Jurnal de Bradford sau ceremonia la care nu am fost

Primele zile

Un an de zile i-am spus fiului nostru că venim la ceremonia de absolvire a facultăţii. Să se pregăteasca mental. Să ne convingem şi noi că ce şi cum, să pipăim diploma şi să strigăm: “ESTE!!”. Să vedem şi noi oraşul în care stă de 4 ani. Ce mai calea-valea! Că venim şi gata! Am luat bilete de avion, am rezervat camera şi autocarele, tot ce implica o asemenea aventură. Cu două zile înainte de a pleca, după o depresie de vreo zece zile (în care eu mă frământasem că ce are copchilu’?! Cu ce l-am supărat?!), a ieşit brusc la lumină şi s-a înviorat ca păpădia la soare. Că să venim, dacă ţinem neapărat, dar la ceremonie nu mergem! Că nu îi plac chestiile de genul ăsta. Scurt!

Eroare în genom! Cum e posibil??!! Dar nouă ne plac! Noi vrem! Cică degeaba. Ca nişte părinţi supuşi, sclava Isaura la plural, ne-am plecat in faţa Imperiului, cu aerele lui cu tot. Am scos hainele de gală din geamantane, ne-am plâns de milă şi am plecat. După ce ne-am amintit că, mic fiind, îl trimiteam afară la joacă şi se agăţa de clanţă urlând să îl băgăm înapoi în casă. Ne-am spus că faţă de acel moment, exista totuşi o evoluţie. Era încurajator de-a dreptul. Acum e categoric în afara ușii.

Ajunși la Bucureşti, parcăm la un hotel de lângă aeroport. Zborul e la șase dimineaţa. Cristinelu’, dependent de avioane ca întotdeauna, îşi deschide întâi tableta, studiază orarul zburătoarelor, apoi, în maieu, se lipeşte de fereastra uriaşă să analizeze dacă se respectă programul. Stă acolo minute întregi, holbându-se la cer. Eu mă holbez la el. Nu-mi vine să cred. Sunt convinsă că atunci când l-am luat nu prezenta asemenea simptome. Le-o fi dezvoltat din cauza conviețuirii în comun?!

Cri (cu un zâmbet larg de fericire): - Acum tre’să apară ăla de la Amsterdam.

Li (care nu a stabilit încă diagnosticul): - Şi ce-mi pasă mie?!

Cri (vorbind singur): - Oare de ce n-am luat binoclul lui tata?! Uite, încă unul! Zborul Wizz din Catalonia. Întârziere 10 minute. Brrr, dar se simte aerul condiţionat, nu glumă! Dar unde e

Amsterdamul?

După încă o perioadă de analizat temeinic cerul gol, frigul îl aduce în simţiri.

- La ce stau aici??! Poate are întârziere. Deja mi-au îngheţat maţele. Dă-l-ncolo!

Doamne fereşte să fi locuit undeva lângă avioane. Ar fi făcut o pasiune compulsiv-obsesivă. Ar fi pus tabele pe pereţi cu plecări-sosiri şi întârzieri. Am fi avut săpun în formă de elice. Telescop în camera de zi! La micul dejun am fi discutat de-a fir a păr despre motoare cu pistoane şi alte metode de propulsare. Oh, nu!

Aterizăm la Londra. Vremea englezească nu o să mă dezamăgească niciodată. O să fie exact cum mă aştept să fie. Plafon de nori, aer picurat si plăcut. Cam 22 de grade, nici o fărâmă în plus. Civilizaţia se repede asupra noastră ca un tzunami. Întotdeauna o resimt în acelaşi fel.

Mă impactează cu 500 km la oră. Şi mă ridic scuturându-mă, absorbind evoluţia prin toţi porii.

Ne căutăm autocarul, sunt o grămadă şi realmente nu am idee unde o fi cel ce pleacă spre nordul ţării. Dar nici nu mă gândesc să intru în panică. Unul din angajaţii de la National Express (îl recunosc dupa uniformă) stă exact în mijlocul agitaţiei şi te îndrumă spre peronul care trebuie. Îţi zâmbeşte şi îţi spune să nu te îngrijorezi, autobuzul tău va sosi în 10 minute. Şoferul ne ridică geamantanul (nu ai voie sa faci tu asta, e în fişa postului; chiar am primit apoi un chestionar în care eram întrebată dacă şoferul a încărcat şi descărcat el bagajele!), opreşte aerul condiţionat, când ne plângem că e prea răcoare, anunţă staţiile şi circulă elegant pe marea autostradă britanică, care are patru benzi pe sens şi o limită de viteză de 80 mile. Detalii banale poate, dar pentru noi la fel de interesante ca un OZN încărcat cu aliens aterizând brusc în grădinuța din Lonea.

Cinci ore cu autocarul zboară repede, printre satele englezeşti, un ansamblu medieval de cărămizi negre-cenuşii şi infuzie de verde. De la atâta ploaie, cred şi eu! Dar sunt unele căsuţe, atât de perfecte în aerul lor mititel, cuibărite între flori, atât de casnice şi solide, încât m-aş muta imediat într-una din ele, să respir aer oceanic, să fiu aproape de Alex. Să mă transform în mama perfectă, casnică, bucătăreasă, menajeră, ce-o fi. Numai să fiu acolo. Menajeră în căsuţă, nu în altă parte, a nu se înţelege greşit! Nu le-am avut cu frecatul prin casă niciodată, chiar mă gândesc serios să renunț definitiv la a mă preface că fac asta.

Ne cazăm la Holiday Inn, privelişte de privelişte asupra Bradford-ului, de la etajul 4, geam mare, ce noroc! Cer foarte frumos, amplu, azvârlind cu lejeritate tonuri de gri şi roz, albăstrind palid din când în când, în rarele momente când evadeaza din plafonul de nori. Apare şi Alex cu un zâmbet până la urechi. Ce bine e să ne vedem tot la două săptămâni! Chiar nu e nimic rău în asta, o dată în Grecia, o dată în Anglia. Nu m-aş supăra ca întâlnirile bilunare să se repete la infinit. Nu ţin neapărat la locaţiile respective. Pot fi şi altele. Sunt locuri pe pământ destule.

Plimbare prin oraş. Merg alături de fiul meu şi exersez. Abilităţile de multitasking. Doar sunt o femeie modernă. Casc ochii şi admir. Vorbesc, dau replici. Ascult. Şi cel mai important dintre toate, o mare parte a fiinţei mele reuşeşte să se liniştească, pentru că vizualizez toți paşii pe care i-a parcurs Alex de când a plecat de acasă şi a aterizat pe acest tărâm atât de diferit, într-o viaţă nouă din toate punctele de vedere. Pe cont propriu, fără părinţeii lui minunați. Degeaba mi-am imaginat eu de-acolo, de peste mări şi ţări. Alta e să vezi, să auzi, să atingi. Să te îmbibi de substanţa locurilor. Îl întreb dacă i-a fost teamă, dacă nu l-au terminat fricile. Mda, bună întrebare. Sigur o să mărturisească. Râde în stil alpha şi spune că a fost ok, tot ceea ce a simţit a fost provocarea. Fiorul plăcut al începuturilor. E bine atunci. Am simţit eu destulă spaimă. Şi pentru el. Pentru toată planeta.

Oraşul are un farmec al lui, straniu, desuet de-a dreptul. Arhitectură gotică şi victoriană, îmbinată în culori de pământ, amalgam de griuri închise spre negru şi marouri măcinate de patina timpului. Clădiri solide şi singuratice, pe străzi în pantă, înşirate la linie, ordonate şi un pic nefericite în solitudinea lor. Şi cele moderne, mai luminoase, învelite în sticlă, plecând totuşi capul, copleşite de povara istoriei respirate de zidurile învecinate. Un aer de părăsire în ciuda tumultului gălăgios de oameni. Un oraş vechi, aşteptându-şi renaşterea nu prin lepădarea de istorie, ci prin ordonarea-curăţarea prezentului. Îmi place la nebunie.

Îmi place fântâna arteziană uriaşă din centru, apă limpede şi jeturi colorate, în care se scaldă copilaşi chicotind, alergând, ţipând. Oază de limpezire a vechiului şi de oglindire a noului. Combinaţia dintre arhitectura ondulată şi încărcată a catedralei uriaşe şi micul scuar luminos în care tronează un ecran uriaş, unde seara se adună lumea, ca la un concert live. Îmi plac clădirea din sticlă fumurie a teatrului Alhambra, cu afişul binecunoscut “Singin’in the Rain’ şi străzile uriaşe unde nu ştiu niciodată în ce direcţie să mă asigur. Stânga e dreapta şi vicecersa.

Chiar şi populaţia, infuzată masiv cu popor pakistanez, are farmecul ei aparte, parcă nu eşti în Britania, ci în imperiul ei, cu aere asiatice. Cât de capricios e amalgamul! Tipic englezesc, plus feţe acoperite de voaluri şi văluri. Stau şi mă întreb de ce se agită aşa englezii în legătură cu invazia românilor, care îi va face, vezi, Doamne! să îşi piardă identitatea naţională, când par perfect capabili să integreze naţia pakistaneză sau oricare alta, fără să îşi piardă nimic din aplombul britanic. Uite, moschei peste tot, piaţa Al Halal, jumătate din Bradford e în mijlocul Asiei, dar numai o privire să-i arunci şi ştii că e englezesc pur-sânge, de la rădăcinile cufundate în gotic, până la pub-urile cu aere victoriene. Zău aşa!

Vedem toate locaţiile în care a locuit Ale în ultimii patru ani, poveștile înşirate de-a lungul anilor sunt fixate în relief şi capătă substanţă fizică. Sunt complet uimită şi mă înclin în faţa odraslei noastre, Kitchibobo din Carpaţi care a descurcat atât de bine labirintul străzilor şi al noii lui vieţi. În gând, normal, nu cumva să i se suie la cap!

Zona Universităţii din Bradford e absolut glorioasă. Modernă în toată esenţa ei, de o eleganţă austeră, cu o linie arhitecturală fluidă, plină de lumină şi cer, cupolă de sticlă şi mobilier futurist, stă aşezată în mijlocul unor blânde coline verzi, verdele acela special, care te duce cu gândul la primăvara pământului. Dulce, moale, crud.

Ale deschide uşi după uși, ne arată unde a studiat, unde lucrează acum, construieşte o poveste reală a vieţii lui, din care, în sfârşit, facem parte, fiind aici şi acum. Cât de deosebit îmi pare totul, mie, celei venite din Petroşani, cât de rafinat şi stilizat, cât de frumos! Restul sentimentelor mele sunt uşor de citit. De atâta încântare şi mândrie maternă simt că mă revărs, mă doare inima de bucurie şi toţi neuronii îmi ţopăie, în ritm de tobe şi trompete. Zâmbesc modest, în timp ce gândul meu strigă: “Fiul meu!!!”

Cri: - Să vezi ce curăţenie a făcut Ale prin toată camera înainte de a veni noi!

Li (cu aere de cunoscătoare într-ale fiului): - Să vezi că nu a făcut absolut nimic, în spirit de

independenţă. Ca să dovedească că nu e stresat de venirea noastră.

Normal că am dreptate. Camera lui e faină, faină, dar cât de prăfuită! Tot ce a adunat el de-a lungul anilor, diverse cadouri de la familie şi prieteni, un poster cu Dr. House, unul din Breaking Bad, un panou cu felicitări, cărți, amintiri, o ador! Ne rugăm de el să ne lase să facem curăţenie. Încăpăţânat, zice întruna nu! Mă uit la Cri, el la mine, ştim ce metodă să aplicăm, sper să avem destul timp. Metoda bunicii lui din Lonea, funcţionează întotdeauna. Îl vom cicăli şi îl vom cicăli, până va ceda nervos. Rezistă nici mai mult, nici mai puţin de 4 zile. Mai mult decât rezistăm noi de obicei. Are vână, nu glumă, copchilu’. Aşa că, în cele din urmă lustruim fericiţi toate cele, simţindu-ne cu adevărat folositori şi integraţi. Părinţi adevăraţi pe planetă. Fără dubiu.

Mic ghid de tratat viitorul

“ When one can see no future, ALL ONE CAN DO IS THE NEXT RIGHT THING.” (Frozen)

Ideea cea mai importantă este extrem de simplă.

Trebuie să încetezi să mai privești spre viitor. Să te îngrijorezi până la leșin, să te zvârcolești sub povara tuturor relelor care ți se pot întâmpla, să cauți soluții, strategii și metode de a supraviețui în caz că explodează bomba deasupra ta, plasticurile înghit oceanele și virusul suprem galopează drept spre căile tale nazale, soluții în caz că rămâi singur, bătrân și bolnav și nimeni nu te iubește. Trebuie să încetezi să îți spui întruna: ”Trebuie să controlez situația, să preîntâmpin, să prevăd, să mă asigur. Dacă așa, atunci așa.” Gata! No more! Ce rost are?! Viitorul are nenumărate căi și nu ești tu călărețul suprem, capabil să lupte cu toți balaurii de la răscruce. Chestiile astea analitice îți urcă tensiunea, îți fac praf catralioane de neuroni și, absolut sigur te fac să stai noaptea holbat cu ochii în tavan, să gândești și să tot gândești. Pentru ce?! Lasă totul să vină, așa cum vine.

Trebuie să încetezi să mai privești spre trecut. L-ai analizat zeci de ani, știi de unde ți se trag toate relele, știi ce ai fi putut să faci mai bine, știi ce a fost frumos, ce a fost urât. Te-ai prăbușit de atâtea ori sub povara vinilor. Gata! No more! Ce rost are?! S-a dus, nu mai e, nu-l mai poți schimba, nu îl poți stăpâni deplin, căci ai numai perspectiva ta, nu realitatea realitate, aia chiar reală. Nu mai ai timp să zăbovești în trecut, să te umpli de frustrările și imposibilitatea călătoriei în timp. Nu mai poți repara nimic. Lasă totul să plece, așa cum deja a plecat.

Dar ai ceva ce e al tău. Prezentul. Ziua de azi. E pe deplin a ta. Chiar poți să o trăiești așa cum trebuie, așa cum vrei, așa cum poți. Fă doar următorul pas înainte. Ridică-te și lasă spaimele existențiale. Pune piciorul jos, pe dușumeaua răcoroasă. Bea-ți cafeaua. Ce moment minunat și fără griji! Nimic nu ți se poate întâmpla în această oră a dimineții, în timp ce îți savurezi licoarea aromată și fierbinte, care te umple de energie atât de eficient și plăcut. În timp ce asculți muzică și navighezi relaxat pe Facebuk. E un moment prezent perfect. Rotund, ba chiar sferic. Sufletul ți-e ușor și zburdă în minunăția de clipă pe care o trăiești. Afară e încă întuneric, dar nu pentru mult timp. Te întinzi, genunchii îți trosnesc, așa cum o fac de ceva timp și durerea e dulce și vie, atât de vie. De-a dreptul revigorantă. Zâmbești. Asta e tot ce ai și e totul.

Mai fă un pas. Munca ta bună și grozavă te așteaptă. E acolo pentru tine. Fă-o bine și o să îți aducă numai claritate și flăcări frumoase la care să îți încălzești mâinile când iarna le va acoperi cu promoroacă. Da, munca ta, dacă o faci cu aceeași plăcere cu care faci un tort de ciocolată și caramel, mândră de minunăția care iese din mâinile tale, munca ta îți va umple sufletul de satisfacția lucrului bine făcut. Chestia aia care te face să simți că ai un rost. Astăzi, pe această planetă, tu ți-ai îndeplinit menirea. Ai făcut rotițele să se învârtă. Pe umerii tăi s-a sprijinit, pentru o clipă, universul cu toată măreția lui. Munca acestei clipe se va răsfrânge în unde ce vor călători spre viitor și te vor duce și pe tine, odată cu ele, spre Înainte și mările lui.

Mă duc la fiecare clasă cu bucurie și liniște albă, limpede. Explic, zâmbesc, răbdarea mea e cât marea, cât oceanul și ce bine e! Nici o urmă de enervare la întrebările repetitive ale copiilor, la lipsa lor de atenție, la nerăbdarea lor de a scăpa de mine, de școală, de orice îi ține departe de telefonul lor prețios. Simt cum devin, cum mă transform, acum sunt un val de energie pozitivă care învăluie clasa, o liniștește, o activează, o face să gândească, să creeze, să formeze noi conexiuni. Îmi place să fiu profesor, îmi place să văd cum lumina pe care o arunc de jur împrejur ca prințesa Elsa (ei, ea aruncă cu gheață, dar superputerea mea e să arunc cu lumină!) cade asupra căpșoarelor mărunțele sau nu, iscând câte o scânteie pe ici, pe colo, poate câte o rază din când în când. Ies fericită de la clasă, mulțumită de felul în care am făcut slalom înțelept printre toate problemele orei, simțind că am contat pentru un pas și, în timp ce aștept să înceapă următoarea rundă, respir adânc și calm, momentul prezent e tot ce avem. O amintire fulgurantă a mamei, cu ochii ei albaștri trece pe lângă mine, mă uit drept la ea, albastru în albastru, a fost un profesor atât de bun, atât de devotat copiilor ei, încât simt că o port cu mine de câte ori întru într-o clasă, involuntar zâmbetul ei plutește peste inima mea. Copiii sunt atât de frumoși (ei bine, sunt și enervanți, dar în majoritatea timpului pot să le simt frumusețea). E doar o amintire, mă întorc spre momentul prezent și fac următorul pas. În următoarele 50 minute. Nu mai am timp de gânduri sau griji. Nu mai am timp de trecut sau de viitor.

Încă e astăzi. Plăcerile dulci ale zilei sunt aici. Iubirile mele albastre sunt aici. O carte bună pe care o citesc în liniștea amiezii, cuibărită la căldură, sub plapuma ușor parfumată cu vânt și soare de iarnă (rufele uscate pe balcon se îmbibă întotdeauna de prospețimea muntelui și a frigului). Filmele la care ne uităm împreună. Mâna mea care se sprijină de mâna caldă a omului meu. Gustul delicios al supei fierbinți. Mirosul de scorțișoară, vanilie si mere.

Râsul-avalanșă de bucurie, zâmbetul cald. Poveștile haioase ale fiului meu, acele momente în care sosesc mesajele lui și telefonul scoate un clinchet armonic rezonând drept în inima mea, florile care se ridică acum, curajos, în fața iernii. Pătratul de lumină solară, pură care alunecă sidefat pe fereastră, aur argintiu lichefiat ce se așterne peste pleoapele mele închise, dansând printre ochiurile dantelate ale perdelei, incredibila, perfecta nemișcare a unei după-amieze de sâmbătă atât de pașnice.

Flacăra parfumată a unei lumânări ce pâlpâie în asfințit.

Cât e de bun momentul prezent. Cât e de încărcat de lumină, de surâsuri. De pace și zbor avântat, complet sferic. Mă uit atent spre ușa albastră a viitorului, balaurii lui au fost bine încuiați în cuști de oțel și întuneric, nu am de gând să le mai dau de mâncare vreodată. Nici măcar o privire nu o să mai arunc spre ei. La fel de atent verific și ușa galben aurie a trecutului. Toate bine încuiate. Doar eu și prezentul. Drumul acesta verde măsurat cu pasul. Un pas și încă un pas.

Tot ce trebuie să fac e simplu, e pur și simplu, e doar un pas înainte. Următorul pas înainte.

Miradouro în Portocalia

Portugalia e ceva absolut neașteptat, șocant. Are toate proprietățile portocaliului și ale portocalei. Îți vindecă griurile oricând. Le arde de-a dreptul.

E plină de viață, de zvâc, palpitând din toate colțurile, din cioburile colorate aruncate pe pereți, din pavajele în pantă, trepidând de muzică și dans, e dulceagă în lumină, căldură și veselie nebună, parfumată tropical brazilian, amăruie uneori, acidă și sălbatică.

Încercând, străduindu-mă din răsputeri să îi urc și să îi cobor străzile, da, străzile ei lucind ca gheața în arșița lunii august, alunecoase și periculoase, (nu am văzut bătrânei mergând pe ele!), încercând deci din răsputeri să nu patinez, să nu cad, să rezist, am oscilat mereu în emoții ca în fața unui portocaliu superb, dar parcă prea crizat. Intens până la isterie.

Am țopăit prin stări de sus în jos, ba în extaz al tuturor simțurilor, râzând „high”, aproape de cer, ba complet șocată și nedumerită, nesimțind nici o afinitate cu plăcile de faianță colorată ce tapițează clădiri întregi, uneori kitchoase până la disperare. De inspirație maură! Deseori aruncată în plin haos, neînțelegând nimic din arta stradală, din atmosfera grafitti, din vechiturile duse la extrem, din limba cu accente abrupte. Apoi adorând totul, de la capăt!

Lisabona se făurește și încă o dată se autofăurește din dungile ascuțite ale tuturor tablourilor ei. Fascinante în întregul lor, pline de mici detalii nearmonioase care te zgârie până la sânge, dar de un farmec nebun și năstrușnic puse toate laolaltă.

Străzi înguste, abrupte aproape la 45 grade, zguduite de uruitul tramvaielor galben-desuete și bulevarde largi și moderne, cartiere gata să se prăbușească sub povara timpului (dar care au rezistat la marele cutremur din 1755!!) și scenarii futuriste, elegante și arhitectural pitorești. Castele de o frumusețe răpitoare, în care păunii țanțoși își flutură culorile pe sub nasul turiștilor căzuți în extaz și fortărețe străjuind apele, cu dantele de piatră jucând deasupra ploilor și furtunilor istoriei. Oameni dansând pe străzi, oricând și oriunde, podul 25 Aprilie, cu un aer americănesc, aruncat portocaliu pe fundalul apusurilor desfășurate amplu în fiecare seară, tartele de Belem, o dulce armonie de vanilie, scorțișoară și zahăr ars (am mâncat zilnic 2-3!) și peste tot pește, pește, pește! Toți mănâncă tone de pește și milioane de tarte pasteis de belem, printre statui cu monștri marini și navigatori celebri, în Miradouros ce îți fură inima pentru totdeauna. Miradouros astea sunt puncte din Portocalia de unde poți vedea lumea. Și lumea e minunată de acolo. E fascinantă si nouă și nemaivăzută. Cum sună asta: Miradouro de Sao Pedro de Alcantara! Alcantara! Vrajă portocalie!

Locuim în Bairro Alto. Aici e ceva de genul „până nu vezi, nu crezi”. În zori e Cenușăreasa, noaptea e prințesa din povești. În același carusel în care ne învârte întreaga Lisabona. Ieșim dimineața devreme, părăsindu-ne cu greu terasa care își aruncă privirea peste toate acoperișurile vechi și minunate ale acestui oraș năzdrăvan, până hăt departe, izbindu-se de albastrul portului și de catargele navelor. Aerul e încă răcoros, încântător, cu miros de alge și mare, aleile strâmte de-abia respiră însă sub povara mizeriei lăsate de chefurile nopții. Sute de pahare de plastic peste tot, sticle, chiștoace. Mi-e și frică să încerc să identific ce fel de chiștoace! De fiecare dată, Cristi mă privește la fel de uimit cum de am putut să iau cazare în cartierul petrecăreților! Noi fiind așa niște cheflii! Pășim cu mare atenție, ocolind diversele gunoaie ce se revarsă de peste tot, având grijă și la pantă, convinși că e imposibil să ne mai placă vreodată acest cartier. Până la amiază. Când ne întoarcem sfârșiți prin caniculă și totul strălucește de curățenie. Străzile înguste, pline de un farmec indescriptibil, cu mici taverne pitorești, ce și-au înșirat deja mesele imaculate, doar câte un șir, că nu încap mai multe, în așteptarea festinurilor nopții. Soarele picură fierbinte, tufe uriașe de flori răsar de ici de colo, fiecare restaurant are propriul șarm discret, cartierul e nemaipomenit de frumos. Pe seară, când dă un pic vântul și răcoarea, ne vom ascunde pe terasă, urmărind de sus periplul. Întâi turiștii drăguți, servind feluri colorate, civilizat și pașnic. În acordurile tânguitoare ale muzicii fado. Apoi strigăte în noapte, toți tinerii Europei s-au refugiat aici să-și încerce ale tinereții valuri! Răcnete aproape distractive, dacă nu ar fi atât de deranjante în timp ce încerci să dormi, ca un turist ce se respectă și a umblat tot orașul și toate pantele cu piciorul, săracu’! De fapt, săraca de mine, că turistu’ de Cristi doarme buștean.

Canicula ce înfășoară totul, oh, da, binecuvântata caniculă, (adorată de locuitorii unor mici orășele de munte, ploioase și cenușii la extrem!), mareea ce vine și se retrage ciclic, fluturându-și vălurile-valurile, acoperind și descoperind, plimbări minunate pe faleze, treceri pe sub arcuri de triumf uriașe și luminoase, raiul cumpărăturilor „portocalii”! Abia acum am descoperit că Marile Case și-au adaptat oferta de țoale la gustul soarelui și al fierbințelii de creier. Ofertele limpezi, clasice, un pic mohorâte din măreața Anglie au devenit aici numai petece vii de culoare și amalgame pitorești și trăznite. S-au portughezit. Ori portocalit?! Exact pe gustul meu.

Cri: - Liliuca, unde vrei să mergi în după-masa asta?

Li (decisă ca niciodată): - În Baixa-Chiado, pe la magazine. Sandalele mă cheamă.

Cri (nemaiputând de somn): - Și când mergem? Că vreau să mă întorc.

Căutăm un suvenir, care să fie aparte, absolut specific și mai ales, ieftin! Dar, după o vreme, ochiul ni se obișnuiește cu varietatea de culori și nu mai poate distinge unicitatea! Ne-am rătăcit printre obiecte.

Cri: - Toate formele de cocoși, cocoșerie peste tot ! Nu vreau cocoș! Oare ce vreau?!

Li (vizualizând un cocoș pe rafturile ei ‚rafinate”): - Nu cocoș!! Pește, uite, o să luăm un pește pentru ca e zodia mea, ciripește Liliuca fericita către Cristinelul de-a dreptul perplex care nu mai găsește nici măcar un argument contra achiziționarii de pești portughezi.

La castelul Sao Jorge frumusețea e limpede și nesfârșită, miradouro arată ca veșnicia, prin curțile de piatră sunt presărate versuri portugheze, delicate și fragile ca o pană de păun, stăm și stăm și nu mai vrem să plecăm.

În Alfama, vechiul e atât de vechi, încât te învăluie brusc într-o pătură sufocantă de cenușă, mirosind a demult. A moarte. E prea mult pentru noi, așa că ne retragem repede spre frumusețea modernă și șocant de viitoare a Oceanariumului. Cel mai mult îmi plac pinguinii, frigul și zăpada ce-i înconjoară. Stau acolo minute întregi, râzând de plăcere la giumbușlucurile micuților, în timp ce nasul îmi îngheață, știind că afară până și oceanul transpiră de căldură.

Toata Lisabona e pura poesia! Întotdeauna am oscilat între adorația în fața splendorii implicite a poeziei și nedumerirea în fața semnelor ei absconse. Îți trebuie un organ special pentru a înțelege Lisabona. Poezia depărtărilor portocalii nu e pentru oricine.