Hashtag. Zâmbete.

Sunt foarte mândră de mine. După ce am chestionat o clasă întreagă ce înseamna hashtag și copiii de clasa a șasea mi-au explicat timp de 20 minute până am reușit să pricep ceva, uite că folosesc și eu termenul. Sunt în rând cu lumea!

# De ani de zile, una din „pretențiile” mele de profesor organizat este ca elevii să-și facă portofoliu. În care scriu mai mult eu, ca apucata, să mai scutesc pruncii de munca de jos. Dar așa vreau eu, să aibă ei materia frumos adunată și sortată. Brusc mă apucă un gând autodistructiv și îmi dau seama că s-ar putea să fi făcut încă o chestie inutilă. A nu știu câta, că le-am pierdut numărul, la cât sunt de organizată. Ia să întreb eu beneficiaru’, îmi spun și mă întorc spre istețul care tocmai se muncește să traducă ceva.

- Îți folosește la ceva portofoliul ăsta la engleză? Sau îl scriem degeaba?! Spune drept, să renunțăm la el dacă e doar un moft de-al meu de profesor! Îți trebuie sau nu?!

Copilul stă un pic pe gânduri, aproape mângâindu-și bărbia în efortul profund de reflecție.

- Doamna, ba eu cred că îmi trebuie! E bun! concluzionează el hotărât.

Tresar a speranță, dar îl privesc cu îndoială, asa că îmi dă și argumentele:

- Uitați, anul trecut bunica a avut nevoie de el!

- De ce ?! îl intreb șocată.

- Păi a avut așa, un zvâc! Înțelegeți? Și poate și sora mea va avea nevoie de el, acum e încă în clasa I, dar nu se știe niciodată!

Izbucnesc în hohote de râs zguduitoare. Printre ele, reușesc să îngaim:

- Ce a avut bunica?! Dar câți ani are bunica?

- Un zvâc, doamna. Cum să vă spun?! Așa o apucă. 55 de ani. Dar asta a fost în clasa a șasea. Apoi a avut un an repaos. Acum a apucat-o nemțeasca!

- Păi si tu ai ajutat-o? La engleză. Să îi explici ce și cum.

- Am vrut, doamna, dar a zis că o iau prea repede. Că n-am răbdare.

Continui sa râd la gândul bunicii tinere dintre munți, care a avut un zvâc și a avut nevoie de portofoliul nepotului la engleză. Și râsul sănătos îmi spală dezamăgirile. E clar! Atât despre felul în care stăm blocați în tipare greșite și inutile. Nu mi-au trebuit decât vreo 30 de ani să ies dintr-unul. Bravo mie!

# Îmi vuiește capul și îmi sună clopote de diferite big bang-uri prin toate celulele nervoase. Cristinelu’ are o nouă jucărie. Un expresor de cafea. O grămadă de căni se întrec în culori și nuanțe pe masă, cu tot felul de cafeluțe de tărie diferită, iar eu le tot gust, dându-mi cu părerea, uite ce spumă are asta! Hm, gustul la astalaltă e grozav, și ce culoare! Tot laud, doar, doar se oprește. În final nu mai știu de capul meu, la propriu. Se știe că nu disting prea bine gusturile și mirosurile, așa că efortul de a înțelege ceva a dus la degustări intensive. În curând o să îmi curgă cafea prin vene. Cred că mi s-a schimbat și culoarea ochilor. Poate șterg și praful prin casă cu ocazia asta! Ceva tre’ să se întâmple cu toată energia care îmi bubuie prin puls! Iar marele maestru al ceremoniei cafelei stă imperturbabil, părând să nu îi pese deloc de cafeaua irosită. Ci doar să își dea aere de alchimist prețios. Te pomenești că trebuie să îl angajez cu normă întreagă! Barista personal.

# - Doamna, dar mama dumneavoastră trăiește? Înseamnă că nu sunteți așa de bătrână!

# Mă uit atent pe net, cercetez vremea pe ore:

- Uite, Cristi, pot să-mi scot rufele afară, scrie că e parțial însorit!

Cristi (exasperat de prostia neveste-sii): - Femeie, lasă netul, uită-te pe geam! Unde vezi tu parțial însorit?! Nu vezi că plouă imediat?!

Ziceți și voi acum, nicicum nu e bine! Când mă uit pe cer și văd că e soare turbat, Cristi îmi zice că va ploua curând, conform netului. Când mă uit pe net, trebuia de fapt să mă uit pe cer! Cine mai înțelege! Încurcate sunt căile meteo!

# Suntem la Geoagiu, cu prietenii, tocmai ne-am băgat în micul bazin cu apă sulfuroasă, plin ochi cu bătrânei care-și tratează reumatismele. Și cu noi. Mă uit la apa fierbinte, în viața mea nu m-am băgat într-o apă mai murdară și sper să supraviețuiesc. Ăsta e cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată. Similar cu bungee jumping si paddle boarding laolaltă. Cristi încearcă să mă liniștească, e apă curgătoare și ce mi se pare mie aiurea sunt firicele de sulf și alte minerale. Ha! Oricum, am un scop înalt: să-mi vindec genunchiul, care scârțâie major. Ce nu încearcă omu’ la nevoie?! Ieșim, mă apucă o euforie nebună, cred ca e efectul adrenalinei. Ahaaa, deci asta simt cei ce fac sporturi extreme?!

Lili: - Eu nu am făcut duș să rămân cu tot sulful ăla pe mine, curativ, deși cu microbii n-am știut ce să fac. Că am rămas și cu ăia, grămadă pe mine.

Adri (care nu a intrat și a stat nobilă pe margine): - Las’ că mor toți microbii în apa aia. Oricum, toți aveau micoze la picior, toti babalacii ăia care intrau.

Cri (oripilat): - Păi și de ce nu ai spus mai repede?!

Adri: - Erați deja în apă până-n gât.

Cri: -Și cu micoza sub braț! Las’, Adri, că tot la spital la tine venim. Cu tot cu micoze.

În concluzie, bazinelul cu apă de pe vremea romanilor a căpătat numele de cod „La Micoza” și într-adevar sulful a omorât toți microbii. Ce noroc pe capul nostru! M-a lăsat și genunchiul, deși nu știu din ce motiv, că nu e logic să-mi treacă doar de la o baie, cum zice prietena mea!

# În drum spre marea scaldă de la Geoagiu.

Adri: - Să oprești undeva, că am uitat să iau nospa și cred că mă apucă o criză de rinichi.

Li: - Stai să văd, poate am eu. Scot mormanul de pastile din poșetă, doza cu care circul zilnic. Aspirină, algocalmin, arcoxia, uiteeeee, nospaaaa!

Adri, tresărind de bucurie: - Uraaaa!

Tot Adri (realizând crudul adevăr): - Ce-am ajuns! Să ne bucurăm de medicamente!

Ne privim și începem să râdem în hohote. Suntem în aceeași oală. Și ne bucurăm împreună. De toate cele.

Hyde Park - în căutarea zenului

Sunt o persoană oarecare, nimic deosebit, dintr-un orășel mic, minier, pe jumătate gol, depopulat din lipsa de interes. Oricum, știam toate drumurile și toate cotloanele acolo departe, între munți. Dar acum sunt în mijloc de Londra, unde m-am mutat în mod cu totul nesăbuit și îmi vâjâie capul. Stau cu picioarele înfipte în caldarâm în punctul fix din dodoașcă în timp ce în jurul meu se învârt curenții și tornadele lumii și știu că acum prioritatea mea absolută e să respir, să găsesc zen-ul. Dacă pot să-l găsesc pe undeva prin furnicarul ăsta. Știu sigur, trebuie să-mi revin și să respir. Orice altceva poate să aștepte.

Londra e un caleidoscop uriaș, care vibrează din toate balamalele, scârțâind, urlând, zdrăngănindu-și culorile și sunetele mușuroiului uriaș de oameni, amețindu-te cu varietatea ei căpcăunică. Gata să te înghită chiar în timp ce îi savurezi fațetele din oglinzi suprapuse spre înalt. De-a lungul și de-a latul. De-aia tre’ să-ți cauți zenul. Și primul loc unde l-am găsit a fost Hyde Park. Ce idee genială! Să te lași în voia apei, să accepți că ești un Iona înghițit de balenă. Să intri în plămânii uriașului. Acolo e cea mai bună oxigenare. Cea mai adâncă respirație.

Cum ai trecut prin arcada uriașă a lu’ Marble Arch, s-a tăiat sonorul marelui oraș. Brusc. Parcă ai trântit ușa. Simți că te paște fericirea. Începi să râzi ca apucatul, reacție pur nervoasă și zâmbetul ți se lățește netulburat pe figură la fiecare pas. Calci ușor să nu tulburi pășnicia.

Deschideri colinate uriașe, în verde dulce și cer nesfârșit de calm, desenând o dungă a orizontului proprie mării. O mare de iarbă. Șezlonguri, pături, băncuțe presărate pe tot locul. Copaci de o frumusețe robustă lângă care ai putea sta ore întregi, să te îmbibi de seva poveștilor tăcute. Flori peste flori, uneori aranjate artistic, simetric ca în Grădinile Kensington, atât de englezesc pentru îndrăgostiții de englezisme. Alteori dezordonat de-a dreptul, ducându-te cu gândul la toate câmpurile lumii, atât de libere în frumusețea lor sălbatică.

Rațe, rățuște, gâște, lebede albe și negre. Plutesc netulburate pe lacuri și ape curgătoare, netemătoare, vin până aproape de tine și poți să le admiri claritatea existenței și să te crezi departe de lumea dezlănțuită. Să înțelegi că ești departe. Că ai o pauză. Că ai timp să te regăsești. Pe tine, cel rătăcit printre aburii fierbinți ai lumii. N-am știut că privitul pasărilor poate să-ți aducă o asemenea stare de liniște interioară. Absolut deplină în adâncurile ei. Toate se plimbă tacticos pe straturile suprapuse de aer și apă și alcătuiesc imagini de cărți poștale cu palate în depărtare și amestecuri indefinite de albastru și verde. Verde albăstrui, miez de strugure translucid.

Veverițe grațioase ca niste fulgi, înfoindu-și codițele evantai și țopăind ușurel până la picioarele tale. Purtând cu ele dulceața licuricilor. Oamenii nu fac decât să accentueze tihna locului, la fel de blajini și de naturali ca și frunzele, ca și vântul, fiecare pe spotul lui de lumină și zen. Unii stau cu ochii închiși la soare, alții fac yoga, unii citesc, alții stau pe bănci și se uită fix la gânsacii care se plimba mândri de colo colo. Privirea fixă e o emblemă a linului, a domolului, a șederii. A reîntoarcerii în sinele magic.

Memorial benches. Ce idee pur și simplu frumoasă. Bănci cu un aer vintage, cu inscripții de dor și dragoste pe stinghia de sus, mă plimb și citesc încântată povești demult apuse sau povești de ieri, alaltăieri. Povești de iubire adunate într-un singur rând. E Taj Mahal-ul unor oameni simpli. Ca mine. Ca oricare.

Un bolovan imens, un uriaș de piatră, arătând ca aterizat de pe planeta veșniciei, “worked and shaped by forces of nature for thousands of years", exprimând recunoștința norvegienilor pentru englezi "You gave us a safe haven in our common struggle for freedom and peace". Forever. Îl pipăi și mă înfioară puterea ascunsă în piatra încălzită de soare, veșnicia ei, ce dar extraordinar!

Palatul Kensington. Culori de pământ și aer, culori de veșnicie regală. Arată ca o pictură, nu pare adevărat, de o frumusețe diafana, lipsită de concretețe. Aș putea locui pe o bancă din fața lui, să stau nemuritor cu privirea cufundată în spirala armonioasă de grație ce aburește peste el.

Colțișor după colțișor, parcul îți vorbește, te liniștește, te îmbată cu frumusețile-i, te cufundă în fengshui până peste cap, te ia de mână ca un prieten drag și îți arată lumina. Și cerul. E hygge de-a dreptul.

Poți respira adânc, poți veni de câte ori vrei. E tot aici, nu pleacă niciunde.

E prietenul tău zâmbăreț și dulce. E zen.

Superiorii din Amsterdam

Mă plimb pe străzile marelui oraș. Am senzația acută că am nimerit în plin Harry Potter. În mijlocul unui joc de Vâjt-Haț. Numai că aici nu se zboară pe mături, ci pe biciclete. Dar e pe bază de vâjâială, mai mult ca sigur! Să nu mai spun ce-mi vâjâie mie capul! Simt nevoia să întind mâinile în căutarea unui zid invizibil de protecție, căci nu știu cum, am aterizat chiar în mijlocul terenului. Încerc să rămân pe banda rezervată trecătorilor, muritorilor de rând, dar e atât de îngustă, încât de multe ori nu încap doi oameni unul lângă altul. Mă sâcâie cumplit limita fină de demarcație aflată între noi și bicicliști. Mergem în șir indian și, când sunt furată de căscatul ochilor la frumusețile din jur, mă simt înfășcată cu putere de braț de Alex sau Cristi și trasă înapoi în siguranță. Ăștia doi, sărmanii, se simt responsabili cu siguranța. Destul de greu de asigurat în cazul unui specimen plutitor ca mine.

Singurul moment în care pot și ei să se relaxeze e când eu stau și analizez situația. Nu mișc nici o geană de teamă să nu tulbur ordinea universului. Benzi late se întretaie la tot pasul. Sunt netede și frumoase, uneori mai late chiar și decât cele ale mașinilor. Pe ele vâjâie, flutură, zboară bicicliștii din Amsterdam. În general sunt înalți, frumoși, bălai și zvelți. Bicicleta nu e un mijloc de locomoție, e o mătură fermecată, o prelungire, o extensie a ființei lor. Ai senzația că își duc viața pe bicicletă, sunt capabili de chestii elaborate și evoluate. Duc unul, doi sau chiar trei copii. Protejați cu centuri de siguranță, purtând uneori căști. Nu prea des, pentru că realmente nu cred să existe vreun pericol pentru ei. Până și mașinile îi tratează cu cel mai mare respect, oprind liniștite ca șuvoiul nesfârșit de bicicliști să se scurgă, netulburat în viața lui proprie. Uneori mănâncă pe biciclete, transportând bagaje de-o parte și de alta, vorbesc la telefon sau chiar dau mesaje. Ascultă muzică cu ambele urechi acoperite de căști minuscule și trec lin prin toate intersecțiile, sute de biciclete, mii, care se întretaie fără să se oprească o clipă, fără a părea că au ezitat vreo fracțiune de secundă. Zici că au un radar special, un scut invizibil de protecție, o capacitate de alertă maximă. Nu cade nici unul. Aș putea să stau să îi privesc fără să mă plicitsesc, zile întregi. Sunt un spectacol în sine. Fascinanți. Nonșalanți, fluizi, frumoși.

Cam într-a treia zi îmi dau seama ce îmi inspiră. O senzație subtilă de inferioritate, transmisă într-un mod delicat, neagresiv, inconștient. Într-un mod plin de speranță. Îi percep acut ca fiind rasa superioară. Brusc sunt proiectată într-un oraș al viitorului. Acesta.

Ei sunt Superiorii care și-au dat seama cum să nu își polueze orașul. Care au pus în aplicare un exercițiu fizic de asemenea amploare, încât sunt subțirei cu toții, neafectați de lanțurile de fastfood. Care și-au îmbunătătit starea emoțională tot atât de mult ca și pe cea fizică. Câte endorfine or fi zburdând libere prin creierul lor în urma zecilor de kilometri parcurși? Superiorii care au găsit în spiritul lor chiar și ultima limită a toleranței. Superiori indiscutabil pentru totala lor lipsă de intoleranță. Uimitor cum acceptarea individuala a fiecăruia are loc cu o totală larghețe a zâmbetului frumos, interior, uimitor cum ceea ce ar trebui sa dea naștere unei dezordini uluitoare se sprijină pe o infrastructură extrem de evoluată. Plutirea alăturată a unei asemenea diversități se înfășoară pe pilonii de oțel ai unei riguroase structuri geometrice. Mlaștina a fost decantată în frumusețea apei.

În Amsterdam poți fi stârc cenușiu, consumator de canabis, iepuraș sau lebădă. Poți să fii turist sau biciclist. Poți fi alien sau fabricant de brânză din tată în fiu. Poți umbla în saboți de lemn sau în Skechers. Poți fi orice și oricine vrei. Mai presus de toate, poți fi tu însuți. Oricât de ciudat. Se vor uita la tine ca la un normal al acestei planete și te vor trata cu respect și amabilitate. Nu vor vedea cu adevărat nimic ciudat în anormalitatea ta. Vor crede ca ești om. Vor vedea că ești om. Și îti vor furniza servicii de o calitate ireproșabilă. De la un aeroport bine pus la punct, unde am văzut pentru prima dată călătorii expediindu-și singuri bagajele computerizat pe bandă, până la polițiștii alerți de peste tot, circulând, normal, pe biciclete.

E aproape palpabilă. Continua senzație de siguranță inspirată de întregul oras. Amsterdamul emană un aer de confort urban extraordinar. Canalele omniprezente, plutind leneșe în curgerea lor sinuoasă, clădirile frumoase până la ultima cărămidă, aliniindu-se într-o fluiditate arhitecturala unică, bicicliștii alunecând ca în vrajă, totul e fluid, totul curge, e în mișcare. E apă frumoasă și vie. Te simți în siguranță. Nimeni nu o să îți facă nici un rău. De ce ți-ar face?

Dacă va ploua prea mult, îți vor da saboți de lemn. Dacă vei mânca prea multe wafe, îți vor pune în mâini o bicicletă. Vrei să pleci, vrei să stai, vrei să porți o corabie portocalie pe cap, poți să faci orice. Atâta timp cât nu rănești, ești acceptat. Există o singură limită. Banda bicicliștilor, bineînțeles.

Nu asta e definiția superiorității?!