Brighton- în căutarea zen-ului

În fiecare sâmbătă unul dintre noi organizează o ieșire și ceilalți doi participă cu devotament și respect profund față de ceilalți membri ai clanului. Tot cu respect (poate doar un pic malițios) dau apoi o notă pentru ziua respectivă. Sadic, Alex i-a dat un 7 lu’ tată’său pentru ieșirea în Hyde Park, care mie mi s-a părut superbă. Cică a depistat nu știu ce defecțiuni organizatorice. Se știe că el e cel mai bun la organizare. Imbatabil. Apoi, fiind rândul lui, s-a hotărât să rupă gura târgului, pardon, a clanului și să arate cine e cel mai măreț Alpha, o, dar cine?! Se subînțelege care e răspunsul. Așa că ne-am dus la Brighton. Cu marș marinăresc înainte. Zău, chiar așa! La ieșirea din apartament Ale ne-a pus un marș superb, pe care am vrut să îl cânt și pe stradă cu patos și zel acvatic, dar nu m-a lăsat. Uneori cred că a rămas cu sechele din orășelul natal, doar aici poate oricine să facă ce vrea, inclusiv să urle un marș pe stradă. Sau poate sechelele sunt ale mele. “E lipsă de respect față de ceilalți”, spune lord Alex, “ești româncă până în plăsele, vrei permanent să negi structura și autoritatea”. Hm, normal, toată viața am negat autoritatea și am luptat contra curentului, că ce autoritate aveam noi?! Autoritatea din România te face luptător de gherilă pe viață. Să zică mulțam că pe el l-am facut lord. Acum poate să mărunțească mărunt din buze la adresa celor cu un comportament inacceptabil.

Întâi ne-am urcat în metrou, puțini oameni, excelent! Doar e pandemie, bine că stau pe acasă. Ce englezi înțelepți. De-ar sta toți pe acasă, ca să fim numai noi pe-afară. Ca niste românași adevărați. Automat eu și Alex ne-am scos cărțile și pixul, obișnuim să citim și să însemnam paragrafele care ne plac. Ador aceasta asemănare cu fiul meu, nu degeaba i-am citit întruna de la vârsta de un an până printr-a șasea, când mi-a dat reject cu forța. Orice muncă trebuie să aibă răsplata ei. Cristi se mulțumește, ca întotdeauna, să stea în fața noastră, să-și admire “posesiunile” pe această planetă și să fie atent la hartă și stații. Cineva trebuie să stea de veghe. Masca mă cam sufocă și îmi aburește ochelarii, dar reușesc cumva să o poziționez, rămân cu sufocatul, dar măcar pot să citesc. 40 minute trec ca fulgerul. London Bridge. Ne dăm jos și luăm trenul pentru o oră.

În așa tren nu am mai fost. Îmi petrec tot intervalul alocat studiindu-l. Cititul, la revedere. Mult mai interesant studiul realității. Trenul acesta nu face nici un “uuuu-ciii-ciiiii”, de fapt e atât de silențios că nu îți dai seama că merge, e curat și luxos, simt că regina ar putea să fie tovarășa mea de vilegiatură, panourile afișează tot ce vrei să știi, stația care urmează, în ce vagon te afli, care vagon e mai liber și care mai aglomerat, unde sunt toaletele în tren, dacă sunt ocupate sau libere. Stau cu gura căscată și nu pot să-mi revin. Am ajuns în viitor sau vin din trecut?! Nici un controlor nu vine să iți tulbure reveria, nu e nevoie, am putut intra pe peron doar introducând biletele în porțile de acces. Oamenii stau la distanță unii de alții, nimeni nu urlă, nimeni nu vorbește țipat la telefon, nici un Goe niciunde, e atât de plăcut și de liniștit încât poți să îți auzi gândurile susurând limpede ca apa peste pietricele. S-ar putea ca fiul meu iubit să aibă dreptate, cred că am să renunț la a mai cânta imnuri marinărești pe stradă. Am să mă conformez liniștii britanice. Știu că e un paradox, dar asta e frumusețea paradoxurilor.

Iaca Brighton! Ieșim din gară și o luăm țopăind spre mare. Străduțe peste străduțe, parcă ar semăna cu alte stațiuni, îmi zic, am trecut prin atâtea. Dar nu seamănă. Nu seamănă deloc. Poate doar în esențe de mare, de cer, de pescăruși. În esențe pure de bucurie.

Totul mi se pare excentric, neașteptat. Izbitor. Graffiti artwork peste tot, oriunde întorci privirea. Un perete uriaș pictat cu istoria rockului pe zidul larg al unui pub, "music mural", stăm și căutăm figuri cunoscute printre culorile amestecate, uite-l pe Elvis, pe Freddy Mercury. Eu nu identific pe nimeni, bineînțeles, se știe că nu recunosc figurile nici dacă au numele lipit pe frunte, dar recunosc imediat mătura lui Harry Potter într-o vitrină și văd toate bufnițele care stau prin geamuri, privind superior trecătorii. Evident, în nici o altă stațiune nu am mai admirat bufnițele stând de veghe în ochii caselor. Adjectivele taman potrivite ar fi “șocant” și amuzant”, dar sunt împletite atât de strâns, încât au devenit una. Frisoane electrice și schițe de râs te iau prin surprindere la orice întorsătură de alee. Un melc uriaș roz, de vreo doi metri se târăște pe un perete. Nu e adevărat, bineînțeles, dar ce caută pe acolo?!

Atmosfera străduțelor îmi pare sea gipsy sau poate indiană totuși?! Încerc să mă dumiresc, dar nu e ușor. Peste tot rochii graffiti, cum îmi șoptesc singură în zona analitică a creierului meu amorțit de endorfine, par a fi de inspirație indiană turnată în culori englezești, sobre, ce combinație e asta?! Nici vorbă de solaritatea hainelor italienești, de culorile vibrante ale rochiilor portugheze, aici doar marouri și griuri încolăcite în linii sinuoase, culori de pământ, culori solide, de care te poți sprijini, culori de guvernantă englezoaică. Un pic excentrică în severitatea ei victoriană.

Pe de altă parte ce splendoare de culori cad peste noi, presărate cu generozitate de apele cerului zburând peste mare, ce turcoaz, ce griuri, ce azur, ce verde grizonat, ce bleumarin plumburiu! Le trag în piept cu nesaț odată cu vântul, le simt pictându-mi venele pe dinăuntru, într-un sea graffiti luminos de albastru. E frumos.

Până și pietricelele de pe plajă s-au deghizat în culorile naționale, aș putea să stau o zi întreagă răscolind printre ele, fascinată de unghiuri lucind gri, maro sau negru umed. În căutarea pietricelei perfecte aș deveni zen de tot, vântul mi-ar flutura buclele de Rapunzel cât colo, clătindu-mă cu mâinile lui reci, iar vuietul mării ar dansa în țipete de pescăruși. Ați observat cum pietrele de pe plajă sunt ca prințul din poveste? Când găsești o frumusețe răpitoare, esență de piatră sclipitoare, o ridici, dar în palma ta, dogorită de lumină, orice strălucire îi dispare și se transformă în broască râioasă, bucățică de tartru urâtă și ternă, pe care o arunci repede, întrebându-te ce ai văzut la ea?! Am învățat repede lecția asta, dar tot culeg o pietricică neagră pentru colecția mea.

Buticuri cu ciocolată, suveniruri, fish and chips pe tot locul, amestec de clădiri albe, luminoase, elegante și carusele cântătoare zornăind cu sunete de flașnetă, Ne plimbăm pe Brigton Palace Pier care le îmbină pe toate. Valurile mării, plaja până în depărtare, străjuită de clădirile albe ca spuma, zdrăngănelele jocurilor pentru copii, un cazinou, șezlonguri pașnice, strălucire și fast de carnaval. Chiar și o capsulă a timpului. Cine altcineva ar fi pus așa ceva pe un dig la o margine de insulă pentru a fi deschisă peste 50 de ani?! Mai quirky de atât nu se poate, dar nici mai fascinant.

E plin de pescăruși. Țipătul lor cântat poartă cu el marea și toate învolburările ei. Și brusc îmi dau seama că Brighton e totuna cu pescărușii lui. Sunt eleganți și albi și zboară maiestuos, planând somptuos pe valuri de vânt. De o frumusețe care îți colorează inima în aur topit. Dar țipă ascuțit și sfredelitor și sunt hoțomani, gata să-ți fure înghețata din mână dacă nu ești atent. Au maniere de baltă.

Așa și orașul. Vibrant, ostentativ, un pic kitschos, fermecător prin agitație, coloratura umană, graffiti, un bâlci uriaș străjuit de marele zid al mării albastre, cu totul și cu totul vintage. Englezesc de rasă pură. Adică un amestec imperial. Am avut senzația unei călătorii în timp, străjuită de ochii bufnițelor. Poate, fără să-mi dau seama luasem expresul de Hogwarts de pe peronul 9 și 3/4.

Ce mai calea-valea, mi-a plăcut fiecare minut, căci doar nici eu nu-s vreuna care intră în muzee de artă, învârtind stilul pe degetul mic. Una e chic-ul franțuzesc și alta e excentricitatea englezească.

Ce să fac dacă mă potrivesc mai bine cu a doua?!

Dacă am găsit zen-ul?! Nu prea, poate la următoarea vizită, acum a fost prea tumultos vuietul lumii. Am zburdat întruna de bucurie exact ca pescărușul care a furat înghețata.

La bine şi la rău

Schimbarea năvăleşte deseori săptămânal prin viaţa noastră casnică. Binecuvântata rutină sau minunata, dulcea plictiseală sunt o marfă rară. “Uraganul hobby-urilor” ar putea fi numele de cod ce ne definește timpul liber. Îți trebuie nervi de oțel să-i faci față. Sau o deplină nepăsare. Recunosc cu modestie că le posed pe amândouă.

De-a lungul vieții, Cristi a fost cuprins sau mai degrabă devorat de diferite pasiuni sănătoase. De pildă, într-o vreme colecționa ceasuri. Aveam destule și mereu voia să cumpere altele. Asta nu a fost așa de catastrofal ca pasiunea pentru aparatură ultimul răcnet, de care se plictisea aproape imediat, pentru că apăreau mereu alte și alte gadgeturi pe piață. Investiții și vânzări. Nu aveai cum să te plictisești. Nici să ții pasul cu pierderile financiare.

Punctul culminant a fost atins când a dat în boala peștilor. Brusc, biblioteca noastră a suferit schimbări majore. A fost decupată, ca sa încapă un acvariu uriaș, aranjat artistic, tot la 3 zile se manevrau găleţi cu apă prin living, se supravegheau peştii, să nu moară, doamne fereşte! Temperatura corectă, culoarea potrivită, chestii alcaline sau bazice, cine le mai înţelegea?! Iar seara, stăteam amândoi ca la spectacol, epuizaţi de atâta muncă, urmărind frumuseţile colorate alunecând lin printre alge şi scoici strălucitoare. Chiar mă chinuiam să ţin pasul, învăţând denumiri ciudate de fiinţe acvatice. Am răsuflat uşurată când s-a terminat. Acvariul a luat drumul peregrinării şi peştii au dispărut. Am peticit cumva biblioteca şi am trăit mai departe.

A urmat epoca fotografiei. Aparate mai mari sau mai mici, mai performante sau mai putin, ne-au călcat casa lăsându-și urma pe vecie întipărită în albumele noastre digitale. Nu avea rost să mă ataşez de vreun obiect, că dispărea oricum în viitorul cât mai apropiat. Aşa învaţă omul că lucrurile nu sunt importante. Importantă e starea de bine a familiei. Starea spirituală, desigur.

Nimic nu se compară însă cu epoca de aur a pâinii!

Într-o zi, venind acasă, am fost surprinsă să găsesc o maşinărie albă, nou-nouţă. N‑o mai văzusem în viaţa mea. Pe masa din bucătărie, șapte pachete diferite de făină. Făină de secară, făină neagră, făină 450 sau 680 sau mai ştiu eu ce numere absconse. Luase șapte kile de făină pentru a experimenta!!!! Șapte!!!! Dumnezeule!!! Mi-am imaginat urgent și apocaliptic cum o să mâncăm toată ziulica pâine proaspătă și delicioasă, eventual unsă cu unt 82% grăsime. Oare în România se fac operații de bypass gastric? Cât costă una? Cum o să fac față la așa ceva?

Au urmat zilele efervescente ale creației! Dialogurile noastre s-au transformat în monologuri, punctate de către mine prin: “aha, aaa, da, aham, sigur, da, da, aha...”, iar propozițiile lui Cri erau cam așa: “Rețeta asta conține 1 linguriță de zahăr și 2 de sare, iar astalaltă, una de sare și 2 de zahăr. Oare care e diferența? Să încerc așa sau altfel? Pe programul Basic sau pe French?” La nesfârșit. De atâta spiritualitate mi se închideau ochii și bolboroseam în transă. Pâinea numărul 1 a ieșit proaspătă și cam umedă. Am pozat-o și mâncat-o. A urmat imediat numărul 2, ca să vedem dacă iese mai bine. A ieșit. Mult mai bine. Am pozat-o și pe aia. (reminiscențele vechilor pasiuni). “Dar hai să încercam aceeași rețetă cu alt program”. Am încercat. Din ce în ce mai bine. Bineînțeles că în casă a apărut și un cântar electronic care măsoară totul la gram, pâinea e o chestie foarte delicată, plină de personalitate, care s-ar putea să nu iasă. Conține ea numai făină, apă și drojdie, dar 3 grame în plus pot distruge o capodoperă. Așa se explică și proverbul “Buturuga mică răstoarnă carul mare”.

În timpul manevrelor de frământare și coacere, Cri vine în bucătărie tot la 5 minute, se holbează pe geamlâcul aparatului și emite propoziții fataliste, de sorginte greacă: “Cred că asta nu o să crească. Oare de ce nu o să crească? Sau crește? Uite, s-a lipit de pereți. D-aia nu crește!”. Neștiind dacă e retoric sau nu, normal că trebuie să las treburile inteligente pe care le fac și să îi ridic moralul, să nu se prăbușească sub povara vinovăției și a karmei potrivnice. Spun ușurel și blând: “O să fie bine, nu te îngrijora, imediat începe să crească! Ai încredere în mine”. Concomitent cu un val de energie pozitivă pe care îl arunc spre el cu ajutorul privirii mele laser. Readunat pe picioarele lui, recompus sufletește, pleacă să mai facă cercetări pe net, iar eu răsuflu ușurată. Mi-am facut datoria de soție ( “La bine și la rău!!!”) și mă grăbesc să–mi adun ideile. Pentru 5 minute, căci o luăm de la capăt. Dacă nu știați, programele de făcut pâine durează în medie cam 3 ore.

Dialogul se diversifică apoi.”Oau, ce pâine minunată! Uite, are miezul mai afânat ca cealaltă. Oare de ce? Cred că mâine fac una cu făina asta”. Și îmi aduce un alt pachet de făina (avem multe), pe care trebuie să o analizăm. Doar trebuie să trecem împreună prin toate etapele vieții. Din cauză că aveam prea multe pâini pe rafturi, am început să le ducem neamurilor.

S-au bucurat, normal. Unde mai găseau ei pâine fără E-uri?! Gratis.

Acum o săptămână s-a întâmplat ceva înfiorător. Am venit acasă pe seară și m-a întâmpinat, de cum am deschis ușa, un miros teribil. De portocale dulci, vanilie, coajă de lămâie, coptură de pe vremea bunicii. De fructe confiate. Am simțit că mă ia cu leșin. Presimțeam, cu toată ființa mea, că ne paște un mare dezastru. Întotdeauna am dat dovadă de o intuiție ieșită din comun. Am avut dreptate. Nenorocirea a venit brusc. M-a lăsat fără apărare.

Făcuse chec!!!! Dar ce chec! Auriu, parfumat, cu un gust extraordinar, o granulație ușor umedă, dar și afânată, pufos și cleios în același timp. Împrăștiind arome aproape uitate. Aducând a vremuri de demult și bine apuse. A zâmbete de bunică și a cuptoare moldovenești. În decurs de două zile, a făcut trei checuri. Pe trei programe diferite. Culmea ghinionului, ieșeau din ce în ce mai bune. Disperată, nu știam cui să le mai livrez. Plus că s-a întâmplat ceva ce depășește puterea mea de înțelegere. Logica mea imbatabilă m-a părăsit. Nu mă pot gândi decât la miezul acela ușor sfărâmicios, lămâiat, vanilat, dulce și copilăros. Mi s-a înfipt în creier și nu mai am scăpare. A devenit materie genetică, de transmis urmașilor, rod al evoluției. Ieri, fără voia mea, am deschis gura și am articulat din nou silabele demonice: “Nu faci un chec?!”.

Dumnezeu să ne ajute! Chiar și acum, în timp ce scriu, o felie grăsunică de chec stă lângă mine. Rup câte o bucățică și mă gândesc la salvare. Oare să îmi elimin micul dejun? Sau prânzul?

Hashtag. Zâmbete.

Sunt foarte mândră de mine. După ce am chestionat o clasă întreagă ce înseamna hashtag și copiii de clasa a șasea mi-au explicat timp de 20 minute până am reușit să pricep ceva, uite că folosesc și eu termenul. Sunt în rând cu lumea!

# De ani de zile, una din „pretențiile” mele de profesor organizat este ca elevii să-și facă portofoliu. În care scriu mai mult eu, ca apucata, să mai scutesc pruncii de munca de jos. Dar așa vreau eu, să aibă ei materia frumos adunată și sortată. Brusc mă apucă un gând autodistructiv și îmi dau seama că s-ar putea să fi făcut încă o chestie inutilă. A nu știu câta, că le-am pierdut numărul, la cât sunt de organizată. Ia să întreb eu beneficiaru’, îmi spun și mă întorc spre istețul care tocmai se muncește să traducă ceva.

- Îți folosește la ceva portofoliul ăsta la engleză? Sau îl scriem degeaba?! Spune drept, să renunțăm la el dacă e doar un moft de-al meu de profesor! Îți trebuie sau nu?!

Copilul stă un pic pe gânduri, aproape mângâindu-și bărbia în efortul profund de reflecție.

- Doamna, ba eu cred că îmi trebuie! E bun! concluzionează el hotărât.

Tresar a speranță, dar îl privesc cu îndoială, asa că îmi dă și argumentele:

- Uitați, anul trecut bunica a avut nevoie de el!

- De ce ?! îl intreb șocată.

- Păi a avut așa, un zvâc! Înțelegeți? Și poate și sora mea va avea nevoie de el, acum e încă în clasa I, dar nu se știe niciodată!

Izbucnesc în hohote de râs zguduitoare. Printre ele, reușesc să îngaim:

- Ce a avut bunica?! Dar câți ani are bunica?

- Un zvâc, doamna. Cum să vă spun?! Așa o apucă. 55 de ani. Dar asta a fost în clasa a șasea. Apoi a avut un an repaos. Acum a apucat-o nemțeasca!

- Păi si tu ai ajutat-o? La engleză. Să îi explici ce și cum.

- Am vrut, doamna, dar a zis că o iau prea repede. Că n-am răbdare.

Continui sa râd la gândul bunicii tinere dintre munți, care a avut un zvâc și a avut nevoie de portofoliul nepotului la engleză. Și râsul sănătos îmi spală dezamăgirile. E clar! Atât despre felul în care stăm blocați în tipare greșite și inutile. Nu mi-au trebuit decât vreo 30 de ani să ies dintr-unul. Bravo mie!

# Îmi vuiește capul și îmi sună clopote de diferite big bang-uri prin toate celulele nervoase. Cristinelu’ are o nouă jucărie. Un expresor de cafea. O grămadă de căni se întrec în culori și nuanțe pe masă, cu tot felul de cafeluțe de tărie diferită, iar eu le tot gust, dându-mi cu părerea, uite ce spumă are asta! Hm, gustul la astalaltă e grozav, și ce culoare! Tot laud, doar, doar se oprește. În final nu mai știu de capul meu, la propriu. Se știe că nu disting prea bine gusturile și mirosurile, așa că efortul de a înțelege ceva a dus la degustări intensive. În curând o să îmi curgă cafea prin vene. Cred că mi s-a schimbat și culoarea ochilor. Poate șterg și praful prin casă cu ocazia asta! Ceva tre’ să se întâmple cu toată energia care îmi bubuie prin puls! Iar marele maestru al ceremoniei cafelei stă imperturbabil, părând să nu îi pese deloc de cafeaua irosită. Ci doar să își dea aere de alchimist prețios. Te pomenești că trebuie să îl angajez cu normă întreagă! Barista personal.

# - Doamna, dar mama dumneavoastră trăiește? Înseamnă că nu sunteți așa de bătrână!

# Mă uit atent pe net, cercetez vremea pe ore:

- Uite, Cristi, pot să-mi scot rufele afară, scrie că e parțial însorit!

Cristi (exasperat de prostia neveste-sii): - Femeie, lasă netul, uită-te pe geam! Unde vezi tu parțial însorit?! Nu vezi că plouă imediat?!

Ziceți și voi acum, nicicum nu e bine! Când mă uit pe cer și văd că e soare turbat, Cristi îmi zice că va ploua curând, conform netului. Când mă uit pe net, trebuia de fapt să mă uit pe cer! Cine mai înțelege! Încurcate sunt căile meteo!

# Suntem la Geoagiu, cu prietenii, tocmai ne-am băgat în micul bazin cu apă sulfuroasă, plin ochi cu bătrânei care-și tratează reumatismele. Și cu noi. Mă uit la apa fierbinte, în viața mea nu m-am băgat într-o apă mai murdară și sper să supraviețuiesc. Ăsta e cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată. Similar cu bungee jumping si paddle boarding laolaltă. Cristi încearcă să mă liniștească, e apă curgătoare și ce mi se pare mie aiurea sunt firicele de sulf și alte minerale. Ha! Oricum, am un scop înalt: să-mi vindec genunchiul, care scârțâie major. Ce nu încearcă omu’ la nevoie?! Ieșim, mă apucă o euforie nebună, cred ca e efectul adrenalinei. Ahaaa, deci asta simt cei ce fac sporturi extreme?!

Lili: - Eu nu am făcut duș să rămân cu tot sulful ăla pe mine, curativ, deși cu microbii n-am știut ce să fac. Că am rămas și cu ăia, grămadă pe mine.

Adri (care nu a intrat și a stat nobilă pe margine): - Las’ că mor toți microbii în apa aia. Oricum, toți aveau micoze la picior, toti babalacii ăia care intrau.

Cri (oripilat): - Păi și de ce nu ai spus mai repede?!

Adri: - Erați deja în apă până-n gât.

Cri: -Și cu micoza sub braț! Las’, Adri, că tot la spital la tine venim. Cu tot cu micoze.

În concluzie, bazinelul cu apă de pe vremea romanilor a căpătat numele de cod „La Micoza” și într-adevar sulful a omorât toți microbii. Ce noroc pe capul nostru! M-a lăsat și genunchiul, deși nu știu din ce motiv, că nu e logic să-mi treacă doar de la o baie, cum zice prietena mea!

# În drum spre marea scaldă de la Geoagiu.

Adri: - Să oprești undeva, că am uitat să iau nospa și cred că mă apucă o criză de rinichi.

Li: - Stai să văd, poate am eu. Scot mormanul de pastile din poșetă, doza cu care circul zilnic. Aspirină, algocalmin, arcoxia, uiteeeee, nospaaaa!

Adri, tresărind de bucurie: - Uraaaa!

Tot Adri (realizând crudul adevăr): - Ce-am ajuns! Să ne bucurăm de medicamente!

Ne privim și începem să râdem în hohote. Suntem în aceeași oală. Și ne bucurăm împreună. De toate cele.