Spoturi- în căutarea zenului

Londra îmi pare un oraș uimitor, plin de contraste fermecătoare și doldora de tot ce vrei.

Întâi balconul meu. Ar trebui să plătesc intrarea la spectacol de fiecare dată, dar e gratis. For free, dacă nu luăm în calcul chiria exorbitantă. În dreapta e pictat răsăritul, în stânga apusul și toată panorama cerului dintre cele două. Ape peste ape de culori, fuioare de nori și încolăciri subtil răscolitoare de raze de soare. Un pic dacă plec privirea, de la etajul cinci, verde și aproape pădure până departe. Am tot ce vreau, liniștea înălțimilor, dar și tumultul vieții, care răzbate în murmur de oameni și sirene de poliție. Plus zenul grădinuței mele care conține opt ghivece cu floricele. Inclusiv verde dulce de busuioc. Culmea ineditului, câte un pescăruș brăzdează cerul, aproape pot să-i ating aripa și strigătul biruitor cu arome de mare adâncă.

Apoi grădina cu oferte. Așa i-am spus. Birchen Grove. Ca să ajungem la ea, am mers nițel cu autobuzul. Apoi, în miez de metropolă, am alunecat spre înainte pe tot felul de străzi pustii, încărcate de verdeață pe margine, mâncând mure și admirând alunele care aproape ne cădeau în palmă. Murele astea mă uimesc profund. Realmente toată Londra e plină de ele. Nouă milioane de oameni și mure. Tufe bogate pe tot locul, oriunde pot să crească. Gustul dulce, acrișor al murelor de acasă. Mănânc de mă sparg. Iau din alea aflate cam la un stat de om, să nu fie cu pișu de câine, cum își bate joc Cristinelu’, deși nu am văzut nici un câine vagabond. Nici măcar unul. E drept, sunt din cei plimbați de stăpân. Savurez mură după mură și mai zen de-atâta nu poate fi.

Am ajuns în cele din urmă la grădină, unde era plin de flori de toate soiurile și am petrecut câteva ore extraordinar de plăcute, încercând să ne decidem ce putem cumpăra cu bani puțini ca să ne facem grădinuța. N-au fost chiar puțini, dar a meritat cu vârf și îndesat. Acum avem, cum ziceam, opt ghivece cu campanula movulie și albișoară, plus alte cele, nu îmi puteți cere să țin minte toate denumirile așa, dintr-odată, și pentru campanula m-am străduit vreo două zile, făcând tot felul de asocieri, cu “câmp”, “campanie”, greu merge capul cu ce iese din sfera mea de interes. Sferele mele de interes sunt destul de reduse.

Stau pe balconello și îmi admir florile, micul petec de natură. Ar putea fi patetic dacă te-ai uita printr-una din oglinzile cenușii ale diamantului. Dar eu sunt în cealaltă parte. Aia roz bombonică. Și petele mov, roz și albe împrăștiate în fața geamului transparent nu fac decât să mă umple de bucurie, le văd realmente cum flutură în firișoare verzi, ca niste liane gingașe, unindu-se cu copacii de dedesubt, ajungând până departe, la mure și alune.

Următoarea găselniță a fost Little Venice. Ideea mea, pe care Alex mi-a dat exorbitanta notă șapte. Mi se pare că e cam aspru cu prețioasa lui silly mum, dar ce să fac. Cristineață, pe care îl implorasem în genunchi să mă ajute cu GPS-ul, că habar nu am (știti, sfera de interes!!) m-a sabotat și el, dintr-odată nu mai știa cum să se orienteze, se învârtea de colo-colo zăbăuc de cap, căutând disperat direcția, în timp ce fiul propriu, my precious, îmi tot scădea din notă pentru organizare proastă spre dezastruoasă.

Ei, na, până la urmă am dat de Veneția în miniatură. Normal că mie mi s-a părut excepțional de inedit și frumos și mi-am dat singură zece. Când l-am pironit o dată pe soțiorul drag cu privirea mea duioasă, mi-a dat repede și el nota. Zece, se subînțelege. Canale fermecătoare, case-bărci, o colecție de petice colorate și de nume savuroase pictate pe fiecare. Ne-am distrat citindu-le cu voce tare, când unul, când altul și râzând de plăcere. Sigur că nu m-am crezut în Italia. Ce-i al romanilor, e al romanilor. Acestea sunt canale englezești, absolut clar, dar e o încântare să le urmărești diversitatea și felul în care locuințele se cuibăresc în apă, bine ancorate în locușoare blânde, sigilate de ape. Să stai și să curgă totul pe lângă tine, să fie în continuă mișcare aerul, apa, vântul. Pășnicie curată.

A urmat o plimbare agale de-a lungul lui Regent’s Canal (prea lungă, după spusele criticului), din nou ciugulind murele aflate la bunul plac al trecătorilor, un canal ascuns de lume, aflat într-o adâncitură-vale, străjuit de copaci înalți, bătrâni și frumoși. Cât e de pitoresc totul, bărci alunecând pe lângă noi, uite o familie la picnic, ce drăguți sunt, blonduți și veseli, uite un grup de trei prietene, râzând pline de lumină, cu pahare de șampanie în mână, uite un cuplu de vârstă mijlocie, tăcând în tandrețe și savurând alunecarea lină printre frunze și rațe. Bateriile ți se încarcă singure de la atâta liniște și frumusețe dulce. Cu murele pătându-ți palma și buzele, simți diferența. Zenul e peste tot, se bălăcește în fengshui și respiră ikigai.

Acum câteva seri, l-am auzit pe Alex spunând:”Mă duc să iau bilete la cimitir!”. Cristi s-a cutremurat:”Ce, deja vrei să scapi de noi?! Dar, da, ultima găselniță a fost Highgate Cemetery, unde ne-a dus fiul cel iubit după ce a văzut fascinația mea legată de locurile de veci. Când m-am entuziasmat prima dată de frumusețea cimitirelor, s-a uitat la mine cu îndoială, de parcă i-aș fi descris o ședință de spiritism, dar apoi cred că a simțit ce îi descriam cu atâta patos artistic: armonia eternității, ascunsă cu migală în pietrele vechi.

Cimtirele nu mi se par triste, pur și simplu mă uimește, mă încremenește aburul sutelor de ani așezat peste morminte, 53.000 de morminte, 170.000 oameni. Nu sunt cruci, ca la noi, ci pietre de diferite forme, plate, parcă înfipte direct în pământ, țâșnind la verticală spre nemurire. Unele vechi de peste 200 de ani. Una după alta, ca soldățeii căzuți la datorie pe câmpiile vieții într-o bătălie ce durează de millioane de ani. Simt un fior, dar nu de groază, ci de recunoștință. Că sunt încă vie și plină de bucurie, că pot să mă încânt până și cu inscripțiile de pe pietrele funerare. Că atunci când o să dau ortu' popii o să aparțin și eu acestei armate tăcute și maiestuoase. Nobile prin tragedia inerentă condiției ei. Mă simt gata să dau mâna cu toți aceștia, niste necunoscuți, dar atât de știuți. Camarazii mei pe Pământ. Ce istorii se ascund în câteva cuvinte, câtă iubire inscripționată în literele șterse de patina timpului.

Plimbare absolut rotundă, trecând de la mormântul impozant al lui Karl Marx, cu inscripția lui absolut perfectă:„The philosophers have only interpreted the world in various ways- the point however is to change it”, până la mormântul meu preferat din tot cimitirul acesta uriaș. Mă hotărăsc brusc că acela vreau să fie și mesajul meu, săpat în șoapte de vânt și murmur de copaci. Pentru eternitate. E mormântul unui profesor oarecare pe care scrie:”Poet. Zen translator. Teacher. Loved beyond words. And still birds sing.” Absolut glorios. Cu acesta vreau să dau mâna și cu toți cei asemenea lui, atunci când voi păși agale pe câmpiile verzi, verzi.

Cufundată în voalurile eternității și ale efemerității, mă trezesc zăpăcită că nu știu unde sunt. Mi-am pierdut însoțitorii. Cei în carne și oase. Ușurată, le aud vocile, uite-l și pe Cristinelu’ meu, zen și el și încărcat de emoții profund cosmice, exprimate ardelenește:” No, Lili, mi-ar plăcea pe aici să veșnicesc. Asta-i calea spre eternitate.”

Alex (încercând să ne trezească din visarea abulică în care ne-am scufundat, nu își dă seama că și el e copleșit de atmosferă):- După ce dăm colțul... o să dăm de George Eliot.

Comuniunea prea intensă cu spiritele celor duși s-a soldat cu o cumplită durere de cap, care m-a lăsat numai spre seară, după nu știu câte ceaiuri englezești și pastile din stocul impresionant adus din România.

Lili (răsuflând ușurată): -Nu știu ce m-o durut așa capul!

Cri (răsuflând și mai ușurat) - Poate te-or deocheat acolo, pe la cripte.

Poate pe la cripte, de ce nu, se știe că am mari puteri de comunicare cu unii sau cu alții .Sau poate, cine știe, am fost deocheată la cît m-am minunat în piața uimitoare de legume în care am ajuns apoi și unde am văzut că există și în Londra roșii de grădină și ardei și vinete, ah, ce bogăție! M-am aprovizionat de urgență, inclusiv cu suc de mere proaspăt și cu un ditamai burgerul făcut pe loc și servit de doi români, agili și descurcăreți nevoie mare. Cu care ne-am salutat frumos și urat toate cele bune. Plină Londra de romani, dragii de ei.

Nu are rost să mai precizez că noi, părinți iubitori, i-am dat zece curat lui kitchibobo pentru excursia super reușită la cimitir. Le are cu chestiile educative. Normal, a învățat de la cei mai buni. Uneori mă întreb cine-i profesorul aici.

Apoi m-am așezat în grădinuța mea și mi-am numărat comorile. Pe harta Londrei, bogată hartă, strălucesc acum spoturile mele zen. Albe, curate, pline de mure și flori.

E timpul să mă apuc de treabă. Sunt doldora de zen, pot respira din adâncul plămânilor, mi-e bine și sunt bine. Voi porni în altă căutare. Nu se termină niciodată. Din fericire.

Jurnal de Barcelona

Ziua 9 si ultima

E ziua plecării. Nu avem parte de cer senin şi parcă ar fi fost prea greu să plecăm în plină înflorire solară. Fotografiez posterul din bucătărie din tot felul de unghiuri. E despre creativitate și zen, special făcut pentru mine, sunt sigură, vreau să le duc și dragilor de copii de la școala ideile. Pozele nu mi-au ieșit prea bine, dar pereții școlii s-au umplut cu minunate tablouri despre frumusețea și limpezimea creativității. Mă învârt de colo-colo, încercând să memorez totul, nu cu tristeţe, ci cu speranţa că poate, poate.. cândva mă voi reîntoarce. Aşa sunt eu, rezonatoare de posibilităţi. Mulţumim Penthouse Picasso. Barcelona. Pa, pa.

Îi trimit un mesaj Lucreției, destul de succint, cu mulţumiri. Ne trimite un răspuns lung şi romantic, plin de nostalgia întâlnirii cu nişte compatrioţi, mesaj ce mă face să mă simt un pic vinovată că nu i-am acordat mai multă atenţie. Mă uit la Alex, Alex la mine şi râdem un pic stânjeniţi. Poate am fi putut socializa niţel mai mult. Dar te pui cu gena alienării implantată în ADN-ul nostru??!

Ne târâm bagajele spre staţia de autobuz, suntem plini de gânduri mari de economie, mai am 30 de euro, puşi deoparte, exact în vederea finalului. Să nu ne transportăm pe banii copilului. Destul am mâncat pe spinarea lui!! Dar ţi-ai găsit! Universul complotează şi autobuzul nu opreşte. Un şofer de taxi priceput în ale racolării ne convinge că e mai bine cu maşina lui, tot atâta plătim. Aşa că ne relaxăm, nu ţinem neapărat să ne trambalăm prin tot felul de mijloace de transport. Călătorie plăcută şi nostalgică. Mă ţin tare, ştiu că imediat ne despărţim de Alex, fiecare spre avionul lui. Dramatic. Oareşicum. Plăteste Alex, logic. Profesorii sunt săraci în România. N-au bani de taxiuri prin Barcelona. Ca să-mi uit aleanul inimii, plănuiesc să sparg buticurile din aeroport. Cu nesimţita sumă de 30 de euro.

Ne despărţim, Ale se îndepărtează, ne uităm după el. Apoi unul la altul. Iar suntem doi. Mda. Un colţ de depresie se învârte ca un titirez pe lângă inima mea. Dar să ne adunăm. Să purcedem la drum. Normal că ne încurcăm prin aeroport, urcăm la un etaj de la care nu mai putem coborî și toate magazinașele au rămas mai jos. Păi și eu unde îmi cheltuiesc monetarul, în scopuri terapeutice???!! Cu chiu cu vai găsim un amărât de market și luăm ce găsim pe acolo. Cea mai importantă achiziție: “Lichior 43”. Așa se numește el și se va dovedi delicios, minunat, o amintire de care vom trage mult timp. Alături de câte o feliuță de chorizo spaniolesc, cu coaja alba și aromă de fum.

Normal că după decolare dau să adorm, dar vine prânzul. Micile plăceri ale vieții. Imi imaginez cum Alex zboară în direcția opusă. Două avioane deasupra norilor.

Aterizăm. România ne izbește în frunte, în ochi, în urechi. Nu mai e vacanță. Atmosfera e agitată, zgomotoasă, frământată, plină de gaze de eșapament, de strigăte. Ajungem la gară. Ne lăsăm bagajele, unde bineînțeles suntem taxați în plus, dar încă nu ne-am dat seama că trebuie să luptăm pentru fiecare bănuț, așa că acceptăm cu nonșalanță. Vrem să mergem la Ikea, pentru a omorî orele rămase, luăm cartele pentru patru drumuri cu autobuzul și bilete de metrou. În stație am o senzație acută de pericol, cum nu am avut niciodată în Barcelona. Mă uit cu fereală în jur, Cristi mă trage și mă lipește cu spatele de perete, făcându-mi semn spre un grup de ciudați. Da! Ăștia sunt hoții români, categoric. Nu trebuia să îi căutăm pe Rambla, sunt aici. Își fac semne complice cu ochii și brusc o zbughesc după o femeie. Brr! Urcăm, îmi țin strâns poșeta, nu că aș mai avea ceva în ea. Cred că drumul durează o oră. Bară la bară mașinile abia se târăsc, claxoane, blocaje, poliția rutieră, stăm și câte 10 minute, așteptând să se descongestioneze drumul. Aceeași senzație de iminent pericol. O femeie cu un copil începe să se certe cu doi pasageri, se lasă cu înjurături și urlete. Aici e care pe care. Cumva ajungem. Starea noastră de plutire vacanțică a început să crape pe la colțuri.

Ne distrăm prin Ikea, deși funcționarii de acolo sunt lipsiți de orice urmă de amabilitate. Am remarcat asta și altădată. Brusc, dispoziția ni se schimbă. Am găsit o lampă ornamentală din hârtie încrețită identică cu cea din apartamentul barcelonez. O cumpărăm imediat și ne hotărâm să o luăm spre gară. Stăm în stația adâncită în beznă până-n rărunchi, e chiar periculos, nu știu cum trăiesc oamenii de aici, zău!

În autobuz, Cristi bagă cartela în aparat. Îl văd că o tot bagă, apasă pe butoane. Și iar. Încep să bănuiesc că ceva rău ne paște după colț. Cristi se așază și îmi spune șuierat și alb că nu avem bilete. Aia de la ghișeu nu i-a dat dus-întors. Nu ne-a dat patru, ci două. Și noi, provincialii barceloniți, nu ne-am dat seama! Doi trăncălăi. Eu sunt foarte calmă si îi spun pompos că dacă urcă controlorii, eu o să le explic frumos și civilizat ce s-a întâmplat, că aia a greșit și că noi am cerut ce trebuie, dar ea nu a înțeles. Și noi nu știm cât costă biletele și am crezut că 5 lei înseamnă 4 bilete. Cristi mă privește cu milă nesfârșită și mă întreabă cu ce plătesc apoi amenda, când ei nu au să creadă această explicație fantezistă??!!

Așa că ne dăm jos, la marginea Bucureștiului, noaptea, în întuneric, în spatele nostru e ceva copăcime, pădure sau ce o fi, dar sigur nu e nici un chioșc de vânzare a biletelor. Un trecător milostiv ne spune că nu avem de unde să mai luăm bilete la ora aia. Ne vine ideea să căutăm metroul, avem bilete pentru el, ăla te duce mai multe călătorii cu un singur tichet. Dar metroul e la cucurigu-n praznic și trebuie să luăm din nou autobuzul, pentru a ne apropia de stația căutată. Două stații trebuie să rezistăm neprinși în autobuz. Hai că putem, îi spun lui Cristi încurajator și cu elan tineresc. Urcăm, cu priviri de găini speriate. Oricine poate vedea pe mutrele noastre că suntem vinovați! Rezistăm numai o stație. Pentru că urcă niște tipi în tricouri deschise la culoare și îl văd pe Cri înverzindu-se cu totul, crezând că aceia sunt controlorii! Deghizați. Îmi dau seama că dacă nu l-au terminat ballooningul și divingul, e posibil să o facă autobuzul bucureștean, așa că ne dăm iar jos. Mai mergem o stație pe jos, până ajungem la metrou. O stație foarte lungă, prin beznă, cărând lampa uriașă după noi, aruncând priviri în stânga și în dreapta, gata de apărare. Dacă e ceva, o luăm la sănătoasa. Păcat de lampă, îmi spun. Ne-ar fi schimbat și nouă apartamentul a la Picasso. Of, gata. Suntem înapoi în civilizație. Sau așa ceva. Metrou, gară. Mici la o tavernă. Tren înfiorător. Caniculă, geam stricat, mizerie. Dar suport bine, în timp ce păzesc bagajele și Cristi sforăie. A luat locul de la geam și eu nu am de ce să îmi sprijin capul. Lasă, săracu’, îmi spun, s-a consumat mult cu autobuzul acela nenorocit!

La Petroșani plouă. Aruncăm bagajele pe unde apucăm și ne ducem la școli. E prima zi din noul an școlar. E timpul de niscaiva creativitate. ba chiar de foarte multă. Înapoi în sistem. Purtând cu noi, ascunsă, frumusețea neasemuită a vacanței noastre barceloneze. Marea cea nesfârșită și amintirile noastre albastre.

JURNAL DE BARCELONA

Ziua 8

Asta e ziua cu scuba-diving. Şi ultima zi plină în Barcelona. Mâine plecăm. Dar nu o să mă gândesc acum la asta. Pentru ca ziua începe minunat, pe terasă. Nu e chiar foarte senin, dar cred ca va fi o zi bunicică pentru scufundat. I-o comunic încântată lui Cristi, care mă priveşte încruntat. Ştiu că ar fi fost mulţumit să fie uragan pe mare. Eventual chiar un tsunami. Azi e ziua în care el va trebui să se ridice la înălțimea așteptărilor fiului nostru comun. Eu sunt încă în stres post traumatic, stau pe margine. Dau “pas” la chestia asta năstrușnică. Plus că nu știu să înot. Slava Domnului!

După ce reuşim să îl sculăm pe Alex, vrem să începem ziua cu o plimbare prin parcul Ciudatella, e chiar lângă “casa” noastră și are papagali fluturând din aripi pe post de vrăbii. Supărat că nu şi-a făcut somnul, Ale se hotărăşte să ia liftul. Pentru prima dată de când suntem aici. În spiritul eroic al menţinerii formei fizice personale, a coborât și a urcat scările fără lift, din prima zi. Adevărul e că şi Cristi. Dar nu fiindcă ar fi vrut să slăbească, ci pentru că mititelul de lift barcelonez are personalitate. De câte ori voiam să coborâm amândoi, se încăpăţâna să nu pornească. Cristi, exasperat, ieşea din el şi o lua pe scări. Eu, cu liftulețul. Ei bine, de data asta, cu Alex înăuntru, cu toţi trei sub formă de sardele sufocate abia respirând, a pornit imediat.

Cri (neputând să miște decât buzele): ‑ Cred că până acum nu recunoştea că e cineva în el!!

Cei câţiva copaci pe care îi vedeam de pe terasă se transformă într-un parc exotic, cu papagali verzi şi palmieri uriaşi, arbori nemaivăzuţi cu flori imense, albe, oare sunt carnivore?! Fântâni arteziene de inspiraţie maură, lacuri şi un zumzet de fond ce aduce cu jungla. E pur şi simplu superb. Spaniol si catalan si maur, o combinație incredibilă. Nu știu să spun ce înseamnă asta, dar pot să simt. E intuiția mea profundă.

O luăm de-a lungul plajei, avem ce merge, dar plimbarea e liniștitoare și senină, cu marea în dreapta, albastră și frumoasă, cu palmieri și clădiri plăcute în stânga. Mi se pare mie sau stresul e mai puternic decât la ballooning??!! Poate, dar eu sunt zen. Și ce bine că sunt liberă!! Nu m-aș scufunda nici să mă rogi în genunchi! Până aici cu dragostea maternă!! Mi-a ajuns !!

Cristi face poze.

Ale ( cu un sadism tremurat în barbă): - Tata, before and after! Ne vor identifica ei!!

Cri (palid spre vânăt): - Deja îmi dă fiori containerul ăla! Știi că Dexter îi tranșa în container!!

Centrul de scufundări se află, în mod ciudat, într-un container de metal, pe care sunt pictați delfini și meduze. Adevărul e că nu prea inspiră încredere, în ciuda delfinilor. Nu e încă ora marii încercări, suntem rugați să revenim. Stăm la o terasă și așteptăm să treacă timpul.

Li ( cu ochii pe la alte mese, se plictisește cu cei doi martiri care au dat în darul muțeniei): - Fiți atenți la spaniolul ăla, nu i-a ajuns Sangria, și-a comandat și o sticlă de vin ziua-n amiaza mare!

Cri (tulburat de vocea neveste-sii, deși de obicei o tolerează destul de bine): - Șșșșșt!

Li (revoltată): - De ce să tac? Doar am vorbit în română!!

Cri: - Dar "Sangria"!!! Îl înțeleg și ei!!

Li (victorioasă): - Ei, na, parcă nu pot să spun "Sangria"!! Sangria, sangria, sangria!!!!!

Ale (părăsind punctul vid si oftând exasperat): - Ce dovadă de maturitate!!

Cei doi Alpha, atât de feroce de obicei, stau nemișcați, cu berea în față, cu privirea fixă, cufundați în sinele lor masculin, sondând prin ADN-ul vânătorului preistoric, adunând curajul necesar scuba-divingului! Unul nu scoate o vorbă! Mă uit la ei cu milă:

- Lasă că trece și asta!!

Hohote crispate. Atârnate de grimase nefericite.

Ale: - Mai bine conduceam! ( încercarea lui de a șofa prin Anglia s-a dovedit o piatră de încercare! O ditamai buturuga, încă nedepășită de firea lui sensibilă).

Li (senină):- Ale, tu de fapt știi să înoți, nu?!

Ora 1 a sosit, "omul negru" a venit!! Ne ducem la containerul cu pricina. O tipă drăguţă le dă băieţilor costumele şi îi îndrumă spre un alt container să se schimbe. Aştept, gata să fac nişte instantenee superbe cu ei, când vor apărea din cutia metalică. Şi aştept. Şi aştept. Încep să mă îngrijorez, a trecut mult timp, ce pot să facă??!! Poate au leşinat amândoi!! Uite-i!! Trag poză după poză. Sunt cauciucaţi din cap până-n picioare, sudoarea le picură de pe frunte, de pe față, Cristi e roșu ca racul și pare pe punctul de a face apoplexie. Am aflat apoi că, după ce s-a forțat să își tragă costumul mulat pe el, a descoperit că își băgase piciorul în mânecă și Ale a trebuit să îl extragă din cămașa de forță folosind energia primară!! A strămoșilor noștri neanderthalieni. E atât de roșu, încât tipa de acolo își dă și ea seama că e pe punctul să își piardă în mod nefericit un client și pune furtunul de apă pe amândoi. Să fie sigură. Pentru că au început să respire din nou, li se pune echipamentul, centuri cu plumb și alte angarale. Încetul cu încetul, cei doi bărbați antrenați și în formă absolută par a se cocoșa sub povara celor 30 kile și a soarelui necruțător. Costumul-conservă le sporește claustrofobia. Aoleu!! încep să mă tem chiar și eu! Alex ca Alex, dar bietul Cri poate să pice la datorie!! Ferească bunul Dumnezeu!! Aolică, nene, în ce ne băgași, tu, Ale, mamă! Ce prunc năbădăios am cultivat pe lângă casa omului!

Întrebat de unde e, plin de vervă, Alex Mărețul declară că el e din Africa de Sud, fără să îşi dea seama că pe hârtiile pe care le-am dat scrie clar România!! Nu e normal, ne zicem eu şi Cri, lasă că o rezolvăm noi, spunem că lucrează în Africa, deşi e originar din ţara de care îi e ruşine! Documentarul ăla cu hoții români de pe Rambla! Ăla e vinovat de schimbarea bruscă a naționalității. Şi ce să vezi, surpriză! Instructoarea de scufundări spune că lucrează 3 luni pe an în Africa de Sud și e gata să îl ia pe Ale la întrebări despre ţara cu pricina!! Noroc că, antrenat într-ale diversiunilor (cred și eu, la câte seriale a vizionat!), kitchibobo cel isteț o deturnează spre zone mai sigure.

Sigur mai lipsea ceva, adică ceea ce urmează. Cei doi astronauţi acvatici o iau pe jos spre plajă. E de mers ceva, prin nisip, cu kilele în spinare. Eu după ei, poze peste poze. Mă distrez copios, în timp ce sunt înspăimântată, nu glumă! Pare absurd, de fapt nu cred că se întâmplă asta! Prea e suprarealist. Nu e Cristi acela, ce se târâie ca o furnică uriaşă, sufocată de soare şi povară. Şi încotro merge roșu ca un rac fiert?? Spre apa învolburată, de care mie mi-e atât de frică!! Nebunie în stare avansată!!

Îmi întind cearşaful pe plajă şi îi urmăresc în timp ce fac câteva exerciţii şi apoi se scufundă. Marea i-a cuprins cu totul, nu îi mai văd. Sunt dispăruţi. Savurez singurătatea, soarele, albastrul atotcuprinzător, plăcerea de a fi pe plaja barceloneză. Apoi îmi trece un gând fugar: “Dacă nu mai apar??!!” Ei, prostii!! Totul o sa fie bine. “Dar dacă îl lasă inima pe Cristi??” Aiurea! Şi tot aşa. Cri apare primul, gâfâind ca o focă atacată de urși polari şi ţinându-se de mână cu instructoarea. Mda! După ce îşi revine, îi comunic eu ce părere am despre asta!! Nici chiar aşa!! Înec, înec, dar până la un punct!

Pleacă să se schimbe. Apare şi Alex, care iese din valuri şi cade imediat în genunchi! Dar măcar nu se ţine de mână cu nimeni!!

Cri (în stadiul de legumă fiartă pe pătură): -"Stephen King" trauma!!!

Ale (aruncându-se pe cearșaf în stare gelatinoasă): - Și eu zic la fel!! Nu mai fac așa ceva în

viața mea! Eu de-aici nu mai mișc!!

Li (birou de informații): - Cristi a tot scos capul, că îl durea inima!!!

Cri (șoptind revoltat): - Ei, mă durea inima!! Vezi cum le înflorești??!! Nu mai puteam să respir, atâta tot!!

Ale: - Mascul Alpha ce sunt mă simt ca o floricică bătută de vânt!!

Cri (șuierând, cu nivelul de oxigen încă nerestabilit): - Soarele tău de copil!! Unde m-ai adus!! Lasă că îți fac și eu așa ceva!! Ce greu a fost! Sfinte sisoe! Parcă aveam opt bolțari pe mine!!

Ale (mirat el însuși de realizare): - Foarte interesant. Dar sunt marcat pe viață acum! Nu mai vreau la Montjuic astăzi! Nu o să mai fiu la fel ever!!

Cri( râzând isteric): -Tu ești de vină, Lili, pentru asta!!

Li (uimită absolut): - Eu??!! De ce eu?? Alex, nu eu!!

Cri: - Tu!! Că hai, Cristi, hai că vrei! Știu că vrei!! Fă-o!! Știi că vrei! Fă-o, doar vrei!! Hai

că vrei!!M-ai tocat si m-ai tocat... Bine că nu am murit!!!!

Li (filosof zen): - Doar era pe bucket list-ul tău!

Cumva ne târâm până la Fonda del Mar. Să luăm prânzul. Supa de pește e delicioasă, paste, somon și alte cele.

Ale: -Nici nu pot să mai mestec de oboseală.

Spre casă. Las băieții la cumpărături, pe banii lui Alex, că eu nu mai am și o iau înainte. Singură fiind, o fac de oaie! Ieșind din lift, consider că ușa se va închide singură după mine. Ceea ce se pare că nu face. Doar e liftul nostru cu personalitate. Încărcați cu plase bogate, Cristi și Alex sunt nevoiți să urce pe scări. Cu mușchii tremurând de la scuba. Ca piftiile. Cri e din nou roșu ca racul, nu mai poate vorbi. Tot ce mai e în stare să facă e să arate acuzator cu degetul spre ușa liftului. Parcă e o scenă dintr-un film mut!

Cumva își revine, în timp ce gâlgâie o bere. Gata de noi încercări. Eu sigur îl voi susține până-n pânzele albe!

Ale: - Cred că ați bătut toate străzile din Gotic!

Cri( nostalgic): - Și câte mai sunt! În fiecare zi la gotic, gotic, gotic...mai avem, mai avem...

Joi deja am avut eroare la program si ne-am rătăcit.

Ale: - După trei zile de Gotic, am clacat! Cred că de-asta nu am mai văzut Casa Batlo! Voi

sunteți de vină! Nici Montjuic! Deși, dacă stau să mă gândesc, noi am văzut Montjuic.

Din autobuz! Uite urmările călătoriei culturale cu autobuzul: mâna dreaptă bronzată,

stânga nu!

Cri: - Mamă, ce vremuri!

Ale: - Da, da, la o analiză mai atentă, voi sunteți de vină pentru lipsurile mele culturale. De ce nu am mai văzut Casa Batlo? Pentru că am intrat în Mall-ul ăla cu șapte etaje. Și apoi am intrat în colaps psihic! De-aia v-am părăsit și v-ați rătăcit!

Li (agilă): -Tu nu ai fost la Casa Batlo că erai leșinat! Să zicem adevărul!

Cri (făcând front comun cu nevestica): - Chiar așa! Cam multe leșinături în programul tău!!

Ale: - Adevărul e că după ce am terminat cu cele șapte etaje și am văzut că tot nesătui sunteți și luați iar buticurile la rând, m-au apucat instinctele ucigașe și am plecat! Și bine am

făcut, că v-ati rătăcit, exact ce meritați!!! Norocu’ vostru sunt eu. Fără mine, numa’ butic, butic, butic! Dar când intră bibicu’n acțiune, lumea trepidează! Mi-ajunge cît m-ați manipulat în tinerețe. Bine că nu am devenit buticar ca voi. Eram fragil la minte. Acum sunt un mango copt. V-am venit de hac. Aveți și voi niște experiențe adevărate la bord.

Nu putem decât să încuviințăm. Ce-i adevărat, e pur si simplu.

Cri: - Când am urcat azi patru etaje, aici în cap îmi fierbea boilerul! Alea instincte ucigașe!

Ale: - Ți-ai cărat Cava, măi , tată! Să vezi mâine, în Anglia! Direct la 10 grade Celsius. O să

fiu bine. O să fiu și eu funcțional mai mult de 8 ore!

Râd de băieți cu scufundările lor!

Cri: - Dar tu de ce nu faci?

Li: - Nu e pe bucket-ul meu!

Cri: - Păi și eu dacă îmi termin bucket-ul, ce fac? Dau colțul??! Ia să le mai răresc, să nu

termin așa de repede! Să nu mă termin.

Noaptea coboară peste râsetele noastre, albastră și neagră, la fel ca marea care doarme undeva, în depărtare.