Gata, am plecat!

De când cu pandemia au fost multe momente horror care m-au propulsat instant înapoi în comunism. In the blink of an eye. Deja vu-uri țâșnind ca gheizerele de sub pietrele trecutului. Murdărind pânzele prezentului cu apă tulbure, vineție. Strâmbe vremuri! Când nu aveai voie să treci granițele țării, claustrat pe vecie între deal și vale, aici te-ai născut, aici să mori! Circulai cu mașina doar din două în două săptămâni, dacă aveai de unde să faci rost de benzină, dacă nu, mai așteptai două săptămâni, la o adică puteai să nu-ți mai iei mașină. Alegerea ta. Vremuri când nu aveai voie să intri într-o biserică și nu puteai deschide gura să spui ce gândești. În nici un caz. Mergeai ferit și aplecat pe stradă și te uitai bănuitor la toți oamenii care pășeau în cercul tău strâmt. Îți pipăiai limitele la distanță de un braț lungime. Nu te păștea covid-ul, ci niscaiva denunțuri. Îmi sunt ștanțate pe vecie, în toate celulele creierului loviturile iuți de bici prin care era strunită turma. În mijlocul căreia mă îngrămădeam și eu. Poate de aceea oaia e simbol național. Dorit, proclamat, cântat în balade.

Molima prezentului a adus cu ea exact aceleași lucruri, interdicții peste tot. Gratii de care să dai cu capul. Unele de-a dreptul absurde. E permis să joci la păcănele, dar copilașii nu au voie în parc, la tobogane. Înghesuiala e îngăduită cu larghețe în aeroporturi și avioane, când mergi la cules de sparanghel, dar nu e permisă la o masă de patru în restaurante. Școală nu se face, dar examene se dau. Bolnavi de covid nu sunt, dar spitalele din toată țara îi așteaptă. Goale. Între timp, toți ceilalți bolnavi mor pe acasă. De diferite alte boli nepandemice. Până la urmă nici nu mai știu ce să cred despre pandemia asta care e peste tot, dar nimeni n-o vede. În ultima vreme m-am îmbrățișat și pupat sănătos cu o grămadă de prieteni, doar nu era să ne luăm rămas bun fără pupături. M-am simțit normală, ca în vremurile de demult! Poate am avut deja covid și nici nu știu.

Începând din martie, îngrijorarea a început să crească în noi progresiv. Picătura chinezească. Săpând adânc odată cu fiecare știre prezentată dramatic, fantastic și bombastic. La fiecare interdicție se mai adăuga un bolovan apăsând din greu peste speranțele noastre. Turtindu-le efectiv, strivindu-le de asfaltul găurit. Cine poate păși înainte cu speranțele lipite de talpa pantofului?! Transformate în fantome străvezii?!

Ce mai calea, valea, planul Shinkansen se apropia de sfârșit și noi tot blocați în țară. În ciuda numelui pe care l-am ales, inspirată de soarele Greciei și legile ikigai-ului japonez, planul părea să-și fi pierdut finalitatea. În loc să ne mișcăm precum trenul rachetă japonez, o tărăgănam la deal și la vale ca un mărfar românesc. Vechi și ăla. Cum să pleci când avioanele nu zboară și la granițele rutiere ți se cere contractul de muncă?! Care e logica că nu sunt lăsată să ies decât dacă am contract la sparanghel sau căpșuni??!! Care e logica?! În afară de aceea de a ți se pune pumnul în gură?! Anglia, zonă roșie, mă lăsa să intru, dar România, zonă verde nu mă lăsa să ies! Până la urmă, mă gândeam disperată, tre’ să aplicăm planul Brâncuși și să o luăm pe jos.

Stresul cât calul, cât căruța, cât elefantul. Eu, sistem nervos solid, antrenat în 30 de ani de profesorat (era să scriu tăbăcit și uzat!) am rezistat cu nesimțire și, ca de obicei, în lumea mea. Flower power. Dar Cristi, cu sistem nervos de-a dreptul zdrențuit și anxietat la sânge de îndelungații ani trăiți în țara natală, măcinat de toată neîncrederea viscerala sădită în el de gropi și politicieni și viruși și interdicții și legi obscure a luat-o razna cu totul. Nu mai doarme și stă cu ochii holbați în întuneric, analizând dacă să treacă Dunărea înot (nu poate, decât dacă mă părăsește, uitată pe mal, nu știu să înot!) sau să se strecoare într-un tir sufocant, variantă în care ar putea să fie abandonat pe un câmp. Și să-și facă griji suplimentare. Nu doarme și vorbește continuu încercând să elibereze supapele, iese numai abur clocotit, spaime peste gânduri negre, mă ia cu bezmeticeală după ce îl ascult vreo trei ore. Atât rezist, apoi trag obloanele. El vorbește, dar eu nu mai ascult. Nu pare să-l deranjeze.

În pragul disperării, într-o seară am decis să ne facem contracte de muncă, fie ce-o fi. Shinkansen-ul era gata să sucombe pe peronul unei gări românești. Nu puteam permite așa ceva! După câteva ore în care am vorbit eu ca o gaiță bezmetică, încercând să mă hotărăsc între fabrica de napolitane (probabil urma să nu mai mâncăm napolitane în viața noastră, o pierdere destul de importantă!), cules de mere (oare ne-am fi dat duhul cu merele în brațe?!) sau depozit de marfă (asta suna de-a dreptul incitant, a recunoscut si soțu'!), Cristi și-a dezlipit privirea de ecranul scuipător de ghiulele și bombe fumigene și m-a întrebat de ce caut de lucru, că uite, tocmai s-au ridicat restricțiile de călătorie terestră.

Îmi venea să pup televizorul și să-i iert toate păcatele, dar m-am abținut pentru că mi-am amintit cum a urmărit Cristinelu’ fiecare știre nenorocită, patru luni, zi și noapte, de s-a anxietat până la nivelul „Explozie iminentă”, mi-am amintit cum m-a tocat mărunt până aproape era să capotez la datorie, în tranșeele conjugale. Uraaa, ne-am zis. Plecăm. Dă-l încolo de bilet de avion pe care l-am luat din proprie prostie și grabă (omu’ mi-a zis că nu o să zboare avionul spre London nici la paștele cailor! E adevărat că mi-a zis, dar tot atât de adevărat este că nu l-am ascultat, că de, nimeni nu mă conduce pe mine!). Cine știe când se dă drumul la avioane, starea de alertă pare a se prelungi la nesfârșit, ca un slime din jocurile de copii de care întinzi și tot întinzi înecându-te în vâscozitatea lui de un verde putred. Noi nu mai stăm. Plecăm. Acum omu’ meu (eu mi l-am luat, de bună voie și nesilită de nimeni!) mă bombardează cu grija numărul 5297, să vezi că românii declară iar stare de urgență pentru cele câteva cazuri zilnice și ne închid granița în nas. Și nu mai putem pleca la fiul nostru prețios, la „our precious”! Plecăm! S-a adjudecat!

Zilele parcă stau încremenite si nu vor să mai curgă, blocate în ploaie și în inundații. Îmi vine să trag de ele să se miște mai repede. Am o senzație de înot într-un perete de ciment și tot nu știu să înot.

Cumva mai avem două zile și se pare că vom reuși să evadăm. Ne clătinăm într-un echilibru precar pe ascuțișul gata să muște al ne-plecării. Încă un pic. Ne vom strecura printre colții pandemiei și ai interdicțiilor. Nu ne vom îmbolnăvi de viruși nebuni și vom ajunge unde ne este menit sa ajungem. Planul este să ne urcăm în microbuzul care ne transportă rămășițele „averii” și să călătorim talanga-balanga 2300 kilometri. Știu cum să supraviețuiesc. Carte, caiet, pix. Visat, căscat ochii la drumul prin Europa. Să sperăm că și Cristinelu’ va lua o pauză binecuvântată de tăcere. Da, o să rezist. Pentru că mă voi uita întruna spre punctul A, finalul călătoriei, un A uriaș, de un roșu capucin fosforescent. Așa e scrijelit pe retina mea, că pe foaie e doar un banal pix albastru. Importantă e viziunea, nu?!

Încetul cu încetul, prevăd plină de speranță, omu’ meu drag va ieși din vârtejul de stres care acum i se învârte prin cap tontoroi, dându-i rău de inimă și se va transforma în pui liber de Londra, pardon, în Phoenix de London. Ăsta ar putea fi chiar titlul lui nobiliar!

Ultima zi. Mai arunc o privire de jur împrejur. Bagajele au fost încărcate, ne luăm traista pe umăr cu niscaiva bucățele de pământ strămoșesc, în traducere liberă: niște slană și niște cârnați, plus ceva zacuscă si brânză momârlănească și la drum cu noi! Neam de nomazi ce suntem! Sper să ne aștepte primarul londonez cu covorul roșu, zău așa. După atâta străduință eroică. Treacă de la mine, regina e prea ocupată cu ale ei, călăritul, alea, alea, dar măcar primarul să se ocupe, îmi place de el, dă mesaje foarte pozitive pentru toți călătorii. „Veniți, Londra vă așteaptă cu brațele deschise”. Today, tomorrow and always. Sunteți cu totul și cu totul speciali. Avem nevoie de voi. Slujbe pe toate gardurile. Câini cu covrigi în coadă. Pardon, cu donuts-uri, că e Anglia, ce Doamne!

Gata, am plecat! Bogdaproste. London, here we come!

Ce am luat cu mine în Anglia

“Și de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă la crinii campului cum cresc: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.”

Dacă stau să mă gândesc bine, nu sunt departe. Sunt pe un câmp, una cu câmpul. Cu florile. E limpede ca un zbor de buburuză cum am ajuns aici.

Întâi i-am dat drumul casei noastre să se ducă în lumea largă. Am eliberat-o din lesa prețioasă în care o legasem cu mare cinste. M-am uitat de jur, împrejur, la mobilele frumoase, luminoase și în sfârșit pe gustul meu, la opera de artă rafinată de-a lungul a 23 de ani, la parchetul alburiu lucios, plin de urmele pașilor noștri, la pereții calzi, impregnați cu râsul copilului nostru, la aerul dulce care păstrase toate hologramele creșterii noastre împreună, m-am uitat bine și am ieșit pe ușă. Am plecat. A durut un pic. Dar apoi a suflat alinător vântul drumului și a trecut.

În următoarea perioadă, cea a pandemiei am sortat. Am citit o grămadă de cărți și le-am donat. Unele erau înfiorător de siropoase, dintr-o altă epocă a mea, altele erau horror, aveam toată colecția Stephen King, nu mai puteam să o citesc. Aparținea și ea perioadei în care simțeam nevoia să îmi colorez liniștea vieții de zi cu zi cu povești de groază. Nevoie pe care nu o mai simt acum, căci viața a devenit destul de surprinzătoare ea însăși. Mă aștept să apară entități potențial mortale la fiecare colț. Trebuie să fiu vigilentă, nu mai pot să mă înspăimânt cu nimic în plus. 5 cutii, 100 kile de cărți, asta e tot ce a rămas dintr-o biblioteca măricică. Le voi înșira de-a lungul pereților, acolo, în Londra cea măreață, le voi stivui de jur-împrejurul meu și mă voi simți absolut protejată. Vor fi zidurile mele magice, tipărite cu inimi de prieteni, cu toate mâinile de ajutor de care voi avea nevoie. Vor fi meterezele mele, în spatele cărora voi respira adânc, la adăpost de gloanțe.

Zile întregi am recitit scrisorile mele de dragoste, ce frumoasă poveste între mine și omu’ meu, siropoasă de-a dreptul, atât de romantic dulce, frumoase momente, mi-am zis. Apoi am rupt și aruncat la grămadă, le-am păstrat doar pe cele mai frumoase, imaginându-mi cum voi sta în fotoliul meu cadrilat, pe la vreo 70 de ani, cu o pătură călduroasă aruncată peste frigul vreunei ierni și le voi mai reciti o dată. Le voi pipai cu mâini îmbătrânite și le voi simți încă o dată dulceața. Am găsit o scrisoare de la tatăl meu, nici nu știam că o am, scrisori de la mama mea. De la prietene de-o viață. Ce frumuseți, ce comori. Am păstrat câte una. Una e de ajuns. Vor fi rădăcinile mele, legătura cu propria mea istorie. Le voi pune într-o cutiuță într-un colț și mă voi ancora strâns de ele daca întunericul va deveni prea gros.

Am luat buburuzele, se știe. Motorașul meu de zbor, GPS-ul meu spre fengshui-ul universului. Căci acolo vreau să ajung.

Pietricelele s-au strecurat cumva și ele în bagaj. Colorate în toate nuanțele pământului și ale cerului, culese de pe plajele aurii ale verilor noastre comune. Le voi presăra peste tot prin casa cea nouă, firimituri de pâine care să mă ducă din nou acolo, la marea pe care o iubesc cu atâta bucurie, iubire care nu îmi aduce nici un pic de disperare. Firimituri care să mă ghideze prin pădurea întunecată și să mă aducă mereu înapoi acasă.

Două perne, două plapume au rămas ca fiind indispensabile nopților londoneze și oricăror nopți dintr-aiurea, omul trebuie să aibă mereu un locșor cald și pufos, mi-am zis, un culcuș în care să se ghemuiască în poziție fetala și să simtă îmbrățișarea de mult pierdută a mamei. Chestie vitală. Le-am luat.

Trei saci de haine. Nu am avut niciodată prea multe, am socotit mereu că hainele trebuie purtate până la epuizarea lor personala, am cumpărat o bluză când alta s-a rupt, strictul necesar, hainele nu îmi provoacă nici o grija, nu-mi pasă de ele nici cât negru sub unghie, acolo, câteva, exact ce trebuie.

Laptoapele, foarte prețioase. Vin cu noi. Laptopul meu e încărcat cu toate pozele familiei, e plin ochi de cuvintele mele, toate dosarele și fișele mele la engleză, lucrate în 30 de ani au fost transferate în fișiere, am muncit o grămadă acum, în marea izolare, să le scriu, fotografiez, organizez. Am de gând să fiu profesor în continuare, vor fi liana mea curgătoare care mă vă agăța de pomul profesoratului, de mine însămi cea specializată în ceva pe această planetă. Mă voi legăna pe liana mea subțirică deasupra junglei urbane și mă voi simți în zbor printre copaci cunoscuți.

Farfurii, cinci oale și două tigăi. Le-aș fi aruncat și pe astea fără pic de regret și mi-aș fi luat altele, ah, ce frumuseți sunt în Londra, îți vine să plângi lângă ele, dar nu sunt sigură că nu aș plânge totuși din alte motive, dacă le-aș cumpăra. Acolo trebuie bani serioși, toate sunt scumpe de te ard. Mai bine mâncăm la sigur din farfuriile noastre românești și așa ne vom simți legați și de glia cea străbună. Cred, nu știu sigur dacă sufletul meu va simți legătura, majoritatea sunt farfurii albe. Hm. Hei, dar avem farfuriile dăruite de bunica lui Alex acum, la plecare, trei farfurii cu imagini pastelate, gen Nicolae Grigorescu, da, da, ele vor fi legătura cu pământul strămoșesc.

Niște căni, culese de prin călătoriile noastre, uite, asta e din Parga, aialaltă din Lisabona, fiecare are un pic din locul acela de departe, din culorile lui, din fiecare curg valuri, valuri bucuria și lumina în care se scălda sufletul meu în timp ce țopăia pe drumuri neștiute, însetat și înfometat de frumusețea lumii. Normal că, în același spirit, mi-am cules toți magneții de pe frigider și i-am împachetat cu grija în bubble paper. Nu mai am frigider, dar am magneții. Sunt semnele mele personale că am trecut pe acele cărări, sunt amintirile călătoriilor noastre, ale fericirilor mele. Sunt micile mele speranțe că undeva, cândva, voi mai ajunge acolo unde am simțit că îmi explodează epiderma și irișii de atâta solaritate și albastru.

Filtrul de cafea și prăjitorul de pâine?! Da, trebuie. Deja mă imaginez pe minunăția aceea de balcon de care a făcut rost Alex pentru părințeii lui iubiți, privind în zare, peste verde și case londoneze, cu o cafea aburind amar și negru în mână, hygge totul în sufletul meu până la leșin, fericirea trecând peste mine ca un tren racheta în zig-zag.

Ce am mai luat cu mine? Nu mi-am luat cardurile. Le-am tăiat pe toate și am închis conturile. Pentru prima dată în ultimii zeci de ani nu mai am nici o datorie la bănci. Așa că acum sunt fiica ploii și a vântului, sunt buburuză și bonobo, sunt barză avântată în zbor, mai pe scurt, sunt libera.

Da, cred că acesta e cel mai important lucru pe care l-am luat cu mine. Libertatea mea. Sunt absolut liberă. Să fac ce vreau, să mă duc unde doresc, să alerg sau să stau, să visez sau să mă arunc în văltoare, sunt liberă, liberă până la cer și înapoi. Nici un fir nu mă mai leagă de nici o piatră atârnată de gât. Și libertatea e atât de explozivă în inima mea încât mă simt ca un tititrez colorat învârtindu-se în zbor deasupra unui ocean împletit din turcoaz și lumină. Pot să o iau la stânga sau la dreapta, în sus, în jos, pot să fiu orice. Păpădie, crin sau pescăruș.

Da, cred că libertatea e definiția mea acum. Lipită oareșicum de un strop de nebunie, de lipsa plaselor de siguranță, dar și de îndrăzneala nemăsurată de a mă simți tot tânără, atât de tânără.

Sunt gata să le dau pe toate pentru iubire și zbor. De fapt, le-am și dat. Ce să faci cu plasele de siguranță?! Liberul arbitru e un dar minunat.

Ce are să fie cu noi? Nu știu. Mă bizui doar pe mâinile noastre împletite, nu am nimic altceva.

Suntem simpli drumeți, mergând pe acest drum care nu se va sfârși niciodată și nici nu trebuie să se sfârșească. Suntem crini ai câmpului.

Lumina mă atinge cu palmele ei frumoase și știu cum va fi.

Cum ne-o fi ursita. Mi-e sufletul plin de bucurie.

Jocul de bile

De câțiva ani joc bile. De peste 20, cred. E un joc pe calculator care presupune alinierea bilelor de o anumită culoare, pentru a obține puncte. Pe verticală și orizontală. Nu presupune inteligență sau alte abilități mentale. Cu excepția îndemânării pur mecanice de a mișca bilele. Poate e varianta modernă a “jocului cu mărgele de sticlă”. Nu știu ce ar zice Hesse despre asta, dar probabil ar strâmba din nas.

Deși nu am nevoie de mișcări neuronale de mare performanță cred că reușesc să îmi depășesc propriul punctaj doar o dată pe an. Asta e singura mea evoluție. Îl joc dimineața, seara, de câte ori apuc. Cam într-o oră mă plictisesc groaznic de el. Dar după 30 de minute, de-abia aștept să îl joc din nou. Stau ca un zombi cu ochii holbați în ecran, cu toate ideile șterse, o fantomă a celei ce am fost, a celei ce sunt și pierd timpul în mod grosier. Sunt pur și simplu dependentă.

Scopul declarat, pe lângă plăcerea pe care mi-o provoacă în primele minute este acela al relaxării. Mă face să uit de toate, pur și simplu îmi oprește gândurile, morișca aceea neplăcută și stresantă care îmi face inima să bată neregulat și prea iute. Ca o infuzie de calm și inerție, în fața vâltorii vieții. O infuzie de ceai de tei. Nu e ca și cum aș face Sudoku sau cuvinte încrucișate, acolo mintea ți se agită. Aici e o întrerupere a circuitelor, o ieșire din timp. Deși timpul continuă să curgă.

E ritualul meu de fiecare zi. Momentul meu de calm și împăcare cu universul. E plasa mea de siguranță. Cafeaua mea de dimineață. Nu e deloc inteligent. Nu presupune folosirea rațiunii. Ca în orice dependență, îmi spun mereu că mă pot opri oricând, dar momentan nu vreau, pentru că îmi face bine. Mă destreseaza. Mă asigură.

Uneori ne trăim viața ca și cum am juca bile. Viața însăși se rostogolește ca un joc de bile. La fel de adormitor, de mincinos, de cufundător în inerție. În moarte. Tot ceea ce facem e să ne adormim trăirile, să ne potolim vâltorile. Spaimele. Chiar și bucuriile. Copilăria ne traversează atât de plină de bucurie, adolescența ne trece prin inimă ca o săgeată de foc și lumină, suntem gata să sculptam universul cu propriile palme. Încetul cu încetul însă devenim adulți, ne cenușim, ne îngropăm în cotidianul zilelor, ne aliniem bilele continuu în aceeași mișcare anesteziantă. Plasele de siguranță țesute din bile ne înfășoară din ce în ce mai strâns transformandu-ne în mumii gata de sarcofage.

O ceață groasă ne înconjoară și protejează, nimic nu mai ajunge la noi întreg. Oare jocul ne găsește? Sau noi pe el?!

Rezonăm atât de puternic cu încercarea de a alinia bilele, încât repetăm înnebunitor aceeași și aceeași balansare între roșu și albastru, între galben și verde, în speranța că în cele din urmă o să reușim să instauram ordinea. În viața reală, la fel ca pe ecranul de câțiva centimetri pătrați. La fel și la fel potrivim bilele roșii, 1, 2, 3, 4, 5, apoi, bum! Tot eșafodajul se aglomerează și se prăbușește. Cosmosul se fărâmițează și redevine haos. Pură entropie.

Iar noi o luăm de la capăt. Dacă asta nu e nebunie, înseamnă că e doar disperare. În stare pură.

Planul e același în fiecare zi, în fiecare an: “Dacă spun asta și apoi fac asta, dacă încerc așa și apoi fac pasul acesta, o să reușesc.” Și mereu, o dată și încă o dată, zilele se diluează și încurcă, de nu mai rămâne nimic din ele. Ajungem să respirăm doar aerul rarefiat al laboratoarelor în care trăim. Dar de ce o luăm de la capăt?! De ce încercăm din nou și din nou același experiment chimic?! Aceeași potrivire de aditivi și E-uri cancerigene? Devenim din ce în ce mai opaci și lumina nu mai poate pătrunde prin țesuturile întărite și bătătorite.

Încercăm să ne construim relațiile, întreaga viață ca pe un joc dificil de bile. Ajungem să privim cu ochii șterși ai maturității spre transparența tinereții și să știm la modul absolut că va sfârși în același derizoriu al compromisului, al minciunii, al apatiei. Apoi ne cufundăm din nou în cele câteva minute de plăcere ale jocului de bile și ne păcălim că acum vom reuși.

Eu una nu reușesc niciodată. Mereu și mereu eșafodajul complicat pe care îl construiesc se dărâmă, planurile mele funcționează în ritm de 1, 2, 3, 4. Apoi explodează, castele din cărți de joc spulberate de vânturile abisului. Cosmosul și ordonarea lui nu stau în puterile mele. Lupta aceasta îmi fură strălucirea și speranța, îmi fură tinerețea. Bilele nu se vor alinia cum vreau eu.

Astăzi am înțeles și acceptat asta. Astăzi sunt liberă. Dependența de jocul de bile s-a evaporat de parcă n-ar fi fost. Experiențele dezumanizante ale maturității s-au decantat în libertate și zbor de-aiurea. Nu mai încerc să ordonez nimic. Nu mai construiesc că o furnică. Nu mai atârn de aceleași ritualuri protectoare, nu mă mai mișc pe drumurile zilnice ale rutinei. M-am eliberat de uzura chimică a alinierii bilelor.

Nu știu încotro merg. Nu știu dacă zbor sau alerg. Nu știu dacă voi fi o efemeridă de o zi sau o broască țestoasă. Nu știu nimic și nu mai pretind că știu. Nici un lanț nu mă mai ține legată de stâlpul casei. Nici nu mai am casă. Nici o plasă de siguranță nu-mi va opri căderea. Nu mai am plase de siguranță. Sunt sus pe trapez, gata să mă leagăn deasupra golului. E o completă nebunie, recunosc, sunt un fluieră vânt, dar mi-e sufletul ușor, ca o pasăre frumoasă și albă jucându-se printre rotunduri clare de cer și simt liniștea albăstrindu-mi irișii.

Astăzi am terminat-o cu bilele din viața mea. Jocul s-a sfârșit.

Vreau să mă tăvălesc prin viață, să mă pătrund de ea până la os. Nu asta trebuie să facem cu toții? Până mai avem timp.