Bogatul spital englez

Înainte de a părăsi România am tot studiat sistemul medical din Anglia, încercând să înțeleg ce mă așteaptă. Încercând să văd cum urma să sparg blocada și să mă introduc în sistem, eu, o biată emigrantă fără nici un ban. Și chiar fără nici o slujbă. Cercetările le-am făcut pe google, unde altundeva?! Părerile erau împărțite. Sistemul, NHS-ul era gratuit, dar existau și asigurări de sănătate. Hm. Unul dintre cele mai bune din lume, dar o grămadă de români se plângeau pe forumuri că au stat cu orele prin sălile de așteptare și au fost tratați numai cu paracetamol. Dubios. Că pentru o vizită la specialist trebuie să aștepți șase luni. Adică faci o criza de fiere și ajungi la ecograf după ce ai dat ortul popii. Dar totuși spitalele sunt nemaipomenite, doctorii buni, tratamentele inovatoare sau standardizate. Ce mai calea, valea, nu mai știam ce să cred și aveam senzația că urma să joc alba-neagra și să trag ce loz oi trage. Urma să joc chiar cu sănătatea mea. La ruleta rusească. Oricum, mi se părea dubios de-a dreptul să îmi permit să cred că au să se ocupe de mine așa de-aiurea, fară nici o asigurare. Nu eram obișnuită să cred ceva pozitiv despre puterile statului și despre orice posibilă dorință a lui de a-și ajuta cetățenii. În cetatea mea statul fluieră privind în altă parte când vreun cioban mioritic cade la pământ atacat de vrăjmașii lumii și ai vieții.

În concluzie, prevăzătoare, mi-am făcut toate vizitele medicale înainte de a pleca, la clinici private, tomografii, examinări și analize. Private pentru că nu aveam de gând să mă rog în genunchi la sistemul de stat și nici nu aveam timp pentru asta. Mi-am adunat, ca o furnică, tratamentul pentru un an de zile, spunându-mi că după un an fac o vizită în România și îmi refac proviziile. Chiar mi-am făcut programări în Cluj pentru anul 2021. Apoi, bine blindată și înfășurată în mantia fermecată a pilulelor albe, am plecat spre țări străine. Ca o pasăre călătoare un pic nebună. Cu inima strânsă. Că așa-i omul, nu știe ce-l paște după colț. Iar aici era ditamai colțul. Puteam să dau cu capul rău de tot și chiar să dau colțul. Plus că văzusem prea multe filme americane cu spitale și asigurări. Unele din preferatele mele.

După ce am stat liniștită vreo săptămână, să-mi revin după traumele drumului, am purces la atac. Din frumosul living înflorit în lumina răsăritului, zâmbind către pozele părinților mei, care mă veghează de pe un raft cu propriile lor zâmbete, am intrat pe google, m-am logat la clinica arondată zonei și am completat formularul. Am apăsat pe butoul de trimitere. Apoi am așteptat.

În mai puțin de 24 de ore am fost sunată să mi se mai ceară informații și să fiu rugată, da, ăsta e cuvântul, rugată să merg la clinică pentru a-mi duce dosarul medical. Din fericire tradus în România de către prevăzătoarea de mine. Zis și făcut. Au urmat mai multe telefoane. Doamna doctor vrea să mai fac o analiză, care lipsește la dosar. Sunt liberă în data cutare, îmi convine ora? Eu, da și da. Că doar nu eram nebună să zic nu. Am primit apoi email cu programarea și un mesaj telefonic să nu uit de ea.

Cu șapte minute înainte de ora fixată am sunat la interfonul clinicii. O asistentă drăguță m-a întâmpinat din ușa cu “my lovely” și așa a ținut-o până am plecat. Eram “minunata” ei, chestie spusă cu accent dulce englezesc, cu silabele rotunjite și încărcate de farmec și bună dispoziție. Nu pot să descriu plăcerea pe care am simțit-o în tot timpul consultației, respectul și prietenia pe care le-a revărsat asupra mea ca un șuvoi cristalin de voioșie și dulceață. La un moment dat, printre “my lovely” și zâmbete am vrut să mă ciupesc până la sânge să văd dacă sunt trează. Pur și simplu mă simțeam brusc transformată într-o minunată a lumii și mie însămi nu mi se părea că sunt reală. Prea eram de soi. De viță regală, sânge albastru curat. Eu!

Am plecat după o ultima revărsare de drăgălășenie, urându-ne reciproc și entuziast să avem o zi bună în continuare. Am ieșit din clinică și am izbucnit în plâns. Avusesem cea mai minunată „recoltare de probe” din viața mea. Cristi s-a speriat, “De ce plângi?!” “De frumusețe și povara indescriptibil de dulce a frumuseții”, i-am răspuns printre suspine. Cred că a luat-o ca pe o manifestare a temperamentului meu artistic, uneori exagerat de sensibil.

După această analiză, un alt telefon de la clinică. Am fost trimisă la un specialist de la Spitalul cutare roial, doresc să merg?! Daaaa. La toate răspundeam da. Cum să nu?! Mă duc peste tot. De bună voie și nesilită de nimeni. După două zile, a sosit prin poștă un plic cu programarea. Pe numele meu. Plus email și mesaj telefonic. Cu aceeași programare. Nici să fi încercat cu tot dinadinsul nu puteam să uit. Mai ales că toate mesajele au fost repetate chiar cu o zi înainte de ziua cu pricina.

Și iată-mă în fața unui mare spital londonez, cam tremurând, căci la ultima verificare pe care mi-o făcusem eram tot o emigrantă fară slujbă și cu sănătatea în posibile pioneze. Doar posibile, dar nu se știe niciodată. Ale vieții valuri. Mă pipăiam în detaliu și eram doar o cenușăreasă. Nimic altceva.

Momentul adevărului. Intru, cu masca bine instalată pe figură. Doi paznici care mă roagă să mă dau cu dezinfectant. O zonă mare cu cinci ghișee unde poți cere informații. Sunt îndrumată spre etajul unu, un sistem în lanț, plin de zâmbete și de amabilitate, mă simt că o ștafetă victorioasă predată de la unul la altul până ajung în sala de așteptare. Stau pe un scaun cu urechea ciulită să nu-mi pierd numele în caz că va fi strigat într-o varianta ultrastâlcită de să nu-l recunosc nici eu. Pe un perete, un anunț: “Ne cerem scuze dacă așteptați. O programare poate să se decaleze cu maxim 15 minute.”

Hm, s-o văd și pe asta. Intru în bucla mentală cu care sunt atât de obișnuită. Așteptarea. Odată am așteptat 5 ore la o clinică unde aveam programare. Liniște, curățenie, impecabil. Doctorii nu au halate, sunt îmbrăcați obișnuit, din când în când iese câte unul, ia fișa din mâna asistentei și strigă câte un nume. Exact 12 minute am așteptat. O doamnă doctor plină de amabilitate îmi pune întrebări, se uită peste foile mele medicale, o rog să vorbeasca un pic mai rar, încă nu m-am obișnuit cu dialectul londonezilor și își cere mii de scuze. Culmea! Aici lumea spune întruna „sorry”. Câte scuze pot să-și ceară pentru orice, te doare capul tău de războinic încercat din greu în bătăliile cu strigăte și nervi. Desfășurate pe meleagurile natale. Unde propriul meu medic, la care mergeam de jumătate de an a urlat la mine să nu mai îndrăznesc să vin la ea fără programare. Și că nu-mi face analizele pentru operația care avea loc peste două zile. Nu vrea să mi le facă și gata. De ce nu mi-am făcut programare pentru analize? Degeaba îi spuneam că abia cu o seară înainte fusesem anunțată de la Cluj să mă prezint la operație. Lupta s-a terminat când am urlat și eu la ea că are un caracter infect. Apoi am bocit, dar am învins. Frumos. Bătălii cu pumnii și picioarele, cum vă spuneam.

Îmi revin, mă scutur, sunt în fața acestei doamne doctor din Londra, care îmi spune “sorry” și îmi vorbește cu atâta blândețe. În cele din urmă îmi recomandă un anume tratament. Dar, ca să fiu eu sigură, merge să se sfătuiască cu echipa. Și s-a dus, lăsându-mă cu gura căscată. Eu nu avusesem nici o nesiguranță. S-a întors, zâmbind mulțumită, echipa era de acord. Dar dacă eu, totuși, sunt încă confuză, ea poate să convoace o echipă medicală și încă un set de analize ca să mă limpezească. Abia am reușit să mă adun laolaltă în urma șocului profund indus de propunerea ei aberantă și să grăiesc în frumoasa limbă englezească (nu londoneză, să se înțeleagă!) că sunt foarte limpede și am deplină încredere. Și chiar aveam. Apoi m-a și consultat. Nu s-a grăbit deloc. M-a rugat să îi pun întrebări, orice doresc. M-am simțit ca la școală, ce naibilui de întrebări să pun, nici un alt doctor nu mă mai rugase așa chestie ciudată. Cu ultimele rămășițe de inteligență, am întrebat-o când voi face următoarea ecografie. Exact peste un an, a zâmbit ea dulce. „V-am programat deja.” Sfinte! ”Și cum procedez?!”, m-am bâlbâit uimită, aproape nemaiștiind să adun silabă lângă silabă. „Doar veniți aici la recepție și vă spuneți numele”. Peste un an!!!! Îmi spun doar numele!!! În cele din urmă am plecat, cu ea conducându-mă pe culoar. Mă așteptam să se întâmple ceva negativ în orice clipă. Expectanța românească. Fatalitatea. Poate urma să mi se pună în brațe factura. Dar nu. Nimic. Totul gratis. Eu, proaspăt sosită din Petroșani, consultată în Royal Free Hospital. For free. Cu câtă amabilitate și grijă. O, la, la.

Ce înseamnă un spital bogat! Își permite să-i îmbrățișeze pe toți sărăcuții. Cum ar putea săracul spital român să facă asta?!

Acasă, am intrat pe contul meu de la clinică. Acolo era jurnalul meu medical. Puteam să studiez toate cele. Documente, ce spuseseră doctorii, analize. Și, proaspăt sosită, trona scrisoarea medicală din ziua respectivă. Am citit-o cu grijă. Dacă aș fi fost o persoană mai slabă de inimă aș fi lăcrămat ca în fața unei scrisori de dragoste. Începea foarte reverențios cu „Am consultat această lady ...” Lady. Eu eram aceea. Era o scrisoare lungă și detaliată care m-a umplut de mulțumire veșnică. Era clar că ne înțeleseserăm foarte bine. Știa totul despre mine și înșirase povestea de-a fir a păr. „Good job”, mi-am zis. Și acum ce mai urmează?

În ziua următoare, nerăbdătoare mi-am consultat din nou jurnalul de la clinică. Ca pe o carte fascinantă de călătorii. Înnebunisem. Aveam ca program de lectură zilnică propria mea sănătate. Hei, chestie nouă. Apăruse rețeta mea, prescrisă de GP. Adică de medicul de familie, la recomadarea specialistului. Măi să fie. Am dat click. Mi-a apărut mesaj. În două zile puteți să vă ridicați rețeta de la farmacia cutare. Gata, sunt în sistem. În decurs de aproape două luni intrasem în sistemul medical britanic.

Primită cu grație și cu „my lovely”. Numită „lady” și tratată cu respectul cuvenit.

Ceea ce mă nedumerește complet și definitiv e că nu am dat nici o ciocolată. No bribe. Nici o mită, mai pe românește.

Asta chiar mă zăpăcește. Rău de tot.

Și ce o să fac acum cu toate abilitățile mele de încercat războinic carpatic?! Aici, în țara lui „Sorry”???

Superputerile subconștientului

„Everything you can imagine is real.” (Pablo Picasso)

Am avut un moment plin de beatitudine zburătoare, simțeam că sunt bine, că trăiesc din plin momentul, că pot să fac asta, că sunt calificată cu diplomă. Emisă de Oxford University. Luată de entuziasmul marilor descoperiri și trăiri, am vrut să fac o supă de pui cu găluște. Ah, ce poftă îmi era. Știți, gustul acela nemaipomenit al supei fierbinți și aromate, în început de toamnă, cu ploi și griuri și vânturi p-afară, de-o fierbințeală care parcă îți unge toate rotițele, le deznoadă și le reasamblează, echilibrându-le cu miere de suflet și plăcere. Ei bine, am scos carnea din congelator, neînțelegând prea bine ce era în pachetul înghețat, am aruncat-o în oală, legume, tra la la, și am așteptat până au fiert toate. Cu mine primprejur în pași de dans african. Fericită în mod absurd pentru supa mea de pui.

Felul în care îmi lucrează capul acum e foarte interesant. Gândește cu putere prezentul, convins mie-n sută că va avea exact ce realitate vrea, conform dorințelor subconștientului. Regele absolut. În mod evident, tocmai m-am îndopat cu încă o carte despre puterea subconștientului de a modifica realitatea. I-am dat “pa și la revedere” conștientului enervant și neîncrezător și am făcut temenele n fața subconștientului celui înțelept. Dragul de el. Bombonică de bombonică. Pe lângă asta, am făcut și supa de pui. Cum v-am zis.

Bolborosea oala iar eu nu simțeam nici un miros. Nu, nimic dubios. Doar aburii fâlfâitori ai delicatei supe de pui. Când să strecor carnea, îmi zic, hai să gust să văd dacă e fiartă. Gust, scuip în chiuvetă. Îmi frec limba cu un șmirghel imaginar. Sar dezmembrată prin bucătărie, lovită brusc de gustul si mirosul pregnant până la leșin. Era carne de miel! Noooooo! Urăsc carnea de miel. De obicei mirosul mă omoară. Dar nu și acum. De unde rezultă că puterea subconștientului meu antrenat e cu adevărat mare. A modificat toate percepțiile mele. Voiam supă de pui?! Supă de pui am făcut. Nu am simțit nici o aromă dubioasă și perversă! Nu am văzut ce carne era!!! Ochelari de cal și peste ochi și peste nas. Din păcate, puterea subconștientului nu a mers până acolo încât să modifice mielul în pui sau măcar să mă facă să pun mâna pe un pachet de carne potrivit. Păi ce treabă e asta??!! Trebuie să mai exersez, evident. Tre' să îmi cultiv în continuare această superputere. De aici se pot naște multe întrebări posibil controversate. Dar nu le bag în seamă în mod premeditat. Când își bagă conștientul coada nu ajungi departe.

A apărut Cristinelu’ în bucătărie și a zis superfericit și cam șocat, duios și lacrimogen: “Miroase a miel! Ai făcut miel pentru mine?!” El e înnebunit după miel. “Daaa”, am răspuns, “ți-am făcut ciorbiță de miel! Numai pentru tine.” Căci cine a mai auzit de supă de miel cu găluște??! Și oricum, nu aș fi putut să o mănânc cu gustul acela pregnant de oaie imatură și creață. Am comutat supa în ciorbă cu viteză și Cristi nu contenește să-mi mulțumească și să spună ce bună e. La fiecare înghițitură dă ochii peste cap de plăcere și cred că simte cum iubirea mea îl învăluie cu arome pregnante de miel și tarhon.

Nu m-am lămurit încă cu subconștientul meu. Oare chiar va raspunde antrenamentului feroce?! Mă mai străduiesc. Nu de alta, dar e vital, zău așa. Pe baza lui tre’ să fac o grămadă de chestii, să mă adaptez la tot felul de situații, pe baza lui trebuie să fiu fericită. Poate nu am înțeles eu bine problematica?! E și asta o varianta. Dar cine o bagă în seamă?!

Poate asta e superputerea mea. Să mă descurc și să fac ciorba de miel, când startul l-am dat cu supa de pui. Să mă descurc în Olanda, după ce am vrut cu patimă să ajung în Italia. Hm. Complicat! Dar și mâine e o zi.

Eu și Picasso vom ajunge cu siguranță în ea.

Nici cât o ceapă degerată

Tocmai am terminat de citit “Arta magică a durutului în cot” și mi-am dat seama, fericită și încântată, că fac parte dintre iluminați (celelalte categorii fiind copiii și nesimțiții). În sfârșit sunt și eu o iluminată! E o senzație pură și nemaîntâlnită, savuroasă prin prospețimea ei. Mult am luptat să ajung la nivelul ăsta. Chiar am exersat toată viața durutul în cot (fără să-mi dau seama ce fac, așa o inocentă, draga de mine!), știam expresia chiar și pe franțuzește, ceea ce spune multe despre implicarea mea în subiect. “Je m’en fiche” îl completează strălucit pe “I don’t give a damn” (ca să nu folosim celelalte variante englezești care sunt absolut savuroase, dar nu pot fi rostite în public!) și ambele mi-au călăuzit pașii prin întunericul datoriilor față de societate și omenire.

Sunt o grămadă de lucruri de care îmi pasă încă (v-am spus că nu fac parte din categoria nesimțiților, zău așa!) și altele pe care nu dau nici o ceapă degerată. Lunga listă a celor care nu au nici o relevanță pentru mine explică limpede de ce tocmai mi-am permis să stau o oră cu ochii holbați la mișcarea norilor pe geamul mansardei, fără nici o grijă că-mi pierd timpul atât de prețios. Explică chiar foarte clar de ce lumea crede că sunt o zănatică cu capul în nori- aceiași nori- visătoare până la a intra cu capul în stâlpii vajnici de pe stradă, aiurită până la a mă împrăștia în mijlocul trotuarului din cauză că mă uit după curcubeie. Spre deosebire de alți oameni normali, dedicați și devotați (să nu uităm stresați!), eu am mult timp liber pentru mine, cu care fac ce vreau eu. E o adevărată rușine, dacă mă întrebați, cât timp liber am. Dar bineînțeles că eu nu simt decât satisfacție. O satisfacție rotunjoară și grăsuță, pufoasă și autosuficientă. Ceilalți pot fi invidioși sau critici și să mustăcească chiar acum tot felul de cuvinte nefericite, pe care nu vreau să le aud, dar eu cred că toți ar trebui să se elibereze din capcana ritmului Rock N Roll în care își trăiesc viața, gâfâind ca după un maraton de 100 kilometri, alergat zilnic. Sărăcuții! Doamne ferește, poți să faci poc pe drum. Și ce se va întâmpla atunci cu toate treburile presante și indiscutabil necesare pe care trebuia neapărat să le faci?! Toți ar trebui să își creeze niște supape de siguranță acolo, în creierul acela minunat și multitasking, să-și regăsească timpul pierdut aiurea făcând atâtea chestii utile, să îl cultive ca pe o plantă rară și gingașă, să îl țină îmbrățișat cu căldură la pieptul lor duios, în timp ce stau pe șezlong, sorbind o limonadă parfumată cu ghimbir și admiră alene dansul delicat al norilor. În timp ce savurează zona magică a inutilului.

Ca orice iluminat, simt nevoia să îi inspir pe cei din jurul meu, să le ofer un model în viață, așa că voi încerca să trec în revistă câteva din lucrurile de care mă doare în cot (lista completă mi-ar lua ani din viață și oricum nu dau nici o ceapă degerată pe chestiile perfecte și complete). Lipsa acestor lucruri din viața mea e salutară și benefică, o bucurie continuă, ceea ce îi doresc oricui. Dacă veți avea tăria de caracter să mă urmați (căci îți trebuie tărie, nene!), vă spun limpede că nu e ușor să fii iluminat. E chiar un job foarte greu, care cere un exercițiu de ani de zile.

Așa grăiește un guru iluminat ( o fi pleonasm?!):

1. Nu-mi pasă absolut deloc de completarea hârtiilor, dosarelor, hârtiuțelor, situațiilor, tabelelor și a altor bazaconii născocite de tot felul de funcționari zeloși și iubitori de formă (fondul este o noțiune care nu interesează pe nimeni pe aceste meleaguri!). Am hotărât cu mult timp în urmă că nimeni nu le citește, nimeni nu are nevoie de ele, nu ajută la nimic. Sistemul de învățământ românesc nu se schimbă în bine (cel puțin în ultimii zeci de ani nu s-a schimbat chiar deloc în bine!) pentru că eu completez situații cu numărul de absențe lunare, cu media claselor pe semestre, câte fete, câți băieți au luat note între 7-8,99, pentru că fac rapoarte de analiză și scriu în tot felul de registre. Tone de hârtii pentru nimic, nici măcar nu s-a uitat nimeni pe ele vreodată. Nimeni, niciodată nu s-a uitat prin dosarele mele în ultimii 30 de ani. Formă, formă, formă! Prefer să mă dedic fondului.

2. Nici de locul de parcare din fața blocului nu-mi pasă. Oamenii se sfărâmă de nervi dacă le ia cineva locul de parcare, ați observat asta?! Nu că ar fi locul lor privat, dar e de la sine înțeles că dacă l-ai ocupat cândva, demult, e al tău. Programul-buclă pavlonian din capul tău îți spune că acolo trebuie să parchezi. Că-i numai în capul tău, e o altă mâncare de pește. Și apoi vin tot felul de nenorociți care nu înțeleg ordinea firească a lucrurilor și îți ocupă locul. Să te ții stres, înjurături, spaime existențiale. Mă doare în cot. Întotdeauna se mai găsește un loc. Niciodată nu am rămas cu mașina neparcată, evident, nu?!

3. Ce să mai vorbim de small talk. Sigur că înțeleg nevoia oamenilor de așa ceva. Dorința lor imperioasă de a discuta despre cum vărul nevestei lui Gheorghiță, fiul vecinului din capătul străzii și-a schimbat culoarea casei în roz și a enervat jumătate de stradă. Despre telenovela turcească care a uimit țara și în care Yosuf o iubește pe Jasmin, care de fapt e mătușa lui, care de fapt nu știu ce și nu știu cum, despre noul model de blugi ( ăia care de-abia se mai țin pe picior, cu un model complicat și savant de găuri), care se poartă neapărat cu șosetele acelea minuscule și invizibile (vă dați seama că nu știu ce vorbesc!), despre cum se face ciorba de perișoare din moși strămoși. Înțeleg că oamenii se relaxează vorbind vrute și nevrute. Dar aleg să nu mă intereseze. Aleg să mă retrag din așa ceva pentru că mă plictisesc de moarte. Prefer să stau cu ochii-n soare și să visez de una singură la frumusețea ascunsă a lumii. În tăcere.

4. De asemenea, mă doare în cot de părerea vecinilor. A necunoscuților. Și a cunoscuților care se bagă în seamă. Nu mă interesează. Pot să creadă ce vor, când vor și în ce variantă vor. Nu m-am băgat în viața lor, nu am emis judecăți de valoare inestimabilă referitoare la viața lor privată, mă doare în cot de opiniile lor, de judecățile sau criticile enunțate la un colț de bloc sau la un colț de conștiință și bunăvoință. Să fie cât de români vor, să își dorească să crape și capra oricui, să morocănească și să bârfească. Eu sunt în lumea mea. Senină. Zâmbitoare. O lume cu zambiluțe zen.

5. Tot acolo și condițiile meteo. Zău așa, ce importanță are că mâine va ploua, va ninge sau va coborî nisipul saharian peste mașinile aflate în parcare?! Nu sunt agricultor, for Pete’s sake! Îmi petrec 90 % din viață sub acoperiș. Cu zeci de mii de ani în urmă, mai zic, peștera era destul de friguroasă, simțea omu’ nevoia să iasă nițel la soare. Dar să manifești și acum bucle mentale de om preistoric și, din apartamentul tău protejat contra fulgerelor, să te îngrijorezi pentru fiecare schimbare meteo?! Că vine grindina, că vine tornada! Păi și poți tu să le oprești?! I don’t care!

6. Îmi pun ochelarii de cal vizavi de durerea mea de călcâi. O perioadă destul de îndelungată mi-am dedicat multe minute și ore investigării durerii ascuțite din călcâi. Un pinten, au spus doctorii. Nu aveți ce-i face. Aoleu, nenicule, și cum mai umblu eu?! Un pinten de gloabă bătrână, dacă eram în zona întunecată. Unul de inorog, dacă reușeam să găsesc zona luminoasă. Așa că m-am hotărât să mă doară-n cot de călcâiul meu. Aveam mult de umblat în vacanțele mele de care îmi pasă inimaginabil, nu-mi puteam permite ca o durere oarecare să mă oprească. De când îi dau cu tifla, călcâiul se descurcă singur. Mai scheaună din când în când, copleșit de ascuțiș, dar apoi amorțește recunoscător și eu mărșăluiesc cu nesimțire pe trotuarele lumii. Sau cu iluminare.

7. O, dar nu îmi pasă chiar deloc de centenare. Oare ar trebui să spun că-mi pare rău?! Pentru că nu îmi pare. Nu înțeleg nimic, dar chiar nimic din sărbătorirea a 100 de ani de când a luat ființă orașul. Țara. Neamul. Mii de oameni care se îngrămădesc să sărbătorească, împiedicându-se prin gropile patriei, făcând poze minunate cu drapele și coloane mărșăluind eroic pentru a le trimite copiilor plecați pe alte meleaguri. Istoria noastră măreață, tam tam, o chichiță fericită de care ne agățăm pentru că viitorul are ochii holbați în depărtare, după nepoții pierduți. Care acum se nasc cu cetățenie engleză, italiană, suedeză sau neozeelandeză. Orașul meu e pe jumătate mort, aproape toți sunt plecați într-aiurea și ferestrele întunecate ale apartamentelor goale se chinuie să respire în pustietatea nopților, dar hai să sărbătorim! Găsim noi un centenar pe undeva! Nu, nici vorbă, nu dau nici o ceapă degerată pe tăierea panglicilor.

8. Dar ce ziceți de pantofii cu toc?! În urmă cu ceva timp, prin anii entuziasmați ai tinereții mele, am decis că nu pot să suport tocurile. Chinul de a le purta era mult prea mare, efectiv centrul de greutate îmi aluneca la vale și simțeam același gen de tortură pe care trebuie să-l fi simțit micuțele chinezoaice cu picioarele legate. Adio picioare lotus. Nu pentru mine. Ce ușurare! Să porți pantofi comozi, plați, în care degetele se lăfăie ca lopoșelele de broască, nelotusate și nestresate. Adio frumusețe și eleganță feminină, bun venit comfortul meu drag, bun venit draga mea libertate a exprimării. Liberul arbitru tre’ să-ți folosească la ceva în această viață.

9. Mă doare în cot (aoleu, era să scriu altă expresie!) și de fondul de ten. Și alte farduri. Adevărul adevărat e că nu am nici cel mai mic talent în fircălirea feței! Și dacă încerc să pun un creion albastru pe sub ochi, o dungă iese mai groasă, una mai strâmbă, apoi uit și dau cu degetele, în încercarea de a limpezi realitatea (știți cât de neclară e uneori!), așa că nu vă puteți închipui cu ce ușurare am renunțat la orice fel de practici irositoare de timp! Dimineața îmi folosesc ora câștigată astfel bând cafea, ascultând muzică și jucând bile. Ce poate fi mai înviorător?! Simți cu adevărat că trăiești.

10. Ultimele, dar nu pe ultimul loc: relațiile false. Ar putea să șadă chiar pe primul. Ca nebuna pe tron. Cât timp pierdut cu tot felul de zâmbete strâmbe, măguliri rânjite și tertipuri manipulative. Contractul social își șoptește întruna mantra: “Fii politicos, fii sociabil”. Să stai ore întregi cu oameni pe care nu-i placi defel, să-i asculți debitând tot felul de chestii inepte, să-i asculți cum te caracterizează și cum te definesc conform măsurii lor, să le vezi limitările și să le suporți pentru că “așa e frumos” și “așa se cade”. Să le asculți lăudăroșeniile sfruntate, să vezi cum orice subiect se răsucește spre persoana lor, e vorba întruna despre ei, ei și numai ei, să-i vezi cum se uită la tine, nu ca să te vadă pe tine, ci ca să-și vadă reflexia în ochii tăi. Nu am putut să suport niciodată chestiile astea și de obicei m-am fofilat cu mai mult sau mai puțin succes din ele. Cu din ce în ce mai mult succes pe măsură ce iluminarea m-a luat în brațele ei. Nu pot să sper decât că, până la urmă voi ajunge la adevărul complet al relațiilor mele. Fără fake-uri. Mă rog, s-ar putea să fiu nevoită să mă retrag pe o insulă pustie ca să reușesc asta, dar ce e rău în a locui pe o insulă pustie?! Cu marea albastră de jur împrejur. Atotprezentă. O, da!

Cum ziceam, acestea sunt doar primele zece elemente din niște liste foarte lungi, nu are importanță câte altele mai sunt, importantă este ideea de bază. Aceea a holbatului liniștit pe fereastra mansardei, spre cerul imens și plin de nori, gânduri, fluturi. Aceea a tihnei dulci și atotcuprinzătoare în care poți să simți însăși iluminarea lumii. În care poți să simți cum tu, fir de nisip, strălucești în sclipirea mai mare a luminii și a frumuseții.

Aceea a încetinirii timpului.