JURNAL DE BARCELONA

ZIUA 5

Ziua începe deja tradiţional, răsărit, cafea fierbinte, linişte şi frumuseţe. Îl aşteptăm pe Alex să se trezească, să îl mobilizăm şi să pornim pe ruta roşie a turului cu autobuzul. Ceea ce el şi face, după un timp. Exact în termenii programaţi cu o seară înainte. Înghite adormit sandvişurile, îşi bea cafeaua electrizantă şi apoi ...ne anunţă că se culcă la loc! Nu avem încotro, plecăm la plimbare prin cartierul gotic, inepuizabil în plăcerea pe care ne-o dăruieşte. Îmi imaginez că locuim acolo şi învăţ, în ani de zile de plimbări nesfârşite, toate străduţele şi toate buticurile. Sau poate că nu. Poate că ani de zile m-aş învârti şi m-aş rătăci cu aceeaşi plăcere nesfârşită. Savurând aerul desuet, zidurile vechi, coloritul vitrinelor, istoria şi aerul de bazar, atmosfera inconfundabilă.

Îl recuperăm pe Alex, vesel şi gata să înceapă o nouă zi, chiar dacă e amiază. Luăm autobuzul şi ruta roşie ne uimeşte de-a dreptul! Mai ales prin cât durează!! Stăm sus, în bătaia soarelui, cu căştile în urechi, frumuseţile oraşului alunecă elegant pe lângă noi sau noi pe lângă ele, un mod fericit de a ne bucura de ziua însorită! Până începe să ne roadă foamea şi dungile soarelui ce s-au pictat pe gâturile noastre. Planul zicea să coborâm la Casa Batlo şi apoi să mâncăm, dar cine se mai ţine de planuri?! Dă-le-ncolo, să fim spontani!

Ne dăm jos în Plaza Catalunya și eu țin morțiș să mâncăm la 4 Cats, dar zău dacă poate fi găsit!! Străduțe îmbârligate și nu mai știm adresa! Cristi și Alex sunt gata să renunțe, dar mie nu-mi mai tace gura. Că acolo a mâncat Picasso și alți artiști, că e un local vechi de peste 100 de ani, că acolo vreau și vreau, ce mai calea-valea! Sperând în sinea mea că tot circul va merita! Din fericire nimeni nu mă întreabă de ce nu mă duc la muzeul Picasso, dacă sunt așa un fan și găsim și localul, ascuns bine la un colțișor de străduță gotică. Normal că nimeni nu e impresionat și pățesc exact ca la Fifteen, Londra. De ce oare nu mă învăț minte??! Dar mie îmi place decorul desuet și boem, mesele mici și înghesuite, între flori revărsate și zeci de tablouri de epocă.

Mâncarea e bună, bună, dar puțintică și scumpă. Lăudăm bucătarul, dar porțiile puteau fi mai mari, zău!! Alex se alege cu friptură de rață, eu cu pui umplut cu prune și ceapă, Cristi cu medalioane de miel. Prăjiturile delicioase și sangria extrem de apreciată, cu baton de scorțișoară înăuntru, felii de portocală, lămâie. Ne dăm brusc seama că asta o fi adevărata sangria! Probabil, la cât costă!!! Ieșim, sătui oareșicum, cald și somn. Nu știu ce obiceiuri au și spaniolii ăștia, cu atâta vin la amiază!

Cri: - Mergem să ne culcăm.

Ale (mânat de scopuri culturale înalte, dar mai ales sadice): - Hei, dar noi nu am văzut casa Batlo!

Cri: - Am făcut poze din autobuz!! Mai trebuie să mergem??

Li (încercând să pună punctul pe i, pronunță spaniolește, cum a auzit în căști!) -Ale, vrei să vezi “Casa Baio”??

Cri: - Ce-i aia??!!

Vizitarea casei cu pricina se amână până la următoarea vacanță în Barcelona, oamenii înțelepți mai lasă chestii de vizitat și pentru altădată. Siesta de după-amiază e vitală sănătații!! Cred că ăsta e scopul ascuns al ingurgitării de sangria, fie și cu scorțișoară!!

În așteptarea serii și a momentului flamenco, ne plimbăm prin Port Vell. Pe o colină verde, oamenii stau răspândiți și ascultă niște mariachi cântând sub cerul albastru, aerul e liniștit și vesel, nimeni nu are nici o grijă! Spații largi, albastre, palmieri, țesătură de catarge. Mirosurile specifice Barcelonei: sare și mare, vanilie, jambon afumat. Nu mă mai satur să trag în piept frumusețea, să o inspir, să o expir, să o respir.

O luăm spre Rambla. Fascinați, urmărim o artistă locală ce creează un tablou cu sprayuri. Parcurge diferite etape, în care noi vedem doar pete, chiar și negru ce acoperă în mod neînțeles frumusețea unui galben și a unui albastru , iar ea vede imaginea de ansamblu ce ni se dezvăluie doar în final, absolut fermecătoare. Arta e miraculoasă! Oamenii sunt minunați!! Totul e minunat! La mine sangria se disipează foarte încet.

E zece seara, în sfârșit. În față la Tablao Cordobes, ni se strigă numele și intrăm. Am emoțiii pentru că nu știu ce locuri o să nimerim și review-urile spuneau că nu vezi nimic dacă nu ai loc în față. Norocul nu ne părăsește, locurile sunt foarte bune, pe laterală, ne sorbim paharul de sangria (din nou?!!!) și asistăm amuzați cum o rusoaică refuză să se ridice de pe locul pe care s-a așezat, foarte bine amplasat. Refuză, chiar dacă nu e locul ei, ea vrea să stea acolo!! Vine managerul localului, dar ce pot să îi facă??!! Doar nu or să o ridice cu forța, pe sus, în timp ce ea dă din mâini și din picioare, ca în desenele animate??!! Spectacolul flamenco e tulburător, plin de vibrație, de culoare, de viață clocotitoare. Întreaga sală trepidează de o energie fluidă creată de picioarele dansatorilor, de vocile mariachilor. Un spectacol fără nimic fals, în care artiștii par să improvizeze o poveste întreagă, țesută din emoții extreme. Fermecător! Acesta e suflul spaniol și îl aplaudăm furtunos! Ah, ce frumos a fost!

Plimbare pașnică spre casă, printre palmieri și sculpturi de tot felul. E 12 noaptea, dar Barcelona e la fel de liniștită ca în plină zi. Liniștită și măreață, dincolo de tumultul turiștilor și al traficului. Îmi pare că plutește gaudian prin secole și aer mediteraneean albastru.

Cristi vrea o bere, dar nimeni nu mai vinde alcool după ora 11 seara, îți zâmbesc blând și cu milă și refuză să-ți vândă băutură. Sunt incoruptibili!! Săracul Cri! Deși nu știu ce mai vrea, că suntem îmbibați în sangria! La fel ca niște tipe vesele din fața noastră, care merg cam clătinate. Ne distrăm privindu-le, dar nimeni nu le are treaba.

Suntem împăcați și senini. Barcelona e bună! Bună pentru sufletul nostru.

JURNAL DE BARCELONA

ZIUA 4- Plaja

Cri: - Lili, faci sandvişuri???

Li (trezită brutal din reverie): - Ce?! De ce eu?! Sunt în concediu!!!

Cri (fără pic de milă): - Şi eu unde sunt?? Eu am făcut cafeaua!!!

L-am sculat şi pe Alex, de la șapte, să vadă răsăritul! Stă pe terasa albastră, cu ochii pe jumătate închişi, scăldat în culorile dimineţii, dar nu pare să se sfârşească de extaz. Cred că mai degrabă se gândeşte cum să se retragă în plină glorie şi să scape de părinţii lui nebuni. Nu-l lăsăm! Cristi îi înfige cana de cafea în mână, eu fac sandvişurile, e o conspiraţie aici, chiar trebuie să vadă!! Cu ochii lui! Un răsărit adevărat, nu la calculator, deşi încearcă să ne convingă că e acelaşi lucru. Mda, e adevărat că a doua oară nu îl vom mai prinde, de unde rezultă că admiratul răsăritului e o treabă mai sofisticată, aşa, pentru cei înţelepţi, care au trăit ceva pe acest pământ! (sau să pun punctul pe i şi să spun că e o treabă pentru oldies?!)

Cri (nostalgic): - Eu am poftă de o friptură cu piure!

Li: - Cum să mănânci piure în Barcelona?!!!

Cri (revoltat): - Dar ce, orez??!! Bine, fie! Și un tapas de legume exotice: gogonele murate!

Drum lung, minunat spre plajă. Marea limpede, frumoasă, nesfârșită. Mii de pietricele colorate. Mă trezesc mergând cu ochii pe ele, culegând, adunând ca un avar comori sclipitoare. Fac baie în Mediterana, mă încântă chiar și simpla sonoritate a acestor sunete adunate laolaltă: Mediterana! Nu am mai fost niciodată pe o astfel de plajă. Cunosc doar plajele aglomerate și murdare de la Eforie. Aici e curat, curat și ai senzația că doar tu ești pe plajă. O pășnicie ce se așază blând și liniștit peste noi toți, o imensitate de spațiu, clădiri scunde, blând colorate, oameni doar pe ici-colo, nimeni nu se grăbește, palmierii curg armonios, lichefiindu-se în peisaj, toate alunecă una dintr-alta, pe fundalul albastrului infinit.

Cri: -Din ce trăiesc toți acești drăguți de spanioli?! Că trăiesc bine de tot.

Li: - Din turism, bănuiesc. Din frumusețe!

Cri (bântuit deja de dorința mutării): - Sunt gata de orice! Mă angajez la boutique, paznic.

Li (nemaiputând de grija vecinuților de terasă): - Hai să le propunem la bătrâneii de alături să îi îngrijim!

Cri: - Eu sunt pro! Dacă ne lasă moștenire terasa! Plus casa, logic.

Luăm masa la Shoko, unde suntem îmbiați la intrare cu un pahar de cava, gratis. Normal că intrăm. Decor japonez, roșu și negru, aburi de răcoare umedă căzînd peste noi. Comandăm meniul fix, de 16,5 euro. Nu ne vine să credem că ne dau și băuturi și desert! Ne alegem din vreo 4 feluri de mâncare. Antreul meu e sushi, cu bețe drăguțe, pe care le pun în poșetă pentru zile negre, Cri are cartofi gratinați, cu ou poșat și șunculița iberică, iar Alex e cel mai tare (ca de obicei!!): un morman de brânzeturi ciudate, cu sau fără mucegai, salată de verdețuri amestecate cu căpșuni! Delicios! Brânzeturile i le dă lui Cri și rămâne cu frunzele și patru căpșuni. Să nu uităm picăturile de sos de mere!! Ne distrăm pe cinste. Cum comandă el mereu niște chestii bune doar pentru o balerină subnutrită. Nu se satură niciodată! Aproape că așteptăm cu nerăbdare să vedem ce a mai comandat la următorul fel. Nu se dezminte: legume gratinate, vinete, sparanghel, ardei, clădite artistic și colorat! O frumusețe! Cred că rămâne flămând! Nu-i nimic. Sigur e original! Degeaba îl îmbiem cu ale noastre. Cri are friptură de vită cu cartofi prăjiți, eu pui cu orez, facute în wok. Dar Alex este martir pe scena prânzului și mănâncă sănătos! Noroc cu desertul! Care e fix și deci nu avea cum să comande ceva gen înghețată de morcovi! E negresă cu căpșuni și carpacio de ananas. Delicios totul. Plus o cafea bestială, cu o ușoară aromă caramel. Serviciul extrem de rapid, împărțit pe categorii. Vreo trei chelneri ne servesc pe rând, mișcându-se ca furnicile sub privirea atentă a managerului.

O luăm spre casă, pe un drum plin de frumuseți. Un hotel de 5 stele care ne lasă cu gura căscată, e plin de cascade și plante uriașe. Sculpturi haioase, lux și parcuri atât de diferite de ale noastre! Căldură aprigă, mon cher. Plină de energie de la cafeaua băută, țopăi ca un licurici (sau ca o broască bezmetică, cum zice soțul meu cu dulceață conjugală). Acasă, vorba vine, cădem toți leșinați în răcoarea apartamentului. Canicula ne-a venit de hac.

După-masa, pe canapeaua imensă, încercând să ne trezim, eu fac rebus, Alex pe tabletă, Cri se uită în gol.

Li (vrând să-l salveze de la o moarte înceată): -Uite, Cri, ia telecomanda și pune pe ce vrei.

Ia rebusul sau citește pe tabletă!!! Activează-te! Doamne feri de vreun alzheimer!

Cri (netulburat): - Dar eu vreau să stau!!!

Pe seară, plimbare prin cartierul gotic, nesfârșit de fermecător. Fiecare străduță cu surprizele ei, peste tot miros apetisant de afumătură de la nenumăratele șunci iberice atârnate pe tot locul, combinat cu dulceața aromelor patiseriilor. Mănânc cea mai bună înghețată din viața mea de până acum, de la Dino! Cumpăr macaroni divine, pe care le vom savura seara, lângă de-acum tradiționalul vin roșu, pe terasă și pe răcoare.

Li (visătoare): - Cri, e faină poșeta aia??!

Cri: - Îhî...

Li: - Nu e prea tinerească??

Cri: - Nu...

Li: - Prea extravagantă??

Cri: - Nuuuu...

Li: - O iau??

Cri (dezmeticit brusc): - Ce?? Care poșetă??!

JURNAL DE BARCELONA

Ziua cu Sagrada

Ora 7 dimineața. Admirăm răsăritul soarelui pe terasa penthouse-ului. Pur și simplu ne-am trezit. Nu putem pierde nimic din pricina somnului. Nu vrem să dormim! Ci să ne încărcăm rezervoarele cu frumusețe pură! Și ce poate fi mai neînceput și nesfârșit decât răsăritul soarelui deasupra Mediteranei?!

Așa că stau cu o cană de cafea fierbinte în mână, în liniștea desăvârșită a începutului de zi și a depărtării de lume, stau și mă cufund în fericirea nemăsurată a apariției luminii. Cerul își revarsă culorile, amestecă cenușiul cu roz și fâșii puternice și vesele de portocaliu, aruncă și niște azuriu, la o margine, un pic de turcoaz. Globul roșu apare din mare, pe după colțul turnului din depărtare și totul devine încetul cu încetul albastru. Un albastru care te îneacă cu splendoarea lui, deplin, covârșitor, albastrul în care visez să locuiesc de-o viață.

Zgomotul surd al traficului, avioane străbătând cerul cu dungi fosforescente, un pescăruș strigând ascuțit, foșnetul închipuit al palmierilor. Sunt fericită. Dis-de-dimineață. Câtă frumusețe se revarsă peste mine! Câtă frumusețe pe capul nostru!!!

Apoi apare Alex. E ursuz și nevorbăreț. Nu-l interesează răsăritul nostru. Îl privim vulturește- părintește să detectăm problema. Parcă e mai mult decat ursuzenia lui obișnuită de dimineață! Normal! I s-a descărcat minunata jucărie numită telefon și nu are adaptor pentru prizele europene! Nu a ajuns încă la nivelul de organizare al maturității lui viitoare. Mai are până acolo. Refuză bărbătește orice fel de ajutor (Cristi era gata să fugă până în România să îi aducă ceva!!! eu gata să îi dau sfaturi gratis cu nemiluita!!) și pleacă singur prin Barcelona, să alerge, cică, în crosul de dimineață! Avem încredere! Se va descurca! Doar e kitchibobo al nostru! Ce bine că nu trebuie să rezolvăm noi!! Hi, hi! Am ajuns și vremurile astea binecuvântate. Aerul se încălzește treptat, până devine fierbinte și strălucitor. Ne retragem în livingul umbrit și punem aerul condiționat. Muzică.

Alex se întoarce transpirat și fericit cu o chestie albă în mână, uneori nu îți trebuie un răsărit, ci doar un adaptor!! Acum trebuie să stăm să se încarce chestia, Sagrada o sa mai aștepte. Lucreția, care a devenit Francesca, apoi Veneția era gata să vină, drăguța de ea, să-l ajute pe Ale să-si găsească adaptor, așa că o sună că nu mai e nevoie!

Ale (cu un aer hotărât): - Eu azi nu mai beau nici sangria, nici bere, că de-aia nu am auzit alarma telefonului!

Cri (nevrând ca lichidele magice să fie scoase din program): - Nu ai auzit-o, că nu a sunat, că ai pus-o după ora Londrei!!

Li (încântată): - Aseară nu am știut cum să pornesc apa caldă la duș, nu înțelegeam deloc robinetul ăla!!

Ale: - Trebuia să o suni pe Florentina!!!Venea imediat!

Li (exasperată): - Lucreția, oameni buni! O cheamă Lucreția!!!!

Reușim în cele din urmă să pornim la drum. Spre Sagrada. Oare ăștia doi nu mă sabotează?! Eu trebuie să-mi bifez obiectivele de pe listă și ei tot tăndălesc. Zâmbesc în barbă, nu contează când am pornit, vom merge oricum toată ziulica. În stil caracteristic familiei, fără mijloace de transport. Străzi frumoase, clădiri cu balcoane-arabescuri, aceleași culori peste tot: gri-granit, maroniu-pământ, galben stins -frunză de toamnă. Culori ce creează o lumină a lor, o armonie a orașului ce te cuprinde încetul cu încetul, recreându-te și pe tine, armonizându-te cu tine însăți. Palmieri și plante ciudate, verzi, uriașe, spații largi, piațete aerisite, un aer boem și leneș învăluind totul. Caniculă, dar plăcut în umbra culorilor și a clădirilor.

Stăm o oră la coadă, băieții oftând de zor și dându-și ochii peste cap, încă neconvinși că trebuie să viziteze o clădire-biserică. Pentru ce?! Se construiește încă la Sagrada, dacă ne pică ceva în cap și murim la datorie?? Macarale uriașe învârt ceva pe deasupra noastră, dar din fericire suntem lăsați în viață. Ca să putem declara, în final, cu mâna pe inimă, că e cea mai frumoasă construcție văzută de noi vreodată. Că originalitatea și creativitatea omului nu cunosc limite. E bine e să fii, măcar din când în când mândru de rasa ta.

Stâlpii în patru culori, închipuind arbori uriași, crescuți spre cer, cu ramuri și frunze de piatră; triunghiul alburiu de sus, alcătuit din bucățele de lumină - Dumnezeu, vitraliile extraordinare, filtrând culorile și dând claritate și blândețe aerului! Dau un “delete” și toată lumea dispare, mă plimb singură prin biserica-pădure, înconjurată de lumina începutului lumii! De pace și armonie. Stăm cu ochii lipiți de măreața fațadă exterioară, de tabelele uriașe cu litere sculptate în piatră și savurăm incredibila senzație de castel clădit din nisip ud și picurat din degete de copii.

Inspirați de treaba bună pe care se pare că a făcut-o Gaudi pe această lume, ne hotărâm să vedem și Parcul Guell. Tot pe jos vom merge. Dar, mai întâi, trebuie să ne sporim forțele cu niscaiva produse locale. Stăm la El Porxos, o "taberna" și comandăm paella cu fructe de mare. Primim niște tapas delicioase, cârnăciori, castraveciori cu măsline, pâinici calde. Delicioase.

Li (încrezătoare în natura umană): -Uite, ce drăguț, ne dau gustări gratis!!

Ale (milos): -Săraca mama!

Normal ! Le-au încărcat pe nota de plata, 6 euro! Și-așa am învătat noi că spaniolii îți dau tapas cu forța și că e o strategie minunată, care te face să aștepți felul principal ronțăind în tihnă tot felul de măslinuțe și alte prostiuțe gustoase. Pălăvrăgind. Paella e delicioasă, cu langustine, scoici, pui de calamar. O apreciază chiar și Cristinelu’, care nu le are cu orezul.

" Guell, țin'te bine că venim!!" strig încurajator, cu elan renăscut, doar, doar îi activez pe cei doi alpha care par cam moleșiți. Văleleu cât avem de mers! Dar am eu o strategie specială. Sporovăiesc întruna despre zonele rezidențiale superbe, despre cum mi-ar plăcea să locuiesc aici, știind în sinea mea că vorbele mele colorate vor face una din două. Ori îi vor încânta prin drăgălășenie și sclipitoare feminitate, făcându-le plăcută șederea pe planeta Pământ, ori îi vor scoate din minți prin zumzăiala continuă. În ambele variante drumul va trece ușor prin timpul zilei noastre.

Parcul e frumos de pică! Amestec de palmieri, conifere, foioase și geniu gaudian. Mozaicuri, arabescuri in calcar. Cactuși. E țara dragonilor, presărată cu ouă uriașe de piatră, rotunde. Morți de sete, binecuvântăm spiritul negustoresc spaniol, cumpărând sticle de jumate cu gheață de la orice colț al parcului, contra 1 euro. Aduse în plase. Și luăm nenumărate. Căci e cald și canicula vălureste totul în aburi parfumați, în timp ce cădem în transă în fața panoramei ce se întinde la picioarele noastre. Barcelona, marea, Sagrada în depărtare. Drumurile lumii.

Mai urmeză și drumul nesfârșit spre casă, încărcați cu suveniruri. Vai de capul nostru de provinciali! De ce nu folosim metroul oare?! Și nu s-a inventat nici GPS-ul așa că învârtim o hartă de o înnebunim.

Li (abia mai adunând silabele): -Uite, magazin de coifuri. De motocicliști! Îți vine să crezi?

"Coifuri, ha!" zice Cri, în timp ce consultă în mod savant harta. Adică o răsucește odată cu el. Se tot învârte ca un titirez. "Nu prea știm pe unde suntem, dar mergem la vale. Deci e bine."

Seara, pe terasă, ne savurăm glumele și vinul. Proiectul de a zbura cu balonul.

Cri: - Să ne vezi în balon pe furtună, poate dă cu noi în mare sau își târăște nacela pe suprafața apei! Poate ne agață de Sagrada!

Știe Cristi ce glume să facă! Pentru mine, special! Nu numai pericole în aer, ci și moarte pe apă!! Horror! Toate spaimele mele laolaltă.

Ale (sfârșit): -Când facem programul pe mâine?

Li (vioaie ca o bufniță): -Dimineață!

Ale: -A, vrei să nu fim apți!! Să faci ce vrei cu noi!!

Li: -Eu am o idee!

Cri (zguduit si alertat): - Să ne ferească bunul Dumnezeu! Eu nu am niciuna!!

Ale: -Tu ești pe avarie de vreo 2 ore!!

Un zgomot ușurel, ca o adiere. Ne uităm deodată spre cele două sculpturi de lemn de lângă perete. Un el și o ea. Figuri alungite, stilizate.

Cri, fiind cel mai deschis spre dezastre posibile si viitoare, se prinde primul:

- Ioi, i-o picat pipa! Aoleu, nu îi mai stă pipa!!

Râdem ca nebunii, vizualizând cum Lucreția-Agripina va povesti și despre turiștii duși cu pluta din România, care au provocat daune ireperabile pipei!! Cristi face reparații, fixând-o cu niște hârtie, e priceput, nu glumă!! Apoi, satisfăcut de munca depusă: “Mui bien! Uite, Lili, poșeta ta!! Nu mai trebuie să ți-o cumperi! Și-mi arată poșeta statuetei, sadic, pentru că l-am tot înnebunit ce poșetă să-mi iau! Dacă m-a lovit boala poșetelor!!

Fac socotelile de final de zi, Alex anunță că și el trebuie să facă niște socoteli, dar la el în cameră, cu ușa închisă!

Cri: Ce-i, te trage mamă-ta-n piept??!

Ne retragem spre paturi, mai puțin Cri, care, după ce a butonat pe nenumărate canale, s-a relaxat vizibil, cu paharul de vin spaniol în față. L-a găsit pe Mr. Bean, inepuizabil în orice limbă a pământului. Zi gaudiana superbă.