De ce am plecat?!

“Lasă-l frate că asta-i părerea lui! Păi dacă-i părerea lui s-o spuie

lu tac-su si lu mă-sa!”(I.L. Caragiale)

E o întrebare pe care mi-am pus-o deseori de-a lungul anilor și mulți ani mi-au trebuit până să mă decid. A avut diferite forme, învârtindu-se chinuitor în jurul aceluiași nucleu. Să plec?! Să nu plec!! Dar cum să plec?! Să le las pe toate în urmă?! De atâta dramatism abia mai puteam respira. Pot să plec? Sunt în stare? De ce-aș pleca? În cele din urmă s-a decantat și a rămas doar “De ce am plecat?”, purtând cu ea un iz de finalitate un pic amărâtă, ca și cum aș fi fost silită să fac ceva, ca și cum alegerea a fost obligatorie. Ceea ce e adevărat. Din punctul meu de vedere, n-am avut încotro.

De ce am plecat?!

Pentru că uneori țara mea mă scoate din minți. Verbul e la prezent și cred că mereu va rămâne așa. Țara mea e țara mea, chiar dacă acum sunt peste mări și țări. Și întotdeauna o să fie o mare parte din ea care o să mă scoată din minți. Pe lângă celelalte părți.

Pentru că e greu să trăiești într-o țară unde criminalii în serie sunt eliberați (de mari specialiști în lege și psihologie) și apoi dau foc la fetițe de 15 ani. Așa specialiști avem. Sau alte fetițe sună disperate la 112 și nimeni nu le ajută. Nu că nu reușește 112 să le ajute, nici măcar nu încearcă. E o caricatură de instituție, cum sunt multe altele aici.

Pentru că aici, la noi legea se respectă la modul absolut. Paradoxal, nu?! Putem avea diverse variante. O băbuță care vinde pătrunjel va fi sigur amendată, la fel și un țăran care a uitat să treacă pe declarație ora de întoarcere de la câmp. O familie care stă liniștită în parc va fi luată la rost de poliție într-o încercare de intimidare demnă de marile lupte existențiale. Motivul? Cei doi copilași cu sindromul down au îndrăznit să se dea pe tobogane, o adevărată crimă în condiții de pandemie. Sunt doldora piețele și terasele de oameni, păcănelele sunt deschise, dar locul de joacă din parc e închis și pustiu. Clanurile de romi se bat cu ciomege și cu mai știu ei ce, dar trei polițiști sunt în parc pentru a instaura ordinea. Mă uit la video-ul postat de tatăl familiei și mi se face pielea de găină la ultima lui exclamație: “Scârbelor!”. E urletul unui om căruia i-a ajuns la os trăitul în țara asta. Strigătul de disperare al cuiva care vrea un pic de respect pentru el și copiii lui. Care vrea să existe o diferență între tobogane și ciomege. O diferență de cantitate și de calitate.

Pentru că pădurile sunt jefuite, pustiite, pângărite și nimeni nu face nimic, pentru că există pensii speciale de nu poți să le cuprinzi cu mintea, dar o profesoară, cum a fost mama mea, își drămuiește bănișorii de pensie, gândindu-se dacă își permite sau nu cireșe. Și mai bine nu se duce la doctor, că acolo trebuie bani.

Pentru că de-atâtea ori justiția a fost culcată la pământ, pusă sub piciorul bolovănos al vreunui oarecare apucat de visuri de grandoare, vreun mitică cu aere de mahala.

De ce am plecat din țara mea?!

Pentru că frumusețea ei miraculoasă, pe care alții o admiră și glorifică, a se vedea prințul Charles al Marii Britanii, de exemplu, dulcile coclauri alunecate ritmic spre “infinitul ondulat” sunt tratate cu flitul de proprii ei oameni, lacurile și râurile sunt invadate de gunoaie, plajele murdare, pajiștile la fel. Pur și simplu nu există legi care să redea nevinovăția acestor ținuturi, să transforme aceasta matrice mioritică într-una fără cusur. Cum ar putea să fie?! Politicienii sunt ocupați cu alte cele. Știm cu toții cu ce.

Pentru că avem “Miorița”, care spune totul despre acest popor, și bune, și rele. În principal că mereu ne e ciudă pe ce are altul, că suntem victime ale comploturilor internaționale, că ne resemnăm să stăm cu fundu’ în băltoacă și să cântăm întruna balade melancolice. Poporul acesta e un lunatic, limitat la propria lui lume, refuză parcă să urce, să iasă din cușca în care zace de secole. Nu îi plac provocările. Are spirit de turmă. Din aceea sinucigașă, care sare în prăpastie după oaia neagră pe care și-a pus-o singur în frunte, să îl conducă.

De ce am plecat?

Pentru că atât s-a bătut apa în piuă că temperatura luată la intrarea în marketuri cu termometre obscure e semn malefic care te va însemna pe viață. Pentru că aceasta e o țară unde se consideră că temperatura poate fi luată numai de doctori specializați. Eventual după ce le pui și plicul în buzunar. Ca și cum acasă nu o facem de atâtea ori de capul nostru, în mod cu totul și cu totul profan. Nu e cazul să purtăm măști, pandemia e o altă conspirație internațională. Chiar și acum, în timp ce scriu, româncă și eu până-n plăsele, lupt din răsputeri cu sentimentul că pandemia e un fals, menit să ne îngenuncheze, să ne subjuge marilor puteri oculte. O parte a creierului meu așa gândește și nu am încotro, e matricea stilistică care se ondulează în volute de șarpe prin toate celulele mele stem.

Pentru că pe stradă se aruncă chiștoacele pe jos, deși coșul e la doi pasi și mie mi-e frică să atrag atenția nemuricilor, de obicei sunt malaci cu tatuaje sau tinere cu părul roz și țepos. Sau poate doamne elegante și fine.

Pentru că președinții acestei țări ne anunță că suntem “proști” dacă nu îi ascultăm pe ei, că profesorii sunt și ei proști și scot tâmpiți din școală. Ministrul Educației strigă la o învățătoare în direct la știri, după ce a ascultat la ușă ce se întâmplă în clasă. Secretara de stat anunță ca pe o veste nemaipomenită că orice copil din școală poate să ia 5-6 la examen fără meditații. E clar, nu?! Nu știu ce fac nenorociții de profesori, gândește întreaga țară! Oricum, de obicei este asmuțit tot poporul asupra profesorilor, de la mic la mare, prin prezentarea francă a “adevărurilor”. Mă gândesc că e o politică care face bine mersului înainte. Și nu în ultimul rând, ca să îi înveți și pe cei mici cu claritatea, dai la examen asemenea subiecte, că sute, mii de elevi de-a opta iau zece pe flanc. Nu are importanță că unii au muncit de le-au sărit ochii și puteau face subiecte mai dificile. De ce să existe o diferență între cei ce muncesc și cei ce trag mâța de coadă?! Dacă nu există la vârf, care-i scopul existenței unei asemenea aberații la nivelul primului examen”serios” din viață?! Egalitate, dom-le! Acum au intrat de-a valma în clasa a IX-a, doar e democrație. Nu înțeleg de ce s-a mai dat examen. Puteau să-i înscrie la licee și fără.

De ce am plecat?

Pentru că orășelul meu de munte, disperat de frumos, oraș minier din care minele au dispărut, a rămas de izbeliște. Treizeci de ani, cât am locuit în el, nimeni nu a făcut nimic pentru a-l trezi la viață, pentru a-l transforma într-una din stațiunile turistice de top ale Europei. De ce să fie un oraș prosper, cu mii de locuri de muncă, un oraș în care să-ți fie drag să trăiești pe vecie?! Munți de jur împrejur, păduri, minunății la tot pasul. Să te crezi în Elveția?! Doamne feri, ce-ți veni?! O, nu! Mai bine să moară încetul cu încetul tot orașul. Jumătate din populație e plecată, majoritatea prin țări străine, și-au luat traista în spinare și au plecat în bejenie. Dacă vorbești cu oamenii de o anumită vârstă, afli că fiica e în Italia, fiul în Canada. Ambele fiice în Finlanda. În Spania. Și ei, rămași părăsiți, șotâng, șotâng, așteaptă să vină cine trebuie să vină și să-i culeagă de pe strada singurătății. Dar poți să vorbești și cu copiii orașului. Mititeii cei gingași. Unde e mama? În Anglia. Unde e tata? În Germania. Familia e nucleul societății, nu?! Și așa mai departe.

Pentru că sistemul medical funcționează parcă mai prost ca cel al educației. Doctorii continuă să ia mită. Nu înțeleg de ce. Salariile lor sunt mari, pot trăi că nababii, așa cum sunt de acord că merită. Chiar merită! Dar de ce continuă să ne umilească și să se lase umiliți?! Și, mai rău, noi continuăm să le dăm. Cu umilință, cu capul plecat. Ca țăranul ajuns la oraș. Ne e frică să vorbim cu ei, pentru că știm că o să ne repeadă. Bineînțeles că nu poți generaliza, dar sunt mai mulți cei care iau decât care nu iau. Asta e rasa superioara la români. Cei care iau mită.

Stăteam, în resemnarea mea, să-mi aștept pensia. Pensia mea, la care aș avea dreptul după o viață dedicată mersului înainte al acestei țări. Chiar simțeam că am făcut tot ce am putut. Am muncit din răsputeri, am dăruit din suflet. Și apoi, brusc, am realizat. Pe puncte. Cine o să-mi plătească mie pensia?! Dacă țara se golește și se tot golește și economia ei e pe cale de dispariție ca dinozaurii?! Și ce, mă credeam vreo bogătană cu pensie specială?! Din cei aproximativ 400 euro urma să fac croaziere de lux la bătrânețe și să mă înscriu în cluburi de echitație?! Aiurea! Urma să devin ca mama mea, profesoară respectată de un întreg oraș, ajunsă în anii pensiei și întrebându-se filosofic și meditativ dacă să își cumpere 200 de grame de cireșe sau 400. Transformată din “doamna profesoară” în “tanti”. Cu pensia mea urma să trăiesc în sărăcie până mi-aș fi dat pe deplin duhul. Numesc sărăcie felul în care trăiește orice profesor de astăzi în România. La pensie sau nu. Plus toți ceilalți pensionari ai patriei iubitoare. Minus ăia cu pensii speciale, care probabil au ridicat această țară pe culmi de măreție, ceva gen Ștefan cel Mare cu cele peste 40 de bătălii și 21 de biserici, ca să merite ceea ce primesc.

De ce am plecat?

Pentru că m-am uitat înainte la anii mei care vin, câți or mai fi. Poate mulți, poate puțini. Și am văzut drumul atât de clar. Bătrânețe, sărăcie, singurătate, monotonie. Nu-i de ajuns că te duci inevitabil spre “câmpiile verzi”, mai trebuie să fii și în ultimul hal?! N-am putut să îndur viziunea. Era timpul de o baghetă magică. Era timpul de o schimbare, de o provocare care să ducă la alte și la alte provocări. Așa că mi-am jucat viața la ruleta rusească. Încă o joc.

De ce am plecat?! Trebuie totuși să recunosc adevărul final. Dincolo de tot ce am spus până acum, am plecat pentru că nu am putut să îmi conving fiul să vină înapoi. Nu am putut concepe să fim peste mări și țări, nu am putut înțelege viața și rostul ei la o asemenea depărtare. Nici un fel de valoare nu rezistă în ființa mea fără iubire și familie. Despre mine e vorba aici, despre valorile mele. Fiecare vede ceea ce vede. Și simte ceea ce simte.

În această lume nebună, gata să sară în aer la o apăsare de buton, gata să se spulbere dintr-un fragment de bacterie, în această lume care și-a pierdut conexiunile cu toate valorile, în care nu mai există o comunitate, în care desfășuram robotizați munci fără sens care ne umplu de disperare, în această lume tulbure nimic nu poate fi trăit fără iubire și familie. Nu de mine. Mi se pare că e tot ce ne-a rămas.

Îmi spunea cineva că suntem un popor bolnav, supărat, nervos. Suntem critici și violenți și ne-buni de nimic, dacă ne iei ca întreg. Drept dovadă stau toate împrejur, de la gropi, străzi de nestrăzi, Colectiv, copii bătuți și lipsă de toalete. Dacă stai pe o plajă oarecare a Europei, cufundat în zen până-n gât, liniștea fluturând ca un cearșaf alb între tine și soare și tresari brusc la hărmălaie mare de oameni, gălăgioși ca un cârd de rațe turbate, știi sigur că ți-ai întâlnit conaționalii. Fără să deschizi ochii. Fără să le asculți silabele strigate. Ai putea spune că suntem latini și avem sângele înflăcărat. Dar italienii sunt parcă altfel. Un rafinament subtil le îndulcește vibrația, sunt gălăgioși, dar nu la modul grobian, mai decantat, un fel de piano fortissimo, față de răpăituri de tobe și trompete. Plus claxoane într-o zi cu trafic nebun.

Sunt sigură că și în alte țări sunt nereguli, e plină lumea de rele. Știu, normal că știu, nu-s idioată. Dar în altă parte nu o să-mi mai pese. Niciunde altundeva n-o să-mi mai pese cum îmi pasă aici, în țara mea. N-o să mai sufăr visceral. Aici simt cum mi se jupoaie pielea centimentru cu centimetru, cum fiecare nerv dezgolit țipă de oroare și milă, mi-e milă de mă sufoc de acest popor sărman care nu mai reușește să găsească lumina. O caută de milenii și nu o găsește. Orice neregulă din țara mea, atât de dragă, nesfârșit de dragă e încă un cui înfipt în inima mea, în creierul meu, în plămâni și în rinichi, în degete și în încheieturi, în fiecare celulă a mea ștanțată mioritic. E o durere continuă care nu te lasă să respiri. Un plâns cu bocete populare. Te sufocă picătură cu picătură până simți că vrei și tu să urli, să împingi, să lovești, să te cerți și să dai cu pumnu-n masă. Până una din două: te supui și te cufunzi încet, încet în țărâna strămoșească. Sau nu te supui și ajungi în bastoane și gaze lacrimogene.

Dacă am încercat să ajut?! Am încercat, zeci de ani am încercat să plantez în sufletul fiecărui copil-elev semințe de frumusețe și bunătate, i-am învățat cum să nu plece capul în fața nimănui, să nu dea mită, să fie oameni de onoare, iubitori de adevăr și înțelepciune. Poate au crescut copaci în câte un suflet frumos de om, dar oricărei picături de apă îi trebuie mii de ani să sape în piatră. Nu am atâta timp.

Dar cum spuneam, aș fi putut să le duc pe toate, cum le duce fiecare român de treabă, frate al meu. Frate de suflet și sânge. Dacă fiul meu ar fi fost aici. Dar nu este.

Acum, azi, în această clipă imortalizată în chihlimbarul viitorului simt că familia e cea mai importantă. Numai ea ne mai poate salva. Tribul tău. Clanul tău. Uriașa familie greacă sau italiană e idealul meu în această viață. Și pentru asta pot să îndur orice. Chiar și despărțirea de țara mea pe care o iubesc la nesfârșit și forever. În ciuda a tot și a toate.

Ca orice om normal.

JURNAL DE BARCELONA

ZIUA 6

Niciodată în viaţa noastră nu am fost capabili de ceea ce facem în această dimineaţă. Tinereţea nu ne-a fost de nici un folos în această direcţie, pentru că atunci somnul era prea dulce. Dar astăzi ne simţim animaţi de puteri supraumane (asemănătoare elanurilor existenţiale ale marilor exploratori, bănuiesc!). Energizaţi de scopuri pur hedoniste, ne-am trezit la ora 6, am făcut sandvişurile şi cafeaua şi am pornit spre Răsărit. Spre Mediterana. Adică spre plajă, cum s-ar zice mai simplu. Unii fac jogging pe lângă noi, în liniştea abia tulburată a dimineţii, dar noi avem idealuri mai înalte. Răcoare şi bine, în 15 minute suntem în faţa mării şi ne căutăm poziţia cea mai adecvată admiratului celui mai cel.

Răsare soarele exact când ne-am pus pe cearşaf, singurii locuitori ai plajei, cu irişii larg deschişi spre noianul de culori florale. Tonuri de gri întunecat şi cenuşiu lăptos, străbătute de irizaţii roz şi dungi portocalii. Apoi globul de lumină, esenţă pură, ridicându-se încetul cu încetul, cuprinzând totul în căldură! Griul alunecând graţios spre turcoaz şi spre bleu, portocaliu intens în jurul soarelui. Valurile de un albastru lucios, sticlos, întinzându-se compact, la nesfârşit. Soarele oglindindu-se în apă şi trimiţând spre noi un şuvoi de aur, un drum în dungă ce ne uneşte pentru o clipa imaterială. Frumuseţe.

Un tip echipat ciudat umblă pe plajă cu un detector de metale, căşti, ochelari. E un căutător de aur. Ce loc palpitant e plaja aici! Urmărim totul ca într-un tablou panoramic, distrându-ne. Barje, ce culeg sticle de plastic din mare. Pescăruşi. Valuri.

Cristi, vânătorul preistoric, priveşte cu ochi de vultur împrejur, gata să sesizeze orice pericol întunecat i-ar ameninţa coliba! Pardon, cearşaful!! Cu nevastă prețioasă cu tot. Care stă serafică la foc, pardon, la soare!!

- Uite la negrul ăla!!! E de-a dreptul dubios!! Şi vine spre noi!! Îmi dă brusc un cot şi mă tulbură din starea fengshuiana în care pluteam alene. Întorc capul, într-adevăr un negru de-a dreptul negru, îmbrăcat complet, chiar şi cu geacă vine de-a lungul plajei drept spre noi.

- Oare de ce e atât de îmbrăcat ? întreb moale și nepăsător.

- A dormit pe plajă, nu vezi? E vagabond!! spune Cristi plin ochi de adrenalină, gata să sară şi să lupte pe viaţă şi pe moarte. Simt un fior anticipativ, pacea Barcelonei va fi tulburată?! Macho man al meu! Cri, ai grija, șoptesc intr-o foarte adâncă șoaptă, acum, acum ajunge chiar lângă noi!!!

- Buenos dias! zice negrul cu voce dulce şi civilizată, zâmbeşte luminos și trece mai departe.

Mă umflă râsul şi savurez sonoritatea matinală a urării, a cuvintelor rostite cu accent franţuzesc. Pericolul a fost evitat. Omu' meu poate să răsufle ușurat. Tribul e în siguranță. Barcelona asta e chiar paşnică! Un alt căutător de aur îşi face numărul pe largile întinderi de nisip. Mă întind la soare. E chiar bine.

Pe la 12 apare şi Alex şi mergem de-a lungul plajelor cu nume exotice, kilometri întregi, în căutarea centrului de scufundări. Scufundarea e activitatea măreață de a doua zi. Glumele şi râsetele noastre colorează fierbinţeala plăcută a luminii.

Cri (cu speranţă): - Poate nici nu ne bagă în mare, ci într-o piscină adâncă de 2 metri.

Scufundaţi-vă!!!

Li (gata să-i da un brânci spre înainte, figurat sau nu): - Indiferent unde te bagă, te duci!!! Ca să înveţi cum se fac scufundările!

Ale: - Ăsta e un skill important de dobândit pentru viaţa de zi cu zi într-o aglomerare urbană! Petroșaniul chiar duce lipsă de specialiști în domeniul ăsta. Best scuba-buba in the area!!!!

Umblând torid, îmi vine o întrebare existenţială fundamentală:

- Alex, care oraş e mai fain, Londra sau Barcelona?? (nu de alta, dar trebuie odată şi-odată să mă stabilesc undeva!!)

- Londra e pentru trăit şi Barcelona pentru văcănţit!

Exact aşa gândeam şi eu. Hi, hi! Cum semănăm noi doi, îmi spun cu satisfacţie maternă maximă. Acum să vedem cum reuşim să locuim în Londra! Hm, mă voi gândi la asta mâine! (eu și Scarlett O’Hara, ah, cât mi-a plăcut replica asta!)).

Înfierbântaţi de caniculă şi de planuri existenţiale, intrăm la Ice Bar, -17 grade. Ideea lui Alex. Are tot felul de idei incompatibile cu răsfățul inerent stării de vacanță. Tânăr și neliniștit, de. Primim geci groase, mănuşi şi câte un cocktail în pahar de gheaţă. Sorbim repede pentru că începe să îngheţe instantaneu. Dar cui îi mai trebuie gheaţă când dinţii îi clănţăne, gata să cadă şi ei îngheţaţi??! Ice Age peste tot. Figuri sculptate în gheaţă, Sagrada de gheaţă, bancă de gheaţă, o reptilă, chiar şi degetele mele de la picioare, ojate în albastru, încep să îngheţe în sandale şi să devină de-adevăratelea albastre. Oare pot degera în doar 10 minute? Când tremurăm pe-ntrecutelea, bâţâindu-ne într-un rock al cavernelor, ieşim în soarele arzător de amiază, fericiţi să ne lăsăm ştampilaţi la propriu de caniculă. Parcă suntem nişte zombi lipicioşi care nu mai pot să se încălzească! Ies aburi din noi, cum ne topim treptat.

Spre Fonda del Mar, restaurantul căutat! Îl bifez frumos de pe lista mea imaginară și culeg laudele, în aplauzele mulțimii! ( Cred si eu, după cât research am făcut pe net!!). Plus că aici nu ne pică degetele degerate. Chelnerii se întrec să ne servească, tapas cu bruschette și măsline puse repede pe masă, gheață adusă într-un bol. Păziți, vine mâncarea! Dar ce paella!! Dar ce homar în farfuria lui Ale, cu salata și semințe de pin și nuci! Dar la Cristi!! Un platou uriaș cu zece feluri de pește, scoici, caracatiță, langustine, toate stropite cu sos de busuioc, ulei de măsline, lămâie!! Desertul vine cu o surpriză. Din partea casei, o farfuriuță cu prăjiturele și câte un păhăruț de lichior de mere! Excelent! Delicios! Impresionant! Culeg aplauzele la scenă deschisă.

Li (extrem de importantă-n proprii-i ochi): - Eu cred că toți chelnerii ăștia m-au văzut scriind în carnețel și au tras concluzia că sunt vreun critic culinar aflat în munca de cercetare, altfel nu se explică!!

Alex: - Mama este acum în transă, ca șamanii indieni, cercetează stelele Michelin!!

- Nici cu tata nu mi-e rușine! Păi, măi, tată, știi cum te uitai la platoul ăla??!! De parcă

erai un dulău din ăla feroce, cu osul în față!! Cu privirea fixă și gata să muște dacă s-ar fi

atins cineva de ce-i al lui!!

Oboseală. Relaxare. Stare de meduză topită pe canapea. Plimbare prin Gotic.

Cri: - Lili, hai să-ți arăt un butic!

Ale: - Vă rog, învățați-mă și pe mine arta asta a buticului! Învățați-mă cum să nu clachez

nervos!! Cum să nu o iau razna pe arătură, sperând sa nu văd nici o cană a la Gaudi

prin tufișuri. Poate suferiți de Alzheimer și uitați ce ați văzut în buticul anterior!!! Că

toate sunt identice!!

Ce zi bună pe planetă!!

JURNAL DE BARCELONA

ZIUA 5

Ziua începe deja tradiţional, răsărit, cafea fierbinte, linişte şi frumuseţe. Îl aşteptăm pe Alex să se trezească, să îl mobilizăm şi să pornim pe ruta roşie a turului cu autobuzul. Ceea ce el şi face, după un timp. Exact în termenii programaţi cu o seară înainte. Înghite adormit sandvişurile, îşi bea cafeaua electrizantă şi apoi ...ne anunţă că se culcă la loc! Nu avem încotro, plecăm la plimbare prin cartierul gotic, inepuizabil în plăcerea pe care ne-o dăruieşte. Îmi imaginez că locuim acolo şi învăţ, în ani de zile de plimbări nesfârşite, toate străduţele şi toate buticurile. Sau poate că nu. Poate că ani de zile m-aş învârti şi m-aş rătăci cu aceeaşi plăcere nesfârşită. Savurând aerul desuet, zidurile vechi, coloritul vitrinelor, istoria şi aerul de bazar, atmosfera inconfundabilă.

Îl recuperăm pe Alex, vesel şi gata să înceapă o nouă zi, chiar dacă e amiază. Luăm autobuzul şi ruta roşie ne uimeşte de-a dreptul! Mai ales prin cât durează!! Stăm sus, în bătaia soarelui, cu căştile în urechi, frumuseţile oraşului alunecă elegant pe lângă noi sau noi pe lângă ele, un mod fericit de a ne bucura de ziua însorită! Până începe să ne roadă foamea şi dungile soarelui ce s-au pictat pe gâturile noastre. Planul zicea să coborâm la Casa Batlo şi apoi să mâncăm, dar cine se mai ţine de planuri?! Dă-le-ncolo, să fim spontani!

Ne dăm jos în Plaza Catalunya și eu țin morțiș să mâncăm la 4 Cats, dar zău dacă poate fi găsit!! Străduțe îmbârligate și nu mai știm adresa! Cristi și Alex sunt gata să renunțe, dar mie nu-mi mai tace gura. Că acolo a mâncat Picasso și alți artiști, că e un local vechi de peste 100 de ani, că acolo vreau și vreau, ce mai calea-valea! Sperând în sinea mea că tot circul va merita! Din fericire nimeni nu mă întreabă de ce nu mă duc la muzeul Picasso, dacă sunt așa un fan și găsim și localul, ascuns bine la un colțișor de străduță gotică. Normal că nimeni nu e impresionat și pățesc exact ca la Fifteen, Londra. De ce oare nu mă învăț minte??! Dar mie îmi place decorul desuet și boem, mesele mici și înghesuite, între flori revărsate și zeci de tablouri de epocă.

Mâncarea e bună, bună, dar puțintică și scumpă. Lăudăm bucătarul, dar porțiile puteau fi mai mari, zău!! Alex se alege cu friptură de rață, eu cu pui umplut cu prune și ceapă, Cristi cu medalioane de miel. Prăjiturile delicioase și sangria extrem de apreciată, cu baton de scorțișoară înăuntru, felii de portocală, lămâie. Ne dăm brusc seama că asta o fi adevărata sangria! Probabil, la cât costă!!! Ieșim, sătui oareșicum, cald și somn. Nu știu ce obiceiuri au și spaniolii ăștia, cu atâta vin la amiază!

Cri: - Mergem să ne culcăm.

Ale (mânat de scopuri culturale înalte, dar mai ales sadice): - Hei, dar noi nu am văzut casa Batlo!

Cri: - Am făcut poze din autobuz!! Mai trebuie să mergem??

Li (încercând să pună punctul pe i, pronunță spaniolește, cum a auzit în căști!) -Ale, vrei să vezi “Casa Baio”??

Cri: - Ce-i aia??!!

Vizitarea casei cu pricina se amână până la următoarea vacanță în Barcelona, oamenii înțelepți mai lasă chestii de vizitat și pentru altădată. Siesta de după-amiază e vitală sănătații!! Cred că ăsta e scopul ascuns al ingurgitării de sangria, fie și cu scorțișoară!!

În așteptarea serii și a momentului flamenco, ne plimbăm prin Port Vell. Pe o colină verde, oamenii stau răspândiți și ascultă niște mariachi cântând sub cerul albastru, aerul e liniștit și vesel, nimeni nu are nici o grijă! Spații largi, albastre, palmieri, țesătură de catarge. Mirosurile specifice Barcelonei: sare și mare, vanilie, jambon afumat. Nu mă mai satur să trag în piept frumusețea, să o inspir, să o expir, să o respir.

O luăm spre Rambla. Fascinați, urmărim o artistă locală ce creează un tablou cu sprayuri. Parcurge diferite etape, în care noi vedem doar pete, chiar și negru ce acoperă în mod neînțeles frumusețea unui galben și a unui albastru , iar ea vede imaginea de ansamblu ce ni se dezvăluie doar în final, absolut fermecătoare. Arta e miraculoasă! Oamenii sunt minunați!! Totul e minunat! La mine sangria se disipează foarte încet.

E zece seara, în sfârșit. În față la Tablao Cordobes, ni se strigă numele și intrăm. Am emoțiii pentru că nu știu ce locuri o să nimerim și review-urile spuneau că nu vezi nimic dacă nu ai loc în față. Norocul nu ne părăsește, locurile sunt foarte bune, pe laterală, ne sorbim paharul de sangria (din nou?!!!) și asistăm amuzați cum o rusoaică refuză să se ridice de pe locul pe care s-a așezat, foarte bine amplasat. Refuză, chiar dacă nu e locul ei, ea vrea să stea acolo!! Vine managerul localului, dar ce pot să îi facă??!! Doar nu or să o ridice cu forța, pe sus, în timp ce ea dă din mâini și din picioare, ca în desenele animate??!! Spectacolul flamenco e tulburător, plin de vibrație, de culoare, de viață clocotitoare. Întreaga sală trepidează de o energie fluidă creată de picioarele dansatorilor, de vocile mariachilor. Un spectacol fără nimic fals, în care artiștii par să improvizeze o poveste întreagă, țesută din emoții extreme. Fermecător! Acesta e suflul spaniol și îl aplaudăm furtunos! Ah, ce frumos a fost!

Plimbare pașnică spre casă, printre palmieri și sculpturi de tot felul. E 12 noaptea, dar Barcelona e la fel de liniștită ca în plină zi. Liniștită și măreață, dincolo de tumultul turiștilor și al traficului. Îmi pare că plutește gaudian prin secole și aer mediteraneean albastru.

Cristi vrea o bere, dar nimeni nu mai vinde alcool după ora 11 seara, îți zâmbesc blând și cu milă și refuză să-ți vândă băutură. Sunt incoruptibili!! Săracul Cri! Deși nu știu ce mai vrea, că suntem îmbibați în sangria! La fel ca niște tipe vesele din fața noastră, care merg cam clătinate. Ne distrăm privindu-le, dar nimeni nu le are treaba.

Suntem împăcați și senini. Barcelona e bună! Bună pentru sufletul nostru.