JURNAL DE PARGA 1

Iunie 2014

Astăzi e ziua cea măreaţă, dacă o banală zi de joi poate căpăta astfel de conotaţii. Ziua la care visăm de vreo jumătate de an, vise elaborate şi dezvoltate, vise organizate şi sofisticate. Ziua plecării în vacanţă!!!

Fiind joi, începe totuşi ca o zi complet neoriginală! În felul ei. E destul de agitată şi condensată în două ore, fiindcă e premierea la şcoală. Nebunie, discursuri, flori, tocuri. Gata! Două ore nu pot dura totuşi la nesfârşit. Plouă cu găleata când plecăm!

Cristi e ca un cazan sub presiune. Tot nu înţelege de ce sărim direct din şcoală în vacanţă. Ar avea nevoie de o perioadă de acomodare, în care întâi să renunţe la compresii, să stea un pic, suspendat între două stări şi abia apoi să ajungă în faza de relaxare. De exaltare. Acum e năucit și deloc exaltat, oare e un stres în plus sau e zona de libertate absolută? Drumul, întinzându-se la nesfârşit sub perdelele de ploaie gri, efectul de bubble pe care îl are mereu maşina asupra noastră, muzica preferată colorând micul spaţiu în care plutim suspendaţi de-a lungul şoselelor îşi fac încet-încet efectul! Ne relaxăm amândoi, începem sa glumim, să simţim realmente licăririle albastre ale vacanţei!

Plouă continuu prin toată România. Cu intensităţi diferite, cu viteze variate. Înaintăm, ne croim drum pe şoseaua devenită uneori râu strălucitor. La Oraviţa, morile eoliene futuriste, uriaşe, încremenite pe culmile dealurilor nu fac decât să sublinieze irealitatea spaţiului pe care îl parcurgem. Unde suntem?!

Cât de interesante sunt graniţele oamenilor! O linie. Dincolo de care limbile se schimbă, realmente peisajul e altul, suflul pământului îmbracă haine diferite. Pare a fi doar o formalitate, dar mie mi se pare că ţările însele au ceva specific, inconfundabil. Schimbarea e subtilă. Serbia e la fel de verde ca şi România. Dar fiecare lot de pământ e cultivat. Lanuri şi livezi, livezi şi lanuri. Mai puţin sălbatic ca la noi, mai îngrijit. Ordonat. E clar un alt ţinut!

Ajungem la hotel Hamburg-Smederevo. Prima escală. Ploaia s-a oprit. E curat şi liniştit totul, ca după potop. Paşnic. Suntem în acel spaţiu magic care precede frumuseţea mult sperată a vacanţei. Recepţionerul nu ştie boabă de engleză, dar ne înţelegem pe baza de gesturi şi hârtii. Stresul s-a îndepărtat la ani lumină, râdem din nimic.

Mă pregătesc pentru plăcerea acestei seri, jacuzzi-ul! Temeinic, căci fiecare punct al acestei vacanţe miraculoase a fost planificat cu multă grijă! Nu degeaba mă consider organizatorul şef! Îmi înşir lumânările, spumantul parfumat, îmi pregătesc ciocolata şi cartea. Ah! Cât va fi de grozav! Apăs pe butoane. Nimic! Nimic! Oricât sucesc şi învârt, rezultatul e acelaşi. Nemernicii!!! Nu funcţioneaza!! Cât pe ce să îmi distrug pacea greu câştigată, dar mă redresez cu un efort titanic de voinţă, ca un boxer în ring după ce a fost culcat brutal la pământ, și mă resemnez să fac o baie prelungită, în urma căreia îmi scade tensiunea şi mi se face rău! Dă-o-ncolo de baie!!! Mă târăsc în cameră semileșinată şi, în răcoarea serii, cumva, cumva îmi revin! Nu îmi mai trebuie din astea, zău!! Totuşi, mă hotărăsc să nu plătesc camera până nu fac scandal! Luptătorul carpatic! Am cărat degeaba lumânările?? Şi câtă pregătire, irosită în van!! Adică eu plănuiesc minuţios fiecare abur şi ei, sârbii ăştia , cu lanurile lor organizate, îmi strică agenda??!!

Dimineaţa ne întâmpină cu soare şi frumuseţe. A venit vara! Abia astăzi, 20 iunie, în faţa acestui hotel, vara a venit! Fericită, mă îndrept spre baie şi apăs pe întrerupător. Cu un huruit puternic, jacuzzi-ul porneşte!! Incredibil! Funcţionează! Şi încă cum. Dar suciţi sunt aceştia, să pună întrerupătorul în afara băii! Las analizele de situaţie şi zdup! Mă arunc în spume şi vârtejuri, lăsând lumânările pe altădată. Ciocolata am mâncat-o de cu seara! Relaxare perfectă! Cristi mă aşteaptă răbdător să îmi fac damblaua.

Coborâm. Până eu încerc să discut într-o limbă necunoscută sârbului de la recepţie, Cristi duce bagajele la maşină. E duşat, parfumat, proaspăt pregătit pentru un drum de 7-8 ore. A durat ceva pâna am terminat la recepţie şi, fluturând chitanţa, am ieşit. Oroare!!! Stephen King!! Scăpat de sub supraveghere strictă, Cristi lustruieşte cu amor nebun maşina. Străluceşte toată, ca şi faţa lui, de pe care alunecă stropi de transpiraţie, căci e vară, nu?! Dar de ce freacă acoperişul maşinii, când noi urmează să străbatem două ţări???!! Apa îi picură de pe bărbie, tricoul e fleaşcă! Adio prospeţime! Văd roşu!

“Nu puteai să îţi lustruieşti maşina înainte de a face duş??!” strig revoltată. Propoziţie pe care o regret imediat, căci căldura provocată de frecare, plus soarele sârbesc i-au pus o pâclă pe creier, evident, de vreme ce îşi scoate smucit tricoul şi se şterge ţărănește cu el pe frunte şi pe piept! Da!! Acolo în parcare! În plină Europă. Şi cică să îi dau altul! “Imposibil!”, strig ca o țață. "Nu se poate umbla la geamantan. E morman de calabalâcuri." Bărbătește, Cristinelu’ se îmbracă înapoi cu tricoul folosit pe post de prosop şi plecăm. Scrâşnind!

Dupa zece minute de tăcere absolută, de nervi clocotind fără supapă, ne dăm seama că ne-am rătăcit şi GPS-ul, turmentat de supărare ne duce înapoi în România, aşa că ne calmăm urgent de groază şi revenim cumva la starea fengshuiana. Cu forța. Râdem. E vară şi e soare. Din fericire, tricoul lui Cristi şi-a revenit şi pare nevinovat. E fresh bon-bon! Maşina zburdă lucioasă şi imaculată pe autostrada sârbească.

Străbatem Macedonia. Culturile au dispărut cu desăvârșire. Țara e muntoasă, multe serpentine și drumuri înguste. Verde închis totul, un aer de sălbăticie și natură primară. Adio spiritul organizat al sârbilor, totul respiră pericol și adrenalină. Lucru dovedit și la graniță, unde controlul e foarte riguros, chiar se trag mașinile în afara carosabilului și sunt ciocănite, analizate la fir de păr. Suntem nevinovați, dar dacă ăștia ne găsesc vinovați? Dacă altcineva ne-a vârât ceva prin mașină? Idei de conspirații universale, imagini din filme și cărți se învălmășesc în scurte flash-uri, spaima comunistă mă încearcă o fracțiune de secundă, dar nu! Scăpăm nevătămați.

Granița grecească. Facem cunoștință cu spiritul țării care ne așteaptă. E coadă lungă, toți vor să intre și doi polițiști transpirați fac doar semn lejer cu mâna și strigă “Go! Go!”. Nimeni nu ne înregistrează, nimeni nu ne ciocănește mașina, nimeni nu ne întreabă dacă transportăm droguri sau alte angarale! Puțin le pasă. Grecii sunt un popor care dansează sirtaki în scântei argintate de libertate și nepăsare. Indiferent dacă sunt triști sau veseli, dacă se prăbușește lumea în jurul lor sau răsare soarele, ei dansează. Într-un fel de zen stoic.

Linia îngustă dintre țări se dovedește din nou vrăjită! Metaforă stilizată. Peisajul grecesc ne explodează realmente în față. E solar în deplinătatea lui! O deschidere spre lumină și albastru, căldura revărsându-se din toate spațiile. Strălucește, luându-ne ochii! Totodată deșertic și plin de viață. Munți sterpi și pietroși, colorați la poale, lanuri după lanuri, galben-copt și verde aprins, mov de levănțică și flori. E țara florilor. Florile se cațără pe pereții albi ai caselor, se aștern de-a lungul autostrăzii, străjuiesc intrările regulate ale tunelurilor. Aerul e limpede și fierbinte. Măreția picură de peste tot. Grecia antică și cea de acum răsărind din aceleași pământuri! Grijă extraordinară pentru detalii, într-un tablou plin de naturalețe. Lejeritate. De fapt, pare că grecii nu au făcut nimic intenționat. Dar cât de bine le-au ieșit toate! Nu știu unde e criza lor economică, pentru că autostrada e perfectă, casele sunt fără cusur în frumusețea lor parfumată de culori, irigațiile functioneaza în jeturi înalte de apă, cum nu am mai văzut, iar mașinile care curg fluent pe lângă noi sunt din atâtea țări, încât e evident că în nici un caz nu duc lipsă de turiști.

Oprim la Maison hotel, în Chalkidona. Perfect. Rafinată și minimalistă, camera ne așteaptă cu un citat minunat pe perete: “Cele mai importante lucruri din viață nu sunt lucrurile!” și două căni albe, pregătite, gata pentru a fi umplute. Fluturii vacanței îmi alină sufletul, mi se așază pe față și îmi înfloresc zâmbetul. Îmi fac o cafea sănătoasă, pe care o beau pe balcon, admirând albastrul piscinei, de unde răzbate muzică de plajă și auriul închis al lanurilor din dreapta. Încercând sa procesez vestea pe care Alex ne-a dat-o. Cazarea noastra din Parga...nu mai există! Tot în spirit grecesc. Cineva a făcut overbooking, dar la hotel nu se știe cine. Lupt cu supărarea, încercând să mă alin cu frumusețea locurilor din jur, cu seninul vacanței noastre. E doar nebuna de viață, îmi spun, care încearcă să evadeze din patternul organizat în care am încercat să o vâr. E spontaneitatea însăși! E haosul! E Grecia. Dar cât e de frumoasă!

Cri (încearcă să mă înveselească, în stil propriu): -E plin de lilieci pe aici, Liliuca mea! Uite, ce bezmetic zboară! Uite, caută părul tau proaspăt vopsit! E băgat pe GPS-ul lor ca destinație finală!!

Și liliacul e spontan! Doar e grec și el!

Buburuzisme 9

Lili citește ceva în Dilema veche și dă peste cuvintele "underground hipster". Primul cuvânt îl știe, dar pe celălalt îl caută repede în dicționar. Aha, îl cheamă repede pe Cristinelu’ să îl învețe și pe el un cuvânt nou:” Uite, Cri, o persoană care adoptă ultimele tendințe în modă, stil, tehnologie, pe care le percepe ca nonconformiste. Wow, eu sunt aceea, doamne, ce frumos, și eu sunt un hipster!”

Cri (nevrând să se lase mai prejos): Și eu sunt un hipster, în tehnologie! Aaa, nu, că acolo sunt cam în urmă. Dar tu în ce domeniu ești hipsteru’ cu pricina?! Că doar nu în modă. Aici bag mâna în foc.

Discuția se încheie cu cei doi prăpădindu-se de râs și Lili recunoscând că este un hipster doar în planul subconștientului. Încă nu a răzbătut mai nimic la suprafață. Dar curând va fi o mare explozie de nonconformism. Știe ea acolo, în adâncurile ei.

Cri (uitându-se fix la nevastă-sa de vreo 3 minute): - Ce tot scrii acolo, Liliuca? Tu tot timpul scrii câte ceva. Ne îngrijorezi. Nici nu mai pot să scot vreo glumă, că sigur apare pe facebuk! Marfă publică.

Li (neluându-și privirea de pe ecranul cu semne prețioase): – Taci atunci.

Cri (învârtind scârbit prin salata de kale): -Iar salata din asta?! Îmi stă în gât.

Li (senină, mare maestru al nutriției):- Dar învață-te să-ți placă, Cristinel. Ce mare brânză! Hm. E adevărat că e un pic aspră pe limbă.

Cri (pozitiv): - Ai dreptate, e benefică, îmi curăță puroiul din gât. De foame mănânci orice. Chiar și șmirghel verde.

Li: -Absolut scârbos. Acum nu îmi mai vine mie să o mănânc.

Cri ronțăie disperat un biscuite de ovăz nisipos și exclamă flămând și dornic : -Salam de Sibiu!

Ale, la fel de flămând, privind de la distanță, alert la culme: -Ce???!! Ai salam acolo?!!

Li , împăciuitoare: -Nu, măi, mamă, e doar un biscuite din ăla insipid. Vrei și tu unul?!

După ce am analizat temeinic cât costă hârtia igienică prin London, am descoperit că e indicat să nu o luăm de la cele trei magazine aflate aproape de casă, mai bine mergem două stații de metrou, până la sclipitoarea invenție numită Poundland, unde se găsește cea mai ieftină hârtie igienică din metropolă. 24 de role la numai 5 lire. Zis și făcut. Entuziasmați, l-am rugat pe Ale să o transporte acasă (tot două stații de metrou), noi mai voiam să stăm prin magazinul cu minuni și să visăm la toate lucrurile pe care o să le cumpăram cândva. Seara, din senin, lui Cristinelu’ i-a trecut un gând sinistru prin cap (asta după ce s-a tot frământat de ce era așa de ieftina hârtia igienică. Are și el întrebările lui existențiale): -Poate descoperim că e ceva “durum” în ea, poate e o hârtie aspră ca șmirghelul! Și tre' să tragem de ea până în decembrie, că am luat 24 de role. Știți maimuțele alea cu fundu’ roșu și bombat?! Noi, de Crăciun. Sau poate e o hârtie cu inserție de cristale de sare.

Alex (supărat că a cărat hârtie igienică cu metroul și vrând să contribuie la sporirea anxietății parentale): - Poate e pentru uz industrial, nu pentru uz personal.

Li (tranșând spaimele soțului):- Importanta e economia realizată! Așa o să ne îmbogățim absolut sigur.

Cristi a dat prin toată casa cu mopul și se așază obosit, stergându-și fruntea de sudoare.

Li (ironică): - Ce faci, Cristinelu’, ce-ai obosit așa?!

Cri (revoltat):- Ce spui, Liliuca, crezi că e ușor să dai la lopata asta?! Să te văd pe tine!

Li (zâmbind malițios): -Nu am în fișa postului așa ceva.

Cri vine de pe balcon unde a admirat minute întregi apusul.

- Dar ce repede trec zilele aici! Nici nu am timp să-mi caut de lucru! Atâta treabă am.

Alex (în timp ce învârte stupefiat prin supa cremă de brocoli, creată de marea artistă, silly mum, în timpul ei liber, inspirație Jamila, of course): - Am o paletă basic la gusturi. Nu-mi trebuie cine știe ce farfastâcuri. Nu putem să mâncăm și noi chestii normale?!

Cri (cel mai rafinat din clan, și micul dejun îl mănâncă cu furculița și cuțitul):- Ți s-au micșorat papilele de la chimicalele britanice. Punctul tău de referință e acum mâncarea procesată de la Tesco.

Li (parând cu agilitate, citându-l chiar pe fiul cel prețios): - N-ai zis că unii oameni, adică tu în speță, evoluează continuu?! Tu când evoluezi de la gustul Basic la gustul Rafinat?

Alex a rămas cu gura căscată, taman bine pentru a recepționa și felul următor, pește proaspăt la grătar, cu busuioc și alte angarale care, stupefiant de-a dreptul, are oase. E neconform cu legile Tesco.

Ale (sperând amarnic în sinea lui că cei doi parentos vor căuta și mai ales găsi o slujbă, măcar în cele din urmă) - La ce te uiți, tată?

Cri (în lumea lui): - Cum se face pizza.

Ale (uitând de subtilități): - La slujbe te-ai uitat?

Cri, cu o figură picată din lună: -Ha?!?!

Ale (resemnat, gândindu-se să-și ia el o a doua slujbă):- Bine, m-am lămurit. Nu te stresa. Uită-te cum se face pizza.

Cri, urnindu-se: - Mai fac un ceai, că mi s-o găurit stomacul.

Eu tac, sunt de acord. Săracii, măcar ceai să bea, aici e un perpetuu five o’clock tea.

Cri (înțelegând aprobarea tacită): -Uite, dacă specialistul în alimentație nu se opune, e în regulă. Să bem, dară! Ceai.

Ale: - Nu numai că tace, dar probabil scrie o carte:”Ceaiul ca cină. Așa se trăiește sănătos.”

Cri: -Am o întrebare existențială.

Li: - Să nu fie grea.

Alex: - Să nu fie controversată.

Cri (nemaiștiind de capul lui): -Ale, vii cu mine la poștă să mă ajuți să îmi schimb permisul?

Alex (sătul până peste cap):- Du-te cu mama.

Cri: - Așa mai bine mă duc singur. Mamă-ta are nevoie de o pungă de hârtie în care să strige”HELP!”.

Ale (învârtind prin farfurie, cu privirea încețoșată de foamete îndelungată): -Ce supă e asta?!

Li (fericită de conținutul de nutrienți): -De linte.

Ale (disperat): - Păi și unde e lintea?! Parc-aș cerne nisip, dar nu găsesc nici măcar un fir de aur! Unde-i aurul, mamă?!

Li (netulburată): - Sapă, sapă, mamă, că o să-l găsești.

Cri (privind cu maxim scepticism drumu’ ales de alt Alpha): - Alex, aici greșești.

Alex: -Tată, sunt copilul tău, deci nu pot fi perfect.

Alex (continuând să bombăne în surdină către mine): - Aiurea greșesc! Shreck ăsta voia să o ia pe acolo, cu totul și cu totul greșit! Hm. Se pare că eu sunt măgarul în povestea asta!

Alex grăiește înțelept într-o după-amiază caniculară în care de-abia mai respirăm: "Important e sa faci pași."

Spoturi- în căutarea zenului

Londra îmi pare un oraș uimitor, plin de contraste fermecătoare și doldora de tot ce vrei.

Întâi balconul meu. Ar trebui să plătesc intrarea la spectacol de fiecare dată, dar e gratis. For free, dacă nu luăm în calcul chiria exorbitantă. În dreapta e pictat răsăritul, în stânga apusul și toată panorama cerului dintre cele două. Ape peste ape de culori, fuioare de nori și încolăciri subtil răscolitoare de raze de soare. Un pic dacă plec privirea, de la etajul cinci, verde și aproape pădure până departe. Am tot ce vreau, liniștea înălțimilor, dar și tumultul vieții, care răzbate în murmur de oameni și sirene de poliție. Plus zenul grădinuței mele care conține opt ghivece cu floricele. Inclusiv verde dulce de busuioc. Culmea ineditului, câte un pescăruș brăzdează cerul, aproape pot să-i ating aripa și strigătul biruitor cu arome de mare adâncă.

Apoi grădina cu oferte. Așa i-am spus. Birchen Grove. Ca să ajungem la ea, am mers nițel cu autobuzul. Apoi, în miez de metropolă, am alunecat spre înainte pe tot felul de străzi pustii, încărcate de verdeață pe margine, mâncând mure și admirând alunele care aproape ne cădeau în palmă. Murele astea mă uimesc profund. Realmente toată Londra e plină de ele. Nouă milioane de oameni și mure. Tufe bogate pe tot locul, oriunde pot să crească. Gustul dulce, acrișor al murelor de acasă. Mănânc de mă sparg. Iau din alea aflate cam la un stat de om, să nu fie cu pișu de câine, cum își bate joc Cristinelu’, deși nu am văzut nici un câine vagabond. Nici măcar unul. E drept, sunt din cei plimbați de stăpân. Savurez mură după mură și mai zen de-atâta nu poate fi.

Am ajuns în cele din urmă la grădină, unde era plin de flori de toate soiurile și am petrecut câteva ore extraordinar de plăcute, încercând să ne decidem ce putem cumpăra cu bani puțini ca să ne facem grădinuța. N-au fost chiar puțini, dar a meritat cu vârf și îndesat. Acum avem, cum ziceam, opt ghivece cu campanula movulie și albișoară, plus alte cele, nu îmi puteți cere să țin minte toate denumirile așa, dintr-odată, și pentru campanula m-am străduit vreo două zile, făcând tot felul de asocieri, cu “câmp”, “campanie”, greu merge capul cu ce iese din sfera mea de interes. Sferele mele de interes sunt destul de reduse.

Stau pe balconello și îmi admir florile, micul petec de natură. Ar putea fi patetic dacă te-ai uita printr-una din oglinzile cenușii ale diamantului. Dar eu sunt în cealaltă parte. Aia roz bombonică. Și petele mov, roz și albe împrăștiate în fața geamului transparent nu fac decât să mă umple de bucurie, le văd realmente cum flutură în firișoare verzi, ca niste liane gingașe, unindu-se cu copacii de dedesubt, ajungând până departe, la mure și alune.

Următoarea găselniță a fost Little Venice. Ideea mea, pe care Alex mi-a dat exorbitanta notă șapte. Mi se pare că e cam aspru cu prețioasa lui silly mum, dar ce să fac. Cristineață, pe care îl implorasem în genunchi să mă ajute cu GPS-ul, că habar nu am (știti, sfera de interes!!) m-a sabotat și el, dintr-odată nu mai știa cum să se orienteze, se învârtea de colo-colo zăbăuc de cap, căutând disperat direcția, în timp ce fiul propriu, my precious, îmi tot scădea din notă pentru organizare proastă spre dezastruoasă.

Ei, na, până la urmă am dat de Veneția în miniatură. Normal că mie mi s-a părut excepțional de inedit și frumos și mi-am dat singură zece. Când l-am pironit o dată pe soțiorul drag cu privirea mea duioasă, mi-a dat repede și el nota. Zece, se subînțelege. Canale fermecătoare, case-bărci, o colecție de petice colorate și de nume savuroase pictate pe fiecare. Ne-am distrat citindu-le cu voce tare, când unul, când altul și râzând de plăcere. Sigur că nu m-am crezut în Italia. Ce-i al romanilor, e al romanilor. Acestea sunt canale englezești, absolut clar, dar e o încântare să le urmărești diversitatea și felul în care locuințele se cuibăresc în apă, bine ancorate în locușoare blânde, sigilate de ape. Să stai și să curgă totul pe lângă tine, să fie în continuă mișcare aerul, apa, vântul. Pășnicie curată.

A urmat o plimbare agale de-a lungul lui Regent’s Canal (prea lungă, după spusele criticului), din nou ciugulind murele aflate la bunul plac al trecătorilor, un canal ascuns de lume, aflat într-o adâncitură-vale, străjuit de copaci înalți, bătrâni și frumoși. Cât e de pitoresc totul, bărci alunecând pe lângă noi, uite o familie la picnic, ce drăguți sunt, blonduți și veseli, uite un grup de trei prietene, râzând pline de lumină, cu pahare de șampanie în mână, uite un cuplu de vârstă mijlocie, tăcând în tandrețe și savurând alunecarea lină printre frunze și rațe. Bateriile ți se încarcă singure de la atâta liniște și frumusețe dulce. Cu murele pătându-ți palma și buzele, simți diferența. Zenul e peste tot, se bălăcește în fengshui și respiră ikigai.

Acum câteva seri, l-am auzit pe Alex spunând:”Mă duc să iau bilete la cimitir!”. Cristi s-a cutremurat:”Ce, deja vrei să scapi de noi?! Dar, da, ultima găselniță a fost Highgate Cemetery, unde ne-a dus fiul cel iubit după ce a văzut fascinația mea legată de locurile de veci. Când m-am entuziasmat prima dată de frumusețea cimitirelor, s-a uitat la mine cu îndoială, de parcă i-aș fi descris o ședință de spiritism, dar apoi cred că a simțit ce îi descriam cu atâta patos artistic: armonia eternității, ascunsă cu migală în pietrele vechi.

Cimtirele nu mi se par triste, pur și simplu mă uimește, mă încremenește aburul sutelor de ani așezat peste morminte, 53.000 de morminte, 170.000 oameni. Nu sunt cruci, ca la noi, ci pietre de diferite forme, plate, parcă înfipte direct în pământ, țâșnind la verticală spre nemurire. Unele vechi de peste 200 de ani. Una după alta, ca soldățeii căzuți la datorie pe câmpiile vieții într-o bătălie ce durează de millioane de ani. Simt un fior, dar nu de groază, ci de recunoștință. Că sunt încă vie și plină de bucurie, că pot să mă încânt până și cu inscripțiile de pe pietrele funerare. Că atunci când o să dau ortu' popii o să aparțin și eu acestei armate tăcute și maiestuoase. Nobile prin tragedia inerentă condiției ei. Mă simt gata să dau mâna cu toți aceștia, niste necunoscuți, dar atât de știuți. Camarazii mei pe Pământ. Ce istorii se ascund în câteva cuvinte, câtă iubire inscripționată în literele șterse de patina timpului.

Plimbare absolut rotundă, trecând de la mormântul impozant al lui Karl Marx, cu inscripția lui absolut perfectă:„The philosophers have only interpreted the world in various ways- the point however is to change it”, până la mormântul meu preferat din tot cimitirul acesta uriaș. Mă hotărăsc brusc că acela vreau să fie și mesajul meu, săpat în șoapte de vânt și murmur de copaci. Pentru eternitate. E mormântul unui profesor oarecare pe care scrie:”Poet. Zen translator. Teacher. Loved beyond words. And still birds sing.” Absolut glorios. Cu acesta vreau să dau mâna și cu toți cei asemenea lui, atunci când voi păși agale pe câmpiile verzi, verzi.

Cufundată în voalurile eternității și ale efemerității, mă trezesc zăpăcită că nu știu unde sunt. Mi-am pierdut însoțitorii. Cei în carne și oase. Ușurată, le aud vocile, uite-l și pe Cristinelu’ meu, zen și el și încărcat de emoții profund cosmice, exprimate ardelenește:” No, Lili, mi-ar plăcea pe aici să veșnicesc. Asta-i calea spre eternitate.”

Alex (încercând să ne trezească din visarea abulică în care ne-am scufundat, nu își dă seama că și el e copleșit de atmosferă):- După ce dăm colțul... o să dăm de George Eliot.

Comuniunea prea intensă cu spiritele celor duși s-a soldat cu o cumplită durere de cap, care m-a lăsat numai spre seară, după nu știu câte ceaiuri englezești și pastile din stocul impresionant adus din România.

Lili (răsuflând ușurată): -Nu știu ce m-o durut așa capul!

Cri (răsuflând și mai ușurat) - Poate te-or deocheat acolo, pe la cripte.

Poate pe la cripte, de ce nu, se știe că am mari puteri de comunicare cu unii sau cu alții .Sau poate, cine știe, am fost deocheată la cît m-am minunat în piața uimitoare de legume în care am ajuns apoi și unde am văzut că există și în Londra roșii de grădină și ardei și vinete, ah, ce bogăție! M-am aprovizionat de urgență, inclusiv cu suc de mere proaspăt și cu un ditamai burgerul făcut pe loc și servit de doi români, agili și descurcăreți nevoie mare. Cu care ne-am salutat frumos și urat toate cele bune. Plină Londra de romani, dragii de ei.

Nu are rost să mai precizez că noi, părinți iubitori, i-am dat zece curat lui kitchibobo pentru excursia super reușită la cimitir. Le are cu chestiile educative. Normal, a învățat de la cei mai buni. Uneori mă întreb cine-i profesorul aici.

Apoi m-am așezat în grădinuța mea și mi-am numărat comorile. Pe harta Londrei, bogată hartă, strălucesc acum spoturile mele zen. Albe, curate, pline de mure și flori.

E timpul să mă apuc de treabă. Sunt doldora de zen, pot respira din adâncul plămânilor, mi-e bine și sunt bine. Voi porni în altă căutare. Nu se termină niciodată. Din fericire.