Nici cât o ceapă degerată

Tocmai am terminat de citit “Arta magică a durutului în cot” și mi-am dat seama, fericită și încântată, că fac parte dintre iluminați (celelalte categorii fiind copiii și nesimțiții). În sfârșit sunt și eu o iluminată! E o senzație pură și nemaîntâlnită, savuroasă prin prospețimea ei. Mult am luptat să ajung la nivelul ăsta. Chiar am exersat toată viața durutul în cot (fără să-mi dau seama ce fac, așa o inocentă, draga de mine!), știam expresia chiar și pe franțuzește, ceea ce spune multe despre implicarea mea în subiect. “Je m’en fiche” îl completează strălucit pe “I don’t give a damn” (ca să nu folosim celelalte variante englezești care sunt absolut savuroase, dar nu pot fi rostite în public!) și ambele mi-au călăuzit pașii prin întunericul datoriilor față de societate și omenire.

Sunt o grămadă de lucruri de care îmi pasă încă (v-am spus că nu fac parte din categoria nesimțiților, zău așa!) și altele pe care nu dau nici o ceapă degerată. Lunga listă a celor care nu au nici o relevanță pentru mine explică limpede de ce tocmai mi-am permis să stau o oră cu ochii holbați la mișcarea norilor pe geamul mansardei, fără nici o grijă că-mi pierd timpul atât de prețios. Explică chiar foarte clar de ce lumea crede că sunt o zănatică cu capul în nori- aceiași nori- visătoare până la a intra cu capul în stâlpii vajnici de pe stradă, aiurită până la a mă împrăștia în mijlocul trotuarului din cauză că mă uit după curcubeie. Spre deosebire de alți oameni normali, dedicați și devotați (să nu uităm stresați!), eu am mult timp liber pentru mine, cu care fac ce vreau eu. E o adevărată rușine, dacă mă întrebați, cât timp liber am. Dar bineînțeles că eu nu simt decât satisfacție. O satisfacție rotunjoară și grăsuță, pufoasă și autosuficientă. Ceilalți pot fi invidioși sau critici și să mustăcească chiar acum tot felul de cuvinte nefericite, pe care nu vreau să le aud, dar eu cred că toți ar trebui să se elibereze din capcana ritmului Rock N Roll în care își trăiesc viața, gâfâind ca după un maraton de 100 kilometri, alergat zilnic. Sărăcuții! Doamne ferește, poți să faci poc pe drum. Și ce se va întâmpla atunci cu toate treburile presante și indiscutabil necesare pe care trebuia neapărat să le faci?! Toți ar trebui să își creeze niște supape de siguranță acolo, în creierul acela minunat și multitasking, să-și regăsească timpul pierdut aiurea făcând atâtea chestii utile, să îl cultive ca pe o plantă rară și gingașă, să îl țină îmbrățișat cu căldură la pieptul lor duios, în timp ce stau pe șezlong, sorbind o limonadă parfumată cu ghimbir și admiră alene dansul delicat al norilor. În timp ce savurează zona magică a inutilului.

Ca orice iluminat, simt nevoia să îi inspir pe cei din jurul meu, să le ofer un model în viață, așa că voi încerca să trec în revistă câteva din lucrurile de care mă doare în cot (lista completă mi-ar lua ani din viață și oricum nu dau nici o ceapă degerată pe chestiile perfecte și complete). Lipsa acestor lucruri din viața mea e salutară și benefică, o bucurie continuă, ceea ce îi doresc oricui. Dacă veți avea tăria de caracter să mă urmați (căci îți trebuie tărie, nene!), vă spun limpede că nu e ușor să fii iluminat. E chiar un job foarte greu, care cere un exercițiu de ani de zile.

Așa grăiește un guru iluminat ( o fi pleonasm?!):

1. Nu-mi pasă absolut deloc de completarea hârtiilor, dosarelor, hârtiuțelor, situațiilor, tabelelor și a altor bazaconii născocite de tot felul de funcționari zeloși și iubitori de formă (fondul este o noțiune care nu interesează pe nimeni pe aceste meleaguri!). Am hotărât cu mult timp în urmă că nimeni nu le citește, nimeni nu are nevoie de ele, nu ajută la nimic. Sistemul de învățământ românesc nu se schimbă în bine (cel puțin în ultimii zeci de ani nu s-a schimbat chiar deloc în bine!) pentru că eu completez situații cu numărul de absențe lunare, cu media claselor pe semestre, câte fete, câți băieți au luat note între 7-8,99, pentru că fac rapoarte de analiză și scriu în tot felul de registre. Tone de hârtii pentru nimic, nici măcar nu s-a uitat nimeni pe ele vreodată. Nimeni, niciodată nu s-a uitat prin dosarele mele în ultimii 30 de ani. Formă, formă, formă! Prefer să mă dedic fondului.

2. Nici de locul de parcare din fața blocului nu-mi pasă. Oamenii se sfărâmă de nervi dacă le ia cineva locul de parcare, ați observat asta?! Nu că ar fi locul lor privat, dar e de la sine înțeles că dacă l-ai ocupat cândva, demult, e al tău. Programul-buclă pavlonian din capul tău îți spune că acolo trebuie să parchezi. Că-i numai în capul tău, e o altă mâncare de pește. Și apoi vin tot felul de nenorociți care nu înțeleg ordinea firească a lucrurilor și îți ocupă locul. Să te ții stres, înjurături, spaime existențiale. Mă doare în cot. Întotdeauna se mai găsește un loc. Niciodată nu am rămas cu mașina neparcată, evident, nu?!

3. Ce să mai vorbim de small talk. Sigur că înțeleg nevoia oamenilor de așa ceva. Dorința lor imperioasă de a discuta despre cum vărul nevestei lui Gheorghiță, fiul vecinului din capătul străzii și-a schimbat culoarea casei în roz și a enervat jumătate de stradă. Despre telenovela turcească care a uimit țara și în care Yosuf o iubește pe Jasmin, care de fapt e mătușa lui, care de fapt nu știu ce și nu știu cum, despre noul model de blugi ( ăia care de-abia se mai țin pe picior, cu un model complicat și savant de găuri), care se poartă neapărat cu șosetele acelea minuscule și invizibile (vă dați seama că nu știu ce vorbesc!), despre cum se face ciorba de perișoare din moși strămoși. Înțeleg că oamenii se relaxează vorbind vrute și nevrute. Dar aleg să nu mă intereseze. Aleg să mă retrag din așa ceva pentru că mă plictisesc de moarte. Prefer să stau cu ochii-n soare și să visez de una singură la frumusețea ascunsă a lumii. În tăcere.

4. De asemenea, mă doare în cot de părerea vecinilor. A necunoscuților. Și a cunoscuților care se bagă în seamă. Nu mă interesează. Pot să creadă ce vor, când vor și în ce variantă vor. Nu m-am băgat în viața lor, nu am emis judecăți de valoare inestimabilă referitoare la viața lor privată, mă doare în cot de opiniile lor, de judecățile sau criticile enunțate la un colț de bloc sau la un colț de conștiință și bunăvoință. Să fie cât de români vor, să își dorească să crape și capra oricui, să morocănească și să bârfească. Eu sunt în lumea mea. Senină. Zâmbitoare. O lume cu zambiluțe zen.

5. Tot acolo și condițiile meteo. Zău așa, ce importanță are că mâine va ploua, va ninge sau va coborî nisipul saharian peste mașinile aflate în parcare?! Nu sunt agricultor, for Pete’s sake! Îmi petrec 90 % din viață sub acoperiș. Cu zeci de mii de ani în urmă, mai zic, peștera era destul de friguroasă, simțea omu’ nevoia să iasă nițel la soare. Dar să manifești și acum bucle mentale de om preistoric și, din apartamentul tău protejat contra fulgerelor, să te îngrijorezi pentru fiecare schimbare meteo?! Că vine grindina, că vine tornada! Păi și poți tu să le oprești?! I don’t care!

6. Îmi pun ochelarii de cal vizavi de durerea mea de călcâi. O perioadă destul de îndelungată mi-am dedicat multe minute și ore investigării durerii ascuțite din călcâi. Un pinten, au spus doctorii. Nu aveți ce-i face. Aoleu, nenicule, și cum mai umblu eu?! Un pinten de gloabă bătrână, dacă eram în zona întunecată. Unul de inorog, dacă reușeam să găsesc zona luminoasă. Așa că m-am hotărât să mă doară-n cot de călcâiul meu. Aveam mult de umblat în vacanțele mele de care îmi pasă inimaginabil, nu-mi puteam permite ca o durere oarecare să mă oprească. De când îi dau cu tifla, călcâiul se descurcă singur. Mai scheaună din când în când, copleșit de ascuțiș, dar apoi amorțește recunoscător și eu mărșăluiesc cu nesimțire pe trotuarele lumii. Sau cu iluminare.

7. O, dar nu îmi pasă chiar deloc de centenare. Oare ar trebui să spun că-mi pare rău?! Pentru că nu îmi pare. Nu înțeleg nimic, dar chiar nimic din sărbătorirea a 100 de ani de când a luat ființă orașul. Țara. Neamul. Mii de oameni care se îngrămădesc să sărbătorească, împiedicându-se prin gropile patriei, făcând poze minunate cu drapele și coloane mărșăluind eroic pentru a le trimite copiilor plecați pe alte meleaguri. Istoria noastră măreață, tam tam, o chichiță fericită de care ne agățăm pentru că viitorul are ochii holbați în depărtare, după nepoții pierduți. Care acum se nasc cu cetățenie engleză, italiană, suedeză sau neozeelandeză. Orașul meu e pe jumătate mort, aproape toți sunt plecați într-aiurea și ferestrele întunecate ale apartamentelor goale se chinuie să respire în pustietatea nopților, dar hai să sărbătorim! Găsim noi un centenar pe undeva! Nu, nici vorbă, nu dau nici o ceapă degerată pe tăierea panglicilor.

8. Dar ce ziceți de pantofii cu toc?! În urmă cu ceva timp, prin anii entuziasmați ai tinereții mele, am decis că nu pot să suport tocurile. Chinul de a le purta era mult prea mare, efectiv centrul de greutate îmi aluneca la vale și simțeam același gen de tortură pe care trebuie să-l fi simțit micuțele chinezoaice cu picioarele legate. Adio picioare lotus. Nu pentru mine. Ce ușurare! Să porți pantofi comozi, plați, în care degetele se lăfăie ca lopoșelele de broască, nelotusate și nestresate. Adio frumusețe și eleganță feminină, bun venit comfortul meu drag, bun venit draga mea libertate a exprimării. Liberul arbitru tre’ să-ți folosească la ceva în această viață.

9. Mă doare în cot (aoleu, era să scriu altă expresie!) și de fondul de ten. Și alte farduri. Adevărul adevărat e că nu am nici cel mai mic talent în fircălirea feței! Și dacă încerc să pun un creion albastru pe sub ochi, o dungă iese mai groasă, una mai strâmbă, apoi uit și dau cu degetele, în încercarea de a limpezi realitatea (știți cât de neclară e uneori!), așa că nu vă puteți închipui cu ce ușurare am renunțat la orice fel de practici irositoare de timp! Dimineața îmi folosesc ora câștigată astfel bând cafea, ascultând muzică și jucând bile. Ce poate fi mai înviorător?! Simți cu adevărat că trăiești.

10. Ultimele, dar nu pe ultimul loc: relațiile false. Ar putea să șadă chiar pe primul. Ca nebuna pe tron. Cât timp pierdut cu tot felul de zâmbete strâmbe, măguliri rânjite și tertipuri manipulative. Contractul social își șoptește întruna mantra: “Fii politicos, fii sociabil”. Să stai ore întregi cu oameni pe care nu-i placi defel, să-i asculți debitând tot felul de chestii inepte, să-i asculți cum te caracterizează și cum te definesc conform măsurii lor, să le vezi limitările și să le suporți pentru că “așa e frumos” și “așa se cade”. Să le asculți lăudăroșeniile sfruntate, să vezi cum orice subiect se răsucește spre persoana lor, e vorba întruna despre ei, ei și numai ei, să-i vezi cum se uită la tine, nu ca să te vadă pe tine, ci ca să-și vadă reflexia în ochii tăi. Nu am putut să suport niciodată chestiile astea și de obicei m-am fofilat cu mai mult sau mai puțin succes din ele. Cu din ce în ce mai mult succes pe măsură ce iluminarea m-a luat în brațele ei. Nu pot să sper decât că, până la urmă voi ajunge la adevărul complet al relațiilor mele. Fără fake-uri. Mă rog, s-ar putea să fiu nevoită să mă retrag pe o insulă pustie ca să reușesc asta, dar ce e rău în a locui pe o insulă pustie?! Cu marea albastră de jur împrejur. Atotprezentă. O, da!

Cum ziceam, acestea sunt doar primele zece elemente din niște liste foarte lungi, nu are importanță câte altele mai sunt, importantă este ideea de bază. Aceea a holbatului liniștit pe fereastra mansardei, spre cerul imens și plin de nori, gânduri, fluturi. Aceea a tihnei dulci și atotcuprinzătoare în care poți să simți însăși iluminarea lumii. În care poți să simți cum tu, fir de nisip, strălucești în sclipirea mai mare a luminii și a frumuseții.

Aceea a încetinirii timpului.

Jurnal de Bradford

Ultimele zile

Mergem la cinema. ‘Dawn of the planet of the apes’. Filmele văzute cu Alex sunt întotdeauna teribil de faine. Rar ajungem în faţa marelui ecran împreuna, dar nimerim de obicei pelicule superbe în 3D, pline de frumuseţe şi de acţiune. Exact pe gustul nostru. Mai barbar, așa. Nu foarte elevat. Cinematograful e unul dintre cele mai reuşite, toate sunt cum trebuie să fie. Inclusiv popcornul. Ieşim extaziaţi şi analizăm întruna cât de nobilă, de sfâşietor de umană era faţa lui Cezar, regele maimuţelor. Dar ce privire avea, ce ochi încărcaţi de înţelepciune şi suferinţă! Eu şi Ale decidem că trebuie să-l mai vedem o dată, poate chiar de două ori, ceea ce lui Cristi i se pare o aiureală, nu a fost la fel de impresionat ca şi noi de măreţia maimuţelor.

Ale, neînţelegând asemenea închidere anti-cimpanzeică, declară pompos: “Dacă aş fi om de ştiinţă, aş face experimente să izolez gena ta, măi, tată, să nu mai provoace și alte deficienţe în genomul uman!”

Dornic să-şi distreze cât mai bine familia de bază, Alex a planificat o excursie la Whitby, un orăşel pe malul mării, pitoresc şi cu mult farmec local. Cel puţin aşa părea în pozele de pe internet. Căci nu mai ajungem acolo. Deşi a luat deja biletele, după cinci zile pline în rolul fiului devotat, lui Ale i-a ajuns până peste cap şi nu se mai simte în stare să stea cu noi de dimineaţa până seara, căci asta implică excursia. Că drumul e prea lung şi nu vrea să ne obosim, că ce-o să facem acolo 6 ore?! Că o să ne plictisim şi el nu vrea aşa ceva, doamne fereşte! Câr, mâr, nu ne mai ducem. Că doar nu vrem să ne supărăm unicul fiu! (adevărul e că şi Cristi bombăne, tare nu s-ar mai trambala cu autocarul, fie şi în scopul nobil de a ne pătrunde de farmec pur englezesc!). În minoritate fiind, mi s-a oferit drept compensaţie o plimbare la Leeds. Că nu o să regret. Drumul durează numai 15 minute cu trenul.

Li, plină de sentiment:- De ce să regret? Doar sunt cu voi! Ore sau minute, zile întregi pe mijloacele de transport, pentru mine nu contează atâta timp cât suntem împreună.

Cristi (ridicând mâinile spre cer, exasperat): - Extraordinar! Normal că nu contează, doar condiţia ta de călător implică, absolut întotdeauna, sforăieli cu gura deschisă, pentru că dormi şi dormi şi iar dormi, indiferent dacă drumul durează puţin sau mult! Incredibil!

E adevărat. Uneori aţipesc înainte chiar de a decola avionul, ceea ce pur si simplu îl oripilează pe Cristinel, adorator perpetuu al zborului. Ce să-i fac?! Mie pur şi simplu îmi place să închid ochii într-un loc şi să îi deschid în altul. Îi închid la Bradford şi îi deschid în Leeds. Nu e grozav?

Noul oraş e atât de limpede. Elementul gotic s-a diluat până aproape de dispariţie, cel victorian umple totul de lumină. Dacă Bradford pare sumbru şi medieval, Leeds e deschis şi stilat, în cel mai pur stil britanic. Străzi largi, flori, cântăreţi ambulanţi la tot pasul, clădiri albe maiestuoase, stăm doar trei ore, dar îndeajuns pentru dragostea mea veşnică. Leeds devine unul din oraşele inimii mele, alături de Londra şi Barcelona.

Ieşim dintr-o ciocolaterie şi dăm peste un maraton, organizat în scopuri caritabile. Nu am văzut niciodată aşa ceva în micul meu oraş, preocupat doar de propria-i supravieţuire. Circulaţia a fost oprită, un aer festiv învăluie trecători şi participanţi deopotrivă, cei care stau pe margine oferă sticle de apă alergătorilor, îi aplaudă şi îi încurajează. Mă simt complet în altă lume. Sunt un marţian întrebându-se încântat dacă acesta e Pământul. Adevăratul. Participanţii nu sunt maratonişti de meserie, plini de vână, ci oameni în scaune cu rotile şi oameni în vârstă, tot felul de categorii umane despre care nu ţi-ai fi închipuit niciodată ca sunt capabile să alerge 10 km. Aleargă pur şi simplu. Gratuit. De dragul artei. Din pură frumuseţe. E o atmosferă indescriptibilă. Îmi vine să plâng. Inefabilul îşi întinde aripile. Aceşti oameni defavorizaţi se pot gândi la alţii. La ceilalţi. E veselie pe străzi, e căldură. Sunt străină, dar sunt totuşi de aici. Nimeni nu mă cunoaşte, dar parcă sunt acasă.

Ne îndepărtăm de zona maratonului, dăm de un miting. Pentru cei din Gaza. Pe aceşti locuitori ai unui oraș englezesc de-aiurea chiar îi preocupă soarta omenirii. Sunt paşnici, au pancarde şi ascultă pe cineva vorbind la microfon, presa e acolo, poliţia, aşa îşi petrec ei duminica.

Puţin mai încolo e târgul din Leeds, tarabe după tarabe, fermecătoare sau delicioase, de toate pentru toţi. Ador târgurile de duminică. Nici nu mai ştiu cum de nu mi se revarsă sufletul, între atâtea frumuseţi şi lucruri nemaivăzute. Cireaşa de pe tortul acestei zile e o prăjitură de ciocolată, culme a surorilor ei ciocolatii! Servită pe terasa unui pub oarecare al acestui minunat oraş.

Leeds, vreau să mă întorc la tine. Undeva, cândva...

Revenim în Bradford. Doar pentru a pleca din nou a doua zi dimineaţa. Adio, răhățel ursuz de pe geam! Ale ne conduce şi răsuflă uşurat. Cică să mai venim. De s-ar muta de la cămin, l-am vizita mult mai des. Am sta cu lunile. Nu am mai pleca. Never. Cred că de-aia continuă să locuiască acolo. Autocarul porneşte, iar eu închid ochii. Totul trece mult mai repede în vis. Chiar şi tristeţea. Avem o jumătate de zi de londonit. Ne cazăm la Stanley Hotel, lângă Victoria Station. Ne învârtim ca titirezii. Tamisa, Big Ben, Westminster, Picadilly Circus. Milioane de turişti. Ce-i cu invazia asta?! Ce caută toţi oamenii ăştia în oraşul meu?! De nu mai pot să mă bucur în tihnă de el?! Epuizaţi, ne întoarcem în camera cu şemineu uriaş şi baie minusculă. Cât e de mică, dispozitivul duşului pare complicat de-a dreptul, aşa că îl trimit pe Cristinel la luptă. Să fie pionerul şi să descopere cum funcţionează. Că doar e bărbat. Ei se pricep la de-astea.

Cri (ieşind din cutiuţă): - Lili, eu nu am găsit apa caldă. E de negăsit. Am facut duş cu apă

rece. Am şi ţipat de vreo două ori că am devenit claustrofobic! Aer nu aveam, apa era ca gheaţa! Nu poţi să te mişti acolo.

Li (complet neatentă, ocupată cu facebukul): - Închide uşa de la baie, că mă sufoc dacă vine

tot aburul ăla peste mine.

Cri (tremurând și cam nervos): - Care abur, măi, femeie, nu ai auzit că nu am dat de apă caldă?!

Li (atentă acum de-a binelea, i-au fost atacate drepturile de turist internațional):

- Ce?! În mijlocul Londrei??!! La 60 de lire pe noapte?!

Cri (împăciuitor, gen “taci cu tata”): - Las’ că ai șemineu.

Călătorului îi şade bine cu drumul. Aşa că a doua zi plecăm mai departe. Şi mai departe... până ajungem acasă, în orăşelul nostru de sub munţi şi ne gândim visători ce frumos a fost la ceremonia de absolvire a fiului nostru. Oare se cheamă că am fost? Sau n-am fost?

E alegerea noastră, la urma urmelor.

Jurnal de Bradford

După măreața ceremonie

În fiecare dimineață, în hotelul nostru se servește un mic dejun englezesc. În prima zi am privit cu amuzament ouăle jumări, cârnăciorii și fasolea. Am gustat. Fasolea era bună, dar cum să mănânci așa ceva de dimineață?! Eventual târându-ți apoi burdihanul pe pământ! Cârnăciorul mi s-a părut sub orice critică, ouăle ok, dar mai mult de două înghițituri nu pot lua niciodată, pentru că mă apucă criza de fiere. N-am avut încotro și m-am limitat la pâine prăjită cu unt și dulceață. Nu-mi place laptele, aşa că şi varianta fulgilor a picat. A urmat a doua, a treia zi. Şi aşa mai departe. Căci nu s-a schimbat nimic. De mi-a ajuns până peste cap!

Tot ouă, ouă, fasole, fasole, cârnați la infinit!!! Una peste alta! Fără pic de imaginaţie! Nici măcar nu încercau să gătească ouăle altfel, să schimbe cârnaţii cu bacon! Ce-i cu voi, englezilor?! Fi-v-ar fasolea de râs! Răzbunarea mea telenovelistică a fost să culeg în fiecare dimineaţă tot ce puteam, astfel încât, la sfârşitul săptămânii, i-am dus lui Ale o plasă plină de dulceţuri mititele şi bastonașe de Camembert, iaurturi fudge şi pătrăţele de unt. Ca să vadă încă o dată câtă grijă avem de el! Să înţeleagă că nu te pui cu dragostea de mamă şi de tată! Prin câte pericole am trecut ca să facem rost de alimentele alea! Posibile camere de luat vederi, spioni deghizaţi în chelneri şi cine ştie ce alţi agenţi sub acoperire! Dacă ne dădeau afară din hotel?!

Într-o dimineată, ne amuzăm copios (ce altceva mai poţi să faci, cu veşnica fasolică în faţă?!) privind un cuplu de bătrânei, cam la vreo 70 de ani. Au venit amândoi, aproape tremurători în bătrâneţea lor, cu câte un castronel de lapte cu fulgi, pe care îl mănâncă încet, în tihnă, să nu îşi încurce procesele complicate ale digestiei.

Li (în timp ce strecoară un pătrățel de unt în poșetă) - Uite, Cri, aşa o să mâncăm şi noi la vârsta aia, bucură-te cât mai poţi de cârnaţii tăi englezești, de aceasta minunată tinereţe a vârstei mijlocii!

Cri (aproape suferind pentru cei doi): - Săracii. Uite că au şi terminat. De fapt, la vârsta lor, la ce îţi mai trebuie atâta energie?

Îi urmărim pe bătrânei ridicându-se apăsați de lentoarea specifică sutelor de ani şi plecând. Cel puţin aşa credem. Dar stupoare! Se reîntorc cu farfuriile încărcate la refuz, din care se revarsă ouăle, fasolea, cârnaţii! El are, nici mai mult, nici mai puţin de patru bucăţi. Aproape nu mai pot să îmi iau ochii cocoşaţi de uimire de la farfuriile lor aglomerate. Nu se poate să mănânce tot, mă gândesc. Sunt doar un moșuleț și o băbuță. Dar au putut. Aproape au lins farfuriile. Se ridică. Pleacă. Ba nu! Eroare! Se întorc pentru runda numărul trei! Cu pâine, dulceaţă şi prăjiturele, a doua ceaşcă de cafea! Incredibil!

Li (încremenită de bucurie): - Aşa se mănâncă la vârsta a treia??! E mai bine ca la a doua!

Am plecat, înainte să mai vedem și alte runde. Dacă or mai fi fost. E bine ca omul să aibă o limită în exemplele pe care are de gând să le urmeze. De trei ori micul dejun îmi va fi de ajuns pentru 70 de ani. Și să sperăm că nu voi avea nevoie de resuscitare la final.

Dincolo de glumă, dacă nu faci parte din elita britanică, nu ai cum să mănânci sănătos. Ce poate omul obișnuit să mănânce?! Ce are la îndemană?! ( nu vorbesc aici despre cei ce gătesc acasă și care sunt o rasă pe cale de dispariție). Sandvișuri cu totul minunate de jur-împrejurul străzilor, dulciuri de o diversitate uimitoare, dar ce biscuiți! Dar ce prăjituri! Și, în orice pub ai intra, pentru a mânca ceva în jur de 7-10 lire, prăjeli. Prăjeli. Nu au ciorbe. Nu au salate. Nu au decât cartofi prăjiți și eventual, fasole și piure de mazăre. Fructele sunt scumpe. Plus mâncarea aceea semipreparată. Sosuri. Carne învelită în E-uri! Brrr. Jamie Oliver, unde ești?! Se duce nația de râpă!

În timp ce analizez cu voce tare relele bucătăriei englezești, savurez la maximum prânzul într-un pub absolut încântător, “Sir Titus Salt”. O intrare mică și ascunsă sub flori, o deschidere uriașă înăuntru, pe două niveluri, o atmosferă relaxată, frumusețe în fiecare colțișor. Bineînteles că mâncăm prăjeli și cartofi prăjiți, dar cât, oh, cât sunt de bune! Să privești de sus mesele tihnite de la parter, fotoliile confortabile, să prinzi câte o imagine fugară a berii de culoare caramel ce dă strălucire de ambră paharelor, să vezi un bătrânel-posibil lord englez deghizat, citind ziarul, în timp ce stă picior peste picior... viața e chiar bună! Iar prăjitura e speechless! Un amestec de biscuiți aurii sfărâmicioși, ciocolată crocantă și brânză dulce cu vanilie, combinație atât de armonios dozată, încât simți cum te alină, te împacă cu toată omenirea, toți sunt frații tăi în bunăstare și armonie! Mâncarea englezească e absolut delicioasă.

Avem întâlnire cu Alex. Tocmai ne-a dat mesaj să îl așteptăm la fântână, întârzie, e la frizer. Nerăbdători să ne întâlnim odrasla, o luăm spre căminul lui, știm că frizeria e la parter. Uite, un singur client e înăuntru, Ale al nostru, mânca-l-ar mama de prunc frumos! Soarele nostru! Cristi a luat-o înainte, așa că încep să strig, disperată să acopăr zumzetul străzii:

- Cri, stai, stai, vezi să nu te vadă, hai să-l spionăm!

Nu mă aude, așa că tot repet, țipând de-a binelea. Cri aproape și-a lipit capul de geam, rânjind fericit, văzând frumusețea de copil tuns. Cât de bine îi stă! Dau să mă alătur, când îl vedem pe Ale întorcând capul și aruncându-ne o privire cruntă. Atât de cruntă, încât dispărem instantaneu din raza lui de acțiune. Îmi vine să mă pitesc după trotuar, dar fiindcă nu s-a mai văzut așa ceva, stăm cu spatele și chicotim. Îmi reafirm cu tărie că sunt totuși o mamă onorabilă și nu-mi fac pruncul de râs! La urma urmelor, nu am intrat peste el în frizerie cum aș fi putut să o fac.

Ieșind, Ale ne spune varianta proprie, cum stătea el pașnic, în sunet de țaca-țaca, cufundat în Nirvana micii frizerii, când brusc, s-au auzit țipete mari afară și frizerul a tresărit, mai, mai să-l ciupească de scăfârlia lui deșteaptă “Ce se întâmplă, cine-s ăștia??!! Ce vor?! Par periculoși”

Ale (văzându-ne cu nasul turtit de geam, resemnat cu soarta): - Părinții mei.

Țața Lelea de la munte și badea Ion. Părinții teroriști.

Drept răzbunare, fiind de o subtilitate ieșită din comun, Ale hotărăște să ne ducă în Lister Park, și ne duce și ne tot duce, străzi după străzi și grămezi de case gri antracit, cu zeci de hornuri mititele, în forme răsucite de gargui și alți monștri de sub pat. Când să ajungem la capătul Bradford-ului sau poate chiar în afara lui, ne întâlnim și cu parcul, căruia îi acord cu ușurință titlul nobiliar de Parc englezesc! Coline și alei ordonate, o frumusețe de copaci și de tufe, verdele acela înrourat de ploaie și mulțimi de flori, bănci și fântâni. O rădăcină imensă, răsucită şi pietrificată, agăţată de erele trecute ale planetei. Un conac uriaş, devenit galerie de artă şade măreţ în mijloc. În faţa lui tronează două sculpturi uriaşe, un iepure şi un ţap făcute din ţesătură de cupru. Nu mă mai satur fotografiind mental ineditul elementelor (o adevărată trăznaie!) ce alcătuiesc tabloul! Caricaturi moderne, artă şi stilizare, rânduri peste rânduri de culori florale, aliniate impecabil, bătrâni pakistanezi îmbrăcaţi în haine lungi, albe, plimbându-se şi sfătuindu-se asupra mersului lumii, în timp ce îşi mângâie bărbile lungi, fluturătoare, conacul victorian, cu aerul lui imperial, străjuit de ansamblul de grădini indiene, cu ape ţâşnitoare şi copilaşi închişi la culoare alergându-se printre stropii luminoşi.

Ne întoarcem la hotel, mulţumiţi de noi înşine şi de parcul englezesc. Prea mulţumiţi, se pare, pentru că un semn de sus ne arată care e adevărata noastră condiţie. Pe geamul camerei noastre se lăfăie şi ăsta e cuvântul potrivit! se lăfăie un rahat de pasăre uriaşă. Poate a fost un pterodactyl, căci mărimea a ceea ce a lăsat în urmă e revelatoare. Şi grotescă. Ne uităm stupefiaţi la geamul pângărit, la priveliştea noastră, implicit pângărită! Plină de speranţă, îi spun lui Cristi că menajera hotelului va curăţa geamul a doua zi. Cu siguranţă. Mă priveşte cu milă şi, fatalist cum este, mă asigură că nu o să se întâmple aşa ceva. Normal că are dreptate. Următoarele trei zile ne vom aduce aminte de faptul că suntem muritori de câte ori vom privi pe fereastră. Rahatul bradfordian ne va rânji, metamorfozat în metaforă existenţială.

Dar nu a știut cu cine se pune. Cu marea maestră a rozului și a albastrului electric. Așa că i-am dat cu flitul.