Buburuzisme 1

Vara

Lili și Cristi la picnic, și-au instalat măsuța și scaunele luxoase (vorba vine!) după ce s-au codit și oprit în vreo trei locuri. Necorespunzătoare, ei fiind pretențioși la maximum. La o anumită vârstă nu mai are rost să te mulțumești cu puțin. Ăla nu e bun că e un spot cu oameni, ălalaltu’ n-are umbră destulă, etc. În sfârșit, stau și ei tihniți, cu masa pusă în mod artistic (în stilul lui Lili, of course, adică minimalist). Cei doi fac conversație:

Lili (visătoare, privind într-aiurea, spre vârful munților): - Știi ce a gătit mătușa-mea pentru nora ei de Sf. Maria? O oală cu un strat de sarmale, unul de dovlecei umpluți, un strat de ardei umpluți și unul de roșii umplute. Totul presărat cu cimbru, smântână, mărar, bulion și mai știu eu ce slăninuțe.

Cri (oftând resemnat și privind spre masa plină de hârtii): - Alte femei gătesc. Dar tu, care ești multitasking, nu ai asta în program. Ești ocupată să scrii pe blog, în caiete, pe unde apuci! Uite și tu ce avem noi pe masă, doi biscuiți și un mic jumate! Și ăla, nu se știe, poate rămâne! Pentru picnicul viitor! Sunt convins că asta speri, adaugă cu năduf.

Lili (agilă, capturând gluma din zbor): - Mamă, ce bun ești, Cristinelu’, stai să scriu. Poți repeta?!

Camera lui Alex

Discuție din vremurile în care părinții erau încă îngrijorați ce o să se aleagă de bietul prunc care stă toată ziua cu nasul în calculator:

Mama Lili (vorbind cu grijă subliminală, să nu supere adolescentul): - Deci, Ale, cu ce se ocupă prietenul ăsta al tău, Lucian?

Ale (butonând cu viteză la calculator): - Hă?!

Mama Lili (mai direct, doar, doar): - Tot pe net și el? Firmă? Și cam câștigă?

Ale (complet neatent): - Adică?

Mama Lili (exasperată, lăsând delicatețurile): - Care-i nivelul, ce-și poate permite? Are bani?!

Tata Cristi (fără nici o speranță, tranșant): - Ce să-și permită? Alex a butonat 6 luni la “Lost Wishes” și a primit un pachețel cu dulciuri!

Ale (butonând mai departe, fără griji): - Pardon, 2 ani, nu 6 luni!

Părinții (uitându-se unul la altul): - Aha...

Bradford

Tatăl Geaninei a venit în vizită la cămin. Alex s-a furișat în camera lui, crezând că nimeni nu o

să-i observe lipsa și nu a mai ieșit de acolo, ascunzându-se de contactele sociale. Vreo 12 ore.

Tatăl (pe la jumătatea intervalului, în livingul comun): - Vezi, Geani, că Ale nu a ieșit de mult din cameră. Nu-i e rău, săracu'?!

Iarna

Cristi, îngenuncheat, în timp ce adună firimiturile de pe jos, iar Lili lovește frenetic tastatura cu două degete: -Ce ți-ai dori, Lili, de Crăciun?

Lili (în timp ce bâjbâie printre cuvinte, enervată că soțu’ o deranjează): -Eu mi-aș dori....mi-aș dori....o slujitoare!

Cristi (pigulind mai departe la covor): -Păi nu sunt eu destul?! Nu-s tot în categoria aia? Și gratis.

Deoarece Cristi a avut inspectie la clasă, Lili i-a adminstrat magneziu, care se știe ca ajută la menținerea tonusului nervos și la reducerea stresului.

Cristi:- Li, nu mi-ai mai dat magneziu efervescent de două zile! Mai iau?

Lili (plină de iubire): - Gata, ți-ajunge! Ai trecut de inspecție cu brio, e timpul să vedem și de mine!

Cristi (resemnat): - Mda, e timpul să mă întorc la ramolire!

Duminică dimineața la 8, lume plumburie, frig de numa’, pustiu pe afară.

Îl aud pe Cristi strigând pe geam:

- Ce faci acolo, omule?!

Îmi zic: „A înnebunit Cristinelu’, acum vorbește cu lumea de pe geam, în loc să o supravegheze tăcut din spatele perdelelor.

Un bătrân voinic de afară îi răspunde plin de voioșie în dimineața mohorâtă:

- Zgârii și eu parbrizul!! (în traducere liberă, îl curăță de gheață!)

Cristi (sec, cu aere de proprietar): - Păi vezi că aia e mașina mea!

Omul se apleacă să cerceteze numărul mașinii: “Vai, mă scuzați, așa e!”și se duce cinci mașini mai încolo, apucându-se să rașcheteze alt parbriz, mașina tot neagră, dar altă marcă!

Cristi (filosof cu întârziere): - Păcat că nu l-am lăsat să-mi curețe tot parbrizul!

Game of thrones

Sunt la supermaket. E nou deschis, doldora de mărfuri, toată lumea încărcată, cozi. Unii, mai nervoși, le ceartă pe bietele vânzătoare. De ce nu se mai deschide încă o casă?! Ce e bătaia asta de joc?! De parcă ele ar avea vreo vină. Dar așa suntem noi, mereu stresați. Traiul în propria noastră țară e atât de aberant, încât suntem tot timpul în poziție de apărare. Care devine, invaribil, totuna cu poziția de atac. Aberațiile se multiplică atunci la nesfârșit.

Am luat doar 2 sticle de apă minerală. Mă pun cuminte la rând și aștept. Nu m-au deranjat niciodată așteptările de acest gen. Istoria mea personală e un șir nesfârșit de cozi la care am stat. Din vremurile acelea de demult, când aproape adormeam la cofetărie încercând să iau un linzer cu mac. Linzerul cu mac fiind singura prăjitură existentă. Coada era lungă cât o zi de post, prăjitura, dacă ajungeai să o iei, indescriptibilă! Nici nu știam că ceea ce trăiesc se numește comunism, știam doar că trebuie să stau și să stau la coadă pentru orice. Așa că am antrenament. Îmi apăs butonul de visare și plutesc în lumea mea. Deodată, remarc totuși că un puști simpatic de vreo 16 ani s-a strecurat cu o jumătate de pas în fața mea. Doar o jumătate de pas. Exersează tot niște abilități naționale. Românu’, dragu’ de el, se descurcă oriunde. Trebuie să se antreneze și puștiu’ cumva. Are în brațe o sticlă de cola. Zâmbește dulce și ghiduș. Mă resetez și mă uit la el.

- Te-ai băgat în fața mea, spun zâmbind și eu cu toată fața, luminos și blând ca o mamă iubitoare.

- Știu, răspunde el drăgălaș.

- Coada e acolo, adaug, făcând un gest cu mâna într-aiurea, spre șirul de oameni care se tot mărește în spatele meu.

- Știu, răspunde el dulce, împăcat cu încălcarea regulilor. Dar am doar o sticlă de cola.

- Și eu am două de apă, subliniez, zâmbind la fel de cald.

Primind doar o ridicare sfioasă din umeri, mă uit drept în ochii lui și adaug, zâmbind cu toată fața:

- O să pornesc război cu tine.

Zâmbetul începe să îi tremure, disipându-se în uimirea care îi scaldă acum chipul. Tace. Dar tot nu se mișcă.

- O să fac circ, o să țip, spun, la fel de vesel și calm. Privindu-l tot în ochi.

Brusc consideră că i-a ajuns lupta cu acest adult ciudat și face un pas în spate, zăpăcit și neajutorat. Se așază la coadă.

Păcat, dacă rezista, l-aș fi lăsat în fața mea. Era drăgălaș.

Despre spaimă, berze și răsărituri

Întâi am fost liniștită. Activitățile zilnice aducătoare de mulțumire s-au înșiruit ca mărgelele pe ață. Multe zile am fost liniștită, ba chiar săptămâni, luni de zile. Uneori spaima se ivea pe neașteptate, evadând în mijlocul unei clipe, rânjind strâmb, ca și cum locul ei ar fi fost exact acolo și faptul că lipsise ceva mai mult se datora doar mersului prost al trenurilor. Apoi a început să scape tot mai des la suprafață, trecând ca prin șvaițer prin toate zidurile de oțel și beton pe care le turnasem cu atâta răbdare, rupându-le de parcă ar fi fost pânze de borangic, o nimica toată. Spaima țopăind tot mai triumfătoare, printre perdelele sfâșiate. Pe măsură ce se apropia termenul. Termenul analizelor anuale.

“Dar dacă?!” a devenit atotprezent și atotcopleșitor, mantra mea de fiecare zi. M-am umplut de “dar dacă...” ca o plantă de apartament ofilită năpădită de pureci. De sus până jos și de la stânga la dreapta am fost numai “dar dacă...”. Mă uitam la mine însămi căutând dovezi. “Uite, ce e chestia asta aici?! Parcă nu a fost aici înainte. Și adâncitura asta?! Dar dacă...?!” Și dacă toată zbaterea a fost în zadar, toată lupta unui an de zile, lupta cu lacrimile, cu zâmbetele așezate unul peste altul, pietre de râu în calea puhoaielor?!? Dacă o celulă mică, neagră și urâtă, picătură de scârboșenie a scăpat din calea bisturiului marelui doctor și s-a divizat și a început din nou să facă ceea ce știe ea mai bine, să distrugă total și ireversibil?! Să mă distrugă pe mine.

Zilele au început să se tulbure, să se amestece în două tușe violente și eu am început să mă simt în mijlocul luptei de-a trasul frânghiei. Spaima de o parte, trăgând malițios și insinuant, prelingător și lipicios scârbos. Liniștea de celalală parte, trăgând cu toate forțele luminii și ale speranței, cu superioritate efemeră, cu aere de mare doamnă, înfiptă bine pe picioarele ei puternice și elegante. Eu, la mijloc. Simțind alternativ fazele curentului, recunoștință că mi s-a mai dăruit un asemenea an și asemenea clipe absolut glorioase, simțind lumina și bucuria până la os, dar și spaima că de data asta s-a terminat, că până aici mi-a fost, că nici o recunoștință din lume nu o să poată să mă țină departe de abisul ce se cască la picioarele mele. Și tot așa. Asta am făcut pe toată durata pandemiei, că ce să fac și eu?! Sus-jos. Ca în carusel. Atârnând de o ață subțire deasupra golului.

Apoi a venit ziua. Ziua vizitării Clujului și a minunatelor lui clinici. Binecuvântate fie ele. Nu contenesc să mă minunez cum Clujul e așa o altă țară.

Am știut de dimineață că o să fie bine, că de data asta celulele mele au stat cuminți și drăguțe la locurile lor, una nu a luat-o razna de nebună. Că am mai căpătat un răgaz. Cam așa gândești după ce ai pățit-o o dată. Pur și simplu nu te poți abține. Stiu că toți trăim și viețuim în aceeași oală, sub același punct de fierbere, dar când totul iese din imaginar și intră pe teritoriul realității arse, nu mai poți să te întorci niciodată la inocența neștiutului. La candoarea stării de dinainte de.

Semnele drumului, cum ziceam, au fost extraordinare. Atunci când spaimele sunt gata să te prăpădească, să te culce la pământ asemenea unui luptător de sumo de sute de kile, zona în care ajungi să respiri e una la limită, de fapt abia mai respiri. Lipsa de oxigen, răsuflarea asta gâfâită și superficială duce la viziuni, semnele apar peste tot, devii mistic cu diplomă, gata să te convertești, gata să renunți la orice spoială de rațiune.

Întâi a fost visul. Când m-am trezit, la 4 dimineața, visam absolut glorios că eram undeva în concediu, într-o casă absolut fermecătoare. Starea mea era de pură încântare și liniște luminoasă. Armonie hygge. Exact așa m-am și trezit. Armonioasă. Hopa, mi-am zis, semne bune ziua are. Apoi, pe drum, în timp ce Cristi șofa, mestecându-și și el spaimele, în tăcere, am citit al doilea semn. Drept în fața noastră răsărea soarele, tulburând cerul în ape și perdele de aer înmuiate în acuarele din ce în ce mai vibrante. Aproape două ore am asistat la minunatul spectacol al reinstaurării luminii și auriului lumii. În cele din urmă am realizat că mergeam spre soare-răsare. E clar, mi-am zis din nou, nu se poate să mergi spre răsărit și să fie rău. Nu poate fi decât bine. Răsăritul nu-i totuna cu apusul.

Dar semnul care m-a convins definitiv a fost unul extrem de simplu și de nevinovat. Am ridicat ochii și am văzut cuibul. Și în el, în plină splendoare a răsăritului, o barză. Ador berzele, mi se par păsările mele emblemă. Uite-o ce pașnic și abstract stă urmărind soarele și drumul lui. “E clar”, m-am întors spre Cristi, “poți să te liniștești. Semnele sunt bune.”

Și chiar au fost. Universul stă atât de bine așezat în jurul nostru și așteaptă doar să-l citim. Semne peste tot. Nu trebuie decât să vrei să le vezi. Berzele sunt mereu aici.

Spaima s-a ghemuit undeva, prin cotloanele ei mizere, redusă brusc la stadiul embrionar. Un an de zile nu mai vreau să aud de ea. Între timp mai pun niște zâmbete, pietre de rău, aici în stăvilar. Sunt pilulele mele fermecate, scântei de lumină ce radiază orice celula mică și neagră. E subconștientul meu drag care dă acum cu bidineaua pe toți pereții, făcându-i strălucitori și albi. Scârboșenie mica și urâtă, să văd cum mai reușești tu să te cațeri pe albeața asta imaculată! Piei din ochii mei!

Zâmbesc. Încă o dată și încă o dată. Ce zi minunată! Berzele mele zboară alb peste tot.