Îmi pare rău, iartă-mă.

Ho’oponopono

Îmi pierd vremea pe eterna mea sursă de informare care e mărețul facebuk. Sunt statornică, o adevărată trăsătură de caracter și nu îl abandonez în favoarea altor rețele de socializare. Nu de alta, dar și-așa mă amețește vastitatea internetului, nu cred că m-aș putea adapta la alte încercări internautice. Fiecare după puterile lui.

Citesc despre terapia hawaiană Ho’oponopono. Cât de mângâietor sună această rostogolire florala de silabe?! O vindecare prin ele însele. Și dacă nu ți-e de ajuns, numele doctorului e Ihaleakala Hew Len. Mă inundă entuziasmul marilor descoperiri în timp ce repet silabele, căutând pe Google cel înțelept, să văd dacă și el a auzit de misterioasa terapie. În urma cercetărilor exhaustive larg desfășurate mi-am mai pierdut vreo două ore. Tre’ să fac ceva cu dependența asta de net! Ia să vedem! Doctorul cu nume legănător de ghirlandă cu flori tropicale a stat cică în cabinetul lui și a gândit. A simțit. Și a vindecat toți nebunii din secția de alături, plină cu specimene violente și duse cu pluta. Fără să îi vadă. Fără să îi consulte. Mai să fie, păpădie! Să cred așa ceva?! Analizez informația cu toate rețelele neuronale aflate în plină expansiune. Profund analizez. Cum sunt înclinată nativ spre căutare și tehnici spirituale mai mult sau mai puțin obscure, mă avânt cu toată puterea înainte pe calea proaspăt deschisă. Să vedem ce o să se întâmple, îmi zic. Ia să vedem, primul pas. Ce zice?! Să îți pară rău. Păi mie chiar îmi pare. Se pare că sunt deja pe calea Ho’oponopono. Mai lipsește să mă mut în Hawaii. La specializare. Să-mi iau casă cu flori și marea în față. Cu nume de silabe cântate. Ca un joc de copii.

Da, da, știu că eu sunt responsabilă pentru toate lucrurile din mintea mea. Care au ieșit la lumină și au rănit, jignit, modelat realitatea de-aiurea. Poate au făcut și bine, dar îmi pare rău pentru relele făcute în mod atât de inconștient. Îmi asum responsabilitatea pentru faptele mele, care mi-au cauzat prezentul și mi-au construit viața. Sună foarte sobru, sună destul de dramatic, dar în același timp sună limpede. Chiar așa e.

Îmi pare rău pentru că m-am temut atât de mult timp și am crezut că nimeni nu mă poate ajuta, că trebuie și pot să mă descurc singură. Că sunt grozavă. Mereu am crezut că le rezolv eu pe toate. Orgoliu și suferință, neputință și frică. Una din alta, una peste alta.

Îmi pare rău pentru că am spus mereu adevărul, dar nu am știut să-l spun dulce și blând, l-am aruncat întotdeauna înainte ca pe un buzdugan. Și de multe ori am rănit. Îmi pare sincer rău pentru toate rănile pe care le-am provocat cu adevărurile mele.

Îmi pare rău că am fost atât de controlată și rațională tot timpul, că am cerut implicit oamenilor din jurul meu să fie calmi și rezervați, să se controleze și să se țină departe de isterie. Nu mi-am dat seama că dacă controlezi izbucnirile de furie și de supărare, ajungi să le controlezi și pe cele de iubire și bucurie. La urma urmelor, ajungi să nu mai trăiești deloc. Doar să dai ca un guru drăguț și înțelept din cap, neafectat de ploaie sau de vânt, de soare sau de albastrul din inima oamenilor.

Îmi pare rău că atâta timp m-am străduit să fiu foarte deșteaptă și am depus eforturi herculeene pentru a impresiona prin sclipiciunea minții proprii, nedându-mi chiar deloc seama, biata de mine, că de atâta impresiune artistică, lumea pleca cu viteză spre țări mai calde și nestrăbătute de vântul rece al rațiunii.

Îmi pare rău că mi-a trebuit atât de mult timp să evoluez din punctul A în punctul B, că am dezamăgit de atâtea ori, mai ales pe mine, că m-am străduit prea tare. Că am controlat prea mult, că am spus prea mult. Că nu am putut să plâng niciodată când alții se așteptau. Că emoțiile mele au stat ascunse și la nevedere.

Îmi pare rău că am criticat prea mult și cu prea multă disperare în căutarea perfecțiunii, că m-am pripit de atâtea ori în judecățile mele alb-negru, că am învățat atât de târziu că nimic nu e ori, ori, că totul e mai mult decât doar adevăr sau doar minciună. Nu e numai bine sau rău, ci un amestec indefinibil de gri petrol și gri vânt. Și că trebuie să o iei cum e, nu cum vrei tu să fie.

Imi pare rău că m-am vrut perfectă și am dorit ca si ceilalți să fie tot așa.

Protectorul meu rațional și practic mi-a făcut figura. M-a ținut de mână prin toate întunericurile și mi-a arătat mereu soluțiile, mi-a dat putere să lupt și să răzbat, m-a ridicat de fiecare dată de pe unde cădeam. Dar îmi pare rău că am crezut că el e calea.

Calea sunt ceilalți. Iubirile trebuie să te țină de mână, nu Protectorii. Emoțiile trebuie să îți danseze pe toată fața, nu zâmbetul senin și netulburat. Nimic nu poți face singur. Decât să fii singur.

Îmi pare rău că am crezut că pot controla haosul lumii, că îl pot stăpâni ca pe un cal nărăvaș, că sunt alpha și omega. Că sunt buricul Pământului. Că am făcut atâta dramă din lucruri mărunte, că nu am putut să aleg decât absolutul sau nimicul și niciodată calea de mjloc. Că m-am simțit atât de singură, când nu eram.

Îmi pare rău pentru tot ce mi-am făcut mie. Căci eu mi-am făcut totul. Castelele de nisip strălucitor, măștile false, Protectorii, controlul emoțiilor, tot, tot a fost făcut de mine. Felul în care nu am permis copilului din mine să râdă naiv și să plângă nestăvilit, să își păstreze inocența și prospețimea. Pentru că l-am protejat. L-am controlat. Într-un mod aproape insesizabil, dar prea mult.

Da, îmi pare neasemuit de rău pentru toate rănile pe care le-am inscriptonat pe obrazul și inima celorlalți. Pe inima și obrazul meu. Eu, mereu eu, numai și numai eu.

Îmi pare rău că am căzut în vechea capcană clasică și am crezut că mintea trebuie să bată inima.

Acum nu mi-a mai rămas decât inima. Care bate în ritmul ei mai departe. Nebăgând în seamă halucinațiunile minții. Bate netulburată.

Îmi pare rău. Iartă-mă.

Din Carpați la Tamisa în 42 de ore

“In times of rush, all we can do is breathe.”

Dis-de-dimineață ne-am prezentat în parcare, gata de marele drum. Veritabil drum inițiatic. În urma încercărilor de apă și de foc urma să ne transformăm din ardeleni get-beget în englezoi flegmatici, neputându-se nega asemănarea organică dintre cele două specii. Eram pregătită, îmi spuneam absolut convinsă. Creierul meu superperformant și antrenat prevăzuse toate variantele și eram gata să le înfrunt. Fără să bănuiesc că viața reală o să bată filmul din capul meu. De obicei mi se întâmplă asta, dar eu continui să programez. Nu mă pot abține. Ceea ce spune ceva despre judecata mea de aur.

Microbuzul a tras domol în fața noastră, clar nu putea altfel decât domol, avea o ditamai remorca cu un BMW plantat pe ea. Am răsuflat ușurată, nici să fi vrut șoferii nu puteau goni cu viteză mortală cu ditamai ghiuleaua după ei. Ce dacă aveam de făcut vreo 2300 de kilometri! O nimica toată, mai bine piano, piano decât Speedy Gonzales. Am tras de ușa rulantă și ce să vezi, ce surpriză plăcută!!! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Bebeluș la bord! Urma să călătorim prin toată Europa cu un mic bebeluș scump și drăgălaș, de numai șapte luni, mânca-l-ar mama! Îmi plac așa de mult bebelușii, mi se par neprețuiți, mai ales la drum lung. Ce șansă nesperată să îmi cultiv răbdarea și toleranța! Aproape că îmi venea să îi mulțumesc sorții. Am înghițit în sec, am salutat frumos și cald mămica cea tinerică (măcar nu eram în locul ei!) și m-am așezat chiar în fața lor. Alte locuri nu mai existau. Pot să fac față, m-am sugestionat curajoasă. Chiar dacă urlă toată noaptea. Sper să nu zăpăcească șoferii. Dar unde sunt șoferii?! mi-am zis tulburată. Acest tinerel slăbuț, să tot aibă vreo 27 de anișori bătuți pe muchie?! El e șoferul?! Suav, crescendo spre notele înalte, am întrebat unde era al doilea șofer. Trebuie menționat că în prealabil cumnatul meu mă instruise temeinic, să fiu atentă să se respecte tahograful, 4 ore conduce un șofer, 4 ore celalalt, juma’ de ora pauză, etc, etc. așa că răsuflasem ușurată, știam: ori de câte ori șoferul numărul 1 va începe să confunde frâna cu accelerația, șoferul numărul 2 îi va lua locul, odihnit, fresh și capabil. Eroare de judecată. Ce tahograf?! Ce doi șoferi?! Poate în țările nordice, alea de la Germania încolo. Asta era România și urma să călătorim fără oprire spre măreața Anglie cu un singur șofer. Tinerelul. Ionuț. Superman în persoană.

Mi-am reprimat cu greu bocetul popular gata să țâșnească și tre’ să mărturisesc că am început să îmi fac cruci în cerul gurii, dându-mi seama că s-ar putea ca drumul să se sfârșească mai curând decât bănuiam. Neputând să las o nedreptate să mă loveasca așa, fără să lupt până-n pânzele albe, am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe patron. Revoltată. Cu greu mi-am reținut scâncetul când l-am întrebat unde-s cei doi șoferi promiși?! C-așa zisese ca să ne prindă-n laț. C-o să fie doi. Nu-i problemă, m-a liniștit el, în stil tradițional, șoferul e băiat descurcăreț, o să ajungă cu bine la destinație. Acum două zile s-a întors din Anglia, știe drumul pe de rost. Am închis telefonul și am rămas holbată, procesând noile informații. Vasăzică șoferul nostru tocmai se întorsese după 4600 km (atâta dădea adunarea) și se odihnise exact două zile. Când cumnatu’ ne-a atras atenția că o roată e cam dezumflată și s-ar putea să explodeze, iar Ionuț a zis că nu neapărat, am simțit cum mi se strâmbă zâmbetul pe figură, o ia huia, în zig-zag și abia mai respir sub masca de Halloween. Nu cred că e cazul să mai menționez că roata nu a fost umflată, dar nu a explodat. Karma.

La drum! Am tras aer în piept și mi-am recompus figura risipită. Era drumul vieții noastre, nu era să las câteva nimicuri să-l strice. Zi minunată, cu soare, verdeața crud-umedă a munților pe tot locul, ah, ce frumos. Peisaj idilic romănesc, cu maci și grâne galben țepoase. Prin grădini cireșii îndoindu-se de rod până la pământ. Bebeluca vesel și odihnit în brațele mămucii lui. Cu fiecare kilometru eram mai aproape și mai aproape de finalul călătoriei. După nici o oră am realizat cu stupoare că microbuzul nostru era echivalentul unui tren personal. Oprea în tot locul. A luat la rând toate satele cu remorca de două tone după el să livreze pachete, nu mergeam 30 minute, oprire. Hopa, asta e, mi-am zis din nou, cât poate să o țină așa?! De parcă mi-ar fi citit gândurile, Ionuțu’ nostru s-a apucat să ne anunțe traseul. Urma să ne abatem un pic prin Cehia, că avea o livrare și acolo. Cum habar n-aveam unde e Cehia, informația nu mi-a produs cine știe ce șoc. Plus că începusem să simt că unde-a mers una, mai merge încă una. Dacă am rezistat la imaginea suavă a bebelușului fără să dau colțul, puteam și la schimbarea drumului pe hartă. La 2300 de kilometri, ce importanță mai aveau câteva sute în plus?! Cu avioanele țintuite la sol ca fluturii în insectare nu poți decât să iei la pas țară după țară.

Ce bine că nu ploua, soare în sfârșit! Încântată, nu mi-am dat seama decât târziu că ceva era în neregulă. Aerul se încingea din ce în ce mai tare, iar Ionut începuse să înjure neaoș și pitoresc, băgând și scoțând, bebelușul nu pricepea oricum, iar noi nu aveam importanță, doar eram adulți obișnuiți cu toate cele. Și ce înjura el cu foc?! Faptul absolut minor și insignifiant că aerul condiționat era bun, dar lipsea cu desăvârșire, curat-murdar, dar lasă că o să deschidă geamurile. Zâmbetul meu strâmb s-a fărâmițat instant și am simțit că mă sufoc, nu mai am aer, mă strânge de gât. Mă mai apucă faze din astea, care, combinate cu “emoțiile” mele (cuvântul de cod pentru scumpele de bufeuri) mă fac să gâfăi cu limba scoasă ca un cățel atins de streche. De necaz, Ionuț s-a decis să fumeze o țigară, cumva trebuia să se calmeze omu’. Din fericire, a deschis fereastra și numai jumate din fumul ozonat cu nicotină a ajuns la mine. Aveam și eu un pic de noroc. Plus că pozitivă cum eram, mi-am zis bogdaproste că fumează, măcar așa nu adoarme în timp ce conduce!

Crengile pădurii fâlfâiau verzi ca niște mâini îndurerate de-adio și brusc am realizat că trec pe lângă țara mea, că ies din ea și plec în pribegie într-aiurea, așa cum milioane de alți români au făcut-o. Am știut că o părăsesc așa cum ea m-a părăsit cu mulți ani înainte. Atunci, demult, m-am atârnat de gâtul ei implorând-o să nu mă lase la greu, dar a întors capul nepăsătoare. Sunt euforică. În sfârșit am îndrăznit să plec. Să-mi spulber punțile și să sar în gol.

Îmi vine iar în cap Brâncuși, cum a mers el pe jos până la Paris, “nemaiputând să rabde”, dorind să ajungă într-o țară care să îi sprijine creșterea spre infinit. Îmi amintesc cum minunata noastră Românie a avut o durere teribilă în cot vizavi de operele lui care, din punctul ei de vedere puteau pribegi mai departe prin lume. Rătăcite. Cum puteau să se ducă pe apa sâmbetei și minunățiile plantate chiar aici, între deal și vale. Pe meleaguri dulci carpatine unde primari incompetenți spală și distrug Poarta Sărutului sau adolescenți săraci cu duhul își mâzgălesc inițialele pe Coloana Infinitului. Oameni cu respect și drag față de cultură.

Părăsiți, toți suntem părăsiți. Lăsați de izbeliște. Fiecare pe cont propriu.

Mai arunc o privire peste umăr către ea, țărișoara mea, e frumoasă, dar frumoase sunt toate. Uite și niște oițe.Picături de alb pe pătura verde a dealurilor. Sunt frumoase când le privesc de la distanță, când nu mă mai simt rătăcită în mijlocul lor.

La graniță, procedura e simplă și cunoscută din moși strămoși. Deși călătorim legal, complet nevinovați de vreo încercare mârșavă, șoferul nostru întinde pașapoartele cu câte o hârtie de 10 euro înăuntru. Urmăresc mișcarea îndelung exersată prin care vameșul își extrage mita și o face dispărută, în timp ce ne verifică actele. Vorba vine, că verificarea se termină extrem de repede. Procedura se repetă și la granița românească și la cea maghiara. Niciunde altundeva. Nu la francezi, nu la englezi. Doamne feri! La englezi chiar pierdem feribotul, atâtea verificări ne fac, scotocesc prin bagaje cu lasere, scanere, cu știu ei ce. Stăm liniștiți deoparte, știu că nu au ce găsi, doar niște tigăi și plapume. Plus cărțile mele prețioase.

Dor?! Nu, nu o să-mi fie dor de obiceiul mitei, pe care îl urăsc cu patimă. Ce ușurare să nu mai trebuiască să strecor vreodată bani în buzunarul nimănui! Să mă ploconesc. Să mă dizolv în umilință. Ce binecuvântare ca toți să-și facă treaba pentru care sunt plătiți.

A șasea persoană din microbuzul plin de surprize era tot un tinerel, tot 27, cifra magică, la fel ca Ionuț și mama bebelușului. Noi nu ne încadram, bătând spre dublul sumei, dar speram să nu fie un incovenient major în supraviețuirea în condiții extreme. Pacientul nr 6, pardon, călătorul, mi s-a părut cam pămpălău. Plus bădăran, o combinație nefericită care s-a transpus în tot felul de chestii enervante. Activat de reflexele pavloviene, Pămpălăul a decis să nu mai fumeze deloc afară, în pauzele scurte și dese pe care le făceam, ci deodată cu șoferul. Aprindea Ionuț o țigară și de-abia respiram, aprindea și el una. Fum dublu peste tărtăcuța mea. După câteva ore, s-a decis să se și descalțe, că de, probabil nu mai avea circulația prea bună după câte țigări băga!

Pe la a treia țigară, am tras adânc fumul în piept, am avut o tentativă de atac de panică și, realizând că n-am nici o pungă de hârtie la îndemână în care să suflu disperată, mi-am zis hotărât, vorbind cu una din personalitățile mele multiple:”E alegerea ta! Te enervezi să crape inima-n tine sau accepți. E pur și simplu alegerea ta”. Am ales să stau pașnic și înțelept, doar nu era să fi citit degeaba atâtea cărți de self development. Uimitor a fost că a funcționat. Căldura, fumul de țigară, lentoarea cu care ne târam înainte pe drumurile șerpuite ale lumii, pauzele pe care le făceam ca să mănânce bebelucu’, toate și-au pierdut iuțeala, starea latentă de agresivitate. Și culmea, ăla micu’ era cel mai cuminte bebeluș din toate timpurile. A răbdat, sărăcuțul, două zile și aproape două nopți în canicula care îți lipea hainele de tine, zdruncinat și hurducat, n-a plâns aproape deloc. Dar asta pentru că avea o mama eroină. Nu știu de unde învățase mămuca lui să fie așa o mamă, dar era minunată în iubirea ei pentru bebelușul cel gingaș și prețios. I-a cântat, s-a jucat cu el, i-a vorbit și l-a iubit, nezdruncinată în devotamentul ei, aproape non-stop, nu știu când a dormit. O dată nu s-a enervat, o dată nu i-a sărit muștarul.

În mica noastră lume călătorind pe patru roți părea să fie toată România, călătorind odată cu noi. Cu o parte însemnată a oamenilor ei. Migranții. Eram simboluri naționale.

Pămpălăul bădăran era un fost deținut, închis pentru trafic de persoane și carne vie, din care nu se alesese cu nimic, măcar dacă ar fi avut un cont frumușel pe undeva, ar fi meritat să facă închisoare, după vorbele lui. Dar așa, de-aiurea, nu i-a plăcut. A fost un prost. Acum mergea să lucreze în construcții în Germania. Îl ascultam povestindu-și viața și mă bucuram că avea numai 27 de ani, nu cred că aș fi rezistat la mai mulți.

Șoferul, un Ionuț de-al meleagurilor natale, om bun la toate, descurcăreț nevoie mare, gata să tragă la muncă ca ocnașul, gata să te păcălească cu aerul lui de tinerel arțăgos, a făcut industrialul, la mecanici și uite, a reușit ceva, lucru mare! Și-a găsit drumul în lumea asta sălbatică și schimbătoare. Adaptabil ca un cameleon. A parcurs 2300 de kilometri în 42 de ore, dormind două ore într-o parcare din Germania și alte două ore în timp ce așteptam feribotul. Conducând continuu, cu mare măiestrie și siguranță, știind totul despre drumuri și mașini, navigând cu ușurință pe dreapta, prin traficul Londrei, de zici că nu era românaș de Valea Jiului, ci ditamai șoferul de taxi londonez. Exploatat de patron (ce nenorocit își trimite omu’ să conducă în halul ăsta?! Fără aer condiționat, fără somn, fără cine știe ce salariu?!), dar spunând mândru:”Pe mine nu mă conduce nimeni, eu dorm când vreau și de câte ori vreau. Pot oricând să îmi găsesc altă slujbă.” Bineînțeles că Ionut, șmecheraș ca tot românul descurcăreț, ne-a încărcat și nouă în bagaje niște cartușe de țigări (patru, numărul legal) pe care le-a trecut cu ușurință prin toate vămile Europei cu scopul declarat de a le vinde și a câștiga niscaiva gologani. Jos pălăria pentru șoferul nostru. Toată admirația mea. A fost blând și răbdător, o dată nu s-a enervat, a șofat întruna în timp ce noi sforăiam doborâți de caniculă, s-a descurcat de minune și ne-a dus teferi la destinație.

Mama bebelușului era însăși “Mama”, cu toată iubirea și dragul ei de familie, atât de răbdătoare și caldă cu pruncul ei, fată descurcăreață, o luptătoare, locuind acum în Londra, construindu-și o viață, cu migală și încăpățânare, alungată și ea din țara ei, de lângă mama ei, care rămăsese să plângă de dorul celor duși departe. Terminase chimia și se angajase în România, dar repede și-a dat seama că urma să fie o săracă toată viața. Alungată, dar atât de curajoasă, făcând glume la tot pasul, făcându-ne să râdem cu umorul ei frust, proaspăt. “Tată.so e oltean, spunea ea râzând, pupăcindu-și bebelașul, care umbla disperat după țâță, maică-sa îi moldoveancă. Ce putea să iasă?! Un flămând! Ionuț, oprești un pic, că mă linge pe față “Moldova”. Trebuie să îi dau să mănânce. Ia uitați-vă cum mănâncă: stilul hapsân! Și dacă îl zgâlțâi, nu vomită, că-i moldovean.” Copilașul zâmbește zen, cu burtica plină. În mica noastră scoica călătoare, el e alpha și omega.

Și uită-ne și pe noi, profesorii expirați, intelectuali rasați, gata să filosofăm despre orice, blânzi și cam aerieni, poate chiar cam trăncălăi, trăind în bubble-ul nostru de atâta timp, încât nici nu mai știm cum se trăiește, cum se acționează, cum se luptă, dar gata să schimbăm asta acum, în prag de pensionare.

Pe șosele, dintr-o țară-n alta, covidul a devenit ceva abstract, ceva inerent condiției noastre umane, ceva de care nu te mai temi. Poate să te omoare, dar tot așa pot un infarct sau un AVC.

Fiecare kilometru parcurs, de peste un an, începând cu boala m-a dus, lin sau zdruncinat mai departe de fosta mea viață, mai aproape de mine însămi. Cu fiecare kilometru am simțit cum devin tot mai autentică, cum adevărul întregii mele ființe răsare și strălucește ca un far la un capăt de mare, eliberându-mă de ipocrizie, de grabă, de toate relele maturității, de eleganța cuvintelor alese, de toate artificiile care mă protejau de viață. Eliberându-mă de forme. Mă simt adevărată. Îndrăznesc. Trăiesc.

Bineînțeles, Anglia ne-a primit cu brațele larg deschise, la fel ca fiul nostru căruia încă îi râde fața. De fapt râsetele noastre, ale tuturor răsună prin toată casa. Nu am să mai fiu niciodată o mamă care plânge după copilul ei dus departe, sunt aici, am venit. Și am adus și rădăcinile cu mine.

Gata, am plecat!

De când cu pandemia au fost multe momente horror care m-au propulsat instant înapoi în comunism. In the blink of an eye. Deja vu-uri țâșnind ca gheizerele de sub pietrele trecutului. Murdărind pânzele prezentului cu apă tulbure, vineție. Strâmbe vremuri! Când nu aveai voie să treci granițele țării, claustrat pe vecie între deal și vale, aici te-ai născut, aici să mori! Circulai cu mașina doar din două în două săptămâni, dacă aveai de unde să faci rost de benzină, dacă nu, mai așteptai două săptămâni, la o adică puteai să nu-ți mai iei mașină. Alegerea ta. Vremuri când nu aveai voie să intri într-o biserică și nu puteai deschide gura să spui ce gândești. În nici un caz. Mergeai ferit și aplecat pe stradă și te uitai bănuitor la toți oamenii care pășeau în cercul tău strâmt. Îți pipăiai limitele la distanță de un braț lungime. Nu te păștea covid-ul, ci niscaiva denunțuri. Îmi sunt ștanțate pe vecie, în toate celulele creierului loviturile iuți de bici prin care era strunită turma. În mijlocul căreia mă îngrămădeam și eu. Poate de aceea oaia e simbol național. Dorit, proclamat, cântat în balade.

Molima prezentului a adus cu ea exact aceleași lucruri, interdicții peste tot. Gratii de care să dai cu capul. Unele de-a dreptul absurde. E permis să joci la păcănele, dar copilașii nu au voie în parc, la tobogane. Înghesuiala e îngăduită cu larghețe în aeroporturi și avioane, când mergi la cules de sparanghel, dar nu e permisă la o masă de patru în restaurante. Școală nu se face, dar examene se dau. Bolnavi de covid nu sunt, dar spitalele din toată țara îi așteaptă. Goale. Între timp, toți ceilalți bolnavi mor pe acasă. De diferite alte boli nepandemice. Până la urmă nici nu mai știu ce să cred despre pandemia asta care e peste tot, dar nimeni n-o vede. În ultima vreme m-am îmbrățișat și pupat sănătos cu o grămadă de prieteni, doar nu era să ne luăm rămas bun fără pupături. M-am simțit normală, ca în vremurile de demult! Poate am avut deja covid și nici nu știu.

Începând din martie, îngrijorarea a început să crească în noi progresiv. Picătura chinezească. Săpând adânc odată cu fiecare știre prezentată dramatic, fantastic și bombastic. La fiecare interdicție se mai adăuga un bolovan apăsând din greu peste speranțele noastre. Turtindu-le efectiv, strivindu-le de asfaltul găurit. Cine poate păși înainte cu speranțele lipite de talpa pantofului?! Transformate în fantome străvezii?!

Ce mai calea, valea, planul Shinkansen se apropia de sfârșit și noi tot blocați în țară. În ciuda numelui pe care l-am ales, inspirată de soarele Greciei și legile ikigai-ului japonez, planul părea să-și fi pierdut finalitatea. În loc să ne mișcăm precum trenul rachetă japonez, o tărăgănam la deal și la vale ca un mărfar românesc. Vechi și ăla. Cum să pleci când avioanele nu zboară și la granițele rutiere ți se cere contractul de muncă?! Care e logica că nu sunt lăsată să ies decât dacă am contract la sparanghel sau căpșuni??!! Care e logica?! În afară de aceea de a ți se pune pumnul în gură?! Anglia, zonă roșie, mă lăsa să intru, dar România, zonă verde nu mă lăsa să ies! Până la urmă, mă gândeam disperată, tre’ să aplicăm planul Brâncuși și să o luăm pe jos.

Stresul cât calul, cât căruța, cât elefantul. Eu, sistem nervos solid, antrenat în 30 de ani de profesorat (era să scriu tăbăcit și uzat!) am rezistat cu nesimțire și, ca de obicei, în lumea mea. Flower power. Dar Cristi, cu sistem nervos de-a dreptul zdrențuit și anxietat la sânge de îndelungații ani trăiți în țara natală, măcinat de toată neîncrederea viscerala sădită în el de gropi și politicieni și viruși și interdicții și legi obscure a luat-o razna cu totul. Nu mai doarme și stă cu ochii holbați în întuneric, analizând dacă să treacă Dunărea înot (nu poate, decât dacă mă părăsește, uitată pe mal, nu știu să înot!) sau să se strecoare într-un tir sufocant, variantă în care ar putea să fie abandonat pe un câmp. Și să-și facă griji suplimentare. Nu doarme și vorbește continuu încercând să elibereze supapele, iese numai abur clocotit, spaime peste gânduri negre, mă ia cu bezmeticeală după ce îl ascult vreo trei ore. Atât rezist, apoi trag obloanele. El vorbește, dar eu nu mai ascult. Nu pare să-l deranjeze.

În pragul disperării, într-o seară am decis să ne facem contracte de muncă, fie ce-o fi. Shinkansen-ul era gata să sucombe pe peronul unei gări românești. Nu puteam permite așa ceva! După câteva ore în care am vorbit eu ca o gaiță bezmetică, încercând să mă hotărăsc între fabrica de napolitane (probabil urma să nu mai mâncăm napolitane în viața noastră, o pierdere destul de importantă!), cules de mere (oare ne-am fi dat duhul cu merele în brațe?!) sau depozit de marfă (asta suna de-a dreptul incitant, a recunoscut si soțu'!), Cristi și-a dezlipit privirea de ecranul scuipător de ghiulele și bombe fumigene și m-a întrebat de ce caut de lucru, că uite, tocmai s-au ridicat restricțiile de călătorie terestră.

Îmi venea să pup televizorul și să-i iert toate păcatele, dar m-am abținut pentru că mi-am amintit cum a urmărit Cristinelu’ fiecare știre nenorocită, patru luni, zi și noapte, de s-a anxietat până la nivelul „Explozie iminentă”, mi-am amintit cum m-a tocat mărunt până aproape era să capotez la datorie, în tranșeele conjugale. Uraaa, ne-am zis. Plecăm. Dă-l încolo de bilet de avion pe care l-am luat din proprie prostie și grabă (omu’ mi-a zis că nu o să zboare avionul spre London nici la paștele cailor! E adevărat că mi-a zis, dar tot atât de adevărat este că nu l-am ascultat, că de, nimeni nu mă conduce pe mine!). Cine știe când se dă drumul la avioane, starea de alertă pare a se prelungi la nesfârșit, ca un slime din jocurile de copii de care întinzi și tot întinzi înecându-te în vâscozitatea lui de un verde putred. Noi nu mai stăm. Plecăm. Acum omu’ meu (eu mi l-am luat, de bună voie și nesilită de nimeni!) mă bombardează cu grija numărul 5297, să vezi că românii declară iar stare de urgență pentru cele câteva cazuri zilnice și ne închid granița în nas. Și nu mai putem pleca la fiul nostru prețios, la „our precious”! Plecăm! S-a adjudecat!

Zilele parcă stau încremenite si nu vor să mai curgă, blocate în ploaie și în inundații. Îmi vine să trag de ele să se miște mai repede. Am o senzație de înot într-un perete de ciment și tot nu știu să înot.

Cumva mai avem două zile și se pare că vom reuși să evadăm. Ne clătinăm într-un echilibru precar pe ascuțișul gata să muște al ne-plecării. Încă un pic. Ne vom strecura printre colții pandemiei și ai interdicțiilor. Nu ne vom îmbolnăvi de viruși nebuni și vom ajunge unde ne este menit sa ajungem. Planul este să ne urcăm în microbuzul care ne transportă rămășițele „averii” și să călătorim talanga-balanga 2300 kilometri. Știu cum să supraviețuiesc. Carte, caiet, pix. Visat, căscat ochii la drumul prin Europa. Să sperăm că și Cristinelu’ va lua o pauză binecuvântată de tăcere. Da, o să rezist. Pentru că mă voi uita întruna spre punctul A, finalul călătoriei, un A uriaș, de un roșu capucin fosforescent. Așa e scrijelit pe retina mea, că pe foaie e doar un banal pix albastru. Importantă e viziunea, nu?!

Încetul cu încetul, prevăd plină de speranță, omu’ meu drag va ieși din vârtejul de stres care acum i se învârte prin cap tontoroi, dându-i rău de inimă și se va transforma în pui liber de Londra, pardon, în Phoenix de London. Ăsta ar putea fi chiar titlul lui nobiliar!

Ultima zi. Mai arunc o privire de jur împrejur. Bagajele au fost încărcate, ne luăm traista pe umăr cu niscaiva bucățele de pământ strămoșesc, în traducere liberă: niște slană și niște cârnați, plus ceva zacuscă si brânză momârlănească și la drum cu noi! Neam de nomazi ce suntem! Sper să ne aștepte primarul londonez cu covorul roșu, zău așa. După atâta străduință eroică. Treacă de la mine, regina e prea ocupată cu ale ei, călăritul, alea, alea, dar măcar primarul să se ocupe, îmi place de el, dă mesaje foarte pozitive pentru toți călătorii. „Veniți, Londra vă așteaptă cu brațele deschise”. Today, tomorrow and always. Sunteți cu totul și cu totul speciali. Avem nevoie de voi. Slujbe pe toate gardurile. Câini cu covrigi în coadă. Pardon, cu donuts-uri, că e Anglia, ce Doamne!

Gata, am plecat! Bogdaproste. London, here we come!