Nu așa se face

Între februarie și iunie am stat în chirie într-un apartament cu două camere din Petroșani. Eram între drumuri, tocmai ne vânduserăm locuința și încă nu o luaserăm la picior, pardon, la microbuz spre UK. Era micuț, dar curățel și foarte bine situat. Am descoperit curând că și destul de întunecos și umed, friguros de-a dreptul dacă nu puneai centrala, chiar și mai spre vară, asta pentru că avea o grămadă de copaci frumoși în fata geamurilor, vedeai copacii, dar nu mai vedeai lumina.

În fine, toate bune și frumoase, deși chiria cerută ni s-a părut cam mare, 250 de euro pe lună, în condițiile în care, atunci când am verificat locuiam tot în Petroșani, nici vorbă de Timișoara sau Cluj. Plus garanția de 250 de euro. Și rugămintea Doamnei Proprietărese de a nu zgâria blatul din bucătărie pe care dăduse mulți bani și la care ținea foarte mult. Am vrut să ne facă contract și să ne facem mutația în buletin, dar Doamna a zis că nu e nevoie, ajunge dacă încheiem o hârtie pe masa din bucătărie. Am încheiat-o, ce să facem, trebuia să ne mutam undeva.

După ce ne-am adaptat, făcându-ne un pic de loc prin sertare și dulapuri (Doamna își lăsase toate lucrurile pe acolo, inclusiv trei rafturi pline ochi cu zacuști și dulcețuri din diferiți ani planetari, știu asta fiindcă aveau etichete: 2016, 2018, unele chiar și mucegai), am folosit destul de mult jocul mulțumirii (a la Pollyanna), încercând să fiu fericită că aveam și eu un raft pentru propriile borcane sau propriile haine și tacâmuri (proporția de unu la trei mi s-a părut echitabilă, în condițiile în care eu eram doar un biet chiriaș amărât).

Au trecut repede lunile, în așteptarea plecării, cu pandemia, cu alea, alea. Răstimp în care ne-am plătit regulat chiria, facturile și Doamna a avut tot timpul să ne verifice numele sau renumele prin oraș. În iunie ne-am dus să îi spunem cinstit, în față, că plecăm la sfârșitul lunii, că poate veni în orice clipă să verifice apartamentul, dar nu mai vrem să plătim chiria pe ultima lună. Să rețină ea garanția drept chirie.

Nu a vrut cu nici un chip, că “nu așa se face”, repeta asta întruna, dacă plecăm cu frigiderul, dacă îi tăiem mobila cu toporul (asta am adăugat-o de la mine, dar cam asta era ideea de bază). Așa că am plătit chiria și pe iunie, deși îmi mușcam limba să nu dau drumul păsăricilor. Dacă “nu așa se face”, dacă făceam totul cum se face, unde era contractul nostru?! Unde erau chitanțele pentru banii dați?!? Mersese ea la fisc să declare veniturile?! Dacă voiam să plecăm cu frigiderul ei prețios în lume o mai anunțam noi că ne mutam în Anglia la sfârșit de lună?! Puteam să spunem că stăm până în august și să îi golim casa. “Nu așa se face” funcționa într-o singură direcție, era clar că nu are pic de încredere în noi, niște străini, dar noi trebuia să avem încredere că ea o să ne dea garanția înapoi. Puncte de vedere diferite, jocul încrederii era practicat doar de cei mai pămpălăi, adică de noi, normal.

A venit și ziua ultimei vizite, noi mai stăteam patru zile, dar Doamna pleca în concediu, așa că a venit să verifice totul înainte. I-a cerut lui Cristi să îi dea ultimele citiri la apă, curent, etc. Înainte de a veni ea. Fiindcă ne-a anunțat că vine doar cu trei ore înainte, ne-am spart în figuri să facem curat, să frecăm vizuina de sus până jos, ca nu cumva vreo urmă de nemulțumire să o facă pe Doamna să nu ne dea garanția înapoi. Eram înainte de marea emigrare și avem nevoie de fiece bănuț. Tre’ să recunosc că ne era cam frică de ea. Toată perioada călcasem prin casă ca pe ouă vopsite de teamă să nu stricăm ceva.

Doamna Proprietăreasă a sosit, frumoasă, aranjată că de, d-aia îi ziceam Doamnă! Chiar era! A început prin a face poze la toate contoarele, băgându-se și sub chiuveta din baie pentru a avea o poziție mai bună, apoi s-a pus la masă și a confruntat datele, declarând ritos: “Da, mi-ați dat datele corect.” Măi să fie, păpădie, am început să simt o urmă de enervare la această declarație fățișă, parcă se mira că eram cinstiți! A deschis ușa la dulapul unde încă atârnau hainele noastre (bănuia oare că i-am furat bara din mijloc?!), a tras de mânerele dulapului, să vadă că nu sunt rupte bucățele?!, apoi, vizitându-și propriul balcon a ciripit tot felul de amabilități, drăguța și eleganta Doamna, de genul: “Am mai trecut pe sub geamuri, frecvent și n-am văzut geamurile deschise și m-am întrebat: “Oare cum trăiesc oamenii ăștia?!”

Cu greu mi-am dat seama că vorbea despre noi, care friguriserăm în apartament toată pandemia și care deschiseserăm geamurile câteodată, măcar dacă aș fi știut exact când trecea ea pe acolo! Le-aș fi deschis larg, frate, cu riscul să murim înghețați și să ne găsească dupa o lună, când nu ne prezentam cu chiria în dinți. Apoi a deschis ușa cămării și Cristi a anunțat-o repede, cu un zâmbet verde pe figură și cam strepezit:”Puteți să verificați, n-am mâncat din borcanele dumneavoastră!”. Că de ce altceva ar fi deschis, dacă nu să verifice cum i-am hăpălit dulceața pusă cu patru ani în urmă?! Sau cum ne-am tratat cu penicilina obținută pe cale naturală din mucegaiul borcanelor.

Am mai schimbat și alte amabilități memorabile, de genul:

Doamna: -M-am gândit că poate ați vărsat cerneală pe covorul meu și am dat 300 lei pe el!

Lili (folosind rarul ei zâmbet sclifosit): - De mult timp nu mai folosim cerneală.

În cele din urmă Doamna Proprietareasă a plecat mulțumită că scapă de noi și de producția de euro, spunând că nu o să mai închirieze, că nu ar mai rezista presiunii. Păcat, voiam să îi dau un review drăgălaș. Și a adăugat că poate ne mai întâlnim. Cum a închis ușa, Cristinelu’ și-a scuipat în sân și a zis, epuizat de parcă ar fi lucrat o zi întreagă în agricultură: “Pe asta nu o mai văd veci pururi, ce fericit sunt! Dacă o mai întâlnesc pe stradă scot crucifixul!”

Ca să ne revenim psihic după groaznica încercare, oameni ai grotelor ce eram, bicisnici cu geamurile nedeschise zi lumină (nu de alta, dar nu prea ne dădeam seama când era lumină!), ne-am pornit să ne recreăm, eu la laptop, să-mi vărs of-ul, Cri a început să scotocească prin casă după lucruri, lucruri de luat, de furat, ca să se răzbune. E incredibil câte prostioare a putut găsi. Dăduserăm peste un hoarder mai mare ca noi. Știam că e doar o fază atipică de-a soțului, așa că nu m-am implicat. Nu furase în viața lui nici un fir de ață, nu era să înceapă acum. Am continuat să izbesc tastele cu oareșice resentimente.

Cri: -Uite, Lili, sita asta?! Nu ne trebuie?! Dar ce zici de bețele astea parfumate?! Asta o iau, cutiuța de sandvișuri!

Li (de un calm feroce):- Ei, na, nu-ți trebuie! Nu mai ai copil de trimis la școală.

Cri: - Și-atunci ce să iau, Lili, că-s disperat!!!

Li: - Ia frigiderul, că și-așa se temea că îi facem ceva prețiosului! Îl scrijelim, îl cărăm pe scări, îl aruncăm pe fereastră. Hai să ne tatuăm inițialele pe el, cu o inimă mare roșie, să ne arătam iubirea veșnică! Avem o lamă?!

Mai era problema garanției, nu putea să ne-o dea când ne-a vizitat pentru ultima oară în această viață (slavă domnului!). Nu putea pentru că “Nu așa se făcea!” A avut o încercare nechibzuită de a ne spune că respectiva garanție se dădea înapoi după o lună, dar la figura pe care a facut-o soțu’ meu cel blând, a zis repede că prietena ei o să vină să ia cheile și să ne returneze garanția.

Zis și făcut. În ziua X ne-am luat banii și am plecat. Drept spre biroul de schimb valutar, îmi trebuiau lire, nu euro. O hârtie de o sută mi-a fost respinsă, era ruptă la un colț. Ce a fost la gura noastră, gata cu civilizația! Ce femeie, dom'le, cum a vrut ea să ne dea peste nas și în ultima clipă, probabil a schimbat bani de concediu și a dat peste o hârtie ruptă și ne-a pasat-o nouă, nenorocita, prefăcuta! Scaraoțchi! Etc. Puteți să vă imaginați și singuri. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe prietena cu cheile. “Mi-ați dat o bancnotă ruptă!”. Răspunsul ei a fost foarte simplu:”Prietena mea a zis că sunt exact banii pe care i-ați dat ca garanție.”

Brusc m-a lovit amintirea. Primiserăm banii pe apartament, am descoperit tardiv că o hârtie era ruptă și o strecurasem Proprietăresei cu speranța că nu o să observe. Am înghițit în sec.

Fariseul eram eu.

Îmi pare rău, iartă-mă.

Ho’oponopono

Îmi pierd vremea pe eterna mea sursă de informare care e mărețul facebuk. Sunt statornică, o adevărată trăsătură de caracter și nu îl abandonez în favoarea altor rețele de socializare. Nu de alta, dar și-așa mă amețește vastitatea internetului, nu cred că m-aș putea adapta la alte încercări internautice. Fiecare după puterile lui.

Citesc despre terapia hawaiană Ho’oponopono. Cât de mângâietor sună această rostogolire florala de silabe?! O vindecare prin ele însele. Și dacă nu ți-e de ajuns, numele doctorului e Ihaleakala Hew Len. Mă inundă entuziasmul marilor descoperiri în timp ce repet silabele, căutând pe Google cel înțelept, să văd dacă și el a auzit de misterioasa terapie. În urma cercetărilor exhaustive larg desfășurate mi-am mai pierdut vreo două ore. Tre’ să fac ceva cu dependența asta de net! Ia să vedem! Doctorul cu nume legănător de ghirlandă cu flori tropicale a stat cică în cabinetul lui și a gândit. A simțit. Și a vindecat toți nebunii din secția de alături, plină cu specimene violente și duse cu pluta. Fără să îi vadă. Fără să îi consulte. Mai să fie, păpădie! Să cred așa ceva?! Analizez informația cu toate rețelele neuronale aflate în plină expansiune. Profund analizez. Cum sunt înclinată nativ spre căutare și tehnici spirituale mai mult sau mai puțin obscure, mă avânt cu toată puterea înainte pe calea proaspăt deschisă. Să vedem ce o să se întâmple, îmi zic. Ia să vedem, primul pas. Ce zice?! Să îți pară rău. Păi mie chiar îmi pare. Se pare că sunt deja pe calea Ho’oponopono. Mai lipsește să mă mut în Hawaii. La specializare. Să-mi iau casă cu flori și marea în față. Cu nume de silabe cântate. Ca un joc de copii.

Da, da, știu că eu sunt responsabilă pentru toate lucrurile din mintea mea. Care au ieșit la lumină și au rănit, jignit, modelat realitatea de-aiurea. Poate au făcut și bine, dar îmi pare rău pentru relele făcute în mod atât de inconștient. Îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele, care mi-au cauzat prezentul și mi-au construit viața. Sună foarte sobru, sună destul de dramatic, dar în același timp sună limpede. Chiar așa e.

Îmi pare rău pentru că m-am temut atât de mult timp și am crezut că nimeni nu mă poate ajuta, că trebuie și pot să mă descurc singură. Că sunt grozavă. Mereu am crezut că le rezolv eu pe toate. Orgoliu și suferință, neputință și frică. Una din alta, una peste alta.

Îmi pare rău pentru că am spus mereu adevărul, dar nu am știut să-l spun dulce și blând, l-am aruncat întotdeauna înainte ca pe un buzdugan. Și de multe ori am rănit. Îmi pare sincer rău pentru toate rănile pe care le-am provocat cu adevărurile mele.

Îmi pare rău că am fost atât de controlată și rațională tot timpul, că am cerut implicit oamenilor din jurul meu să fie calmi și rezervați, să se controleze și să se țină departe de isterie. Nu mi-am dat seama că dacă controlezi izbucnirile de furie și de supărare, ajungi să le controlezi și pe cele de iubire și bucurie. La urma urmelor, ajungi să nu mai trăiești deloc. Doar să dai ca un guru drăguț și înțelept din cap, neafectat de ploaie sau de vânt, de soare sau de albastrul din inima oamenilor.

Îmi pare rău că atâta timp m-am străduit să fiu foarte deșteaptă și am depus eforturi herculeene pentru a impresiona prin sclipiciunea minții proprii, nedându-mi chiar deloc seama, biata de mine, că de atâta impresiune artistică, lumea pleca cu viteză spre țări mai calde și nestrăbătute de vântul rece al rațiunii.

Îmi pare rău că mi-a trebuit atât de mult timp să evoluez din punctul A în punctul B, că am dezamăgit de atâtea ori, mai ales pe mine, că m-am străduit prea tare. Că am controlat prea mult, că am spus prea mult. Că nu am putut să plâng niciodată când alții se așteptau. Că emoțiile mele au stat ascunse și la nevedere.

Îmi pare rău că am criticat prea mult și cu prea multă disperare în căutarea perfecțiunii, că m-am pripit de atâtea ori în judecățile mele alb-negru, că am învățat atât de târziu că nimic nu e ori, ori, că totul e mai mult decât doar adevăr sau doar minciună. Nu e numai bine sau rău, ci un amestec indefinibil de gri petrol și gri vânt. Și că trebuie să o iei cum e, nu cum vrei tu să fie.

Imi pare rău că m-am vrut perfectă și am dorit ca si ceilalți să fie tot așa.

Protectorul meu rațional și practic mi-a făcut figura. M-a ținut de mână prin toate întunericurile și mi-a arătat mereu soluțiile, mi-a dat putere să lupt și să răzbat, m-a ridicat de fiecare dată de pe unde cădeam. Dar îmi pare rău că am crezut că el e calea.

Calea sunt ceilalți. Iubirile trebuie să te țină de mână, nu Protectorii. Emoțiile trebuie să îți danseze pe toată fața, nu zâmbetul senin și netulburat. Nimic nu poți face singur. Decât să fii singur.

Îmi pare rău că am crezut că pot controla haosul lumii, că îl pot stăpâni ca pe un cal nărăvaș, că sunt alpha și omega. Că sunt buricul Pământului. Că am făcut atâta dramă din lucruri mărunte, că nu am putut să aleg decât absolutul sau nimicul și niciodată calea de mjloc. Că m-am simțit atât de singură, când nu eram.

Îmi pare rău pentru tot ce mi-am făcut mie. Căci eu mi-am făcut totul. Castelele de nisip strălucitor, măștile false, Protectorii, controlul emoțiilor, tot, tot a fost făcut de mine. Felul în care nu am permis copilului din mine să râdă naiv și să plângă nestăvilit, să își păstreze inocența și prospețimea. Pentru că l-am protejat. L-am controlat. Într-un mod aproape insesizabil, dar prea mult.

Da, îmi pare neasemuit de rău pentru toate rănile pe care le-am inscriptonat pe obrazul și inima celorlalți. Pe inima și obrazul meu. Eu, mereu eu, numai și numai eu.

Îmi pare rău că am căzut în vechea capcană clasică și am crezut că mintea trebuie să bată inima.

Acum nu mi-a mai rămas decât inima. Care bate în ritmul ei mai departe. Nebăgând în seamă halucinațiunile minții. Bate netulburată.

Îmi pare rău. Iartă-mă.

Din Carpați la Tamisa în 42 de ore

“In times of rush, all we can do is breathe.”

Dis-de-dimineață ne-am prezentat în parcare, gata de marele drum. Veritabil drum inițiatic. În urma încercărilor de apă și de foc urma să ne transformăm din ardeleni get-beget în englezoi flegmatici, neputându-se nega asemănarea organică dintre cele două specii. Eram pregătită, îmi spuneam absolut convinsă. Creierul meu superperformant și antrenat prevăzuse toate variantele și eram gata să le înfrunt. Fără să bănuiesc că viața reală o să bată filmul din capul meu. De obicei mi se întâmplă asta, dar eu continui să programez. Nu mă pot abține. Ceea ce spune ceva despre judecata mea de aur.

Microbuzul a tras domol în fața noastră, clar nu putea altfel decât domol, avea o ditamai remorca cu un BMW plantat pe ea. Am răsuflat ușurată, nici să fi vrut șoferii nu puteau goni cu viteză mortală cu ditamai ghiuleaua după ei. Ce dacă aveam de făcut vreo 2300 de kilometri! O nimica toată, mai bine piano, piano decât Speedy Gonzales. Am tras de ușa rulantă și ce să vezi, ce surpriză plăcută!!! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Bebeluș la bord! Urma să călătorim prin toată Europa cu un mic bebeluș scump și drăgălaș, de numai șapte luni, mânca-l-ar mama! Îmi plac așa de mult bebelușii, mi se par neprețuiți, mai ales la drum lung. Ce șansă nesperată să îmi cultiv răbdarea și toleranța! Aproape că îmi venea să îi mulțumesc sorții. Am înghițit în sec, am salutat frumos și cald mămica cea tinerică (măcar nu eram în locul ei!) și m-am așezat chiar în fața lor. Alte locuri nu mai existau. Pot să fac față, m-am sugestionat curajoasă. Chiar dacă urlă toată noaptea. Sper să nu zăpăcească șoferii. Dar unde sunt șoferii?! mi-am zis tulburată. Acest tinerel slăbuț, să tot aibă vreo 27 de anișori bătuți pe muchie?! El e șoferul?! Suav, crescendo spre notele înalte, am întrebat unde era al doilea șofer. Trebuie menționat că în prealabil cumnatul meu mă instruise temeinic, să fiu atentă să se respecte tahograful, 4 ore conduce un șofer, 4 ore celalalt, juma’ de ora pauză, etc, etc. așa că răsuflasem ușurată, știam: ori de câte ori șoferul numărul 1 va începe să confunde frâna cu accelerația, șoferul numărul 2 îi va lua locul, odihnit, fresh și capabil. Eroare de judecată. Ce tahograf?! Ce doi șoferi?! Poate în țările nordice, alea de la Germania încolo. Asta era România și urma să călătorim fără oprire spre măreața Anglie cu un singur șofer. Tinerelul. Ionuț. Superman în persoană.

Mi-am reprimat cu greu bocetul popular gata să țâșnească și tre’ să mărturisesc că am început să îmi fac cruci în cerul gurii, dându-mi seama că s-ar putea ca drumul să se sfârșească mai curând decât bănuiam. Neputând să las o nedreptate să mă loveasca așa, fără să lupt până-n pânzele albe, am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe patron. Revoltată. Cu greu mi-am reținut scâncetul când l-am întrebat unde-s cei doi șoferi promiși?! C-așa zisese ca să ne prindă-n laț. C-o să fie doi. Nu-i problemă, m-a liniștit el, în stil tradițional, șoferul e băiat descurcăreț, o să ajungă cu bine la destinație. Acum două zile s-a întors din Anglia, știe drumul pe de rost. Am închis telefonul și am rămas holbată, procesând noile informații. Vasăzică șoferul nostru tocmai se întorsese după 4600 km (atâta dădea adunarea) și se odihnise exact două zile. Când cumnatu’ ne-a atras atenția că o roată e cam dezumflată și s-ar putea să explodeze, iar Ionuț a zis că nu neapărat, am simțit cum mi se strâmbă zâmbetul pe figură, o ia huia, în zig-zag și abia mai respir sub masca de Halloween. Nu cred că e cazul să mai menționez că roata nu a fost umflată, dar nu a explodat. Karma.

La drum! Am tras aer în piept și mi-am recompus figura risipită. Era drumul vieții noastre, nu era să las câteva nimicuri să-l strice. Zi minunată, cu soare, verdeața crud-umedă a munților pe tot locul, ah, ce frumos. Peisaj idilic romănesc, cu maci și grâne galben țepoase. Prin grădini cireșii îndoindu-se de rod până la pământ. Bebeluca vesel și odihnit în brațele mămucii lui. Cu fiecare kilometru eram mai aproape și mai aproape de finalul călătoriei. După nici o oră am realizat cu stupoare că microbuzul nostru era echivalentul unui tren personal. Oprea în tot locul. A luat la rând toate satele cu remorca de două tone după el să livreze pachete, nu mergeam 30 minute, oprire. Hopa, asta e, mi-am zis din nou, cât poate să o țină așa?! De parcă mi-ar fi citit gândurile, Ionuțu’ nostru s-a apucat să ne anunțe traseul. Urma să ne abatem un pic prin Cehia, că avea o livrare și acolo. Cum habar n-aveam unde e Cehia, informația nu mi-a produs cine știe ce șoc. Plus că începusem să simt că unde-a mers una, mai merge încă una. Dacă am rezistat la imaginea suavă a bebelușului fără să dau colțul, puteam și la schimbarea drumului pe hartă. La 2300 de kilometri, ce importanță mai aveau câteva sute în plus?! Cu avioanele țintuite la sol ca fluturii în insectare nu poți decât să iei la pas țară după țară.

Ce bine că nu ploua, soare în sfârșit! Încântată, nu mi-am dat seama decât târziu că ceva era în neregulă. Aerul se încingea din ce în ce mai tare, iar Ionut începuse să înjure neaoș și pitoresc, băgând și scoțând, bebelușul nu pricepea oricum, iar noi nu aveam importanță, doar eram adulți obișnuiți cu toate cele. Și ce înjura el cu foc?! Faptul absolut minor și insignifiant că aerul condiționat era bun, dar lipsea cu desăvârșire, curat-murdar, dar lasă că o să deschidă geamurile. Zâmbetul meu strâmb s-a fărâmițat instant și am simțit că mă sufoc, nu mai am aer, mă strânge de gât. Mă mai apucă faze din astea, care, combinate cu “emoțiile” mele (cuvântul de cod pentru scumpele de bufeuri) mă fac să gâfăi cu limba scoasă ca un cățel atins de streche. De necaz, Ionuț s-a decis să fumeze o țigară, cumva trebuia să se calmeze omu’. Din fericire, a deschis fereastra și numai jumate din fumul ozonat cu nicotină a ajuns la mine. Aveam și eu un pic de noroc. Plus că pozitivă cum eram, mi-am zis bogdaproste că fumează, măcar așa nu adoarme în timp ce conduce!

Crengile pădurii fâlfâiau verzi ca niște mâini îndurerate de-adio și brusc am realizat că trec pe lângă țara mea, că ies din ea și plec în pribegie într-aiurea, așa cum milioane de alți români au făcut-o. Am știut că o părăsesc așa cum ea m-a părăsit cu mulți ani înainte. Atunci, demult, m-am atârnat de gâtul ei implorând-o să nu mă lase la greu, dar a întors capul nepăsătoare. Sunt euforică. În sfârșit am îndrăznit să plec. Să-mi spulber punțile și să sar în gol.

Îmi vine iar în cap Brâncuși, cum a mers el pe jos până la Paris, “nemaiputând să rabde”, dorind să ajungă într-o țară care să îi sprijine creșterea spre infinit. Îmi amintesc cum minunata noastră Românie a avut o durere teribilă în cot vizavi de operele lui care, din punctul ei de vedere puteau pribegi mai departe prin lume. Rătăcite. Cum puteau să se ducă pe apa sâmbetei și minunățiile plantate chiar aici, între deal și vale. Pe meleaguri dulci carpatine unde primari incompetenți spală și distrug Poarta Sărutului sau adolescenți săraci cu duhul își mâzgălesc inițialele pe Coloana Infinitului. Oameni cu respect și drag față de cultură.

Părăsiți, toți suntem părăsiți. Lăsați de izbeliște. Fiecare pe cont propriu.

Mai arunc o privire peste umăr către ea, țărișoara mea, e frumoasă, dar frumoase sunt toate. Uite și niște oițe.Picături de alb pe pătura verde a dealurilor. Sunt frumoase când le privesc de la distanță, când nu mă mai simt rătăcită în mijlocul lor.

La graniță, procedura e simplă și cunoscută din moși strămoși. Deși călătorim legal, complet nevinovați de vreo încercare mârșavă, șoferul nostru întinde pașapoartele cu câte o hârtie de 10 euro înăuntru. Urmăresc mișcarea îndelung exersată prin care vameșul își extrage mita și o face dispărută, în timp ce ne verifică actele. Vorba vine, că verificarea se termină extrem de repede. Procedura se repetă și la granița românească și la cea maghiara. Niciunde altundeva. Nu la francezi, nu la englezi. Doamne feri! La englezi chiar pierdem feribotul, atâtea verificări ne fac, scotocesc prin bagaje cu lasere, scanere, cu știu ei ce. Stăm liniștiți deoparte, știu că nu au ce găsi, doar niște tigăi și plapume. Plus cărțile mele prețioase.

Dor?! Nu, nu o să-mi fie dor de obiceiul mitei, pe care îl urăsc cu patimă. Ce ușurare să nu mai trebuiască să strecor vreodată bani în buzunarul nimănui! Să mă ploconesc. Să mă dizolv în umilință. Ce binecuvântare ca toți să-și facă treaba pentru care sunt plătiți.

A șasea persoană din microbuzul plin de surprize era tot un tinerel, tot 27, cifra magică, la fel ca Ionuț și mama bebelușului. Noi nu ne încadram, bătând spre dublul sumei, dar speram să nu fie un incovenient major în supraviețuirea în condiții extreme. Pacientul nr 6, pardon, călătorul, mi s-a părut cam pămpălău. Plus bădăran, o combinație nefericită care s-a transpus în tot felul de chestii enervante. Activat de reflexele pavloviene, Pămpălăul a decis să nu mai fumeze deloc afară, în pauzele scurte și dese pe care le făceam, ci deodată cu șoferul. Aprindea Ionuț o țigară și de-abia respiram, aprindea și el una. Fum dublu peste tărtăcuța mea. După câteva ore, s-a decis să se și descalțe, că de, probabil nu mai avea circulația prea bună după câte țigări băga!

Pe la a treia țigară, am tras adânc fumul în piept, am avut o tentativă de atac de panică și, realizând că n-am nici o pungă de hârtie la îndemână în care să suflu disperată, mi-am zis hotărât, vorbind cu una din personalitățile mele multiple:”E alegerea ta! Te enervezi să crape inima-n tine sau accepți. E pur și simplu alegerea ta”. Am ales să stau pașnic și înțelept, doar nu era să fi citit degeaba atâtea cărți de self development. Uimitor a fost că a funcționat. Căldura, fumul de țigară, lentoarea cu care ne târam înainte pe drumurile șerpuite ale lumii, pauzele pe care le făceam ca să mănânce bebelucu’, toate și-au pierdut iuțeala, starea latentă de agresivitate. Și culmea, ăla micu’ era cel mai cuminte bebeluș din toate timpurile. A răbdat, sărăcuțul, două zile și aproape două nopți în canicula care îți lipea hainele de tine, zdruncinat și hurducat, n-a plâns aproape deloc. Dar asta pentru că avea o mama eroină. Nu știu de unde învățase mămuca lui să fie așa o mamă, dar era minunată în iubirea ei pentru bebelușul cel gingaș și prețios. I-a cântat, s-a jucat cu el, i-a vorbit și l-a iubit, nezdruncinată în devotamentul ei, aproape non-stop, nu știu când a dormit. O dată nu s-a enervat, o dată nu i-a sărit muștarul.

În mica noastră lume călătorind pe patru roți părea să fie toată România, călătorind odată cu noi. Cu o parte însemnată a oamenilor ei. Migranții. Eram simboluri naționale.

Pămpălăul bădăran era un fost deținut, închis pentru trafic de persoane și carne vie, din care nu se alesese cu nimic, măcar dacă ar fi avut un cont frumușel pe undeva, ar fi meritat să facă închisoare, după vorbele lui. Dar așa, de-aiurea, nu i-a plăcut. A fost un prost. Acum mergea să lucreze în construcții în Germania. Îl ascultam povestindu-și viața și mă bucuram că avea numai 27 de ani, nu cred că aș fi rezistat la mai mulți.

Șoferul, un Ionuț de-al meleagurilor natale, om bun la toate, descurcăreț nevoie mare, gata să tragă la muncă ca ocnașul, gata să te păcălească cu aerul lui de tinerel arțăgos, a făcut industrialul, la mecanici și uite, a reușit ceva, lucru mare! Și-a găsit drumul în lumea asta sălbatică și schimbătoare. Adaptabil ca un cameleon. A parcurs 2300 de kilometri în 42 de ore, dormind două ore într-o parcare din Germania și alte două ore în timp ce așteptam feribotul. Conducând continuu, cu mare măiestrie și siguranță, știind totul despre drumuri și mașini, navigând cu ușurință pe dreapta, prin traficul Londrei, de zici că nu era românaș de Valea Jiului, ci ditamai șoferul de taxi londonez. Exploatat de patron (ce nenorocit își trimite omu’ să conducă în halul ăsta?! Fără aer condiționat, fără somn, fără cine știe ce salariu?!), dar spunând mândru:”Pe mine nu mă conduce nimeni, eu dorm când vreau și de câte ori vreau. Pot oricând să îmi găsesc altă slujbă.” Bineînțeles că Ionut, șmecheraș ca tot românul descurcăreț, ne-a încărcat și nouă în bagaje niște cartușe de țigări (patru, numărul legal) pe care le-a trecut cu ușurință prin toate vămile Europei cu scopul declarat de a le vinde și a câștiga niscaiva gologani. Jos pălăria pentru șoferul nostru. Toată admirația mea. A fost blând și răbdător, o dată nu s-a enervat, a șofat întruna în timp ce noi sforăiam doborâți de caniculă, s-a descurcat de minune și ne-a dus teferi la destinație.

Mama bebelușului era însăși “Mama”, cu toată iubirea și dragul ei de familie, atât de răbdătoare și caldă cu pruncul ei, fată descurcăreață, o luptătoare, locuind acum în Londra, construindu-și o viață, cu migală și încăpățânare, alungată și ea din țara ei, de lângă mama ei, care rămăsese să plângă de dorul celor duși departe. Terminase chimia și se angajase în România, dar repede și-a dat seama că urma să fie o săracă toată viața. Alungată, dar atât de curajoasă, făcând glume la tot pasul, făcându-ne să râdem cu umorul ei frust, proaspăt. “Tată.so e oltean, spunea ea râzând, pupăcindu-și bebelașul, care umbla disperat după țâță, maică-sa îi moldoveancă. Ce putea să iasă?! Un flămând! Ionuț, oprești un pic, că mă linge pe față “Moldova”. Trebuie să îi dau să mănânce. Ia uitați-vă cum mănâncă: stilul hapsân! Și dacă îl zgâlțâi, nu vomită, că-i moldovean.” Copilașul zâmbește zen, cu burtica plină. În mica noastră scoica călătoare, el e alpha și omega.

Și uită-ne și pe noi, profesorii expirați, intelectuali rasați, gata să filosofăm despre orice, blânzi și cam aerieni, poate chiar cam trăncălăi, trăind în bubble-ul nostru de atâta timp, încât nici nu mai știm cum se trăiește, cum se acționează, cum se luptă, dar gata să schimbăm asta acum, în prag de pensionare.

Pe șosele, dintr-o țară-n alta, covidul a devenit ceva abstract, ceva inerent condiției noastre umane, ceva de care nu te mai temi. Poate să te omoare, dar tot așa pot un infarct sau un AVC.

Fiecare kilometru parcurs, de peste un an, începând cu boala m-a dus, lin sau zdruncinat mai departe de fosta mea viață, mai aproape de mine însămi. Cu fiecare kilometru am simțit cum devin tot mai autentică, cum adevărul întregii mele ființe răsare și strălucește ca un far la un capăt de mare, eliberându-mă de ipocrizie, de grabă, de toate relele maturității, de eleganța cuvintelor alese, de toate artificiile care mă protejau de viață. Eliberându-mă de forme. Mă simt adevărată. Îndrăznesc. Trăiesc.

Bineînțeles, Anglia ne-a primit cu brațele larg deschise, la fel ca fiul nostru căruia încă îi râde fața. De fapt râsetele noastre, ale tuturor răsună prin toată casa. Nu am să mai fiu niciodată o mamă care plânge după copilul ei dus departe, sunt aici, am venit. Și am adus și rădăcinile cu mine.