Moșuleț

Sunt într-un autobuz, pe un scaun, plutind legănată de vise, cu ochii pierduți în curcubeiele de dinafara și de dinăuntrul meu, când aud o voce țâfnoasă și neplăcută care îmi strică cu totul armonia levitației printre nori. E controlorul (un mitică de cartier la vreo 40 de ani) certând pe cineva. Și pe cine și-a găsit?! Pe un moș de vreo 80, sărăcăcios îmbrăcat, așezat pe unul din prețioasele scaune ale autobuzului. Un autobuz curățel, dar în nici un caz poleit cu aur. Ce naibilui, biletul era numai 2,5 lei. Nu era chiar autobuzul regal.”Nu ți-e rușine să stai așezat când n-ai bilet?! Și alții care au bilet stau în picioare?!” Am aruncat repede o privire primprejur, să văd cine stătea singur și nefericit în picioare. Doar câțiva tinerei, că nu era așa aglomerat. Și ăia cu ochii în celulare. “Ridică-te imediat!”, urlă Mitică, plin de importanța funcției și luându-și rolul de justițiar în serios. Acum ori niciodată. Bătrânul resemnat nu se ridică, se uită pur și simplu cu niște ochi blânzi și apoși la marțafoiul certăreț. “Dar ești chiar lipsit de respect, ești nesimțit!”, plusează Miticuță, adăugând încă o dată, cu furia și frustrarea tuturor celor 20 de ani de controlat bilete:”Nesimțitule!”. Bătrânelul cu aceiași ochi palizi și străvezii de vită dusă la tăiere.

Ce lume e asta în care un bătrân trebuie să se ridice în picioare pentru a lăsa tinerii cu bilet să stea?! Fiecare “Nesimțitule!” îmi toarnă acid pe nervii descoperiți. Nu mai e un simplu moș acolo, sunt toți bătrânii mei, bătrânii planetei, toți părinții și bunicii mei, toți cei căzuți la datorie pe frontul vieții.

Mă uit în jur o secundă, nimeni nu pare deranjat de ce se întâmplă. Dar eu sunt foarte deranjată, nu mai pot să rabd, mă strânge de gât și mă sufocă, așa că mă ridic:”Puțin respect, domnule, pentru bătrânețea lui, vă rog să nu îi mai vorbiți așa!” El:“ Nu vedeți, doamnă, că e boschetar și umple scaunul de microbi?! De-aia avem atâtea boli în spitale!” Mie îmi vorbea cu “doamnă”! Eu aveam bilet. Ha!. Logica individului era turbată de-a dreptul. Microbi în spitale din cauza scaunului din autobuz. Feroce. Așa că i-am zis și eu, foarte argumentativ și inteligent, deși suna cam ca un blestem strămoșesc:”Las’ că o să vedeți când o să fiți bătrân! Să vedem ce bine o să vă cadă să vi se vorbească așa! Eu sunt plătitoare a serviciilor de transport și sunt de acord ca el să stea acolo!”(a se admira și logica mea personală, dar sunt într-o perioadă în care umblu cu emoțiile la vedere!). El:“ Numai dumneavoastră sunteți de acord. Restul nu.” Chiar avea dreptate. M-am uitat în jur, crezând că o să am suporteri înfocați, dar nici vorbă. Nimeni nu zicea nimic! Niște ticăloși cu toții! Indiferenții planetei! “Trebuia să muncească, nu să tragă mâța de coadă pe ajutor social!”. Eu (sarcastică):“ Poate n-a avut atâta noroc ca dumneavoastră!”.

M-au înnebunit toți revoltații care socot că oricine e pe ajutor social e un ticălos care atentează la siguranța națională. Nici nu mai pot să-și ducă viețile lor fericite și îndestulate din cauza nenorociților care sărăcesc biata țară stând pe ajutor din partea statului. Ăia sunt problema României.

Apoi, din păcate a trebuit să mă dau jos că ajunsesem. Am socotit bătălia câștigată oarecum, pentru că, în timp ce se certa cu mine, Mitică l-a lăsat în pace pe bătrânelu’ și s-a deplasat spre spatele autobuzului. Am tras un ropot de plâns după, dar scurt, din preaplinul inimii, pentru toți moșuleții planetei, pentru părinții mei ajunși și ei bătrâni și dispăruți, pentru mine, când o să fiu bătrână și vai de capul meu într-o lume ce nu respectă bătrânețea. Apoi m-am felicitat singură. Mi-am revenit. Ce e mâine, e mâine. Dar azi?! Mă voi arunca în luptă pentru orice moșuleț. Am uitat să spun că bietul om batjocorit s-a luminat când am sărit în apărarea lui. Sper că i-am făcut ziua mai frumoasă. Și dobitocului mai rea!

Două persoane din autobuzul acela aveau opinii foarte clare. Dar opiniile celorlalți unde erau?! Cine erau restul călătorilor? Erau oameni?! Vreun soi de roboți dezumanizați? Cu celularele în mână și cu privirea goală.

Ce nepăsare atroce ne stăpânește de nu mai reacționăm când cineva mai slab e năpăstuit?! Ce fantoșe fără suflet suntem?! Pentru prețul unui bilet de autobuz, ne călcăm în picioare demnitatea, bătrânii, ne anihilăm emoțiile și retezăm din rădăcină orice urmă de simpatie pentru cei suferinzi. C-așa e drept. Ce e drept?!

Dreptate din asta nu-mi trebuie.

Cambridge- în căutarea zenului

Ne-am gândit să o luăm înaintea celui de-al doilea val al pandemiei care se îndreaptă spre noi. Urcă în Europa, urcă și în Anglia, crește ca un val care vine dinspre nord spre sud, dinspre est, spre vest. Să o luăm doar puțintel înainte și să mai vedem ceva, să mai căutăm nițel zen-ul. O privire pe hartă s-a lăsat cu unanimitate de voturi. Cambridge să fie.

O călătorie de 45 de minute în minunatul tren, trenul cu pricina, de care încă nu m-am plictisit. Nici nu aveam cum după numai două călătorii. Am avut totuși o mică nemulțumire. Spiritul românesc, anihilat prima oară din cauza entuziasmului nespecific, a scos capul și s-a înfiripat într-o critică măruntă, mărunțică de-a dreptul. Erau 24 de grade afară, de ce papură vodă trebuia să fie aer condiționat în tren?! Englezii ăștia, cum spuneam, sunt foarte rezistenți la frig, eu tremur în geacă, ei pe plajă, eu tremur în tren, ei în tricouri își șterg fruntea de transpirație. Dar în rest am fost mulțumită de condiții. Măsuță, curățenie feroce, liniște, viteză, mi-am tras fermoarul la geacă și am încercat să nu mai caut nod în papură.

V-am spus cum lupt clipă de clipă cu spiritul românesc de cârcotaș al lumii?! Mereu am fost bună la învățătură, așa că m-am trezit premiantă și la învățăturile strămoșești. Transmise din tată-n fiică. Dacă sunt la piscină, de exemplu, în minunatul complex în care locuiesc, dăruit cu spa si alte cele, primul gând care mi se aprinde felinar în cap e: “Ia te uită și la asta, cum nu stă pe banda ei!”. Sunt maxim patru persoane odată la piscină si fiecare înoată pe o bandă imaginară, nu sunt delimitate. Eu nu știu să înot, doar dau din aripi pe acolo, dar banda mi-o văd imediat. La milimetru. Orice încălcare a ei mi se pare o încălcare a legislației internaționale. Mi se înfiripă iureșul drept în moalele capului, gata să țâșnească în explozie de aburi spre tavanul plăcut pe care alunecă luminițe de liniștire. Bineînțeles că al doilea gând e cel reparator, imediat. “Termină cu prostiile, îmi spun, nu e treaba ta.” Mă liniștesc, câțiva centimetri de apă nu sunt o bătălie de purtat. Sau pe stradă, unde frecvent mi se agață privirea de câte o excentricitate:“Uite-o și pe aia cum e îmbrăcată!”, replică urmată rapid de “Nu e treaba ta. Stop.” Și tot așa. A început să funcționeze. Mă gândesc dacă să brevetez această metodă de debuclare mentală. Lupta ancestrală dintre drăcușorul cel rău și îngerașul cel bun. Rezolvată.

Dar uite, am ajuns la Cambridge. Ne dăm jos din plăcutul și răcorosul tren (eu și rezonanța mea pozitivă, da!) și o luăm pe străzi. Orășelul (așa mi se par toate acum după Londra, nu se poate altfel!) ne întâmpină cu un aer anume. Îmi ia câteva minute să-mi dau seama despre ce e vorba. Fiind specialist profan și în asta (nu știu dacă se pot alătura cei doi termeni, dar eu i-am alăturat pentru că mă definesc perfect), recunosc imediat când simt parfumul indescriptibil al fengshuiului. Orășelul e așezat pe loc cu fengshui. Armonia e dulce și atotcuprinzătoare.

Prima oprire e la grădina botanică. La poartă, în timp ce Alex plătește mă gândesc de ce oare mai intrăm noi la încă o grădină de acest gen. Doar am văzut destule. Recunoașteți tiparul, nu?! Același. Cârcotașul șef în acțiune la Cambridge. Dar apoi gândul nefericit îmi dispare de la sine. Locul e minunat. Picătură cu picătură cade asupra mea de sus și mă învăluie într-o peliculă de frumusețe, zen, zen și claritate albă, curată. Grădina de lavandă și trandafiri, grădina de iarnă. Ce potrivire măiastră de argintiuri, verde adormit în gheață și izbucniri bruște de roșu și auriu.

Totul curge fluid și parfumat, bate vântul a mov și a ierburi, a toamnă și a septembrie, bate a lumină și a dulceață de mere. Nu-mi pot stăvili instinctul de culegător și pun în poșetă două mere cucuiete, căzute din pomul rotund, plin ochi de rod și culoare. Trecem pe lângă lacuri mititele, uite un curs de pictură unde doamne în vârstă pictează fiecare în variantă proprie, e de mirare cum își petrec aici oamenii anii de pensie! Oare cum e să stai pe malul verde, cu rățuște și lebede, cum e să ai în față un copac uriaș cu frunze roșii ce se oglindește plin și fengshuian în apele alunecând oglindă peste oglindă și să pictezi?! E atât de zen, încât aproape că nu pot cuprinde. Dar îmbrățișez totuși speranța întreagă, cu lumina ei rozalie cu tot. Poate, cândva voi picta și eu. Fără talent, dar ce importanță are?!

Trecem pe lângă arbori uriași de sequoia, conuri neobișnuit răsucite în spirale străvechi se odihnesc presărate prin iarbă, culeg câteva, normal, și le pun în poșeta care devine din ce în ce mai grea. Aș culege și niște lavandă, dar nu pot să mă pretez la așa practici nemernice. Acesta e un loc care te ridică deasupra condiției tale mărunte. Simți așa o elevație, o scuturătură, o înălțare care are loc în ciuda voinței tale limitatoare.

Un aer de frumusețe veche și elegantă transpare din clădirile uriașe în stil gotic, sumbru cenușii, unde învățătura e exact la locul ei, în exact locul în care trebuie să fie. Flori gingașe și viu colorate stau lipite de ferestrele subțiri și înalte, umplând anticul de viață și freamăt. Dându-i un impuls spre real, spre viața din portocaliu și galben. Autenticitate și plăcere dulce, răvășitoare.

Întregul orășel respiră în istorie și totodată în confortul modernității. Străzi lungi, înguste, doldora de buticuri, tradiții de familie, terase mici, cu un aer franțuzesc sau chiar italian, printre catedrale si universități atât de impozante că te ia cu leșin.

E ca o cutie cu brizbrizuri: gotice (dantelate la greu, cu mici monștri înspăimântători ce te privesc cu ochi străini și goi atârnați de frontoane), savante (cu tot felul de ceasuri de lună, de soare, de vânt, construcții complicate din care eu nu am înțeles nimic), fengshuiene (cu bărci lunguiețe alunecând grațios pe canale și copaci cu trunchiul făcut parcă din frunze de toamnă, lipite cu grijă una peste alta). O cutie cu minuni, din care, când ridici capacul, răsare o lumină dulce, ușor movulie ca lavanda și la fel de parfumată, sunete cristaline de canale venețiene, clipocit de apă și de înțelepciune. E ceva aparte de jur împrejur, o dorință de cunoaștere care bate din palme în fața tuturor, trezindu-i din amorțeală. Un domn în vârstă intră în vorbă cu Alex și analizează amândoi minunile ceasului albastru ce-și învârte axele în funcție de stele și istorie, un cerșetor oarecare pare aproape stilat prin eleganța degetelor lungi alunecate printre filele cărții pe care o citește. Pare departe, într-o altă lume.

Cambridge e genul de loc construit în mod genial deasupra unui creier uriaș și toate sinapsele de la suprafață sunt strâns conectate, făurind o Casă a cunoașterii care te protejează de tumultul deranjant al lumii, te ajută să înveți, să știi tot ce ai nevoie să știi. Te aspiră în bucla-i albastră și te învață cum să aspiri mereu spre albastru. Blând, cu dulceață nespusă, inevitabil.

E un loc bun, un loc cu fengshui, un loc pe care poți să-l iei cu tine când pleci mai departe.

Lili (în timp ce scrie despre Cambridge, simțindu-se mai deșteaptă ca de obicei, aplică un chestionar ad-hoc):- Ale, ce ți-a plăcut cel mai mult în excursia noastră?

Alex (scos brusc din ale lui, e năuc și realizează cu întârziere ce importanță au cuvintele pe care le rostește, ele urmând a fi imortalizate pe veci în blogul lu’ silly mum):

- Ce mi-a plăcut?! Hm, liniștea, culminată cu, aaaa, ba nu, împletită cu aerul de intelectualitate.

Cri (care șterge praful, în timp ce nevastă-sa scrie, sare agil la fileu): - Împletită în două sau în patru?!

Alex (nebăgându-l în seamă, ca un lord adevărat ce este ): - Freamătul vieții. Aerul era clocotitor, vibrant printre clădirile alea frumoase vechi de peste 800 de ani.

Cambridge, vechi și viu, totul laolaltă. Frumusețe și măreție în majuscule.

Vandra prin Londra

La metrou, birjar! 2

Sâmbătă

Ale deschide ochii și primele lui cuvinte reflectă stresul maxim în care trăiește de câteva zile, de când i-a început vacanța și au sosit scaieții cei iubitori:

„Am visat că tata era șeful departamentului de IT și îmi spunea țipând să vin devreme la muncă!”

Trei ore mergem de-a lungul lui Portobello Road și tot nu terminăm. Odată cu noi, mulțimi fericite de oameni curg continuu pe lângă tarabe, într-o nebunie totală a produselor de vânzare. Nu am mai văzut așa ceva.

Pălării, tarabe cu lupe, cu ștampile, cu scaune de bicicletă, brioșe dichisite, pitite într-o patiserie delicioasă, porțelanuri fine de ceai, de o frumusețe gingașă, antichități, mărgele și lâneturi scoțiene, înghețată, șaluri indiene de cașmir, parfumuri orientale, tot felul de chestii care nici măcar nu știu ce sunt, sucuri tropicale proaspăt stoarse și servite în cochilii de ananas sau de cocos. Din când în când îl pierd pe Cristi, care rămâne holbat la câte ceva minute în șir. Îl aștept răbdătoare, încercând să mă decid asupra street food-ului – o tentație năucitoare, îmi lasă gura apă! Varietatea nesfârșită îmi blochează cu succes alegerea! Oare să îmi iau mâncare thailandeză? Chinezească? Japoneză? Indiană? Mexicană? Și așa, la nesfârșit. Mereu amân, poate la taraba următoare, căci acolo cine știe ce se găsește. Dacă ratez cea mai tare mâncare din toate timpurile mele?! Bărbătește, Cristi a mâncat deja, un lebărwurst vienez cu tot felul de sosuri și ceapă marinată, dar eu, eu ce mă fac?! Finalizez sorbind un suc proaspăt și rece de ananas și fructe roșii direct din cochilia fructului. Bun și ăsta, că era să leșin de deshidratare și de chinul indeciziei. Dă-o-ncolo de mâncare!

Cu capul vuind și clătinându-se sub povara stimulilor, ne adăpostim în răcoarea binecuvântată a unui mall. Respirăm adânc și încercăm să ne restauram circuitele.

Li (tânără și neliniștită): - Ce facem mâine? Mergem pe Oxford Street?

Ale (în alertă): - Tot 28 de grade sunt.

Cri (disperat): - Ce?!! Vrei să mor la jumătatea nenorocitei de străzi?! Nu, nu, nu merg. Acum mă lăsați, mă duc la magazinul de parfumuri să mă refac.

Și Cri ne părăsește brusc, cufundându-se în lumea bețigașelor mirositoare și a testerelor, al căror parfum și-l împrăștie peste tot pe haine, terapie antistres. Când ni se alătură, miroase ca o drogherie și pășește ca un șeic arab. Ptiu!

Duminică

Breakfast la pub. Clătite delicioase cu sirop de arțar, ce împrăștie un miros divin. Călătorim jumătate de Londră ca să ajungem la T.K Maxx, unde ne învârtim ca găinile bete printre țoalele de firmă, vrând să le cumpărăm pe toate. Urmează Oxford Street. Buzunarele ne sunt goale, asa ca nu mai avem ce pierde.

Ale (întinzându-mi un lichid verde, ca de alge): - Mamă, gustă asta!

Li (oare asta e răzbunarea?!): - Hm, hm, nu-mi sună bine cum arată!

Ciudățenii, șuvoi neîntrerupt de oameni. Pe o stradă laterală, mare veselie. Festival Magnum. O coadă imensă, se oferă gratis înghețată, afișe colorate peste tot. Nu îmi vine să cred. Se dau înghețate miilor de oameni. La nesfârșit. Aș sta la coadă, românul educat din mine își spune cuvântul (educat la cozi, vreau să spun), dar Alex se uită urât la mine și părăsesc cu inima îndoită coada șerpuitoare. Chiar mergea repede, zău așa! Cum am putut să ratez un asemenea chilipir?!

Vitrinele strălucitoare ale magazinelor se înșiră una după alta, toată firea cumpără și cumpără, se cumpără întruna, la nesfârșit, o amețeală ireală ne cuprinde, suntem furnici și furnicuțe, nu mai suntem identităti separate, doar firicele din același mecanism. Mergem în șir indian, ciocnindu-ne bezmetici unii de alții. Tresar, brusc readusă cu picioarele pe pământ. La un colț de stradă, un acordeon, „Valurile Dunării”. Cântecul plutește preț de vreo zece metri pe deasupra zumzetului londonez. Creează un pic de deal și de vale. Un pic de ozon.

Cri (privind spre zecile de bărbați cu figuri resemnate, care se preling pe lângă ușile marilor mărci, zăcând în așteptare, poate pentru ore): - Victimele!

Hyde Park.

Nu știu cum, dar nimerim exact în the Speakers’ Corner. Absolut fenomenal. Incredibil. Sunt cel puțin zece puncte centrale, unde oratorii perorează urcați pe tot felul de scăunele ce îi înalță doar cu vreo două capete deasupra celorlalți. Dezbat. Tot felul. Mă strecor curajos prin mulțime și ascult. Despre educația modernă, aha, despre agresiune, despre rolul femeii, terorism, spaimă, toleranță. Un domn venerabil, la costum și papion, deși e atât de cald, vorbește despre Jesus, dar e înconjurat de vreo 30 de mohamedani, care zâmbesc, râd, strigă Alah, îi dau replici usturătoare. Netulburat, el predică mai departe, vocea lui răsună puternică și clară. Nu simt nici o urmă de amenințare, pericolul nu își are casa aici. Niște africani încearcă să atragă publicul bătând în tobe mici și dansând. Îmbrăcați elegant, fac mișcări largi cu mâinile, ca niște păsări uriașe, caraghioase. Pășnicie.

Alunecăm de-a lungul aleilor marelui parc, prin petece de peisaj ce se schimbă continuu, variind gradul de fascinație. Adulți în toată firea, pe role, dansează în grup, pe muzică rock. Într-un mic templu se cântă și se dansează Hare Krishna. Indienii, dar și cei atrași de incantațiile pline de viață și-au lăsat încălțările în iarbă și se leagănă în armonie deplină. Nu ai cum să te ferești de ritmul obsedant. Un negru își învârte fericit fetița cârlionțată, un indian bătrân îi arată mișcările străvechi unui nepoțel cu pălărie și cravată.

Ale:- Cât mai aveți pe Oyster?

Cri: - Vreo 19 lire.

Ale: - La cum umblați ca nebunii, eu zic că mai aveți sub 10.

Cri: - Facem pariu că mai avem peste 15?

Ale: - Facem. Pe ce?

Li (făcând o mișcare de-a dreptul curajoasă): - Dacă câștigă Cristi, îți cumpărăm cuvertură și perne noi.

Ale (simțindu-se atacat de regină): - Hm, hm. Și dacă câștig eu?

Cri (decis să se sacrifice): - Ne faci și tu ceva rău!

Suntem pe scările rulante ce ne scot la lumină. Urcăm hipnotic, amețind ușor, clătinându-ne în ritmul jazz-ului ce răsună din burțile metroului. Pe partea opusă, un englez simpatic râde în hohote și ne întinde mâna, pe rând, în timp ce se intersectează cu noi. Batem teatral Hi-5 și ne veselim, căci aceasta a fost o zi tare bună! Cu adevărat o zi bună pe planeta Pământ!

Cui îi mai trebuie trăsură și bulevard, când are metrou și subterane?! Eu sunt perfect mulțumită cu noua variantă!