top of page
  • Jun 1, 2020
  • 8 min read

Updated: Jun 8

Pentru toți copiii mei care acum pășesc prin lume, biruitori în lumină. Lăcățele roșii în inima mea.

ree

Pășesc pe holul școlii, gata să o iau spre clasă, când mă opresc brusc. Dintr-odată, magia momentului îmi zboară ca o fluturare prin fața ochilor. S-a făcut liniște. Hărmălaia a dispărut și binecuvântata liniște s-a așternut asupra firelor de praf care încă dansează în aer.


Ridic privirea din întâmplare și rămân cu ochii agățați de perete. E gri în semiumbră, patinat de trecerea anilor fără o zugrăveală proaspătă. E tern și fără farmec, e zid. Nimic altceva. Și pe el, ca o minune nesperată, s-a desenat o fereastră de lumină. Bate de undeva de sus, de pe casa scărilor. E doar un pătrat de abur alb, înconjurat de mult gri. Stă acolo, fără să spună nimic. Abia răsuflu, cufundată în minunea care s-a deschis pentru mine. Întind degetele și pipăi. E miraculos, e fermecat. Simt fluturele până în adâncul sufletului.


Ochii de lumină ai copiilor. Ochii de perete ai copiilor. Unii cenușii, opaci, piatră indiferentă. Alții scânteind în bucurie albă și caldă. Îmi plimb palmele pe suprafața aspră. Îmi plimb mâinile pe fețele copiilor. Sculptând, alinând, colorând. Griul rece mă rănește, făcându-mi palmele să sângereze praf, pătratul de lumină, atât de volatil, mă renaște. Îmi dă viață. Mă alină, mă vindecă.

Ochi de fereastră. Ochi de sticlă transparentă, în spatele cărora vălurește lumina. În curcubeie de emoții. Ochi de piatră. De zid. Generații după generații de ochi.


Pe acest perete cenușiu, în această ferestruică de apă albă sunt toți copiii mei. Cei pe care i-am cunoscut, cei care nu au vrut să se lase cunoscuți. Cei care au luat totul de la mine, cei care nu au vrut nimic.


Construcția mea de o viață. Un zid gri uriaș. O fereastră mică pictată cu o pensulă de lumină.

Într-o fracțiune de secundă îi văd pe toți. O școală plină de copii. De toate vârstele. Crescând sub ochii mei și plecând. Fiecare cu o pană de lumină din sufletul meu. Sau cu nimic.


Clasa a cincea, mereu atât de fermecătoare. Ce dulci și grațioase sunt fetițele. Sunt doar copilărie și nevinovăție, zglobii și de o veselie atât de pură, încât simți că te doare inima de atâta frumusețe. Argint viu și praf de zână. Predau prin bucurie și iubire în mod constant. Șase ore cu ei pe săptămână sunt suficiente pentru a lucra în tihnă și fără grabă, pentru a ne juca și a râde, pentru a învăța de drag. Ora zilnică cu ei e ca o infuzie de apă vie, ies aproape cântând de la oră, cu sufletul burdușit de lumină, abia aștept să vină ziua următoare pentru a ne întâlni din nou. Iar ei par să trăiască aceeași minune. Sunt copii ce nu vor să plece acasa, dacă le dai drumul mai repede, rămân la școală, doar să mai stea un pic împreuna. E atât de bine! Parcă am renăscut!

Copilașii mei minunați și frumoși și pufoși. Nu-mi ajunge timpul, întâlnirile zilnice pe săptămână parcă ar fi nimic, nu termin parcă niciodată, nu știu cum mă descurc cu doar 2 ore la ceilalți! Am făcut un panou cu pozele lor din prima zi, la care am atașat hârtioare colorate cu dorințele pe anul acesta. Majoritatea sunt identice:”Îmi doresc un cățel, un iepuraș” sau mai știu eu ce alt animăluț. I-am muștruluit nițel și le-am explicat că noi toți suntem diferiți și trebuie să aratăm asta, să fim originali, inventivi, nu să ne exprimăm la fel, ca tolomacii! Să lăsăm imitația! E o poveste întreagă aicil. Apoi le-am zis că nimeni nu are voie să atinga panoul cu degetele și nici să se apropie la mai mult de zece centimetri distanță. Bun, zis și făcut. Veșnic îi vezi cum se uită împrejur să nu-i observe cineva și pipăie pozele sau floricelele de pe el ( gen origami, le-a facut una din gemenele blonduțe, un weekend întreg a meșterit la ele). Apoi se pârăsc: “Doamna, cutărica a atins floricelele!!”. Eu mă încrunt și zic aspru: Zece centimetri! Vinovatul pleacă spășit capul, imagine vie a dezolării și zice că îi pare rău, foarte rău. Apoi o iau de la capăt! Fascinația panoului e biruitoare.

Într-o zi i-am învățat “Believe me!”. Apoi le-am povestit de minunatul muzeu din Londra, “Believe it or not!”. Cu lux de amănunte! Colorat. Ascultau cu ochii rotunzi, cu gura căscată despre minunățiile de acolo. Apoi o copilașă, cu ochii ca peruzeaua și obrajori lucioși: “Doamna, pot să-mi schimb dorința de pe panou?”

“Și ce vrei să pui în loc? “eu, de colo.

“Că vreau să vizitez muzeul din Londra!!!” Adio cățeluși pufoși! Ha, v-am venit de hac!

În altă dimineață, o fetiță mică și distrusă, că e bolnavă și poate să plece acasă? I-am explicat cu blândețe și drag că nu pot să o las, decât dacă vine mama ei după ea (crezând eu că mama își vede de ale ei, cu serviciul, cu alea, alea!). Zis și făcut. În zece minute, mama era la ușă, speriată, să-și ia fetița bolnăvioară. Ce era să mai fac?! Am lăsat-o să plece și i-am urat sănătate, neuitând să amintesc strategic de motivare.

Uitasem complet de sindromul clasei a cincea!!

Până la ora 10 dimineața, încă patru fetițe se îmbolnăviseră, necesitând prezența urgentă a părinților, astfel încât încă trei mame și chiar un tată veniseră să-și ia copiii de la școală! Hopa, între râs și enervare, am anunțat solemn clasa că de aici încolo nici un părinte nu-și mai ia copilul de la școală! Dacă e bonav să stea acasă de dimineață! Bineînțeles că a doua zi toți copilașii erau la școală, remediați vizibil dupa boală și cu motivările aferente, foarte mulțumiți de importanța ce li se dăduse.

În altă zi, o colegă îmi spune și ea, tot râzând, că a făcut greșeala să lase pe unul la toaletă. Toată ora s-au cerut la toaletă, de era un du-te vino! M-am dus să le spun să termine cu asta și una din gemenuțe m-a anunțat mândră că ea a fost chiar de două ori, că ce era să facă? Dacă a scăpat-o.


Îți sorb cuvintele, sunt literă de lege (deocamdată!), memorează fiecare vorbă, mă citează: “Da, doamna, că ne-ați spus că nu suportați minciuna!” Sau ”Zi adevărul, că știi că la doamna nu-i plac mincinoșii!”. Îmi vine să râd întruna, dar mă abțin eroic.

Am jucat Spider Game. “Ce să punem în centru, copii?”. Au propus cuvântul “God”. Extraordinar câte au putut găsi pentru a face pânza de păianjen. În special un băiețel, un blonduț cu ochii cenușii găsea tot felul: power, light, eye, etc. Am bătut palma cu el, lăudându-l, s-a luminat tot, strălucea ca un felinar, cu toți dințișorii sclipind voioși, era un frumușel și jumătate. În ziua următoare s-a întâmplat să-l cert pentru o boacănă, s-a cenușit tot, îi picaseră colțurile gurii, nu mai avea nici o picătură de lumină, într-o mască uluitoare a dezolării.

Doamna de mate s-a plâns că sunt gălăgioși și eu am amenințat că nu mai facem petrecere de Crăciun. S-a auzit așa un oftat îngrozit și colectiv, încât pe doamna a pufnit-o râsul. Eu am apucat să ies la timp pe ușă și să râd singură pe coridor.

Gemenele blonde sunt ca niște spiriduși aurii, vesele și sprințare, gata să te îmbrățișeze în orice clipă. Dau din gură ca niște moriști, dar mereu trebuie să le scriu prin caiete, că-s tare aiurite. Azi i-am zis uneia că parcă e un pui de cuc, care și-a pierdut cuibul, ceea ce a distrat-o foarte tare. Asta pentru ca era complet pierdută în visare, zăpăcită și năucă. Două table scrise nu înseamnă nimic pentru ea, față de visele minunate și albastre ce îi trec prin fața ochilor.

Una dintre ele, artistă și inovatoare, nu apucă niciodată să învețe chiar bine la engleză, pentru că: “Doamna, eu întâi îmi fac la matematică, că e mai grea, și-mi ia vreo 2-3 ore, apoi la română, care îmi ia vreo 1-2 ore. Și când să mă apuc de engleză, Doamna, sunt foarte obosită și nu mai resist decât vreo 10 minute! Ce să fac?!” Chiar așa, dă-o-ncolo de engleză. Sunt perfect de acord.

Dăm lucrare în fiecare joi și, în timpul uneia, zice, în timp ce scria de zor: ‘Doamna, acum sigur iau 9,50!’’ Eu, care nu aveam chiar atâta speranță, i-am zis atunci cu aer suveran:”Ei bine, dacă o să iei 9,50, îți voi da un premiu!”. Bineînțeles că a luat un 7, 20.

Au mai trecut vreo 2 săptămâni, ea înnegurându-se la fiecare notă de 6 sau 7 pe care o lua, lumina pălind pe fața ei frumoasă de câte ori se dovedea că propozițiile iar nu fuseseră bune. Afurisitele de propoziții!

Într-o joi, pe la 11 noaptea, am terminat de corectat. Drăgălașa de ea avea 9,40. I-am mai dat 10 sutimi și mi-am sfărâmat creierii în miez de noapte ce premiu să-i dau.


A doua zi le-am dat lucrările, ca de obicei, de la cea mai mică notă, până la cea mai mare. Pe a ei o ascunsesem în agenda mea. Citesc, citesc notele, ajung la cei foarte buni și încep să se audă murmure în clasă. Pentru că nu zisesem numele ei nici la 7, nici la 8, nici la 9 au început să creadă că a luat notă mai mare decât așii clasei. Ea tremura toată și se zbuciuma de numa, numa, așteptând cu sufletul la gură să vadă cât a luat. Am terminat și s-a lăsat un moment de liniște îngrozită în clasă. Parcă eram la teatru. Brusc, explozie: ‘Doamna, dar ...?!’

‘Ce e cu ea?’’ fac pe nebuna și mă prefac că am rătăcit lucrarea, caut după ea prin plasă, prin agendă, ea era din ce în ce mai străvezie, o scot brusc: “A, e asta nesemnată? Păi…e 9,50! A ta era?’’

Ropot de aplauze în clasă, urale, ea țâșnește spre catedră și mă strânge tare în brațe: ‘Vă iubesc, Doamna!. Strâng și eu trupușorul firav și blond și mă înduioșez de bucuria ei nemăsurată. ‘Dar premiul, Doamna?!’ strigă clasa.

Ultimul act. Cu multă pompă, declam:”Guvernul britanic m-a însărcinat să acord diploma de onoare elevei …tam, tam și îi lipesc pe coperta caietului un abțibild cu steagul britanic, foarte frumos. E foarte încântată de premiul ei, dar întind și pumnul strâns și îl desfac încetișor în palma ei, punând o scoică micuță și drăguță și spunând că trebuie să fie la fel de tăcută și de înțeleaptă ca și premiul ei (de felul ei, fiind, oh, atât de vorbăreață!). A închis pumnul peste scoică și nu a arătat-o clasei, stând acolo, tăcută și mulțumită până în ultima ei celulă blondă și albastră.

Unul dintre copii strigă încântat de spectacol: ‘Doamna, dar eu am luat o grămadă de 10 și mie nu mi-ați dat premiu!’. Dar nu e nici o supărare în vocea lui și asta mi se pare grozav la ei. Se bucură unul pentru altul. Bineînțeles că, până la sfârșitul orei, m-am angajat la viitoare premii pentru cei care acum sunt de 7, dar neapărat și obligatoriu vor ajunge la 9,50.

Poate este apogeul, simt ca este, mai bine de atât nu se poate, eu simt că dau totul, cum parcă nu l-am dat niciodată. Îi iubesc pe toți, stau cu ei în pauze, nu mai ajung în cancelarie, zboară timpul, niciodată nu e destul. Cu infinită atenție și migală de artizan pun câte o pană mică de lumină în sufletul fiecăruia. Scânteie de păun și de vultur. Nici nu își dau seama ce li se întâmplă. Cu sufletul doldora de bucurie, mă duc spre casă, zilnic, savurând fiecare clipă.

Clipă de clipă, an dupa an.

Copiii mei de-a opta. Trepidând de nerăbdare să plece. Smucindu-se în miile de fire colorate ce îi mai țin încă legați de aceste ziduri. Mă uit cum pocnesc firele unul câte unul. Zburând înfășurate spre văzduhuri. Ca baloanele aurite călătoare. Cocorii mei albi.


Nu mai sunt atât de inocenți. Privirile li s-au împânzit cu de-ale oamenilor. Fiecare învățând să-și poarte povara propriei umanități. Cu rele și bune. Atât de tineri, atât de frumoși. Căluți năzdrăvani gata să ia viața în galop. Se smucesc neîncetat, dornici deja să se îndepărteze de mine. Mai aruncă câte o privire spre Doamna lor, dar Aici au terminat. Au luat tot ce era de luat. Alte câmpii îi așteaptă.


Ei pleacă. O dată și încă o dată. La nesfârșit. Rămân cu amintirea ferestrelor adânci de lumină din ochii lor. Cu tristețea zidurilor din privirile unora.


Rămân cu aceste mici lăcățele roșii agățate de inima mea, cu fereastra mea din perete. Desenată de soare, fragilă și jucăușă. Fermecată. Efemeră.

.

Oh, dar ce fac eu aici, cu ochii pironiți în perete?! Mă așteaptă copiii.

Pipăi cu grijă peretele, atingându-i fereastra încă o dată. Și pornesc spre o altă clasă. Deschid ușa.

Zeci de ochii mă ațintesc, veseli și luminoși. Ochi de fereastră. Preferații mei.

ree

 
 
  • May 29, 2020
  • 5 min read

Updated: Jun 2, 2020


ree

Am auzit că în timpul claustrării în case, unii dintre cei obligați să stea pe așa un spațiu limitat cu marea iubire a vieții lor, cu sufletul lor pereche s-au lămurit definitiv că nu au ce căuta unul lângă altul. Că e mai bine să-și ia câmpii și să se ducă val vârtej în lumea largă. Probabil însă că au fost și unii ca noi. Nu așa sensibili, ca să nu zic mai nesimțiți. Nouă situația ne-a venit mănușă. Am fost mereu în tandem, savurând lenea supremă și avantajele ei. Știu că am preamărit o viață întreagă munca făcută cu pasiune, dar poate am greșit. E timpul pentru o schimbare de macaz. Zău așa, lenea nu e rea deloc. Face bine la frumusețe, la sănătate și la câte și mai câte pe care mi-e prea lene să le mai pomenesc. Poate aș putea să scriu chiar și un studiu despre frumusețea nemuritoare a lenevelii. Dau o căutare pe google să văd cât sunt de originală, hm, mi-au luat-o alții înainte. Există deja și “Ghidul leneșului” și chiar “Mic tratat pentru leneși rafinați”. Nu-i cu supărare, asta e, nu-mi rămâne decât să mai trag un pui de somn. Și să devin foarte rafinată. Să mă rafinez-maturez ca o brânză pusă la păstrare. Cu cât va fi mai mucegăită, cu atât va fi mai gustoasă.


După ce am stat în pat toată ziua, în dorul lelii, pentru un pic de conversatie, ne întrebăm unul pe altul, mai mult retoric:”Ce să mai facem oare?”

Li (de sub plapumă, visătoare): - Pasul 1- gimnastică! Dar ce să fie Pasul 2?

Cri (practic și hotărât, de sub plapuma lui): - Pasul 2- faci gogoși! Pasul 3- mănânc gogoși! Pasul 4- știri despre coronavirus (ocupația lui obsedantă). Pasul 5- ghici ce?!

Li (râzând de sub plăpumioara ei, știe rutina) : Nani!!!! Dar când mai facem puzzle?

Cri (meditativ): Ei, vezi?! De asta nu mai avem loc în program.

Intru în casă, burdușită cu mască, mănuși, gâfâind nu se știe, din cauza șocului aerului proaspăt și a mișcării forțoase până la chioșcul de ziare aflat la două minute de casă? Din cauza măștii care mă aburește de sus până jos și nu mă lasă să respir? De emoție și adrenalină? M-am strecurat pe sub nasul organelor de ordine ca o războinică ninja pentru a-mi cumpăra “Dilema veche”. Să-mi văd articolul, să-l pipăi. Nu știu ce aș fi putut să le spun polițiștilor dacă mă opreau. Că m-am dus să imi iau lucruri necesare traiului?! Păi da, fiecare cu necesarul lui. E dreptul meu să îmi cumpăr revista! Garantat prin constituție.


În timp ce mă dezechipez, mă spăl pe mâini de nu știu câte ori, arunc hainele viciate la spălat, (suntem încă la începutul spaimei cu pandemia, pe la sfârșit o să uităm să sterilizam toate cele ca nebunii, ba chiar n-o să mai sterilizăm nimic!), Cristi ia ziarul plin de viruși și îl răsfoiește nonșalant.” Uite, Liliuca, articolul tău! Penultima pagină! Bine că nu e ultima! Te plătesc pentru asta?”. Întrebându-mă dacă n-am pescuit vreun virusel de amorul artei, îi răspund sec: “În loc să primesc bani, am dat eu bani să-mi cumpăr revista. Și mi-am pus și viața în pericol.”

Cri( sentențios): - Arta cere sacrificii.

Li( frunzărind entuziasmată foile și simțindu-se ridicată în rang, chiar dacă e pe la coadă):

- Emil Cioran?! O, daaa.

Cristi (mândru de nevestica lui): - Așa mai zic și eu!

Cri, claustrat de săptămâni de zile se uită nostalgic pe fereastră la locul unde zace la propriu mașina noastră: “Tu ai văzut, Liliuca, cum arată mașinuța noastră? În curând tre’ să ies cu mătura s-o descopăr, s-o scot la lumină! Tone de praf pline de corona zac peste ea”.

- Lasă, Cri, ca trece mașina Primăriei și ți-o curăță cu dezinfectant de Covid! N-are rost să muncești degeaba!

Lili (cam disperată): - Cum se dă drumul la avioane, o tulim, nu mai stăm aici nici o secundă, că cine știe ce se mai întâmplă! Zece mii de vârfuri de pandemii. Știrile astea mă înnebunesc! Plecăm, orice-ar fi. Oricât de periculoasă ar fi Anglia. Vedem noi ce facem pe acolo. Mergem la cules de căpșuni. Uite, zboară avioane cu muncitori agricoli. Noi nu putem?!

Cri, în timp ce se uită la mine ca la o nebună: - Eu ți-am zis că nu mai vin înapoi, dar nici să mor așa repede! Ghemuit peste căpșuni! Te crezi de 20 de ani?! Nici o căpșună! Extraordinar, dom’le, să sar din pandemie drept în căpșuni. Stai blând, că stai bine. Termină cu ideile astea revoluționare!


Cristi, care s-a trezit mai târziu ca de obicei, e aproape 5 jumate dimineața, în loc de 3-4, trage draperiile, oftând mulțumit:

“Nu știu cum am dormit atâta. Zău așa, atâtea treburi am, nu știu cum le mai termin”.

De fapt, singura lui treabă pe toată ziua de duminică e să se pregătească psihic pentru breakfastul măreț pe care o să-l prepar eu, sandvișuri cu avocado. Numai când aude de avocado, i se strânge burta. Sper să treacă cu bine peste proba micului dejun, fără traume permanente.


În tot timpul izolării am încercat regulat să îl fac pe Cristi să își schimbe masca. Încăpățânat ca un catâr, n-a vrut și n-a vrut. Că el a prins drag de masca lui și nu se poate despărți de ea, că e masca magică și nici un covid nu se va apropia de ea. E prea insalubră deja ca să mai momească chiar și un virus nenorocit! Eu una am fost mulțumită. Am făcut economie. Bineînțeles că măștile mele au fost schimbate cu regularitate. Economie, dar nici chiar așa!


De obicei, când trebuie să gătesc ceva, aplic strategii de marketing absolut sclipitoare. De exemplu, ieri trebuia să fac felul doi; pandemie, pandemie, stăm cu fundul în tot felul de paturi și fotolii, dar doamne feri să mâncăm doar ciorbă! De-atâta stat, nu aveam nici un chef să nu mai stau. M-am dus la drăguțu’ de Cristinel, care stătea și el tolănit la televizor și i-am cerut opinia fermă de consumator: “Cri, oare ce să gătesc? Am trei variante:

1. Langoși cu brânză (ăștia îi face el întotdeauna, eu nu mă bag, că nu suport mirosul de prăjeală și fac criza de fiere - așa e regula la noi în casă, desi nu am mai făcut o criză de ani de zile);

2. Pizza ( tot el, că el e maestrul brutar - fiecare cu specialitatea lui!);

3. Quesadilla cu legume ( asta eu o prepar, dar când Cristinelu’ aude de legume, mai ales în sonorități mexicane, dă Block cu mare viteză).


Ghiciți ce a ales omu’? Eu m-am oferit să îi fac mâncare sănătoasă, cu verdețuri, dar dacă n-a vrut și n-a vrut. A ales pizza (când aude de mâncarea asta napoletana i se aprind beculețele și se transformă în pom de Crăciun), pe care normal că a făcut-o singur, că doar el e specialistul. Iar eu am stat în pătuț și m-am uitat la seriale. Grea viață! Chiar am terminat și o carte! Adică am progresat pe drumul sortării și aruncării cărților inutile - din păcate asta a fost una frumoasă și o păstrez. Adică se adaugă la sutele de kile ce trebuie transportate peste mări și țări. Și pe care Cristi, răzbunător, le numără în lire. Un kil, o liră. Mare brânză! 130 de kile de cărți, ce-i aia?! Să zică mulțam că am făcut asemenea selecție. Nu de alta, dar nu știam unde aș fi putut să-mi pun tonele de cărți în viitoarea noastră căsuță cât o cutiuță de chibrituri din Londra.


O sa trăim minimalist, e clar, dar domnia lenei se va termina. Vai de capul nostru! Poate avem noroc și îl angajează cineva pe Cristineluț brutar. Că doar de-aia l-am îndemnat să exerseze cu grămezi de pâini și pizze. Plus cât m-am sacrificat să le mănânc! Ce nu face o nevastă devotată. Și dacă el va coace zi și noapte, atunci Liliuța, adică eu, o să stea liniștită acasă și o să lenevească cu o carte în mână. Tot zi și noapte. Doamne ajută!


ree

 
 
  • May 28, 2020
  • 12 min read

Updated: Dec 4, 2021


ree

Lumea nu știe câte pregătiri am făcut pentru a ajunge să mâncăm un șnițel vienez. Câte etape am parcurs. Cât ne-am agitat. Inutil, de altfel.


Mai întâi ne-am bibilit mașina pentru a fi în stare să străbată nămeții înspăimântători ce urmau să se ridice până la cer pe autostrada lunii decembrie. Am cumpărat lanțuri, cauciucuri de iarnă, am colectat pături și grămezi de haine groase. Am calculat rute, ore, bani și, mai ales, am visat. La minunățiile târgului de Crăciun vienez. La întâlnirea cu Alex care trebuia să aterizeze la ora 3 la Viena. La șnițelul cu pricina. Parcă mă gândeam mai mult la șnițel decât la Alex.


În cele din urmă am închis ușa și, îmbrăcati bine de iarnă, am plecat. Cu toții, căci și nepoata venea cu noi. Cum putea rata experiența de Crăciun care urma să se lase cu un shopping intens și nebun pe cea mai incitantă stradă a capitalei vieneze?! Am mai numărat actele o dată și am întins-o la drum în noapte. Totul era programat foarte bine. Ca de obicei în familia noastră. Totul este mereu excelent programat. E adevărat că intervine, absolut întotdeauna, dar întotdeauna, factorul haos! Dar cine poate fi făcut responsabil pentru haos?! Încă o dată am anunțat foarte clar în mașină, în întunericul iernii că voi mânca șnițel vienez la Figmuller. Acesta era scopul meu principal. Culinar. Am făcut research zile întregi. Acesta era cel mai bun șnițel din zonă. Din lume. Nu puteam să-l ratez. Obsedată de viziunea aurie, învelită în pesmet, luasem la drum o cutie întreagă cu șnițele. Pentru Alex, sunt preferatele lui. Nu am realizat contradicția. Surplusul. Acestea erau șnițele românești. Nici o legătură.


Din nu știu ce motive, odată ieșiți din zona noastră de confort, adică din județ, zăpezile au dispărut cu desăvârșire. Nici urmă de nămeți. În mașină era prea cald. Sau aveam eu prea multe boarfe pe mine. După 5 ore de drum am ajuns la prima graniță. Cea de ieșire din țară. Nimeni. Evident că nici nămeții, nici furtunile, nici granițele nu vor putea opri acest măreț drum inițiatic. Vorbesc aici de inițierea sacră în Marele șnițel vienez!


Relaxați, oprim în granița maghiară. Hopa, că aici era cineva! Chiar doi. Calm, întindem actele, inclusiv împuternicirea ce ne permitea să scoatem nepoata minoră din țară. Suntem veseli, relaxați și amabili. Acuș-acuș ne întâlnim cu Alex! Și mai ales cu șnițelul!


La lumina lanternei, vameșul ne cercetează actele. Sec și rece, ne cere cazierul persoanei care însoțește minora. Uit de șnițele și, inundată de adrenalină, intru in debilitate mintală. Nu am cazierul. Nici nu mi-a trecut prin cap că mi-ar trebui. Îmi caut cu disperare argumentele. Nu am. Se știe că sunt o persoană care argumentează bine. Excelent chiar, deși nu vreau să mă laud. Dar acum, ce să zic?!

Lili: - Nu am știut că ne trebuie cazier. Ne pare rău ( penibil și neimpresionant).

Vameșul: -Vă trebuie. Dacă nu aveți, vă întoarceți ( sec și imberturbabil).

Lili: - Dar ne ducem la târgul de Crăciun de la Viena! ( cu ton de milog la porțile regatului maghiar! Ineficient, oricum).

Vameșul: - Ce să vă fac?! Vă întoarceți. ( E calm, nu îl interesează. Nici măcar nu e târgul din Budapesta lui! Doar n-o să dea o mână de ajutor turismului austriac.)

Lili: - Dar la ora 3 trebuie să îl luăm pe Alex de la aeroportul din Viena! Alex ne așteaptă acolo! (disperat, ca o mamă nebună și alambicat, fără nici o urmă de logică chioară!)

Vameșul (brusc interesat, zici că a prins un fir, o filieră din traficul de carne vie sau de organe!): - Alex? Cine e Alex? Tatăl minorei?

Lili: - Doamne, nu! E fiul nostru. Ea e nepoata noastră! Nu e nici o legătura! Trei zile la Viena, vă rugăm! (în timp ce vorbesc, realizez uimită că nu se înțelege nimic și că mi-am pierdut momentan darul explicațiilor raționale!)


Vameșul, complet zăpăcit, ne face semn cu mâna să trecem. Cristi, alb spre vânăt, care a tăcut ca un mutulic', lăsându-mă pe mine să sclipesc ca o stea de Căciun, rulează mai departe în întunericul maghiar, ca un roboțel. Nu vorbim minute întregi. Șocați. Nu știm cine e vinovat că nu avem nenorocitul de cazier, nu știm de ce ne-a lăsat să trecem, brusc mă întreb retoric: „Oare voia niște euro?”. Poate ne-a dat drumul pentru că eram prea duși cu pluta?!


După câteva sute de kilometri ne revenim și glumim în legătura cu IQ-ul ridicat dovedit de cei implicați. E soare și bate a primăvară, cald. Nu ne trebuie lanțurile de roți. Ajungem la aeroport cu 3 ore mai repede, ceea ce cred că e din nou o dovadă de bună organizare. Vrem să parcăm, dar la vienezii ăștia totul e cu plată! De la toalete la parcări! Ce, doamne! 10 euro pe oră!!! Nici gând, noi nu plătim atât! Găsim un magazin Billa și parcăm acolo, chiar sub o plăcuță pe care scrie ceva. În germană, nu pricepem. Folosindu-mi deprinderile avansate de lingvist, înțeleg ceva despre un interval maxim de o oră! Probabil atât avem voie să rămânem acolo. Stăm cu nerușinare peste 2 ore, având de gând să pretindem că nu înțelegem mesajul. Ăștia nu au auzit de engleză?! Exact cu 15 minute înainte de venirea avionului tragem în parcarea aeroportului, cea cu 10 euro, având de gând să plecăm înainte de a trece 60 minute.


Ne așteptăm fiul într-un noian de emoții. De drag, de dor (nu l-am văzut de 5 luni). Și mai ales de nerăbdare, de ce nu mai apare odată, că ne expiră ora!! Ce tot moșmodește pe acolo?! Uite-l! Hai, repede, repede, o îmbrățișare frugală și o luăm la goană spre mașină, el nepricepând deloc ce se întâmplă. Fuge derutat odată cu noi. Ăștia sunt părinții lui nebuni. Aruncăm bagajele de-a valma și demarăm în trombă, mai sunt 5 minute! Ajungem victorioși în fața barierei, Cristi bagă tichetul în aparat. Nimic. Brusc ne dăm seama că nu acolo se plătește. Încremenim pentru un scurt moment, oripilați. În spatele nostru s-a făcut coadă. Nu putem ieși. Spațiu alb. Temporal și neuronal! Rezolvarea vine de la mașinile din spate, care nici măcar nu claxonează. Civilizație, nu glumă. Se trag la o parte și noi, idioții, putem ieși din rând. Întoarcem și parcăm din nou. Băieții pleacă în căutarea locului de plată. Indicații doar în germană, of course. Cumva se descurcă. Se întorc și plecăm, bariera se ridică cumințică. Cum să nu se ridice?! Doar am achitat 20 euro pentru o oră și 5 minute. Râdem ca nebunii, oare ce o să ni se mai întample?! Viena asta e plină de pericole. Un loc potențial agresiv. Hobbiții în acțiune!


Ne cazam, îl ospătăm pe Alex cu niște șnițele, mâncăm și noi, dar remarc cu uimire că sunt multe. Zeci de șnițele, șnițele peste șnițele și iar șnițele. Bunicile s-au întrecut pe sine. Denotă clar o obsesie compulsivă. Absolut nesănătoasă. Mă rog, las' ca le biruim noi.


ree

Explorăm Viena cu entuziasm. Timp de trei zile. Avem atâtea de făcut, încât cădem de acord să lăsăm degustarea Marelui Șnițel pentru ultima zi (între noi fie vorba, decizie firească pentru că suntem plini de șnițele până-n gât!). Clădiri frumoase, clasice, străzi largi, totul e croit la scară mare. Nu sunt cotloane sau îngustimi. Parcă răsună Mozzart de peste tot. Feerii de lumini, de podoabe. Târgurile, presărate prin toata Viena sunt fermecătoare și mirobolante. Colorate, strălucitoare. Diversitatea lor e uimitoare. Cumpărăm din stânga și din dreapta tot felul de minunății. Conștientă că mă așteaptă Crăciunul acasă, că trebuie să fac o masă deosebită, cumpăr un salam tradițional, făcut de producătorii locali. E acoperit cu o coajă albă și miroase delicios. Cred că va fi cel mai tare salam al tuturor timpurilor. Așa și trebuie să fie, căci m-a costat aproape 30 euro. Îl pun în portbagajul mașinii, care e cazată luxos în subteranele hotelului (uneori ne rătăcim, căutând mașina! Plus că parcarea betonată arată exact ca una din acelea de care mă îngrozeam la televizor! Pline de criminali în serie! Și de oameni plăpânzi și semiidioți care își parcau mașinile acolo!). Oricum, mă gândesc că acolo e mai răcoare ca în cameră, în ciuda ucigașilor virtuali. Salamul prețios e afumat, nu o să i se întâmple nimic.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în Viena cea generos revărsată spațial și temporal? Nu numai că totul e larg așezat, de o eleganță clasică și inspiră, expiră cultură, mai are și niste chestii șic de-a dreptul, omenești, naturale și de bun simț. Cum ar fi minunatele locuri unde poți să savurezi existența. Târgurile de Crăciun, cum spuneam, sunt atât de fermecătoare, delicioase, încât pot să-ți golească portofelul în doi timpi si trei mișcări.


ree

Apoi cafenelele. O, da! Cafenelele vieneze sunt adevărate capodopere. Stilate. Când intri, ai pășit brusc într-un alt secol, respirând cu nesaț rafinament și eleganță. Cafelele, atât de bune, prăjiturile, cu totul savuroase. O atmosferă tihnită și dulce, îmi este clar că aș ieși dintr-una și aș intra în alta, comandând întruna la cafea Mozzart, la tort Sacher și ștrudel vienez. M-aș muta în Viena pentru cafenele și pentru târgurile de Crăciun. Aș trăi fericită, bându-mi cafeaua și așteptându-l pe Moș Crăciun.


În prima cafenea în care am pășit, cu veselie inocentă și cu fereală totodată (aveam oareșicum senzația că e un lăcaș pentru nobili, nu pentru plebei ca noi!), a trebuit să parcurgem o perioadă de acomodare. Până am înțeles pe deplin care e mersul lucrurilor. Și până am răspuns la niște întrebări fundamentale (cu ajutorul binecunoscutei istețimi hobbițiene!):

Ale (privind cu grijă la celelalte mese): - De ce avem apă la cafea?

Li (într-un vârf de IQ): - Să spălăm lingurița în ea.

Cri: - Da de unde!

Ale: - Să o bem? Ce, doamne, facem cu apa?!?!

Li: - Să ne spălăm degetele în ea? Ca romanii? Dacă avea și petale de trandafiri în ea era mai clar!

Cri (isteț peste măsură): - Caută pe net!!! De ce se pune apă la cafea?!

Ale (către Octi care postează pe facebuk, informând probabil tot globul): -Tu ai net?

Li ( brusc atotștiutoare): -Normal! Este o cafenea vieneză!

Ale se uită holbat, neînțelegând pe moment care e mai umblat prin lume, el sau babacii?!

Ale (către Lili, exasperat): -Ăsta e al doilea lucru pe care îl scapi pe jos.

Cri (obișnuit și blazat): - Bine că nu sparge ceva.

Preventiv, împinge cănile din calea gesticulației neveste-sii, alert și supercalificat, încercând să salveze tot ce se poate salva din calea tornadelor lingvistice.


Printre plimbări și cafenele, am reușit să terminăm uriașa cutie de șnițele, suntem ghiftuiți de ele și acum îmi dau seama că mi-am sabotat propriul proiect. Am săpat de la rădăcină Marele șnițel vienez! Nimeni nu mai vrea să îl mănânce! Sunt sătui toți de șnițele ca de mere pădurețe. Dar e proiectul meu international și nu voi renunța le el! În a treia zi îi târăsc pe toți la Figmuller, unde, spre oroarea plictisită a tuturor, e coadă afară, vreo 20 de oameni care așteaptă. Nu numai că vreau să îi hrănesc din nou cu șnițel, dar trebuie să stea și la coadă pentru asta??!!


În trei minute, dezgustul care se citește pe fețele bărbaților mei, mă face să aplic tactici ultime și eroice. Sunt martira istoriei și îmi plâng de milă. Le spun să plece, să mănânce ce vor, că mă descurc eu singură. Ce pot păți? Doar e centrul Vienei! Voi mânca afurisitul de șnițel și de-ar fi să-mi crape fierea!! O hotărâre nestrămutată și încăpățânată se citește pe fața mea. E clar, sunt gata de sacrificii existențiale extreme, așa că se decid să stea la coadă, urmând să îmi scoată ochii un an de zile, dacă se va dovedi un eșec similar celui din Londra, cu restaurantul lui Jamie Oliver cel Adorat.


Cei perseverenți vor cuceri lumea! Conștientă ca transmit un exemplu pozitiv și motivațional de nivel înalt fiului meu, ridic fruntea și îndrept spinarea! Mesajul subliminal e evident, gândesc eu mândră: „Așa se urmărește atingerea idealurilor supreme în această viață!”. Mamă și educator până la capăt, adică până în Viena!


Intrăm. Interiorul nu mă dezamăgește. Oh, nu, chiar deloc. Proiectați brusc cu 200 de ani în urmă, admirăm bârnele de lemn și structurile de piatră, cotloanele și iluminatul ca de opaiț. Scări înguste în sus și în jos, un aer boem și rustic, într-o combinație de-a dreptul fermecătoare.

Sosește mâncarea și văd nările tuturor fremătând, ochii sclipind. A poftă lupească. Asemenea șnițele nu s-au mai văzut!! Uriașe, cât niște farfurii, se revarsă și depășesc marginea platourilor. Subțirele, cu coaja crocantă și miezul pufos, sunt indescriptibile. Sunt altceva! Sunt mama tuturor șnițelelor pe care le-am mâncat vreodată, sunt Alpha și Omega bucătăriei vieneze, sunt pur și simplu cele mai teribile șnițeloace de pe planetă. Iar salata de cartofi de lângă ele e unică. Alunecă catifelat pe gât în jos, într-un amalagam de arome. Aprobarea mârâită a tuturor mă face să mă simt vedeta serii. Am muncit din greu, dar am biruit! Înfulecăm pe nerăsuflate. Succes total!


ree

Traversăm cu toții, în vreo 20 minute, nenumărate stări existențiale. Pe măsură ce șnițelele se micșorează, pe fețele noastre expresiile alternează. De la „Uau’’-ul inițial, la „Deliciooos!!” „Mamă, ce bunătate!!” Apoi, cu o privire furișată spre ceilalți: „Oare tre’ să mănânc toată chestia asta??!!” Și, în final, cu o strâmbătură dezgustată:” Vomit, tre să mă opresc!”. Parcă la comandă, ne oprim cu toții și privim cu scârbă părțile dezmembrate și rămase de izbeliște ale mărețului și apusului Șnițel vienez. Gospodărește, mă apuc să le adun în șervețel, sub privirile uimit stupefiate, oripilate ale familiei. Nu pentru că s-ar rușina de gestul meu gospodăresc în mijlocul Vienei elegante, ci pentru că nimeni nu poate concepe că ar mai putea pune gura pe vreun șnițel în următorul an! Poate chiar doi ani! Hai să zicem trei!


Cristi, amuzat, vorbește pe nas: -Achtung! Achtung! Daman cu fularum are șnițelum în buzunarum.

Îmi văd netulburată de împachetare. așa se face economie. Lasă că o să-mi mulțumească ei! Satisfăcută și încântată de atingerea targeturilor, sunt gata de un pic de mișcare. Deși cam greu, cu atâta șnițel la bord!


ree

Lucruri care nu mi-au plăcut în Viena? Nu știu, parcă o prea mare rigurozitate pentru spiritul meu balcanic. O rigiditate implicită, prezentă în tot și în toate. În panourile scrise doar în germană, de neînțeles pentru majoritatea turiștilor. Liniștea și răceala străzilor. Felul în care nu vine nici o mașină stânga-dreapta, dar nimeni nu traversează până nu e verde. O asemenea obediență față de reguli mă sperie un pic. Oamenii nu sunt așa. Eu nu sunt așa. Oare cum au ajuns să stea cuminți și ascultători în rând?! Aveam să aflu în ultima zi. Cuvântul cheie. Să înțeleg că există o legătură clară între chestiile fixe, dure, între bici și dulceața prăjiturilor. Între regulile scrise în germană și savurosul, bestialul, incomparabilul rom Stroh!! După care am umblat o zi întreagă, cumpărând pentru toți prietenii și toate rudele. Să le-ajungă pân’ la Crăciunul următor.


ree

Nu mi-a plăcut ca era duminică, mii de turiști se scurgeau de-a lungul celei mai populare străzi de shopping, presărate cu zeci de magazine încântătoare și nici măcar unul nu era deschis!!! Mi se părea incredibil! Duminica! Toți voiau să facă grămezi de cumpărături, dar regulamentul zicea că nu duminica, nu, stai pe fundul tău și vino în altă zi! Dar noi nu aveam o altă zi. De unde ni se păruse că vom da peste o altă variantă a Oxford Street-ului londonez, ne-am dezumflat rapid. Viena începuse să mă sperie serios. Noroc că am dat peste Mozzart Cafe! Care ne-a readus pe linia de plutire. Cu micuța lui cafeluță Mozzart. Veșnică recunoștință.


ree

Ziua plecării. Ne-am adunat catrafusele, încântați de nenumăratele sticle de Stroh, care sclipeau cald și ghiduș dintre ciocolatele mozzartiene, am coborât în parcarea demnă de Stephen King și, plini de elan, cu grijă să nu ne rătăcim, ne-am îndreptat spre mașinuță. Ne aștepta drum lung. Surpriza numărul 1! Pe parbriz se lăbărța o foaie oficială. Cristi a pălit instant, a desfăcut-o. Normal ca era în germană! Cine s-o priceapă?! Vienezii ăștia sunt naționaliști convinși, sunt absolut sigură. Eu cred că, în secret, îi urăsc pe toți turiștii și vor să scape de ei. În germană!!! Căutăm paznicul parcării care ne lămurește, tot în germană, că e o amendă! Pentru ce, Doamne ferește??!! Mașina stătuse nemișcată 3 zile în parcare. Pentru cele 20 minute cât stătuse inițial afară din parcare. Atâta durase în prima zi, până ne-am cazat și am aflat unde trebuie să parcăm. O lăsasem pe o laterală a hotelului, în spatele unei alte mașini parcate acolo. Filmaseră totul, ne luaseră urma ca unor criminali periculoși, mai pricepuți ca noi în labirinturile parcărilor, și ne lăsaseră amenda. Asta era! Înțelegeam totul. Într-o fracțiune de secundă am priceput chiar totul despre Viena și legile ei. Mi s-au aprins toate beculețele. Ceva de genul: „Dacă vii la noi, turistule internațional, bezmetic ce ești, trebuie să ne respecți regulile. Pe care nu le știi, pe care le scriem în germană, dar n-ai decât să ne înveți limba!!!! Necivilizatule! Neanderthalianule!”


Am smuls amenda din mâinile lui Cristi, cu gândul secret că o să o plătim la paștele cailor, am dat ordin de plecare și am smucit portiera. Gata să leșin, am dat înapoi, secerată de o duhoare de neînchipuit! Aveam un cadavru în mașină! Asta ne mai lipsea! Îngrozită, m-am uitat după poliția vieneză atât de eficientă. Cu mâinile la nas, am început să căutăm corpul delict. Era în portbagaj!! Era Salamul, mort de-a binelea! Nenorociții, ne vânduseră un salam afumat, cu coaja albă, care se stricase în trei zile!! Iarna, între betoanele unei parcări! L-am scos cu grijă, eram convinsă că nenumărate camere de luat vederi îi urmăreau atent pe infractorii români din Petroșani. Nu am îndrăznit să îl aruncăm în coșurile de gunoi din parcare. Ne-ar fi amendat din nou, sunt convinsă, urmărindu-ne până în pânzele albe pentru asemenea delict înfiorător. L-am aruncat într-un tomberon uriaș, pe o stradă alăturată, uitându-ne cu fereală în stânga și în dreapta! Dacă aveau vreo lege contra aruncării salamurilor moarte? Aventura noastră devenea din ce în ce mai creepy!


Totul a culminat cu noi, închiși în mașina împuțită și mirosind înfiorător a mortăciune, încercând să ieșim din parcare. Toate instrucțiunile de plată erau în germană, nu reușeam să plătim și să ridicăm nenorocita și blestemata de barieră. Germană, germană peste tot. Engleza nu se inventase. Aproape leșinați din cauza mirosului, băieții au plecat să îl caute pe paznicul parcării. Au plătit prin nu știu ce cotloane și am reușit să plecăm!

Să ne eliberăm. Noroc că aveam romul!!!


Pe autostrada maghiară am început să ne revenim. Să scăpăm de miros. Cam verzi la față.

Cu totul și pe ansamblu, excursia fusese minunata. Eram convinși de asta. Suntem niste hobbiți optimiști incurabili. Niște cutezători.


Pierderi colaterale: salamul mort și amenda care s-a ridicat până la 70 euro. Nu aș locui niciodată în Viena. Dar aș putea să iau cu mine oriunde cafeluța Mozzart și romul Stroh.

Eventual șnițelul ar putea să mă convingă să mai calc pe acolo.


ree

 
 

Multumesc pentru abonare!

  • Black Facebook Icon
  • Instagram
bottom of page