aici.

Cri: - Dar nici nu ai mai fost așa stresat!

Ale (realizând și făcând conexiuni): - Ai dreptate. Ieri, când ați venit, mi-am scăpat de două ori telefonul.

Lili: - Ale, din când în când poți să spui că tre’ să mergi la serviciu. Să te relaxezi. Pleci și scapi de noi câteva ore.

Cri: - Mergi în parc, numeri lebedele și mănânci semințe! Până pleci, hai să îți repar lava lamp-ul. Ai un patent?

Ale (încă analizând cine să plece de acasă): - Stai să mă gândesc. Am niște bețe de chinez. Îți trebuie?

Cri (descurcăreț): -Oare vecinul nu are un patent?

Ale: - Du-te și vezi. O să aprecieze că îi bați la ușă. Spune-i că așa-s obiceiurile la români. Sper să nu cheme paza!

La pub. Vine un miros de canal.

Li (sperând romantic): - Oare ce o fi dedesubt?

Cri: - Nu vrei să știi. Adevărata Londră. True life. Dar încotro o luăm acum?

Ale (exasperat și plictisit de umblatul de-aiurea): - Tată, fiecare face ce vrea.

Cristi bagă în gură un cub de zahăr din bolul de pe masă.

Ale (oripilat): - Dar există totuși o limită!

Cri: - Ce vrei, mi-a scăzut brusc glicemia. Parcă văd că ne trimiți singuri prin true life.

Seara.

Ale (abia vorbind, rupt de umblatul nebun cu părinții veșnic tineri): -Ați auzit că în Iran nu se plătesc taxe? Mă mut acolo.

Cri: - Aoleu, acolo nu venim!

Ale: - Păi de-aia mă mut.

Cri (schimbând în viteză): - Bine, bine, venim și noi.

Ale (făcând o ultimă încercare de a-și salva viitorul): -Dar trebuie să deveniți musulmani!

Cri: - Ce nu facem noi pentru tine! Lili, voalul!

Vineri

În metrou, doi tinerei sărăcuți, cu aer vag pierdut sau poate doar obosit, se sprijină unul de altul, își explică câte ceva privindu-se în ochi. Deodată, pe el îl apucă cântatul și îl ține cu intermitențe vreo 20 minute.”I have the whole world… in my hand…” Îi arată întruna fetei mâna lui muncită, cu degetele răsfirate, în timp ce repetă, cu voce puternică și destul de frumoasă, același refren. Nimeni nu pare să fie deranjat cu ceva, sunt simpatici. Cristi apreciază că sunt nițel drogați, dar eu nu cred. Toată ziua fredonez melodia.

Suntem la One New Change. Stăm pe Madison Roof și admirăm St. Paul Cathedral în toată splendoarea. O macara cu picior fix se mișcă de colo-colo, sunt spălătorii celor 6 etaje de geamuri.

Cri: - Uite, asta-i slujba care mi-ar plăcea. Nu trebuie să socializezi deloc.

Cumpărăm o enchilada de miel. Miroase delicios. Cristi mușcă din plin. Fericit. Instant și nefericit se strâmbă și mi-o întinde mie: - E iute, hot, hot…

Li: - Păi mie îmi place hot, dar miel?!! N-ai putut să iei pui?!

Îmi place cordonul de verdeață și flori ce înconjoară catedrala. Creează o zonă de liniște și frumusețe, în jurul minunăției create de om. Tot orașul e așa. Când să leșini de stres în mijlocul furnicarului nebun, găsești câte o oază de pășnicie în care parcă ești în altă lume, păsărele, floricele, oameni care nu se grăbesc niciunde, stau pe iarbă, citesc, respiră. Picături de esență de parfum. Pășind în ele, ești în propriul univers paralel. Răbdător și dulce. Respirația devine meditație.

Seara.

Cri: - Lili, unde mergem mâine?

Li (cercetându-și foile):- Kew Gardens.

Cri (auzind de grădini, răsuflă ușurat că nu-s muzee, dar tot comentează): - Ce-i asta? De ce trebuie să mergem acolo?

Li (răbdătoare, dar cam la limită): - Un parc foarte frumos. Grădinile botanice regale.

Cri (forțându-si norocul): - Păi și nu am mai văzut alte parcuri?

Li (începând să se enerveze că nu i se respectă lista): - Păi ăsta e deosebit.

Ale (vrând să ajute, dar nu se știe pe cine): - Ca să ajungi acolo, iei metroul, mergi o oră și un sfert, apoi iei un autobuz, 20 minute, apoi mai mergi un pic pe jos, vreun sfert de oră și…

Cri: - Și ajungi în Petroșani!

Li: - Bine, bine, cât puteți să comentați! Mergem altădată! Atunci mâine la Portobello Market. O să îți placă, Cri. O grămadă de street food.

Cri (brusc remontat, uitându-se la poze) : - Eu vreau acolo, la ceaunul ăla uriaș, ca la vălău, la nedeia din Cimpa!

Li (încurajată, plusează) : - Apoi la Hyde Park!

Cri: - Le terminăm pe toate repede, Li, și apoi ne putem odihni.

Li( șocată): Ce faci, Cri?!!! Ai înnebunit? De ce te culci acum, e numai 8 seara?!!!

Cri: - Deja?! Păi nu vrei să rezist mâine?! Că la ce program ai făcut!

Legile absurdului

De o viață încerc din răsputeri să trăiesc sub un ecran protector. Fals, bineînțeles. Dar singurul capabil să-mi asigure supraviețuirea. Sunt într-o mică bubble luminoasă, încărcată de zen, plutind în mijlocul haosului.

Dar deseori, scutul se dezactivează. E de ajuns o mică înțepătură, o injecție scurtă de realitate. O mică întâmplare din orășelul acesta. La scară mică, metaforă a scării mari. În toată țara, absurdul guvernează cu legile lui rânjite.

Petroșani, bietul de tine, ținut batjocorit.

Momente. Din trecut, prezent si chiar viitor.

Se pun borduri peste tot, răscolindu-se totul. Urâte. Trecem șchiopătat pe lângă ele, împiedicându-ne în copacii smulși, ferindu-ne privirea. Cam după doi ani, probabil cu alte fonduri de fluturat-mascat, se scot bordurile de-abia puse și se pun altele. Ridicăm privirile a mirare și trecem mai departe, fiecare plutind în micuța lui bulă personală. Anticipând pandemia, trăim abulic și distanțat.

Se asfaltează șoselele. Într-un mod complet de neînțeles pentru muritorul de rând, care nu știe nici un fel de inginerie. Nu mă interesează cui îi aparțin zonal aceste șosele. Ceea ce văd eu, ca oricare altul, e că în oraș drumurile centrale sunt bune. Dar pe strada mea din Dimitrov sunt atâtea gropi, de mă mir că nu rămâne vreo roată în ele. În jurul orașului, sunt jalnice! Drumul „proaspăt” asfaltat spre Rusu are capace de canal în relief din zece în zece metri, așa ca toți încearcă să meargă pe o singură bandă. Nu mai are rost să ne facem griji, că oricum zăpezile trecute au distrus complet toată strada. Hurduca-burduca faci prin toate gropile. Șoseaua de centură e hopa-du-te-și-nu-te-mai-întoarce. Peticită din când în când, dar sărăcăcioasă și patetică. Să nu mai vorbim de gloriosul drum care părăsește orașul și o ia spre Voineasa. E atât de frumos, el în sine, încât te-ai aștepta să-l asfalteze cineva, pentru a permite accesul turistic într-o zonă demnă de cartea marilor frumuseți naturale. De zeci de ani stă așa. O dată pe an, încercăm să ajungem la Obârșia Lotrului, dar deznădăjduiți ne gândim că poate la anul. Într-una din verile trecute au început să îi facă ceva, în ritm de lasă-mă să te las. Patru muncitori, doi fumând tihnit, unul stând la umbră și unul admirând natura. Așa se construiește viitorul!!!Vor termina probabil peste 15 ani, când asfaltul de proastă calitate se va fi stricat deja. D-ale românilor. Dar de ce ne-ar trebui șosele bune când oricum trebuie să stăm în case cât mai mult și să nu mai călătorim niciunde. Acum realizez spiritul vizionar cu care a fost condus Petroșaniul. Un orășel proiectat pentru pandemie. Fără drumuri, fără intrări. Doar cu ieșiri, du-te și nu te mai întoarce! Ever!

Momente. Se distruge toată zona verde centrală, Bulevardul plimbărilor noastre. Se bagă betoane de o calitate înfiorătoare, dalele îndoielnice și atât de ordinare joacă în locașuri gata să îți pună piedică sau să se lase furate, cele mai urâte și ieftine pe care le-au putut găsi. Se pune o fântână țâșnitoare din asfalt, cred că au angajat cel mai nepriceput arhitect peisagist, una mai urâtă nu am văzut în viața mea. Mă face să-mi fie mie rușine să mă uit la ea. Dar dacă vreau să mă uit în altă parte dau de bieții copaci încarcerați. Li s-a lăsat un metru pătrat de supraviețuire. În rest, ciment. Seamănă un pic cu bubble-urile umane. Plutesc și ei într-o lume golită de sens, de verde. Putea să se ducă cineva până într-un oraș european, tot pe banii noștri sau măcar până la Brașov, să vadă cum arată o piață pietonală centrală. Cum toate dalele frumos colorate, din cel mai bun granit stau așezate ață, iar fântânile asfaltului țâșnesc vesele în jerbe strălucitoare. Cineva care ar fi putut să înțeleagă cum verdele trebuie venerat, nu eradicat.

În chiar miezul orașului tocmai s-a construit un centru de informare turistică! Legile absurdului sunt de-a dreptul clocotitoare, de un haz nebun și isteric. Ce informare turistică?! Pentru ce?! Nu avem șosele, nu avem valorificare a zonei turistice. Poftiți la noi, avem munți! Vă informăm că avem munți! Da, e adevărat, peste tot avem munți! Avem și cascade și păduri (alea netăiate încă), avem cabane construite fără nici un plan peisagistic, de toate genurile, culorile și materialele. Minunata zonă din Straja e kitchoasă până la extrem. Parângul nu e nici el departe. Dar avem centru de informare turistică! A, poate va informa copiii pe unde le sunt părinții plecați la lucru prin toate colțurile Europei!

La orice nivel ai încerca să trăiești, prostia e atât de mare, încât te înfioară. Ți se târăște pe șira spinării ca un vierme uriaș și te parazitează până în ultimul neuron.

Cu ceva timp în urmă am încercat să beau o limonadă la o terasă, cu o prietenă. Plouase, o ploaie oarecare de vară, care se oprise. Am încercat la „Aztec”. Ne-am instalat frumos, în aerul proaspăt și plăcut, sub umbrele, pe scaunele care nu erau ude. O chelneriță ne-a strigat prin geamul deschis: "Nu servim afară!”. Cum adică? Înăuntru fum de țigară și un nivel al decibelilor greu de suportat. Nu ne venea să abandonăm frumusețea clară a terasei. O încercare de negociere, „Nu vrem decat o limonadă”, a eșuat. Fetișcana chiar ne privea cu superioritate, „Ce e fraierelor, nu înțelegeți?! Nu servim afară! Din motive absurdice, na!! Nu ne dă voie șefu’ să servim clienții unde vor ei. Ce, e de capul lor?! Aici e un bar serios, nu așa, de colo!”. Am plecat. Același lucru la „VIA”! Incredibil! Acolo chelnerul ne-a răspuns domol, ca unor retardate: „Nu servim afară, că atunci mai vin și alti clienți!”. Bestial!!! nu le trebuiau clienți! Exasperate și sătule, am întrebat dacă putem intra. „E plin!”, ne-a răspuns ridicând din umeri. Omulețul din mine responsabil cu controlul haosului se tăvălea dându-se cu capul de pereți, râzând stupid și isteric. Am colindat tot orașul, încercând să găsim o terasă la care să primim o limonadă. Fericite că locuim într-un oraș de munte frumos și însămânțat cu semințele logicii. Reflector al cosmosului, al civilizației și mai ales, plin de bun simț. Bunul simț universal. În care clienții se primesc cu zâmbetul pe buze și, dacă vor să șadă afară, pe asfalt, le aduci repede o umbreluță colorată și le mulțumești că au venit la tine! Doar de-aia ți-ai deschis restaurant! Să ai clienți! Sau nu?!

Momente. Poate din viitor. Într-un apogeu fulminant al absurdului, după ce s-au săpat toate străzile pentru a se schimba țevile insalubre, antice și de demult, după ce movilele de noroi și bolovani au făcut viața locuitorilor imposibilă peste iarnă, primăvară și alte anotimpuri, după ce pandemia și-a făcut mendrele și a distrus ce mai era de distrus, adică bucuria oamenilor de a se întâlni si de a se îmbrățișa, în timp ce se bat pe umăr și rânjesc fericiți, după toate astea și multe altele, să presupunem, fiindcă absurdul e în mod absolut absurd, să zicem că totul s-ar schimba. Să zicem.

Închid ochii, sunt departe acum, dar pot să văd acest moment foarte bine. Oamenii au ieșit cu toții în stradă și au pus umărul. Fiecare. Împreună. Străzile lucesc ca sticla, panglici argintii de o netezime ieșită din comun, flori peste tot, curat cristal oriunde te-ai uita, cabane stilate, șic, înșirate ca safirele pe coastele munților maiestuoși, turiștii gârlă, restaurante elegante sau pitorești, pensiuni rafinate și frumosul orășel duduind din toate motoarele lui subterane, ancorate în istorie și în frumusețe pură. Tinerii, copiii noștri, întorși de pe unde au plecat, muncind cot la cot cu bunicii si părinții, râzând în soare, copleșiți de albastru, nu singuri, nu pierduți și rătăciți pe coclauri de-aiurea. Îmbrățișați și iubiți, strânși la piept de mame și bunici. Doldora de bucurie și bucuria alergând zănatecă de colo până colo ca o floare de mac ce-și risipește corola înflăcărată și dulce pe verdele nesfârșit al munților..

Nu e aceasta o utopie frumoasă? Culmea absurdului!