Jurnal de Bradford

Ultimele zile

Mergem la cinema. ‘Dawn of the planet of the apes’. Filmele văzute cu Alex sunt întotdeauna teribil de faine. Rar ajungem în faţa marelui ecran împreuna, dar nimerim de obicei pelicule superbe în 3D, pline de frumuseţe şi de acţiune. Exact pe gustul nostru. Mai barbar, așa. Nu foarte elevat. Cinematograful e unul dintre cele mai reuşite, toate sunt cum trebuie să fie. Inclusiv popcornul. Ieşim extaziaţi şi analizăm întruna cât de nobilă, de sfâşietor de umană era faţa lui Cezar, regele maimuţelor. Dar ce privire avea, ce ochi încărcaţi de înţelepciune şi suferinţă! Eu şi Ale decidem că trebuie să-l mai vedem o dată, poate chiar de două ori, ceea ce lui Cristi i se pare o aiureală, nu a fost la fel de impresionat ca şi noi de măreţia maimuţelor.

Ale, neînţelegând asemenea închidere anti-cimpanzeică, declară pompos: “Dacă aş fi om de ştiinţă, aş face experimente să izolez gena ta, măi, tată, să nu mai provoace și alte deficienţe în genomul uman!”

Dornic să-şi distreze cât mai bine familia de bază, Alex a planificat o excursie la Whitby, un orăşel pe malul mării, pitoresc şi cu mult farmec local. Cel puţin aşa părea în pozele de pe internet. Căci nu mai ajungem acolo. Deşi a luat deja biletele, după cinci zile pline în rolul fiului devotat, lui Ale i-a ajuns până peste cap şi nu se mai simte în stare să stea cu noi de dimineaţa până seara, căci asta implică excursia. Că drumul e prea lung şi nu vrea să ne obosim, că ce-o să facem acolo 6 ore?! Că o să ne plictisim şi el nu vrea aşa ceva, doamne fereşte! Câr, mâr, nu ne mai ducem. Că doar nu vrem să ne supărăm unicul fiu! (adevărul e că şi Cristi bombăne, tare nu s-ar mai trambala cu autocarul, fie şi în scopul nobil de a ne pătrunde de farmec pur englezesc!). În minoritate fiind, mi s-a oferit drept compensaţie o plimbare la Leeds. Că nu o să regret. Drumul durează numai 15 minute cu trenul.

Li, plină de sentiment:- De ce să regret? Doar sunt cu voi! Ore sau minute, zile întregi pe mijloacele de transport, pentru mine nu contează atâta timp cât suntem împreună.

Cristi (ridicând mâinile spre cer, exasperat): - Extraordinar! Normal că nu contează, doar condiţia ta de călător implică, absolut întotdeauna, sforăieli cu gura deschisă, pentru că dormi şi dormi şi iar dormi, indiferent dacă drumul durează puţin sau mult! Incredibil!

E adevărat. Uneori aţipesc înainte chiar de a decola avionul, ceea ce pur si simplu îl oripilează pe Cristinel, adorator perpetuu al zborului. Ce să-i fac?! Mie pur şi simplu îmi place să închid ochii într-un loc şi să îi deschid în altul. Îi închid la Bradford şi îi deschid în Leeds. Nu e grozav?

Noul oraş e atât de limpede. Elementul gotic s-a diluat până aproape de dispariţie, cel victorian umple totul de lumină. Dacă Bradford pare sumbru şi medieval, Leeds e deschis şi stilat, în cel mai pur stil britanic. Străzi largi, flori, cântăreţi ambulanţi la tot pasul, clădiri albe maiestuoase, stăm doar trei ore, dar îndeajuns pentru dragostea mea veşnică. Leeds devine unul din oraşele inimii mele, alături de Londra şi Barcelona.

Ieşim dintr-o ciocolaterie şi dăm peste un maraton, organizat în scopuri caritabile. Nu am văzut niciodată aşa ceva în micul meu oraş, preocupat doar de propria-i supravieţuire. Circulaţia a fost oprită, un aer festiv învăluie trecători şi participanţi deopotrivă, cei care stau pe margine oferă sticle de apă alergătorilor, îi aplaudă şi îi încurajează. Mă simt complet în altă lume. Sunt un marţian întrebându-se încântat dacă acesta e Pământul. Adevăratul. Participanţii nu sunt maratonişti de meserie, plini de vână, ci oameni în scaune cu rotile şi oameni în vârstă, tot felul de categorii umane despre care nu ţi-ai fi închipuit niciodată ca sunt capabile să alerge 10 km. Aleargă pur şi simplu. Gratuit. De dragul artei. Din pură frumuseţe. E o atmosferă indescriptibilă. Îmi vine să plâng. Inefabilul îşi întinde aripile. Aceşti oameni defavorizaţi se pot gândi la alţii. La ceilalţi. E veselie pe străzi, e căldură. Sunt străină, dar sunt totuşi de aici. Nimeni nu mă cunoaşte, dar parcă sunt acasă.

Ne îndepărtăm de zona maratonului, dăm de un miting. Pentru cei din Gaza. Pe aceşti locuitori ai unui oraș englezesc de-aiurea chiar îi preocupă soarta omenirii. Sunt paşnici, au pancarde şi ascultă pe cineva vorbind la microfon, presa e acolo, poliţia, aşa îşi petrec ei duminica.

Puţin mai încolo e târgul din Leeds, tarabe după tarabe, fermecătoare sau delicioase, de toate pentru toţi. Ador târgurile de duminică. Nici nu mai ştiu cum de nu mi se revarsă sufletul, între atâtea frumuseţi şi lucruri nemaivăzute. Cireaşa de pe tortul acestei zile e o prăjitură de ciocolată, culme a surorilor ei ciocolatii! Servită pe terasa unui pub oarecare al acestui minunat oraş.

Leeds, vreau să mă întorc la tine. Undeva, cândva...

Revenim în Bradford. Doar pentru a pleca din nou a doua zi dimineaţa. Adio, răhățel ursuz de pe geam! Ale ne conduce şi răsuflă uşurat. Cică să mai venim. De s-ar muta de la cămin, l-am vizita mult mai des. Am sta cu lunile. Nu am mai pleca. Never. Cred că de-aia continuă să locuiască acolo. Autocarul porneşte, iar eu închid ochii. Totul trece mult mai repede în vis. Chiar şi tristeţea. Avem o jumătate de zi de londonit. Ne cazăm la Stanley Hotel, lângă Victoria Station. Ne învârtim ca titirezii. Tamisa, Big Ben, Westminster, Picadilly Circus. Milioane de turişti. Ce-i cu invazia asta?! Ce caută toţi oamenii ăştia în oraşul meu?! De nu mai pot să mă bucur în tihnă de el?! Epuizaţi, ne întoarcem în camera cu şemineu uriaş şi baie minusculă. Cât e de mică, dispozitivul duşului pare complicat de-a dreptul, aşa că îl trimit pe Cristinel la luptă. Să fie pionerul şi să descopere cum funcţionează. Că doar e bărbat. Ei se pricep la de-astea.

Cri (ieşind din cutiuţă): - Lili, eu nu am găsit apa caldă. E de negăsit. Am facut duş cu apă

rece. Am şi ţipat de vreo două ori că am devenit claustrofobic! Aer nu aveam, apa era ca gheaţa! Nu poţi să te mişti acolo.

Li (complet neatentă, ocupată cu facebukul): - Închide uşa de la baie, că mă sufoc dacă vine

tot aburul ăla peste mine.

Cri (tremurând și cam nervos): - Care abur, măi, femeie, nu ai auzit că nu am dat de apă caldă?!

Li (atentă acum de-a binelea, i-au fost atacate drepturile de turist internațional):

- Ce?! În mijlocul Londrei??!! La 60 de lire pe noapte?!

Cri (împăciuitor, gen “taci cu tata”): - Las’ că ai șemineu.

Călătorului îi şade bine cu drumul. Aşa că a doua zi plecăm mai departe. Şi mai departe... până ajungem acasă, în orăşelul nostru de sub munţi şi ne gândim visători ce frumos a fost la ceremonia de absolvire a fiului nostru. Oare se cheamă că am fost? Sau n-am fost?

E alegerea noastră, la urma urmelor.

Jurnal de Bradford

După măreața ceremonie

În fiecare dimineață, în hotelul nostru se servește un mic dejun englezesc. În prima zi am privit cu amuzament ouăle jumări, cârnăciorii și fasolea. Am gustat. Fasolea era bună, dar cum să mănânci așa ceva de dimineață?! Eventual târându-ți apoi burdihanul pe pământ! Cârnăciorul mi s-a părut sub orice critică, ouăle ok, dar mai mult de două înghițituri nu pot lua niciodată, pentru că mă apucă criza de fiere. N-am avut încotro și m-am limitat la pâine prăjită cu unt și dulceață. Nu-mi place laptele, aşa că şi varianta fulgilor a picat. A urmat a doua, a treia zi. Şi aşa mai departe. Căci nu s-a schimbat nimic. De mi-a ajuns până peste cap!

Tot ouă, ouă, fasole, fasole, cârnați la infinit!!! Una peste alta! Fără pic de imaginaţie! Nici măcar nu încercau să gătească ouăle altfel, să schimbe cârnaţii cu bacon! Ce-i cu voi, englezilor?! Fi-v-ar fasolea de râs! Răzbunarea mea telenovelistică a fost să culeg în fiecare dimineaţă tot ce puteam, astfel încât, la sfârşitul săptămânii, i-am dus lui Ale o plasă plină de dulceţuri mititele şi bastonașe de Camembert, iaurturi fudge şi pătrăţele de unt. Ca să vadă încă o dată câtă grijă avem de el! Să înţeleagă că nu te pui cu dragostea de mamă şi de tată! Prin câte pericole am trecut ca să facem rost de alimentele alea! Posibile camere de luat vederi, spioni deghizaţi în chelneri şi cine ştie ce alţi agenţi sub acoperire! Dacă ne dădeau afară din hotel?!

Într-o dimineată, ne amuzăm copios (ce altceva mai poţi să faci, cu veşnica fasolică în faţă?!) privind un cuplu de bătrânei, cam la vreo 70 de ani. Au venit amândoi, aproape tremurători în bătrâneţea lor, cu câte un castronel de lapte cu fulgi, pe care îl mănâncă încet, în tihnă, să nu îşi încurce procesele complicate ale digestiei.

Li (în timp ce strecoară un pătrățel de unt în poșetă) - Uite, Cri, aşa o să mâncăm şi noi la vârsta aia, bucură-te cât mai poţi de cârnaţii tăi englezești, de aceasta minunată tinereţe a vârstei mijlocii!

Cri (aproape suferind pentru cei doi): - Săracii. Uite că au şi terminat. De fapt, la vârsta lor, la ce îţi mai trebuie atâta energie?

Îi urmărim pe bătrânei ridicându-se apăsați de lentoarea specifică sutelor de ani şi plecând. Cel puţin aşa credem. Dar stupoare! Se reîntorc cu farfuriile încărcate la refuz, din care se revarsă ouăle, fasolea, cârnaţii! El are, nici mai mult, nici mai puţin de patru bucăţi. Aproape nu mai pot să îmi iau ochii cocoşaţi de uimire de la farfuriile lor aglomerate. Nu se poate să mănânce tot, mă gândesc. Sunt doar un moșuleț și o băbuță. Dar au putut. Aproape au lins farfuriile. Se ridică. Pleacă. Ba nu! Eroare! Se întorc pentru runda numărul trei! Cu pâine, dulceaţă şi prăjiturele, a doua ceaşcă de cafea! Incredibil!

Li (încremenită de bucurie): - Aşa se mănâncă la vârsta a treia??! E mai bine ca la a doua!

Am plecat, înainte să mai vedem și alte runde. Dacă or mai fi fost. E bine ca omul să aibă o limită în exemplele pe care are de gând să le urmeze. De trei ori micul dejun îmi va fi de ajuns pentru 70 de ani. Și să sperăm că nu voi avea nevoie de resuscitare la final.

Dincolo de glumă, dacă nu faci parte din elita britanică, nu ai cum să mănânci sănătos. Ce poate omul obișnuit să mănânce?! Ce are la îndemană?! ( nu vorbesc aici despre cei ce gătesc acasă și care sunt o rasă pe cale de dispariție). Sandvișuri cu totul minunate de jur-împrejurul străzilor, dulciuri de o diversitate uimitoare, dar ce biscuiți! Dar ce prăjituri! Și, în orice pub ai intra, pentru a mânca ceva în jur de 7-10 lire, prăjeli. Prăjeli. Nu au ciorbe. Nu au salate. Nu au decât cartofi prăjiți și eventual, fasole și piure de mazăre. Fructele sunt scumpe. Plus mâncarea aceea semipreparată. Sosuri. Carne învelită în E-uri! Brrr. Jamie Oliver, unde ești?! Se duce nația de râpă!

În timp ce analizez cu voce tare relele bucătăriei englezești, savurez la maximum prânzul într-un pub absolut încântător, “Sir Titus Salt”. O intrare mică și ascunsă sub flori, o deschidere uriașă înăuntru, pe două niveluri, o atmosferă relaxată, frumusețe în fiecare colțișor. Bineînteles că mâncăm prăjeli și cartofi prăjiți, dar cât, oh, cât sunt de bune! Să privești de sus mesele tihnite de la parter, fotoliile confortabile, să prinzi câte o imagine fugară a berii de culoare caramel ce dă strălucire de ambră paharelor, să vezi un bătrânel-posibil lord englez deghizat, citind ziarul, în timp ce stă picior peste picior... viața e chiar bună! Iar prăjitura e speechless! Un amestec de biscuiți aurii sfărâmicioși, ciocolată crocantă și brânză dulce cu vanilie, combinație atât de armonios dozată, încât simți cum te alină, te împacă cu toată omenirea, toți sunt frații tăi în bunăstare și armonie! Mâncarea englezească e absolut delicioasă.

Avem întâlnire cu Alex. Tocmai ne-a dat mesaj să îl așteptăm la fântână, întârzie, e la frizer. Nerăbdători să ne întâlnim odrasla, o luăm spre căminul lui, știm că frizeria e la parter. Uite, un singur client e înăuntru, Ale al nostru, mânca-l-ar mama de prunc frumos! Soarele nostru! Cristi a luat-o înainte, așa că încep să strig, disperată să acopăr zumzetul străzii:

- Cri, stai, stai, vezi să nu te vadă, hai să-l spionăm!

Nu mă aude, așa că tot repet, țipând de-a binelea. Cri aproape și-a lipit capul de geam, rânjind fericit, văzând frumusețea de copil tuns. Cât de bine îi stă! Dau să mă alătur, când îl vedem pe Ale întorcând capul și aruncându-ne o privire cruntă. Atât de cruntă, încât dispărem instantaneu din raza lui de acțiune. Îmi vine să mă pitesc după trotuar, dar fiindcă nu s-a mai văzut așa ceva, stăm cu spatele și chicotim. Îmi reafirm cu tărie că sunt totuși o mamă onorabilă și nu-mi fac pruncul de râs! La urma urmelor, nu am intrat peste el în frizerie cum aș fi putut să o fac.

Ieșind, Ale ne spune varianta proprie, cum stătea el pașnic, în sunet de țaca-țaca, cufundat în Nirvana micii frizerii, când brusc, s-au auzit țipete mari afară și frizerul a tresărit, mai, mai să-l ciupească de scăfârlia lui deșteaptă “Ce se întâmplă, cine-s ăștia??!! Ce vor?! Par periculoși”

Ale (văzându-ne cu nasul turtit de geam, resemnat cu soarta): - Părinții mei.

Țața Lelea de la munte și badea Ion. Părinții teroriști.

Drept răzbunare, fiind de o subtilitate ieșită din comun, Ale hotărăște să ne ducă în Lister Park, și ne duce și ne tot duce, străzi după străzi și grămezi de case gri antracit, cu zeci de hornuri mititele, în forme răsucite de gargui și alți monștri de sub pat. Când să ajungem la capătul Bradford-ului sau poate chiar în afara lui, ne întâlnim și cu parcul, căruia îi acord cu ușurință titlul nobiliar de Parc englezesc! Coline și alei ordonate, o frumusețe de copaci și de tufe, verdele acela înrourat de ploaie și mulțimi de flori, bănci și fântâni. O rădăcină imensă, răsucită şi pietrificată, agăţată de erele trecute ale planetei. Un conac uriaş, devenit galerie de artă şade măreţ în mijloc. În faţa lui tronează două sculpturi uriaşe, un iepure şi un ţap făcute din ţesătură de cupru. Nu mă mai satur fotografiind mental ineditul elementelor (o adevărată trăznaie!) ce alcătuiesc tabloul! Caricaturi moderne, artă şi stilizare, rânduri peste rânduri de culori florale, aliniate impecabil, bătrâni pakistanezi îmbrăcaţi în haine lungi, albe, plimbându-se şi sfătuindu-se asupra mersului lumii, în timp ce îşi mângâie bărbile lungi, fluturătoare, conacul victorian, cu aerul lui imperial, străjuit de ansamblul de grădini indiene, cu ape ţâşnitoare şi copilaşi închişi la culoare alergându-se printre stropii luminoşi.

Ne întoarcem la hotel, mulţumiţi de noi înşine şi de parcul englezesc. Prea mulţumiţi, se pare, pentru că un semn de sus ne arată care e adevărata noastră condiţie. Pe geamul camerei noastre se lăfăie şi ăsta e cuvântul potrivit! se lăfăie un rahat de pasăre uriaşă. Poate a fost un pterodactyl, căci mărimea a ceea ce a lăsat în urmă e revelatoare. Şi grotescă. Ne uităm stupefiaţi la geamul pângărit, la priveliştea noastră, implicit pângărită! Plină de speranţă, îi spun lui Cristi că menajera hotelului va curăţa geamul a doua zi. Cu siguranţă. Mă priveşte cu milă şi, fatalist cum este, mă asigură că nu o să se întâmple aşa ceva. Normal că are dreptate. Următoarele trei zile ne vom aduce aminte de faptul că suntem muritori de câte ori vom privi pe fereastră. Rahatul bradfordian ne va rânji, metamorfozat în metaforă existenţială.

Dar nu a știut cu cine se pune. Cu marea maestră a rozului și a albastrului electric. Așa că i-am dat cu flitul.

Jurnal de Bradford

Iacătă şi ziua cea măreaţă a ceremoniei. Țup și ea. De mila noastră, Alex zice că vom trece pe acolo, să simţim suflul festiv. Aşa că îl aşteptăm la ora 9 dimineaţa, să apară. Uite-l! Încremenim amândoi, cu ochii cât cepele, gata să ne sară din cochilii. S-a îmbrăcat ceremonios, la cravată. Are indubitabil un aer de englez get-beget, cu părul lui blond şi aerul nordic. Zâmbesc încântată, în timp ce omuleţul din creierul meu, responsabil cu imaginea de ochii lumii, aleargă înnebunit şi se dă cu capul de toţi pereţii, murmurând fără speranţă: “Tricou, tricou, tricou...’ Asta pentru că suntem îmbrăcaţi în blugi şi tricouri, turistic, dar în nici un caz festiv. Ne-a făcut-o! Sunt năucită de impulsurile contradictorii ce-mi zvâcnesc prin cutia craniană. “Fugi!” şi ”Ce zi minunată!”. Decid să rămân pe câmpul de luptă. Întotdeauna am fost o luptătoare. Cu mine seamănă copchilu’.

La Universitate, potop de lume. Absolvenţi, înfăşuraţi în zâmbete şi în falduri de robe, o senzaţie pregnantă de Harry Potter, părinți din toate părţile lumii, îmbrăcaţi la patru ace, atmosferă de sărbătoare. Noi, cu sărbătoarea în suflete. Dă-le-ncolo de tricouri.

Ale (malițios sau jucăuș, nu reușesc să disting): - Uite, ce rochii au femeile, ce mărgele, ce ţinute! Dar câtă importanţă acordă unii părinţi copiilor ! Alţii...

Mustăceşte mulţumit că are cu ce să se răzbune, îi e cald, socializează la greu si e prezent. Unde nu voia sa fie. Dar mie nu-mi pasă. De rochii, de mărgele şi alte nimicuri. Minunatul mi-a cuprins fiinţa şi mi-o răsuceşte în curcubeie. E foarte uşor să simt ceremonia, nu am nevoie de robe fâlfâitoare şi de poveste. E de ajuns să îl văd pe Ale vorbind cu tot felul de oameni care îl cunosc, îi zâmbesc, evident îl plac. O canadiancă drăguţă îl îmbrăţişează cu drag, ne surâde fermecător şi ne felicită pentru fiul nostru care e genial, salvatorul universităţii, atotcunoscător într-ale computerelor. Simt că nu mai sunt, "e-un cântec tot ce sunt...”. Plutesc pe norişori pufoşi şi dulcegăroşi. Ale îşi dă seama că am luat-o razna pe arătură şi încearcă să mă liniştească:”Calmează-te, aşa vobeşte ea frumos despre toată lumea, aşa e felul ei. Mda, îl aprob, dar ştiu eu ce ştiu. După ce facem o poză năzdrăvană, Kitchibobo în costum plus doi părinţi la tricou, intrăm într-o sală mare, unde, pe două ecrane uriaşe putem urmări cermonia propriu-zisă. Ascult transportată şi cu imaginaţie, cu multă imaginație pentru a suplini lipsurile, printre care şi cel de a nu fi chiar în locul cu pricina. Iluzia e atât de perfectă, încât unii părinţi încep să ţipe de fericire, să aplaude şi să plângă, doar uitându-se la imagini. Absolvenții lângă ei.

Ale (filfizon și zâmbăreț): - Mamă, sper că nu te apucă şi pe tine melodrama! Ce faci, tată, nu filmezi?

Cri (în extaz, dar nedumerit): - Nu ştiu, să filmez ecranul?!

Ale (punând punctul pe ascuțiș): - Filmează, tată, filmează! Dacă nu te poţi decide, pune-ţi mereu întrebarea cheie:”Ce-ar zice mama mea, dacă nu aş filma?”

Un argument imbatabil care îl determină pe Cristi să filmeze în viteză, pentru a recupera. Nu se poate prezenta în fața mamei lui fără filmarea absolvirii nepotului. Fie și la mâna a doua.

Măreața ceremonie fiind încheiată, servim masa la un restaurant pakistanez. Curry destul de iute şi pâine naan. Delicios. Pentru mine şi Ale. Cristi, chinuit oricum de ideea de a mânca aşa ceva, nimereşte cea mai piperată porţie, e transpirat tot şi înghite cu noduri. Nu cred că mai încearcă curând. Vreo două ore își pierde chiar și uzul vorbirii.

Epuizat de activităţile sociale impuse, Ale ne părăseşte, recomandându-ne să ne descurcăm singuri în după-amiaza respectivă. De-abia aşteptăm. Shopping, here we come!!

Plus că așa putem comenta în liniște detaliile ceremoniei. Să ne lăudăm reciproc ce fiu briliant am produs. Ne pricepem.