Canale și bomboane

Jurnal de Amsterdam 2

Dis-de-dimineață, Cristi stă tolănit, privind lenevos cerul albăstrui și scotocind prin minunata lui pungă de bomboane. Alege îndelung, se uită atent la bucățica colorată și dulce, o ridică, îi privește în lumină apele opace sau transparente, o vâră încet în gură și o savurează, aromă peste aromă. Îmi imaginez un motan uriaș la borcanul cu smântână și aproape văd cum îi picură licoarea dulce de pe mustăți. Încearcă să mă convingă și pe mine cât de speciale și de unice sunt. Mă toacă agale cum nu știu să gust bomboanele vieții. Cedez nervos și bag una în gură. Aaaa! Scârbos! E aromă de anason! Nu o suport! Îmi vine să îmi frec limba cu cearșaful, mireasma anasonată mi s-a răspândit până-n creieri.

Îndopat cu zahăr, Cristi cască: -Mi-e cam somn!

Li( exasperată de soțul bombonat): -Ți-e anason! Ptiu!

Mă hotărăsc să mai fac o cafea, poate îl trezesc. Aferată și plină de importanță, regina din Saba făcând o muncă nedemnă de nasul ei, bag ultima capsulă de cafea în aparat.

Cri (cunoscându-și prea bine consoarta): - Știi să faci?

Li (disprețuitor): - Normal, ce mare lucru să apeși pe un buton! Doar nu-s idioată!

Li (dupa 30 secunde, cu disperare): - Cri, mi-a dispărut capsula! Vino și scoate-o de pe unde a

căzut!

Cri (privind impasibil): -Tu, măreață femeie a secolului 21, descurcă-te!

Până la urmă se milostivește și recuperează prețioasa capsulă dintr-un recipient ascuns și-ntr-un elan de generozitate absolut necaracteristic mă învață să manevrez mașinăria. Ne sorbim cafeaua, fiecare încercând să se trezească într-un fel sau altul. Alex citește din cartea pe care i-am adus-o, bombănind mereu și demonstrând la fiecare pasaj cât de incredibil de proastă e. Exasperată, exclam: „Aruncă, mamă, gunoiul cela la gunoi!”. Așa face cu toate cadourile mele. Cred că sunt sechelele lui din copilăria mică, când îi citeam în fiecare seară. Pe-atunci era dulce și nu protesta. Cristi meșterește ceva pe telefonul meu, cu o cută de concentrare adâncită între sprâncene.

Cri: - Gata, am reușit! Am scos ceasul ăla care ticăia de pe telefonul lui mamă-ta! Cât sunt de deștept!

Ale: - Am crezut că i-ai scos Facebook-ul. Sau nici măcar tu nu riști asta!

Cri: - Doamne feri!. Fiecare cu nebunia lui!

Suntem la „Bagels and Beans”. O cafenea fermecătoare, cu un aer desuet gri-albăstrui, o atmosferă decadentă delicioasă. Comandăm cafele, bietele capsule din cameră nu ne-au ajuns nici pe o geană. Cănile noastre sunt Large, adica veritabile căni de supă uriașe. O.K sau K.O. scrie pe a mea, un mesaj revelator. În schimb, Ale are o ceșcuță mititică pe care aproape nu o poate apuca pentru că îi dispare în mâini. Murim de râs.

Ale: - Eu mereu îmi comand de parcă aș fi de la Ripley’s Museum! The strangest things in the world!

Cri (privind cu milă spre ceșcuțica lui Ale):- Dă-o, hai că ți-o cufund în a mea și ți-o reumplu. Chiar de câteva ori. Castronul ăsta ne ajunge toată ziua.

Li (cu speranță) - Dacă așa e și micul dejun, Large, nu ne încape pe masă!

Cri: - Ne aduce un cărucior cu tigăi suprapuse. Nouă. Că ție, Kitchibobo, îți ajunge o farfuriuță de 3 cm diametru.

Li (abia răsuflând în fața „cănii de ciorbă” plină ochi): - Astăzi nu îmi mai trebuie cafea. Deja am așa un feeling zumzăitor prin cap de parcă aș face bungee jumping în mijlocul unui tzunami!

Sosește breakfast-ul. Delicioșii covrigi, presărați cu susan, sunt fragezi și untoși, dulceața strălucește vesel alături de șunca trandafirie și pasta de brânză. „Ce e ăla?” „Cică humus”. Descoperirea anului, bomba secolului. Bomboana de pe tortul zilei. Normal că suntem pe dinafară, doar trăim în Petroșani de o viață. Știm asta. Și Petroșaniul e afară rău! Dar humusul, oh, humusul e chiar înăuntru! E miezul din dodoașcă. De nebuni, îl vom mânca apoi în fiecare zi. Dimineața și seara. Să ne scoatem pârleala.

Mergem agale spre centru, de-a lungul canalelor, clădirilor parcă desenate, jucării colorate presărate prin aerul limpede al dimineții. Cădem în extaz în fața unor păsări superbe, semănând cu cocorii, ce pășesc de colo până colo într-o atitudine pinguinică, cu un penaj fumuriu ca vântul. Sunt stârcii de Amsterdam. Extrema toleranță a orașului, impregnată în caldarâm și în picăturile de apă, respirată și înghițită pemanent duce la o comuniune perfectă între toate viețuitoarele, inclusiv cele bipede. Turiștii sunt totuși o specie aparte, neadaptată încă. De pilda noi, dominați de impulsurile noastre carpatine.

Li : -Aruncă cu o piatră în ele, să își ia zborul. Să vezi ce grațioase sunt.

Ale: - Nu sunt pietre pe aici. Ce apucături ai, măi, mamă, măi! Dar poți să duci o pasăre din aia acasă! E frumoasă rău. Să populezi parcul din Petroșani.

Cri (amintindu-și de binecunoscutele lebede): - Da, da, și a doua zi găsesc doar o pană atașată de un bilețel pe care scrie: „Fraiere, aici nu-i Amsterdam!”

Hotărâm să ne plimbam cu vaporașul. Canalele sunt la putere pe aici, așa că le vom cerceta chiar din miezul chestiunii. Dăm să coborâm pe punte când suntem rugați să zâmbim pentru o poză.

Cri (neîncrezător, folosindu-și la maximum cunoștințele de limba engleză): "Why?"

Apoi își dă singur răspunsul: " Probabil pentru identificare. După o săptămână, când ne pescuiesc din canal."

Călătoria e fermecătoare întru totul, căutăm din priviri cârligele clădirilor cu ajutorul cărora trăgeau mobilierul în casele înguste și înalte, trecem pe sub poduri cu istorii romantice, arcade și turnuri, case plutitoare încântătoare, unele bătrâne, purtând patina robustă a timpului, altele noi și luxoase, strălucind între apele vechi și tulburi. Ce interesant trăiesc oamenii! Unul a ieșit pe micul debarcader al casei-barcă și hrănește o lebădă-spumă. N-are altă grijă pe planeta Pământ decât să-și servească bomboanele existențiale. El și pasărea albă.

Canalele alunecă, șerpuiesc translucide sau opace, împânzesc orașul, îngăduindu-l, adevărate pictoriale ale frumuseții și ale timpului, râuri curgând în mare, drumuri și panglici colorate ce răsfrâng apele cerului. Riduri adânci pe obrazul orașului și leacuri miraculoase de apă vie. Curgere și transformare. Schimbarea mereu benefică. Evoluția. Canalele-emblemă.

La coborâre, ne găsim poza și e atât de reușită, încât nu mă pot supăra că au făcut-o fără să o cerem. O cumpăr și recunosc că olandezii sunt buni neguțători. Ce descoperire epocală! Asta după ce am lăsat doi euro și pe farfurioara căpitanului de vas, unic matelot al navei lui, de-a dreptul șarmant, care ne-a spus deschis că, dacă l-am plăcut pe el și prezentarea lui să îi lăsăm un bănuț pentru donații.

Ne plimbăm spre restaurantul indonezian unde vrem să servim prânzul. Străzile sunt animate, colorate, vesele, un spectacol nesfârșit prin ele însele, mirosul de "iarbă" răzbate din când în când, ne scuturăm îngrețoșați. Nu ne place chiar deloc. Comandăm cu entuziasm multe platouașe, cu orez în toate formele, sosuri peste sosuri și alte cilimituri.

Ale (pofticios): - O să fie delicios!

Cri (reticent): - Nu știu ce să zic. Nu m-aș risca. Chiar vreți să mâncați asta? Mai bine o friptură grozava cu cartofi prăjiți.

Li: - Bine, Cri. Tu ia-ți niște mâncare stradală. Cartofi prăjiți cu sos Hannibal!

Cri: -De ce tot vreți să faceți experiențe pe mine?

Ale (duios): -Fiindcă nu avem pe cine altcineva! Plus că ești în minoritate. Doi contra unu, ăsta e norocul tău.

Cri: - Pentru mine orezul e maximum două înghițituri. Peste, e tortură machiavelică.

Începe un adevărat festin, mozaic inedit în care încercăm tot felul de combinații prin toate castronașele. Cristi rezistă ca un erou, punându-și cu stoicism sos de alune peste salata de morcovi, înmuind frigăruile de miel în sos de soia și rulourile de primăvară în curry. Declară totuși cu o voce tremurând nițel de la iuțeala preparatelor că în Amsterdam nu mai vrea să mai audă de restaurante indiene, pakistaneze, indoneziene, nici măcar de cele tibetane, că se strică la stomac numai la gândul unor asemenea sinistreli.

Zăpușeală deasupra orașului atârnând ca o perdea fină deasupra plimbării noastre de peste zece ore. Ajungem epuizați în cameră, mâncăm struguri și sandvișuri cu humus (devenit obsesie familială), asta fiindca tocmai ne-am adus aminte de economii, sărmănuții de noi, apoi mă reped în forță pe Facebook să văd rezultatele examenului de engleză din orășelul de departe. Și uit să mai ies, preocupată să descopăr cum s-au descurcat copiii mei.

Ale (după vreo oră): - Auzi, copiii ei! Dar eu ce sunt?! Pe mine nici nu mă mai bagă în seamă! Dar ce greșeală am făcut când i-am reinstalat facebook-ul! Am pierdut-o din rândul lumii, din mijlocul sacru al familiei! Bietul de mine, orfan din cauza rețelei sociale!

Cri (blazat): - Dă-i un mesaj pe facebook și întreab-o ce facem mâine. Altfel nu te aude. Crede-mă că știu.

Aceasta a fost o zi bună. Mi-au plăcut toate canalele și bomboanele ei. O zi de-a dreptul bombonistică.

Milkshake cu Canabis

Jurnal de Amsterdam 1

Pe aeroportul Schipol am din nou senzația aceea de panică binecunoscută, absolut plăcută și plină de anticipație. Am evadat de pe unica stradă a Petroșaniului și nu știu încotro să o iau. Grămezi de drumuri posibile se adună în noduri sub pașii mei și habar nu am dacă voi alege calea cea bună. Economicoși încă și plini de elan nefondat, dorim să ajungem la hotel cu ajutorul trenului și al autobuzului. Am studiat eu pe net. Dar momentan nu știm nici cum să ieșim din aeroportul-labirint. Alex optează pentru taxi și retezarea nodului gordian. Suntem doi contra unu, așa că Ale se lasă râzând în mâinile noastre părintești. Bineînțeles că nu va uita să puncteze când o vom da în bară. Ca de obicei.

Din fericire plăcuțele de orientare sună foarte englezește și ajungem cu viteză în gara subterană cu biletele în mâini. Trebuie să facem check-in înainte de urcarea în tren, dar unde?! Plus că ne holbăm pe hartă și nu înțelegem nimic din mulțimea de linii întretăiate și colorate diferit. Se pare că sunt mai multe opriri în gara centrală, care ne trebuie oare?! Alex mustăcește, gata sa ne taxeze pentru acest efort existențial, dar tace pentru că ne hotărâm spontan că primul tren de sub nasul nostru e bun. Suim. Fără bifarea biletelor. Dacă ne ia vreun controlor la rost vom face pe nevinovații. Cum și suntem. De unde să știm noi în ce și-au deghizat olandezii ăștia mașinăria de taxat bilete? Poate o fi ceva gen „harry potter”,ascuns între stâlpul 7 și 8, peronul din mijloc-dreapta. Ochii noștri profani nu au detectat nimic. Urmăriți de un noroc chior ajungem si în autobuz fără nici o problemă de orientare. Dar pân-aici ne-a fost cu zen-ul!

Afișajele sunt doar în olandeză și ne holbăm increduli la ele, unde ne dăm jos?! Până descifrăm noi literele (nu că mi-aș aduce aminte numele stației!) se schimbă anunțul. După un timp, alinierea ciudată a silabelor îmi sună vag cunoscut și anunț rapid că asta, da, asta e stația unde trebuie să coborâm! Din motive necunoscute, șoferul nu oprește. Până ne dumirim noi, ființe evoluate de la poalele Carpaților că trebuie să apăsăm pe un buton pentru a opri autobuzul, mai trec două stații. Urmează ceva foarte specific familiei noastre de călători din tată-n fiu. Mergem înapoi pe jos vreo 20 minute, trăgând bagajele după noi (după ce le-am deschis în mijlocul Amsterdamului și am scotocit după pelerine, căci s-a pornit și ploaia spre fericirea noastră!), cu Alex având o figură de martir al istoriei familiale și bombănind în surdină ceva despre taxiuri și economii inutile. Ajungem complet murați și ne facem o intrare triumfală în holul luxos, cu părul atârnând în lațe și ploaia picurând în bălți de pe noi. E numai 11 dimineața și check-in-ul se face la ora 3.

Olandezii sunt însă miloși din fire și ne dau una din camere, moment în care răsuflăm ușurați. Am ajuns la liman. Cu numai 30 euro. În loc de 45! Chiar a meritat!!! Pentru că Ale are altă părere și dă să înceapă iar cu teoria, îi dăm repede cadoul din partea familiei. Răsfoiește cartea pe care i-am adus-o și strâmba din nas. Genul de umor exploatat la maximum i se pare prea grosier, prea balcanic. Nu e la fel de fin ca umorul englezesc.

Ale: -Chiar crezi că e amuzantă?

Li: -Da, foarte. Dar e și mai amuzantă daca o citești cu cineva.

Ale (sarcastic): -De când se citesc cărtile cu cineva?!

Cri (serafic): - Mie imi citește mamă-ta seara!!!

Scoatem șnițelele și chiftelele pe care le-au pregătit bunicile pentru copilu’ și ne înfruptăm sănătos. Așa se fac economiile! Plus că Ale e fericit simțind aromele copilăriei și uită de cadoul nefericit.

Ale: -Dacă intră cineva aici, leșină de la mirosuri!

Cri: -Se mai și întreabă ce substanțe halucinogene folosim! Canabis de Carpati:chiftele cu usturoi.

Cu dezinvoltura exersată de-a lungul multor călătorii golesc frigiderul de sticluțele cu licori scumpe pentru a îndesa pateurile și caserolele înăuntru. Ne odihnim și studiem camera. Eu citesc pliantele când brusc îmi pică maxilarul! Adio economii!! Ăștia sunt duși cu pluta! Sunt răi cu noi! Frigiderul e pe bază de senzori. De câte ori scoți ceva din el, plătești. Ne repezim la frigider și într-adevăr, senzorii pe care trebuiau să stea nenorocitele de sticluțe sunt liberi și gata de taxare. Îndesăm cu groază totul la loc și stabilim ce trebuie să spunem la recepție.

Ale: -După cum v-ați prezentat la check-in, ca Hobo-Hobo cu geamantanul jerpelit și lațe murate de ploaie, ce-o să le spunem?!

Cri: -Am adus pateu la copilu’ și l-am băgat la frigiderul vostru hoțoman!

Li: - Vai, Ale, te dai și tu mare lord englez acum! Ce suntem noi de vină că prin aeroport ne-au făcut harcea parcea geamantanul! Mai bine fă o cafea și taci.

Cri (privind cu îndoială cum Ale pipăie aparatul de cafea): - Mă lași pe mine?

Ale (convins de superioritatea lui indubitabilă): -Nu, nu, nu...

Cri (după un timp, milos): -Vrei să-ți arăt?

Ale: -Nici de-al naibii!!!!

Bineînțeles că până la urmă îi cere ajutorul specialistului în mașinării și ne savurăm cafeaua pe balconașul rustic, cu perne mari albastre și priveliști minunate.

Li (romantică): -Uite ce nori frumoși! Oh, nu sunt nori, e fum!

Cri (sec): -Ăla e crematoriul orașului. Dacă analizez zona, la asta mă duce gândul!

Ale (stupefiat, uitându-se pe oferta hotelului): -Păi hotelul ăsta nu are gym?! Eu mi-am cărat lucruri pentru gym! Și mai respiram si fum de crematoriu?! Vai, mama, ce hotel ai luat!

Cri (împăciuitor): - Lăsați aiurelile! Hai mai bine să tragem un pui de somn.

Li: -Cum să dormim??!! E timpul să explorăm!

Cri: -Ce??! Recunoaște că și ție ți-e somn!!!

Li: -Da’ io nu mă las!

Cri: -Eu mă las!

Reușim să ne urnim. Westerpark e prima zonă care ne atrage ca un magnet. Se aude muzică în depărtare și e rost de distracție. Iepurașii țâșnesc din tufe, păsări cenușii își înalță gâtul lung și grațios, stuful e înalt de peste un stat de om, ce parc interesant, sălbatic și plin de vânt! Valuri, valuri de vânt. Copacii unduiesc în toate părțile, stuful vălurește, apa se încrețește pe bălți și canale, e însuși vântul pictat in 3D. Câini care se joacă cu stăpânii lor, bicicliști, oameni care aleargă, aerul e parfumat a tei și a verdeață proaspăt scuturată de vânt, miroase a levănțică peste tot și a alte buruieni delicioase. Sălbatic și pașnic. Omul și natura în deplină comuniune și fără intruziuni mecanizate și specializate.

Ne apropiem de zona fierbinte, e Milkshake festival. Suntem pe o colină și privim în jos la o mulțime colorată, zgomotoasă și boemă cu totul, palpitând în ritmul nebunesc și zgâlțâit al muzicii. Nu am mai văzut niciodată așa ceva. O casă uriașă de păpuși, de înălțimea a trei etaje, ale cărei camere colorate țipător au deschidere spre public. În fiecare cameră personaje extrem de pitorești cufundate până la delir în tot felul de chestii extreme. Unii cântă zbuciumat, dansează contorsionându-se, îmbrăcați straniu, alții în cușcă sau acoperiți complet de pânze colorate. Mi se pare fascinant, metaforă a jucăriilor umane, a marionetelor acestei lumi, a haosului și a nebuniei generalizate. Tentaculele durerii si ale nepăsării rupând totul. Îmi plac însă veselia implicită, absurdul și coloratura. Curajul si acceptarea.

Vreau să intru, mă atrage ca mierea, dar cei doi Alpha strâmbă din nas. Mai ales după ce, în timp ce mă îndrept spre borcanul cu miere flamboaiantă, aud un horcăit suspect și un tinerel vomită în rafale în spatele meu. Nimeni nu pare să bage de seamă, eu scap nevătămată, dar apărătorii mei din oficiu refuză să intre. Instinctul atavic de protecție a fost activat. În timp ce ne îndepărtăm, privesc cu jind la toți ciudații planetei, la lipsa oricăror bariere. Impresia smulsă în fugă e de bună dispoziție generală și generalizată, de trepidație și nebunie curentată.

Li (ofticată rau): -Ce muzică era aia?

Ale: -Heavy metal, cred.

Cri: - Da’ de unde! De nebuni, de drogați. Mamă-ta voia acolo, să țopăie la ultimul etaj!

Ce oameni, dom’le, ce oameni! Nu m-au lăsat să pătrund în inima stupului. Ăștia sunt încuiați rău de tot. Moraliști burghezi. O să mă taie de la orice formă de distracție. Mă montez din ce în ce mai tare. Cutreierăm pe străduțe, cu mine bosumflată ca un copil căruia i s-a luat jucăria preferată. Din iubire și generozitate absolut firească la mine (nu pot să le stric ziua!), în urma unei autoexaminări de-a dreptul profunde, hotărăsc să îmi revin cu ajutorul unui tratament forte. Vestiții cartofi prăjiți olandezi! Mâncare stradală delicioasă, presărată cu sos curry. Efect garantat!

Ușurați să mă vadă revenită la un nivel acceptabil de veselie, cu colesterolul ridicat și glicemia la fel, pentru a nu rămâne mai prejos, Cristi cel feroce și Alex, cavalerul de fier servesc o pizza la o terasă italiană, „Panarama” (probabil fericiți că nu m-am făcut de panaramă!). O singură pizza amândoi. Ditamai bărbații. Se mențin în buget (când eu vă zic că nu sunt normali!). Ultima felie e încă pe farfurie.

Cri (plin de sacrificiu patern): -Ia-o tu, mie nu îmi mai trebuie!

Ale (din pura și simpla dorință de a se opune): Nici mie. Ia-o tu.

Dialogul tembel continuă. Îi urmăresc mișcând privirea de la unul la altul și știu că nici unul nu o să cedeze. Chelnerul dă să ridice farfuria. Pe ultima sută de metri mă reped și înfașc felia rătăcită, smulgând-o din mâinile chelnerului zăpăcit de situație. I-o înfig lui Cri sub nas și îi spun autoritar: „Mănâncă!”, iar el ronțăie docil, în timp ce Ale moare de râs. A ieșit biruitor din războiul pizzei. Are de ce să fie mândru!

Intrăm într-o bombonărie. Cristi își culege picăturile colorate din zecile de sortimente și e fericit pe planetă. Și cică eu eram copilul! Pe autobuz înapoi, îi intind șoferului 10 euro, dar mi-i refuză și ne poftește să călătorim gratis.

Li (efervescentă): -Mă simt fermecătoare. Cred că l-am impresionat cu rujul meu și strălucirea interioară!

Cri (pragmatic): -Oi fi fost a o mia călătoare!!!

Pe balconul înserării e timpul pentru o nouă experiență. Ale îmi intinde o prăjitură cu canabis, după ce pe prima a ronțăit-o el.

Ale (explorator): -Au un miros și un gust specific. Simți?

Cri (oripilat de prostia pe care o facem): -A pișu de pisică!

Li: -Cri, tu nu vrei?

Cri: -Cineva trebuie să rămâna treaz!

Ploaia începe brusc pe balcon și eu, tot brusc, încep să râd isteric, sub privirile absolut stupefiate ale soțului și ale fiului meu. Râd și râd, aproape fără aer, mai ales că ei cred că e de la prăjitură, iar eu știu că e râs de veselie, pură și primară, e râs de râs.

Ale: -Ia dă-ncoa chestiile alea, să nu mai pună mâna pe ele. Evident nu face față! Jesus!

În timp ce adorm, sub cerul apusului care bate prin ferestre, îmi spun ca Amsterdamul e pur și simplu unic! Un amestec de milkshake cu canabis. N-am mai gustat.

Nu așa se face

Între februarie și iunie am stat în chirie într-un apartament cu două camere din Petroșani. Eram între drumuri, tocmai ne vânduserăm locuința și încă nu o luaserăm la picior, pardon, la microbuz spre UK. Era micuț, dar curățel și foarte bine situat. Am descoperit curând că și destul de întunecos și umed, friguros de-a dreptul dacă nu puneai centrala, chiar și mai spre vară, asta pentru că avea o grămadă de copaci frumoși în fata geamurilor, vedeai copacii, dar nu mai vedeai lumina.

În fine, toate bune și frumoase, deși chiria cerută ni s-a părut cam mare, 250 de euro pe lună, în condițiile în care, atunci când am verificat locuiam tot în Petroșani, nici vorbă de Timișoara sau Cluj. Plus garanția de 250 de euro. Și rugămintea Doamnei Proprietărese de a nu zgâria blatul din bucătărie pe care dăduse mulți bani și la care ținea foarte mult. Am vrut să ne facă contract și să ne facem mutația în buletin, dar Doamna a zis că nu e nevoie, ajunge dacă încheiem o hârtie pe masa din bucătărie. Am încheiat-o, ce să facem, trebuia să ne mutam undeva.

După ce ne-am adaptat, făcându-ne un pic de loc prin sertare și dulapuri (Doamna își lăsase toate lucrurile pe acolo, inclusiv trei rafturi pline ochi cu zacuști și dulcețuri din diferiți ani planetari, știu asta fiindcă aveau etichete: 2016, 2018, unele chiar și mucegai), am folosit destul de mult jocul mulțumirii (a la Pollyanna), încercând să fiu fericită că aveam și eu un raft pentru propriile borcane sau propriile haine și tacâmuri (proporția de unu la trei mi s-a părut echitabilă, în condițiile în care eu eram doar un biet chiriaș amărât).

Au trecut repede lunile, în așteptarea plecării, cu pandemia, cu alea, alea. Răstimp în care ne-am plătit regulat chiria, facturile și Doamna a avut tot timpul să ne verifice numele sau renumele prin oraș. În iunie ne-am dus să îi spunem cinstit, în față, că plecăm la sfârșitul lunii, că poate veni în orice clipă să verifice apartamentul, dar nu mai vrem să plătim chiria pe ultima lună. Să rețină ea garanția drept chirie.

Nu a vrut cu nici un chip, că “nu așa se face”, repeta asta întruna, dacă plecăm cu frigiderul, dacă îi tăiem mobila cu toporul (asta am adăugat-o de la mine, dar cam asta era ideea de bază). Așa că am plătit chiria și pe iunie, deși îmi mușcam limba să nu dau drumul păsăricilor. Dacă “nu așa se face”, dacă făceam totul cum se face, unde era contractul nostru?! Unde erau chitanțele pentru banii dați?!? Mersese ea la fisc să declare veniturile?! Dacă voiam să plecăm cu frigiderul ei prețios în lume o mai anunțam noi că ne mutam în Anglia la sfârșit de lună?! Puteam să spunem că stăm până în august și să îi golim casa. “Nu așa se face” funcționa într-o singură direcție, era clar că nu are pic de încredere în noi, niște străini, dar noi trebuia să avem încredere că ea o să ne dea garanția înapoi. Puncte de vedere diferite, jocul încrederii era practicat doar de cei mai pămpălăi, adică de noi, normal.

A venit și ziua ultimei vizite, noi mai stăteam patru zile, dar Doamna pleca în concediu, așa că a venit să verifice totul înainte. I-a cerut lui Cristi să îi dea ultimele citiri la apă, curent, etc. Înainte de a veni ea. Fiindcă ne-a anunțat că vine doar cu trei ore înainte, ne-am spart în figuri să facem curat, să frecăm vizuina de sus până jos, ca nu cumva vreo urmă de nemulțumire să o facă pe Doamna să nu ne dea garanția înapoi. Eram înainte de marea emigrare și avem nevoie de fiece bănuț. Tre’ să recunosc că ne era cam frică de ea. Toată perioada călcasem prin casă ca pe ouă vopsite de teamă să nu stricăm ceva.

Doamna Proprietăreasă a sosit, frumoasă, aranjată că de, d-aia îi ziceam Doamnă! Chiar era! A început prin a face poze la toate contoarele, băgându-se și sub chiuveta din baie pentru a avea o poziție mai bună, apoi s-a pus la masă și a confruntat datele, declarând ritos: “Da, mi-ați dat datele corect.” Măi să fie, păpădie, am început să simt o urmă de enervare la această declarație fățișă, parcă se mira că eram cinstiți! A deschis ușa la dulapul unde încă atârnau hainele noastre (bănuia oare că i-am furat bara din mijloc?!), a tras de mânerele dulapului, să vadă că nu sunt rupte bucățele?!, apoi, vizitându-și propriul balcon a ciripit tot felul de amabilități, drăguța și eleganta Doamna, de genul: “Am mai trecut pe sub geamuri, frecvent și n-am văzut geamurile deschise și m-am întrebat: “Oare cum trăiesc oamenii ăștia?!”

Cu greu mi-am dat seama că vorbea despre noi, care friguriserăm în apartament toată pandemia și care deschiseserăm geamurile câteodată, măcar dacă aș fi știut exact când trecea ea pe acolo! Le-aș fi deschis larg, frate, cu riscul să murim înghețați și să ne găsească dupa o lună, când nu ne prezentam cu chiria în dinți. Apoi a deschis ușa cămării și Cristi a anunțat-o repede, cu un zâmbet verde pe figură și cam strepezit:”Puteți să verificați, n-am mâncat din borcanele dumneavoastră!”. Că de ce altceva ar fi deschis, dacă nu să verifice cum i-am hăpălit dulceața pusă cu patru ani în urmă?! Sau cum ne-am tratat cu penicilina obținută pe cale naturală din mucegaiul borcanelor.

Am mai schimbat și alte amabilități memorabile, de genul:

Doamna: -M-am gândit că poate ați vărsat cerneală pe covorul meu și am dat 300 lei pe el!

Lili (folosind rarul ei zâmbet sclifosit): - De mult timp nu mai folosim cerneală.

În cele din urmă Doamna Proprietareasă a plecat mulțumită că scapă de noi și de producția de euro, spunând că nu o să mai închirieze, că nu ar mai rezista presiunii. Păcat, voiam să îi dau un review drăgălaș. Și a adăugat că poate ne mai întâlnim. Cum a închis ușa, Cristinelu’ și-a scuipat în sân și a zis, epuizat de parcă ar fi lucrat o zi întreagă în agricultură: “Pe asta nu o mai văd veci pururi, ce fericit sunt! Dacă o mai întâlnesc pe stradă scot crucifixul!”

Ca să ne revenim psihic după groaznica încercare, oameni ai grotelor ce eram, bicisnici cu geamurile nedeschise zi lumină (nu de alta, dar nu prea ne dădeam seama când era lumină!), ne-am pornit să ne recreăm, eu la laptop, să-mi vărs of-ul, Cri a început să scotocească prin casă după lucruri, lucruri de luat, de furat, ca să se răzbune. E incredibil câte prostioare a putut găsi. Dăduserăm peste un hoarder mai mare ca noi. Știam că e doar o fază atipică de-a soțului, așa că nu m-am implicat. Nu furase în viața lui nici un fir de ață, nu era să înceapă acum. Am continuat să izbesc tastele cu oareșice resentimente.

Cri: -Uite, Lili, sita asta?! Nu ne trebuie?! Dar ce zici de bețele astea parfumate?! Asta o iau, cutiuța de sandvișuri!

Li (de un calm feroce):- Ei, na, nu-ți trebuie! Nu mai ai copil de trimis la școală.

Cri: - Și-atunci ce să iau, Lili, că-s disperat!!!

Li: - Ia frigiderul, că și-așa se temea că îi facem ceva prețiosului! Îl scrijelim, îl cărăm pe scări, îl aruncăm pe fereastră. Hai să ne tatuăm inițialele pe el, cu o inimă mare roșie, să ne arătam iubirea veșnică! Avem o lamă?!

Mai era problema garanției, nu putea să ne-o dea când ne-a vizitat pentru ultima oară în această viață (slavă domnului!). Nu putea pentru că “Nu așa se făcea!” A avut o încercare nechibzuită de a ne spune că respectiva garanție se dădea înapoi după o lună, dar la figura pe care a facut-o soțu’ meu cel blând, a zis repede că prietena ei o să vină să ia cheile și să ne returneze garanția.

Zis și făcut. În ziua X ne-am luat banii și am plecat. Drept spre biroul de schimb valutar, îmi trebuiau lire, nu euro. O hârtie de o sută mi-a fost respinsă, era ruptă la un colț. Ce a fost la gura noastră, gata cu civilizația! Ce femeie, dom'le, cum a vrut ea să ne dea peste nas și în ultima clipă, probabil a schimbat bani de concediu și a dat peste o hârtie ruptă și ne-a pasat-o nouă, nenorocita, prefăcuta! Scaraoțchi! Etc. Puteți să vă imaginați și singuri. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe prietena cu cheile. “Mi-ați dat o bancnotă ruptă!”. Răspunsul ei a fost foarte simplu:”Prietena mea a zis că sunt exact banii pe care i-ați dat ca garanție.”

Brusc m-a lovit amintirea. Primiserăm banii pe apartament, am descoperit tardiv că o hârtie era ruptă și o strecurasem Proprietăresei cu speranța că nu o să observe. Am înghițit în sec.

Fariseul eram eu.