Despre spaimă, berze și răsărituri

Întâi am fost liniștită. Activitățile zilnice aducătoare de mulțumire s-au înșiruit ca mărgelele pe ață. Multe zile am fost liniștită, ba chiar săptămâni, luni de zile. Uneori spaima se ivea pe neașteptate, evadând în mijlocul unei clipe, rânjind strâmb, ca și cum locul ei ar fi fost exact acolo și faptul că lipsise ceva mai mult se datora doar mersului prost al trenurilor. Apoi a început să scape tot mai des la suprafață, trecând ca prin șvaițer prin toate zidurile de oțel și beton pe care le turnasem cu atâta răbdare, rupându-le de parcă ar fi fost pânze de borangic, o nimica toată. Spaima țopăind tot mai triumfătoare, printre perdelele sfâșiate. Pe măsură ce se apropia termenul. Termenul analizelor anuale.

“Dar dacă?!” a devenit atotprezent și atotcopleșitor, mantra mea de fiecare zi. M-am umplut de “dar dacă...” ca o plantă de apartament ofilită năpădită de pureci. De sus până jos și de la stânga la dreapta am fost numai “dar dacă...”. Mă uitam la mine însămi căutând dovezi. “Uite, ce e chestia asta aici?! Parcă nu a fost aici înainte. Și adâncitura asta?! Dar dacă...?!” Și dacă toată zbaterea a fost în zadar, toată lupta unui an de zile, lupta cu lacrimile, cu zâmbetele așezate unul peste altul, pietre de râu în calea puhoaielor?!? Dacă o celulă mică, neagră și urâtă, picătură de scârboșenie a scăpat din calea bisturiului marelui doctor și s-a divizat și a început din nou să facă ceea ce știe ea mai bine, să distrugă total și ireversibil?! Să mă distrugă pe mine.

Zilele au început să se tulbure, să se amestece în două tușe violente și eu am început să mă simt în mijlocul luptei de-a trasul frânghiei. Spaima de o parte, trăgând malițios și insinuant, prelingător și lipicios scârbos. Liniștea de celalală parte, trăgând cu toate forțele luminii și ale speranței, cu superioritate efemeră, cu aere de mare doamnă, înfiptă bine pe picioarele ei puternice și elegante. Eu, la mijloc. Simțind alternativ fazele curentului, recunoștință că mi s-a mai dăruit un asemenea an și asemenea clipe absolut glorioase, simțind lumina și bucuria până la os, dar și spaima că de data asta s-a terminat, că până aici mi-a fost, că nici o recunoștință din lume nu o să poată să mă țină departe de abisul ce se cască la picioarele mele. Și tot așa. Asta am făcut pe toată durata pandemiei, că ce să fac și eu?! Sus-jos. Ca în carusel. Atârnând de o ață subțire deasupra golului.

Apoi a venit ziua. Ziua vizitării Clujului și a minunatelor lui clinici. Binecuvântate fie ele. Nu contenesc să mă minunez cum Clujul e așa o altă țară.

Am știut de dimineață că o să fie bine, că de data asta celulele mele au stat cuminți și drăguțe la locurile lor, una nu a luat-o razna de nebună. Că am mai căpătat un răgaz. Cam așa gândești după ce ai pățit-o o dată. Pur și simplu nu te poți abține. Stiu că toți trăim și viețuim în aceeași oală, sub același punct de fierbere, dar când totul iese din imaginar și intră pe teritoriul realității arse, nu mai poți să te întorci niciodată la inocența neștiutului. La candoarea stării de dinainte de.

Semnele drumului, cum ziceam, au fost extraordinare. Atunci când spaimele sunt gata să te prăpădească, să te culce la pământ asemenea unui luptător de sumo de sute de kile, zona în care ajungi să respiri e una la limită, de fapt abia mai respiri. Lipsa de oxigen, răsuflarea asta gâfâită și superficială duce la viziuni, semnele apar peste tot, devii mistic cu diplomă, gata să te convertești, gata să renunți la orice spoială de rațiune.

Întâi a fost visul. Când m-am trezit, la 4 dimineața, visam absolut glorios că eram undeva în concediu, într-o casă absolut fermecătoare. Starea mea era de pură încântare și liniște luminoasă. Armonie hygge. Exact așa m-am și trezit. Armonioasă. Hopa, mi-am zis, semne bune ziua are. Apoi, pe drum, în timp ce Cristi șofa, mestecându-și și el spaimele, în tăcere, am citit al doilea semn. Drept în fața noastră răsărea soarele, tulburând cerul în ape și perdele de aer înmuiate în acuarele din ce în ce mai vibrante. Aproape două ore am asistat la minunatul spectacol al reinstaurării luminii și auriului lumii. În cele din urmă am realizat că mergeam spre soare-răsare. E clar, mi-am zis din nou, nu se poate să mergi spre răsărit și să fie rău. Nu poate fi decât bine. Răsăritul nu-i totuna cu apusul.

Dar semnul care m-a convins definitiv a fost unul extrem de simplu și de nevinovat. Am ridicat ochii și am văzut cuibul. Și în el, în plină splendoare a răsăritului, o barză. Ador berzele, mi se par păsările mele emblemă. Uite-o ce pașnic și abstract stă urmărind soarele și drumul lui. “E clar”, m-am întors spre Cristi, “poți să te liniștești. Semnele sunt bune.”

Și chiar au fost. Universul stă atât de bine așezat în jurul nostru și așteaptă doar să-l citim. Semne peste tot. Nu trebuie decât să vrei să le vezi. Berzele sunt mereu aici.

Spaima s-a ghemuit undeva, prin cotloanele ei mizere, redusă brusc la stadiul embrionar. Un an de zile nu mai vreau să aud de ea. Între timp mai pun niște zâmbete, pietre de rău, aici în stăvilar. Sunt pilulele mele fermecate, scântei de lumină ce radiază orice celula mică și neagră. E subconștientul meu drag care dă acum cu bidineaua pe toți pereții, făcându-i strălucitori și albi. Scârboșenie mica și urâtă, să văd cum mai reușești tu să te cațeri pe albeața asta imaculată! Piei din ochii mei!

Zâmbesc. Încă o dată și încă o dată. Ce zi minunată! Berzele mele zboară alb peste tot.

Galben de Sahara și miere

Aeroportul e mic, deșertic și cufundat în soare până-n gât. Miroase a pustiu. Tresărim de bucurie. Ne place. Fiorul noului ne umple zâmbetele. Simpaticul șofer sicilian care oprește autobuzul și vine să vorbească cu noi, ca și cum n-ar avea altceva mai bun de făcut, pune punctul pe i: “Totul e puțin pe-aici”.

- Câte zile stați? Trei?

- Șapte, răspundem noi, e cifra noastra standard.

- Hm, ne privește cu oareșicare îndoială și un pic de milă, disimulată în zâmbetul afabil, Malta e o insulă mică!

“Hai, măi”, mă gândesc, “ce știe el?!” și zâmbesc drăguț și nevinovat, ca o turistă aiurită ce mă aflu. Noi nu ne plictisim niciodată!

Odată debarcat în Malta, te zăpăcești cu totul. Străzile sunt înguste și în pantă, desfăcându-se direct în mare, tivite bine cu dale ordonate. Pe ici, pe colo țâșnesc obiecte de cult stranii, pictate strident și naiv. Atmosferă solară, fierbinte, simți un fior de recunoaștere totală. Categoric ești în Lisabona, îți zici, adulmecând suflul maur prin toți porii.

Apoi vezi toate, dar toate firmele. Sunt în engleză, chestii banale, dai peste un Buckingham Palace, peste un Black Goose, chiar și peste binecunoscutele cabine telefonice roșii. Începi să te îndoiești de aerul portughez, șarmul englezesc e înfipt clar în ochii tăi, orice localnic vorbește engleza, trebuie să caști bine urechile să auzi și malteza, greu de descifrat sub poleiala britanică. Abia ai răsuflat ușurat, ai pus în sfârșit o etichetă!, când vechimea zidurilor, aerul de măreție subtilă, implicită te propulsează în Roma. Istoria freamătă cu zăngănit de săbii și mulțimea de sicilieni care mișună peste tot te tulbură și mai mult. O zăpăceală caldă îți amețește rațiunea și îți șterge etichetele, încât începi să te întrebi la ce oare ai vrea să mai categorisești?! De ce ai nevoie de atâtea șabloane?!

Mânat încă de obsesia analizei, te ciocnești realmente de auriul insulei. Totul e galben, un galben anume, nisip de Sahara, îndulcit de încolăcirile sinuoase ale unui borcan de miere, cu toate apele lui chihlimbariu aurii, un galben moale, moale. O piatră blândă și caldă, un pic aridă, un pic seacă, scăldată în apele incredibil de albastre ale Mediteranei. Acoperișurile plate, casele pătrățoase și scunde, cetățile de un caramel palid scăldate în lumina strălucitoare a lunii, totul te propulsează în Maroc. Nu am fost niciodată, dar așa mi-l imaginez. Cetăți aride și tăvălit-topite în soare.

Culeg impresiile celor doi Bonobo de lângă mine - noi suntem specii superioare pe scara evoluției, of course, dar mie îmi place societatea bonobo pentru că acolo Marele Alpha e o Ea și ideea mă gâdilă dulce la orgoliu. Ia te uită! Impresiile aiuristice despre Malta se multiplică. E Vestul Sălbatic, declară argumentativ Alex, care tocmai a supraviețuit unei curse nebune cu taxiul prin traficul la fir de ață. Cu volanul pe dreapta, cu round about-uri din care nu înțelegi nimic și cu un șofer de pe vremea cavalerilor teutoni. Aerul condiționat furnizat de ferestrele larg deschise era de-a dreptul clocotit, mașina, a footmobile a la Flinstone. “Era să nu mai ajung întreg!”, concluzionează bombastic Ale, mândru că a trecut printr-o nouă aventură existențială.

Și, în cele din urmă, Malta e mai mult decât atât. E plimbarea fermecătoare de-a lungul falezei, cu palmieri și vaporașe, corăbii și bărci albastre, urmărindu-te cu ochii lor pictați. Cartierele rezidențiale ultraluxoase zac scufundate în perfecțiunea lor milimetrică, cu anunțuri presărate agale, ce te roagă să păstrezi liniștea pentru a nu deranja locuitorii de la nivelul extraterestru al planetei. Stâncile pictate cu golden syrup peste care împroașcă răcoros frișca culeasă de pe valuri, leandrii și bougainvillea contrastând fericit și îndrăzneț cu mierea zidurilor. E plaja cu totul sălbatică și pietroasă, unde stai armonic și armonizat cu tine însuți, una cu stânca, cu valurile, cu lipsa de rafinament transformată în naturalețe și fior originar. Acum s-a născut planeta și tu ești de față. E amestecul de bucătării, de culturi, e fusion!

Malta e o nouă specie cu totul originală, și originalitatea îi vine nu din proporțiile diferite cu care a amestecat valorile, ci din borcanul în care le-a amestecat. E borcanul cu miere de cactus, de roșcove și de migdale prin care plutește strălucirea argintie a crucii cavalerilor de Malta. Și, dincolo de aerul portughez, englez sau italian, dincolo de starea marocana a existenței sau de vibrația vestului sălbatic, insula aceasta minunată e calcar și miere, nisip saharian și albastru de nu-mă-uita.

Maltezii te răsfață cu pășnicia lor, cu armonia în care trăiesc, cu artificii zburătăcite pe cer în fiecare noapte, cu fanfare alunecând pe străzile înserării, cu bubuituri de pocnitori uriașe și dansuri de yogin amestecate cu piatra și cu vântul. Au, special pentru tine, dacă îndrăznești, restaurante suspendate în aer, tocăniță delicioasă de iepure și pastizzi cu ricotta și spanac. Au cărat până și nisip din Sahara pentru a îmblânzi violența stâncilor izbite de albastru și a-ți oferi plaje superbe, de neuitat. O trepidație permanentă se simte sub piatra caldă, e vibe-ul insulei, un du-te vino al vieții în toată splendoarea ei.

Stăm pe balconul cu vedere albastră, șușotind despre sightseeing-ul cu hop on- hop off, când Cristi, care era căzut în admirarea yachturilor trecătoare, tresare brusc, dându-și seama că se pune la cale viitorul fără el.

Cri (revoltat): - Nu umblați cu fofârlici.

Ale (dornic de învățături sofisticate): - Ce-i o fofârlică?

Cri: - Singularul de la fofârlici.

Ale, în timp ce umblă de colo până colo pe google, furnizând, ca de obicei, fel de fel de informații absolut fascinante și folositoare tuturor: “Fiți atenți, poți merge cu pașaport britanic în America și să stai trei luni de zile. Hm. Dar de ce menționez asta?! Că nu am atâta concediu! Și nici pașaport britanic nu am!”

Lili (cu gândul la ale ei, dar gata să își susțină fiul prețios până în pânzele informațiilor complet inutile): - O, da. Foarte interesant. Mai caută.

Ale (în pragul unor descoperiri epocale): - Ia te uită! Știi cum se zice la mamă și tată în malteză?

Li (oftând epuizată): - Cum?!

Ale (victorios): - Mother and father.

Cri: - Creepy zone!

Li( cu vocea ei impunătoare de Alpha Bonobo) : - Am un plan de viitor pe trei variante.

Cri (mort de foame, fluturând victorios punga de alune, după ce s-a uitat prin toate cotloanele bucătăriei): - Uite că am găsit ceva de mâncare!

Li: - Stai, nu mânca alunele, până nu auzi planul!

Cri (căruia i-a picat fața): - Păi dacă e pe trei variante viitorul tău, o să mor de inaniție!

Li: - Vapoarele sunt făcute din oțel?! Cum așa?! Și nu se scufundă?!

Cri: - Sfinte Sisoe! Du-te, femeie, înapoi la școală!

Li (jignită profund, reușind să acceseze niscaiva amintiri): -Las’ că știu! Principiul lui Arhimede!

Cri: - Lasă-l pe Arhimede! Sunt făcute din frunze de palmier!

Ale (mirat a nu știu câta oară, privindu-și stupefiat părințeii): -Voi m-ați educat pe mine?! Asta explică multe!

Stăm toți trei ca niște suricate la 6 dimineața, pe balcon, uitându-ne în zare.

Cri (meditativ, resemnat): - Azi nu putem face nimic, am văzut la știri că nu e vreme bună.

Ale (cu google în mână, aprobator și atoateștiutor): - Da, da. S-a anunțat furtună, cu fulgere și ploi. Nu programați nimic, că e ploaie mare. Nu poți merge la plajă, mamă! Pare rău pentru tine.

Mă uit, nevenindu-mi să cred, la cerul senin și frumos, la aerul dulce al dimineții pașnice, doar câțiva norișori pufoși rătăciți în albastru.

Ale (preocupat la modul dramatic): - Și nu știu ce ne facem, că la ora 1 avem rezervare la restaurantul ăla la care ați vrut neapărat.

Cri (îngrijorat): - Și furtuna până când va fi?!

Izbucnesc în râs, nu mai pot, ha, ha și hi, ho, parcă sunt într-o altă dimensiune, ăștia doi nu-s normali, sunt oameni preistorici și citesc semnele vremii în măruntaiele animalului vânat. “Nu e nici o furtună!” strig cu patos, “nu vedeți ce frumos este?! Vreau la plajă! Mă duc!”

Ale (nebăgându-mă în seamă, vorbind cu zeul Google): - Uite, la ora 9 încep fulgerele!

Incredibil, cu ăștia doi ai mei nu ajung niciunde, așa că trebuie să fac pe martira istoriei și să-mi joc toate cărțile dramatice pentru a-l face pe Cristi să iasă din hotel și să meargă măcar la o plimbare de-a lungul falezei. Nici dacă mă târăsc în genunchi nu pot să îl conving să mă ducă la plajă. Cu Alex, the digital man, nici o șansă. Bineînțeles că exact la ora 9 începe furtuna, cu cascade căzute din cer și fulgere și vânturi teribile. Noi pe străzi. Cristi nu comentează nimic, doar se uită cu milă la pantofii lui foști minunați scufundați până în gât în râurile care curg acum pe străzi. Țopăim și tremurăm. Nu înțeleg defel cum gândirea mea pozitivă nu a contracarat nenorocita de prognoză. Asta numai și numai din cauza celor doi neanderthalieni negativiști.

Ale (pe balcon, holbat la apariția zorilor): - Eu, în timpul săptămânii de muncă, mă trezesc la 9. Acum, în vacanță, mă trezesc la 6. What’s wrong with me, people?!

Li (sfătoasă): - De frică să nu ți-o ia tată-tău înainte cu ceva!!

Stăm în stație, căldură mare, mon cher, așteptând autobuzul spre Mdina și ne ascundem la umbră, sub streașina clădirilor.

Ale (fatalist ca ciobanul mioritic): - Nu cred că mai apucăm loc, uite câți oameni sunt la coadă și călătoria o să dureze peste o oră!

Cri (nedumerit total): - Cum adică la coadă?! E stație de autobuz.

Ale (cercetând analitic oamenii care se adăpostesc de soare): - Ba sunt la coadă!

Li (hotărâtă, retezând nodul gordian) : - Ei bine, o să vezi cum eu o să urc printre primii! La autobuz nu se stă la coadă!

Alex (netulburat în misjudging): - În Anglia se stă!

Li (intelectuală rasată): -Se stă pe cucu’! Pariu?!

La coborâre, după un drum lejer așezați frumos pe scaune și îndurând frigul nesfârșit al aerului condiționat turbat, Alex îi înmânează resemnat 5 euro mamei Bonobo. Un pariu e un pariu.

Cri (după călătoria în care i-au înghețat creierii în cap și i-a sărit inima în piept la fiecare curbă prăpăstioasă, factori adăugați la elementul central esențial că numai Liliuca a dorit această vizită la cetatea feniciană): - Nu există destule emoticoane să descriu ce simt!

În Mdina e atât de cald, încât terminăm repede cu frumusețile ei și, în ciuda limestone-ului crescând auriu parcă din pământ, ajungem iute înapoi în stația de autobuz, pregătiți sufletește pentru călătoria de aproape o oră jumate în geruri cosmice și palpitațiuni existențiale. Dacă nu apucăm loc, ne-am ras, așa că eu sunt gata. La start.

Ale: - Nu știu, mamă, cum faci, că iar te-ai urcat prima. Mă uimești.

Li (mândră ca un cocoș de această apreciere filială): - Sunt o sălbatică de Petroșani. O luptătoare de guerilă.

Ale (învățat cu aceste exprimări modeste încă din fragedă pruncie): - Da, da, evident. Dar nu știu cum de eu am urcat al doilea.

Li: - Poi da, nu te-ai comportat ca un lord englez.

Alex (stupefiat): - M-am comportat ca un Bonobo, alergând după mama lui!

Nu, chiar nu ne-am plictisit. Am adunat și ni s-a dăruit. Daruri de frumusețe. Păstrate în chihlimbar și miere.

Malta, îți dau like.

Foc și pară și explozie solară

Focul ne vizitează câteodată. Cu flăcările lui albastru-roșiatice, cu energia lui fierbinte, clocotită, cu patima lui arzândă. Sălbatic și nebun, frumos și efemer.

Uneori reușim să îl prindem în palmele noastre. Purpura aceea plină de scântei ce radiază din centrul inimii tale, îți curge lavă prin celule și dogorește în întuneric, licărind, sclipind. Viața strălucește atunci, se îmbracă în curcubeie, iarba are margini de argint, balcoanele porumbei și drumul aleargă printre leandri înfloriți. Focul din căușul mâinilor tale crește în bucurie, bucuria îți explodează în față, lovindu-te cu palmele ei albe, roșul focului - roșul inimii, toată ființa ta devine o explozie solară. Arzi tu însăți, atât de bine luminând totul în jur. Precum macii țâșnind în iarbă.

E focul esență, atât de ușor de rătăcit, absența lui te cenușeste, nefericește, nu mai știi nimic, prin vene îți curg doar globule banale, privești în gol și drumul e doar o ușă închisă, pe care o pipăi orbecăind.

Flăcările albastre înnobilează, aprind în tine sângele zeilor și al regilor, te duc în vârful lumii și toată splendoarea vieții curge întreagă prin tine. Oare focul sacru are ceva de-a face cu înțelepciunea? Sau are de-a face cu totul, cu tot și cu toate?! Devii o torță și arzi, simțind că doar așa poți înțelege căldura și lumina. Iubirea e doar la o flacără distanță. Și nu e asta înțelepciune? Nu e cuprindere si sfericitate?

M-am trezit știind ce vreau să fac. Nu un scop memorabil al existenței mele, nu vreo chestie măreață pentru omenire. Am deschis ochii în lumina rozulie, transparent-parfumată a unei dimineți și am știut clar pe ce drum trebuie să merg, ce îmi doresc acum. E o provocare atât de mare încât mă uit singură la mine și îmi spun râzând că sunt nebună rău și nu are cum să îmi iasă. Pe lângă recunoașterea faptului că sunt complet aiurită, sunt pe deplin optimistă, „foc și pară”, convinsă fiind că dacă lupt cu toate exploziile mele solare ( fie ele și pălite rău), trebuie să îmi reușească. Poate că sunt total paralelă cu normalitatea, dar planul acesta e bun, îmi dă putere, simt energia dând năvală în valuri și călcându-mi în picioare nenorocita de maturitate, permanentă de-acuma. Mă lipesc cu totul de speranță, simt că nu o să regret nimic, e bucurie în toate celulele mele, simt că o să sparg tiparul meu propriu, ce-mi pare deja atât de predestinat și mediocru, atât de plictisitor. E faza mea hippie! Tocmai am intrat în ea. Surle și trâmbițe cântă printre flăcări renăscute. Scrum și jar, mătasea focului, zgură. Diamante și sticle sparte. Și încă un pas.

Am stat și m-am tot gândit. Nu reușeam să găsesc ceea ce căutam. Poate nimeni nu găsește. Iar eu sunt un căutător destul de bun. Dar mi-am descoperit negațiile. Copleșindu-mă. Strigând, țipând prin toată ființa mea. Nu vreau să continui să fac ceea ce fac. Nu vreau să accept că asta a fost totul. Că drumul meu are doar ferestre de-acum și ușile s-au închis. Că mi-am încheiat toate visele, mi-am urcat toți munții, mi-am înotat toate apele. Că nu mai am nimic de făcut decât să aștept. Nu, nu, nu. Trebuie să mă mișc din acest punct mort. Mișcarea e bună, e sălbatică, e provocatoare. Înfricoșătoare. Trebuie să îmi asum această săritură în gol.

Nu știu, poate am sânge de popor migrator.

Îmi ajunge cu vinovățiile pentru ce am făcut și ce n-am făcut, îmi ajunge cu relațiile false și risipirea mea în toate părțile. Compromisuri, renunțări, leandri călcați în picioare. Încercarea de a dărui mereu, de a fi perfect în tot ceea ce faci, de a nu te gândi deloc la tine duce spre nicăieri. Simbioze nocive ne leagă, ne amprentează până la esență, până la os, cu ceea ce au modelat alții, cu traumele strămoșilor, cu cele ale urmașilor. Ne este atât de greu să spargem tiparele, să evadăm spre libertatea noastră, să ne găsim focul. Să-l reinventăm.

Ce rost au toate dacă nici măcar nu luptăm pentru sfericitatea noastră, de neatins, știu, dar parcă am putea măcar să încercăm. Cât de simplu e. Orice mă seacă de bucurie, nu e bun. Dacă drumul mă face să zâmbesc ca un copil, e bun. Albastrul prea mult nu mă amețește. Absența lui e cea care mă doare și mă prăbușește în neanturi. Și dacă e să pierd aiureala albastră din cauza realităților vieții, simt că nimic nu-și mai are rostul. Suprafețele plane au seninătatea lor, nu îți dau vertij, te hrănesc cu siguranță și liniște. Dar cât poți să te plictisești pe ele! Zidurile sunt bune, dacă le ai doar în spate. Sprijin și punct de pornire. Să poți să privești tot înainte, spre lumină. Dacă le ridici în fața ta, să te protejeze, vei privi doar la pereții plumburii ai închisorii tale. Plasele de siguranță nu sunt altceva decât piedici. Ele opresc înflorirea albastră din miezul exploziilor solare.

E atât de ușor să te cufunzi în răul lumii, iubirea nu e iubire, prietenia nu e prietenie, nimic nu e ceea ce pare. Doar adevărul e mereu acolo. În liniștea lui veșnică. Vreau să trăiesc în adevăr. Autenticitatea să fie arborele meu sacru. Vreau tot albastrul lumii revărsat peste ființa mea descoperită. Nu mai vreau să aștept nimic de la oameni. Aștept de la mine. Pentru prima oară aștept totul numai de la mine. Tristețea nesfârșită a omenirii se odihnește între rădăcini. Îmi caut bucuria altfel. În sus. E vorba despre mine și numai despre mine. Dacă în mine vor cânta bucuria și frumusețea, ele îmi vor străpunge epiderma și vor înflori, revărsate în afară. Vreau să devin o fântână de lumină. Să fiu din nou foc și pară și explozie solară!

Vine vara. Chiar vine. O simt în energia veselă care îmi pulsează iar în tâmple, o simt în pofta cu care trag aerul în piept, căutând parfumul binecunoscut al fierbințelii răspândite în frunze și flori. Uneori strâng ca pe o comoară la piept minunăția tinereții, cu albastruri, cu planuri neplane și cu ziduri -neziduri, ce bucurie că a existat! Ce noroc, ce frumusețe! Încă mă hrănesc cu magia ei! O să ma reazăm bine cu spatele de zidul tinereții mele, o să ridic privirea spre senin. Poate toate ne-visurile au să capete atunci trup de vise. Ușile au să stea mereu deschise, munții au să fie de urcat și apele de înotat. Starea va deveni ne-stare.

Ca să rămâi viu trebuie să alergi dupa fata morgana, să cauți negăsind, să lupți cu toate morile de vânt, să te râdă toți cât de nebun ești. Nu asta e esența noastră?!

Trebuie să mă scutur de această haină călduroasă, de acest acoperiș ce mă ascunde de furtuni, de această nuanță gri a aerului din jurul meu. Vreau să râd căzând pe cascade. Să țip sărind de pe munți. Să explodez luminos, clătinându-mă în baloane zburătoare deasupra lumii.

Sper să am încă o perioadă albastră. Rău de tot albastră.