Galben de Sahara și miere

Aeroportul e mic, deșertic și cufundat în soare până-n gât. Miroase a pustiu. Tresărim de bucurie. Ne place. Fiorul noului ne umple zâmbetele. Simpaticul șofer sicilian care oprește autobuzul și vine să vorbească cu noi, ca și cum n-ar avea altceva mai bun de făcut, pune punctul pe i: “Totul e puțin pe-aici”.

- Câte zile stați? Trei?

- Șapte, răspundem noi, e cifra noastra standard.

- Hm, ne privește cu oareșicare îndoială și un pic de milă, disimulată în zâmbetul afabil, Malta e o insulă mică!

“Hai, măi”, mă gândesc, “ce știe el?!” și zâmbesc drăguț și nevinovat, ca o turistă aiurită ce mă aflu. Noi nu ne plictisim niciodată!

Odată debarcat în Malta, te zăpăcești cu totul. Străzile sunt înguste și în pantă, desfăcându-se direct în mare, tivite bine cu dale ordonate. Pe ici, pe colo țâșnesc obiecte de cult stranii, pictate strident și naiv. Atmosferă solară, fierbinte, simți un fior de recunoaștere totală. Categoric ești în Lisabona, îți zici, adulmecând suflul maur prin toți porii.

Apoi vezi toate, dar toate firmele. Sunt în engleză, chestii banale, dai peste un Buckingham Palace, peste un Black Goose, chiar și peste binecunoscutele cabine telefonice roșii. Începi să te îndoiești de aerul portughez, șarmul englezesc e înfipt clar în ochii tăi, orice localnic vorbește engleza, trebuie să caști bine urechile să auzi și malteza, greu de descifrat sub poleiala britanică. Abia ai răsuflat ușurat, ai pus în sfârșit o etichetă!, când vechimea zidurilor, aerul de măreție subtilă, implicită te propulsează în Roma. Istoria freamătă cu zăngănit de săbii și mulțimea de sicilieni care mișună peste tot te tulbură și mai mult. O zăpăceală caldă îți amețește rațiunea și îți șterge etichetele, încât începi să te întrebi la ce oare ai vrea să mai categorisești?! De ce ai nevoie de atâtea șabloane?!

Mânat încă de obsesia analizei, te ciocnești realmente de auriul insulei. Totul e galben, un galben anume, nisip de Sahara, îndulcit de încolăcirile sinuoase ale unui borcan de miere, cu toate apele lui chihlimbariu aurii, un galben moale, moale. O piatră blândă și caldă, un pic aridă, un pic seacă, scăldată în apele incredibil de albastre ale Mediteranei. Acoperișurile plate, casele pătrățoase și scunde, cetățile de un caramel palid scăldate în lumina strălucitoare a lunii, totul te propulsează în Maroc. Nu am fost niciodată, dar așa mi-l imaginez. Cetăți aride și tăvălit-topite în soare.

Culeg impresiile celor doi Bonobo de lângă mine - noi suntem specii superioare pe scara evoluției, of course, dar mie îmi place societatea bonobo pentru că acolo Marele Alpha e o Ea și ideea mă gâdilă dulce la orgoliu. Ia te uită! Impresiile aiuristice despre Malta se multiplică. E Vestul Sălbatic, declară argumentativ Alex, care tocmai a supraviețuit unei curse nebune cu taxiul prin traficul la fir de ață. Cu volanul pe dreapta, cu round about-uri din care nu înțelegi nimic și cu un șofer de pe vremea cavalerilor teutoni. Aerul condiționat furnizat de ferestrele larg deschise era de-a dreptul clocotit, mașina, a footmobile a la Flinstone. “Era să nu mai ajung întreg!”, concluzionează bombastic Ale, mândru că a trecut printr-o nouă aventură existențială.

Și, în cele din urmă, Malta e mai mult decât atât. E plimbarea fermecătoare de-a lungul falezei, cu palmieri și vaporașe, corăbii și bărci albastre, urmărindu-te cu ochii lor pictați. Cartierele rezidențiale ultraluxoase zac scufundate în perfecțiunea lor milimetrică, cu anunțuri presărate agale, ce te roagă să păstrezi liniștea pentru a nu deranja locuitorii de la nivelul extraterestru al planetei. Stâncile pictate cu golden syrup peste care împroașcă răcoros frișca culeasă de pe valuri, leandrii și bougainvillea contrastând fericit și îndrăzneț cu mierea zidurilor. E plaja cu totul sălbatică și pietroasă, unde stai armonic și armonizat cu tine însuți, una cu stânca, cu valurile, cu lipsa de rafinament transformată în naturalețe și fior originar. Acum s-a născut planeta și tu ești de față. E amestecul de bucătării, de culturi, e fusion!

Malta e o nouă specie cu totul originală, și originalitatea îi vine nu din proporțiile diferite cu care a amestecat valorile, ci din borcanul în care le-a amestecat. E borcanul cu miere de cactus, de roșcove și de migdale prin care plutește strălucirea argintie a crucii cavalerilor de Malta. Și, dincolo de aerul portughez, englez sau italian, dincolo de starea marocana a existenței sau de vibrația vestului sălbatic, insula aceasta minunată e calcar și miere, nisip saharian și albastru de nu-mă-uita.

Maltezii te răsfață cu pășnicia lor, cu armonia în care trăiesc, cu artificii zburătăcite pe cer în fiecare noapte, cu fanfare alunecând pe străzile înserării, cu bubuituri de pocnitori uriașe și dansuri de yogin amestecate cu piatra și cu vântul. Au, special pentru tine, dacă îndrăznești, restaurante suspendate în aer, tocăniță delicioasă de iepure și pastizzi cu ricotta și spanac. Au cărat până și nisip din Sahara pentru a îmblânzi violența stâncilor izbite de albastru și a-ți oferi plaje superbe, de neuitat. O trepidație permanentă se simte sub piatra caldă, e vibe-ul insulei, un du-te vino al vieții în toată splendoarea ei.

Stăm pe balconul cu vedere albastră, șușotind despre sightseeing-ul cu hop on- hop off, când Cristi, care era căzut în admirarea yachturilor trecătoare, tresare brusc, dându-și seama că se pune la cale viitorul fără el.

Cri (revoltat): - Nu umblați cu fofârlici.

Ale (dornic de învățături sofisticate): - Ce-i o fofârlică?

Cri: - Singularul de la fofârlici.

Ale, în timp ce umblă de colo până colo pe google, furnizând, ca de obicei, fel de fel de informații absolut fascinante și folositoare tuturor: “Fiți atenți, poți merge cu pașaport britanic în America și să stai trei luni de zile. Hm. Dar de ce menționez asta?! Că nu am atâta concediu! Și nici pașaport britanic nu am!”

Lili (cu gândul la ale ei, dar gata să își susțină fiul prețios până în pânzele informațiilor complet inutile): - O, da. Foarte interesant. Mai caută.

Ale (în pragul unor descoperiri epocale): - Ia te uită! Știi cum se zice la mamă și tată în malteză?

Li (oftând epuizată): - Cum?!

Ale (victorios): - Mother and father.

Cri: - Creepy zone!

Li( cu vocea ei impunătoare de Alpha Bonobo) : - Am un plan de viitor pe trei variante.

Cri (mort de foame, fluturând victorios punga de alune, după ce s-a uitat prin toate cotloanele bucătăriei): - Uite că am găsit ceva de mâncare!

Li: - Stai, nu mânca alunele, până nu auzi planul!

Cri (căruia i-a picat fața): - Păi dacă e pe trei variante viitorul tău, o să mor de inaniție!

Li: - Vapoarele sunt făcute din oțel?! Cum așa?! Și nu se scufundă?!

Cri: - Sfinte Sisoe! Du-te, femeie, înapoi la școală!

Li (jignită profund, reușind să acceseze niscaiva amintiri): -Las’ că știu! Principiul lui Arhimede!

Cri: - Lasă-l pe Arhimede! Sunt făcute din frunze de palmier!

Ale (mirat a nu știu câta oară, privindu-și stupefiat părințeii): -Voi m-ați educat pe mine?! Asta explică multe!

Stăm toți trei ca niște suricate la 6 dimineața, pe balcon, uitându-ne în zare.

Cri (meditativ, resemnat): - Azi nu putem face nimic, am văzut la știri că nu e vreme bună.

Ale (cu google în mână, aprobator și atoateștiutor): - Da, da. S-a anunțat furtună, cu fulgere și ploi. Nu programați nimic, că e ploaie mare. Nu poți merge la plajă, mamă! Pare rău pentru tine.

Mă uit, nevenindu-mi să cred, la cerul senin și frumos, la aerul dulce al dimineții pașnice, doar câțiva norișori pufoși rătăciți în albastru.

Ale (preocupat la modul dramatic): - Și nu știu ce ne facem, că la ora 1 avem rezervare la restaurantul ăla la care ați vrut neapărat.

Cri (îngrijorat): - Și furtuna până când va fi?!

Izbucnesc în râs, nu mai pot, ha, ha și hi, ho, parcă sunt într-o altă dimensiune, ăștia doi nu-s normali, sunt oameni preistorici și citesc semnele vremii în măruntaiele animalului vânat. “Nu e nici o furtună!” strig cu patos, “nu vedeți ce frumos este?! Vreau la plajă! Mă duc!”

Ale (nebăgându-mă în seamă, vorbind cu zeul Google): - Uite, la ora 9 încep fulgerele!

Incredibil, cu ăștia doi ai mei nu ajung niciunde, așa că trebuie să fac pe martira istoriei și să-mi joc toate cărțile dramatice pentru a-l face pe Cristi să iasă din hotel și să meargă măcar la o plimbare de-a lungul falezei. Nici dacă mă târăsc în genunchi nu pot să îl conving să mă ducă la plajă. Cu Alex, the digital man, nici o șansă. Bineînțeles că exact la ora 9 începe furtuna, cu cascade căzute din cer și fulgere și vânturi teribile. Noi pe străzi. Cristi nu comentează nimic, doar se uită cu milă la pantofii lui foști minunați scufundați până în gât în râurile care curg acum pe străzi. Țopăim și tremurăm. Nu înțeleg defel cum gândirea mea pozitivă nu a contracarat nenorocita de prognoză. Asta numai și numai din cauza celor doi neanderthalieni negativiști.

Ale (pe balcon, holbat la apariția zorilor): - Eu, în timpul săptămânii de muncă, mă trezesc la 9. Acum, în vacanță, mă trezesc la 6. What’s wrong with me, people?!

Li (sfătoasă): - De frică să nu ți-o ia tată-tău înainte cu ceva!!

Stăm în stație, căldură mare, mon cher, așteptând autobuzul spre Mdina și ne ascundem la umbră, sub streașina clădirilor.

Ale (fatalist ca ciobanul mioritic): - Nu cred că mai apucăm loc, uite câți oameni sunt la coadă și călătoria o să dureze peste o oră!

Cri (nedumerit total): - Cum adică la coadă?! E stație de autobuz.

Ale (cercetând analitic oamenii care se adăpostesc de soare): - Ba sunt la coadă!

Li (hotărâtă, retezând nodul gordian) : - Ei bine, o să vezi cum eu o să urc printre primii! La autobuz nu se stă la coadă!

Alex (netulburat în misjudging): - În Anglia se stă!

Li (intelectuală rasată): -Se stă pe cucu’! Pariu?!

La coborâre, după un drum lejer așezați frumos pe scaune și îndurând frigul nesfârșit al aerului condiționat turbat, Alex îi înmânează resemnat 5 euro mamei Bonobo. Un pariu e un pariu.

Cri (după călătoria în care i-au înghețat creierii în cap și i-a sărit inima în piept la fiecare curbă prăpăstioasă, factori adăugați la elementul central esențial că numai Liliuca a dorit această vizită la cetatea feniciană): - Nu există destule emoticoane să descriu ce simt!

În Mdina e atât de cald, încât terminăm repede cu frumusețile ei și, în ciuda limestone-ului crescând auriu parcă din pământ, ajungem iute înapoi în stația de autobuz, pregătiți sufletește pentru călătoria de aproape o oră jumate în geruri cosmice și palpitațiuni existențiale. Dacă nu apucăm loc, ne-am ras, așa că eu sunt gata. La start.

Ale: - Nu știu, mamă, cum faci, că iar te-ai urcat prima. Mă uimești.

Li (mândră ca un cocoș de această apreciere filială): - Sunt o sălbatică de Petroșani. O luptătoare de guerilă.

Ale (învățat cu aceste exprimări modeste încă din fragedă pruncie): - Da, da, evident. Dar nu știu cum de eu am urcat al doilea.

Li: - Poi da, nu te-ai comportat ca un lord englez.

Alex (stupefiat): - M-am comportat ca un Bonobo, alergând după mama lui!

Nu, chiar nu ne-am plictisit. Am adunat și ni s-a dăruit. Daruri de frumusețe. Păstrate în chihlimbar și miere.

Malta, îți dau like.

Foc și pară și explozie solară

Focul ne vizitează câteodată. Cu flăcările lui albastru-roșiatice, cu energia lui fierbinte, clocotită, cu patima lui arzândă. Sălbatic și nebun, frumos și efemer.

Uneori reușim să îl prindem în palmele noastre. Purpura aceea plină de scântei ce radiază din centrul inimii tale, îți curge lavă prin celule și dogorește în întuneric, licărind, sclipind. Viața strălucește atunci, se îmbracă în curcubeie, iarba are margini de argint, balcoanele porumbei și drumul aleargă printre leandri înfloriți. Focul din căușul mâinilor tale crește în bucurie, bucuria îți explodează în față, lovindu-te cu palmele ei albe, roșul focului - roșul inimii, toată ființa ta devine o explozie solară. Arzi tu însăți, atât de bine luminând totul în jur. Precum macii țâșnind în iarbă.

E focul esență, atât de ușor de rătăcit, absența lui te cenușeste, nefericește, nu mai știi nimic, prin vene îți curg doar globule banale, privești în gol și drumul e doar o ușă închisă, pe care o pipăi orbecăind.

Flăcările albastre înnobilează, aprind în tine sângele zeilor și al regilor, te duc în vârful lumii și toată splendoarea vieții curge întreagă prin tine. Oare focul sacru are ceva de-a face cu înțelepciunea? Sau are de-a face cu totul, cu tot și cu toate?! Devii o torță și arzi, simțind că doar așa poți înțelege căldura și lumina. Iubirea e doar la o flacără distanță. Și nu e asta înțelepciune? Nu e cuprindere si sfericitate?

M-am trezit știind ce vreau să fac. Nu un scop memorabil al existenței mele, nu vreo chestie măreață pentru omenire. Am deschis ochii în lumina rozulie, transparent-parfumată a unei dimineți și am știut clar pe ce drum trebuie să merg, ce îmi doresc acum. E o provocare atât de mare încât mă uit singură la mine și îmi spun râzând că sunt nebună rău și nu are cum să îmi iasă. Pe lângă recunoașterea faptului că sunt complet aiurită, sunt pe deplin optimistă, „foc și pară”, convinsă fiind că dacă lupt cu toate exploziile mele solare ( fie ele și pălite rău), trebuie să îmi reușească. Poate că sunt total paralelă cu normalitatea, dar planul acesta e bun, îmi dă putere, simt energia dând năvală în valuri și călcându-mi în picioare nenorocita de maturitate, permanentă de-acuma. Mă lipesc cu totul de speranță, simt că nu o să regret nimic, e bucurie în toate celulele mele, simt că o să sparg tiparul meu propriu, ce-mi pare deja atât de predestinat și mediocru, atât de plictisitor. E faza mea hippie! Tocmai am intrat în ea. Surle și trâmbițe cântă printre flăcări renăscute. Scrum și jar, mătasea focului, zgură. Diamante și sticle sparte. Și încă un pas.

Am stat și m-am tot gândit. Nu reușeam să găsesc ceea ce căutam. Poate nimeni nu găsește. Iar eu sunt un căutător destul de bun. Dar mi-am descoperit negațiile. Copleșindu-mă. Strigând, țipând prin toată ființa mea. Nu vreau să continui să fac ceea ce fac. Nu vreau să accept că asta a fost totul. Că drumul meu are doar ferestre de-acum și ușile s-au închis. Că mi-am încheiat toate visele, mi-am urcat toți munții, mi-am înotat toate apele. Că nu mai am nimic de făcut decât să aștept. Nu, nu, nu. Trebuie să mă mișc din acest punct mort. Mișcarea e bună, e sălbatică, e provocatoare. Înfricoșătoare. Trebuie să îmi asum această săritură în gol.

Nu știu, poate am sânge de popor migrator.

Îmi ajunge cu vinovățiile pentru ce am făcut și ce n-am făcut, îmi ajunge cu relațiile false și risipirea mea în toate părțile. Compromisuri, renunțări, leandri călcați în picioare. Încercarea de a dărui mereu, de a fi perfect în tot ceea ce faci, de a nu te gândi deloc la tine duce spre nicăieri. Simbioze nocive ne leagă, ne amprentează până la esență, până la os, cu ceea ce au modelat alții, cu traumele strămoșilor, cu cele ale urmașilor. Ne este atât de greu să spargem tiparele, să evadăm spre libertatea noastră, să ne găsim focul. Să-l reinventăm.

Ce rost au toate dacă nici măcar nu luptăm pentru sfericitatea noastră, de neatins, știu, dar parcă am putea măcar să încercăm. Cât de simplu e. Orice mă seacă de bucurie, nu e bun. Dacă drumul mă face să zâmbesc ca un copil, e bun. Albastrul prea mult nu mă amețește. Absența lui e cea care mă doare și mă prăbușește în neanturi. Și dacă e să pierd aiureala albastră din cauza realităților vieții, simt că nimic nu-și mai are rostul. Suprafețele plane au seninătatea lor, nu îți dau vertij, te hrănesc cu siguranță și liniște. Dar cât poți să te plictisești pe ele! Zidurile sunt bune, dacă le ai doar în spate. Sprijin și punct de pornire. Să poți să privești tot înainte, spre lumină. Dacă le ridici în fața ta, să te protejeze, vei privi doar la pereții plumburii ai închisorii tale. Plasele de siguranță nu sunt altceva decât piedici. Ele opresc înflorirea albastră din miezul exploziilor solare.

E atât de ușor să te cufunzi în răul lumii, iubirea nu e iubire, prietenia nu e prietenie, nimic nu e ceea ce pare. Doar adevărul e mereu acolo. În liniștea lui veșnică. Vreau să trăiesc în adevăr. Autenticitatea să fie arborele meu sacru. Vreau tot albastrul lumii revărsat peste ființa mea descoperită. Nu mai vreau să aștept nimic de la oameni. Aștept de la mine. Pentru prima oară aștept totul numai de la mine. Tristețea nesfârșită a omenirii se odihnește între rădăcini. Îmi caut bucuria altfel. În sus. E vorba despre mine și numai despre mine. Dacă în mine vor cânta bucuria și frumusețea, ele îmi vor străpunge epiderma și vor înflori, revărsate în afară. Vreau să devin o fântână de lumină. Să fiu din nou foc și pară și explozie solară!

Vine vara. Chiar vine. O simt în energia veselă care îmi pulsează iar în tâmple, o simt în pofta cu care trag aerul în piept, căutând parfumul binecunoscut al fierbințelii răspândite în frunze și flori. Uneori strâng ca pe o comoară la piept minunăția tinereții, cu albastruri, cu planuri neplane și cu ziduri -neziduri, ce bucurie că a existat! Ce noroc, ce frumusețe! Încă mă hrănesc cu magia ei! O să ma reazăm bine cu spatele de zidul tinereții mele, o să ridic privirea spre senin. Poate toate ne-visurile au să capete atunci trup de vise. Ușile au să stea mereu deschise, munții au să fie de urcat și apele de înotat. Starea va deveni ne-stare.

Ca să rămâi viu trebuie să alergi dupa fata morgana, să cauți negăsind, să lupți cu toate morile de vânt, să te râdă toți cât de nebun ești. Nu asta e esența noastră?!

Trebuie să mă scutur de această haină călduroasă, de acest acoperiș ce mă ascunde de furtuni, de această nuanță gri a aerului din jurul meu. Vreau să râd căzând pe cascade. Să țip sărind de pe munți. Să explodez luminos, clătinându-mă în baloane zburătoare deasupra lumii.

Sper să am încă o perioadă albastră. Rău de tot albastră.

Fereastra din perete

Pentru toți copiii mei care acum pășesc prin lume, biruitori în lumină. Lăcățele roșii în inima mea.

Pășesc pe holul școlii, gata să o iau spre clasă, când mă opresc brusc. Dintr-odată, magia momentului îmi zboară ca o fluturare prin fața ochilor. S-a făcut liniște. Hărmălaia a dispărut și binecuvântata liniște s-a așternut asupra firelor de praf care încă dansează în aer.

Ridic privirea din întâmplare și rămân cu ochii agățați de perete. E gri în semiumbră, patinat de trecerea anilor fără o zugrăveală proaspătă. E tern și fără farmec, e zid. Nimic altceva. Și pe el, ca o minune nesperată, s-a desenat o fereastră de lumină. Bate de undeva de sus, de pe casa scărilor. E doar un pătrat de abur alb, înconjurat de mult gri. Stă acolo, fără să spună nimic. Abia răsuflu, cufundată în minunea care s-a deschis pentru mine. Întind degetele și pipăi. E miraculos, e fermecat. Simt fluturele până în adâncul sufletului.

Ochii de lumină ai copiilor. Ochii de perete ai copiilor. Unii cenușii, opaci, piatră indiferentă. Alții scânteind în bucurie albă și caldă. Îmi plimb palmele pe suprafața aspră. Îmi plimb mâinile pe fețele copiilor. Sculptând, alinând, colorând. Griul rece mă rănește, făcându-mi palmele să sângereze praf, pătratul de lumină, atât de volatil, mă renaște. Îmi dă viață. Mă alină, mă vindecă.

Ochi de fereastră. Ochi de sticlă transparentă, în spatele cărora vălurește lumina. În curcubeie de emoții. Ochi de piatră. De zid. Generații după generații de ochi.

Pe acest perete cenușiu, în această ferestruică de apă albă sunt toți copiii mei. Cei pe care i-am cunoscut, cei care nu au vrut să se lase cunoscuți. Cei care au luat totul de la mine, cei care nu au vrut nimic.

Construcția mea de o viață. Un zid gri uriaș. O fereastră mică pictată cu o pensulă de lumină.

Într-o fracțiune de secundă îi văd pe toți. O școală plină de copii. De toate vârstele. Crescând sub ochii mei și plecând. Fiecare cu o pană de lumină din sufletul meu. Sau cu nimic.

Clasa a cincea, mereu atât de fermecătoare. Ce dulci și grațioase sunt fetițele. Sunt doar copilărie și nevinovăție, zglobii și de o veselie atât de pură, încât simți că te doare inima de atâta frumusețe. Argint viu și praf de zână. Predau prin bucurie și iubire în mod constant. Șase ore cu ei pe săptămână sunt suficiente pentru a lucra în tihnă și fără grabă, pentru a ne juca și a râde, pentru a învăța de drag. Ora zilnică cu ei e ca o infuzie de apă vie, ies aproape cântând de la oră, cu sufletul burdușit de lumină, abia aștept să vină ziua următoare pentru a ne întâlni din nou. Iar ei par să trăiască aceeași minune. Sunt copii ce nu vor să plece acasa, dacă le dai drumul mai repede, rămân la școală, doar să mai stea un pic împreuna. E atât de bine! Parcă am renăscut!

Copilașii mei minunați și frumoși și pufoși. Nu-mi ajunge timpul, întâlnirile zilnice pe săptămână parcă ar fi nimic, nu termin parcă niciodată, nu știu cum mă descurc cu doar 2 ore la ceilalți! Am făcut un panou cu pozele lor din prima zi, la care am atașat hârtioare colorate cu dorințele pe anul acesta. Majoritatea sunt identice:”Îmi doresc un cățel, un iepuraș” sau mai știu eu ce alt animăluț. I-am muștruluit nițel și le-am explicat că noi toți suntem diferiți și trebuie să aratăm asta, să fim originali, inventivi, nu să ne exprimăm la fel, ca tolomacii! Să lăsăm imitația! E o poveste întreagă aicil. Apoi le-am zis că nimeni nu are voie să atinga panoul cu degetele și nici să se apropie la mai mult de zece centimetri distanță. Bun, zis și făcut. Veșnic îi vezi cum se uită împrejur să nu-i observe cineva și pipăie pozele sau floricelele de pe el ( gen origami, le-a facut una din gemenele blonduțe, un weekend întreg a meșterit la ele). Apoi se pârăsc: “Doamna, cutărica a atins floricelele!!”. Eu mă încrunt și zic aspru: Zece centimetri! Vinovatul pleacă spășit capul, imagine vie a dezolării și zice că îi pare rău, foarte rău. Apoi o iau de la capăt! Fascinația panoului e biruitoare.

Într-o zi i-am învățat “Believe me!”. Apoi le-am povestit de minunatul muzeu din Londra, “Believe it or not!”. Cu lux de amănunte! Colorat. Ascultau cu ochii rotunzi, cu gura căscată despre minunățiile de acolo. Apoi o copilașă, cu ochii ca peruzeaua și obrajori lucioși: “Doamna, pot să-mi schimb dorința de pe panou?”

“Și ce vrei să pui în loc? “eu, de colo.

“Că vreau să vizitez muzeul din Londra!!!” Adio cățeluși pufoși! Ha, v-am venit de hac!

În altă dimineață, o fetiță mică și distrusă, că e bolnavă și poate să plece acasă? I-am explicat cu blândețe și drag că nu pot să o las, decât dacă vine mama ei după ea (crezând eu că mama își vede de ale ei, cu serviciul, cu alea, alea!). Zis și făcut. În zece minute, mama era la ușă, speriată, să-și ia fetița bolnăvioară. Ce era să mai fac?! Am lăsat-o să plece și i-am urat sănătate, neuitând să amintesc strategic de motivare.

Uitasem complet de sindromul clasei a cincea!!

Până la ora 10 dimineața, încă patru fetițe se îmbolnăviseră, necesitând prezența urgentă a părinților, astfel încât încă trei mame și chiar un tată veniseră să-și ia copiii de la școală! Hopa, între râs și enervare, am anunțat solemn clasa că de aici încolo nici un părinte nu-și mai ia copilul de la școală! Dacă e bonav să stea acasă de dimineață! Bineînțeles că a doua zi toți copilașii erau la școală, remediați vizibil dupa boală și cu motivările aferente, foarte mulțumiți de importanța ce li se dăduse.

În altă zi, o colegă îmi spune și ea, tot râzând, că a făcut greșeala să lase pe unul la toaletă. Toată ora s-au cerut la toaletă, de era un du-te vino! M-am dus să le spun să termine cu asta și una din gemenuțe m-a anunțat mândră că ea a fost chiar de două ori, că ce era să facă? Dacă a scăpat-o.

Îți sorb cuvintele, sunt literă de lege (deocamdată!), memorează fiecare vorbă, mă citează: “Da, doamna, că ne-ați spus că nu suportați minciuna!” Sau ”Zi adevărul, că știi că la doamna nu-i plac mincinoșii!”. Îmi vine să râd întruna, dar mă abțin eroic.

Am jucat Spider Game. “Ce să punem în centru, copii?”. Au propus cuvântul “God”. Extraordinar câte au putut găsi pentru a face pânza de păianjen. În special un băiețel, un blonduț cu ochii cenușii găsea tot felul: power, light, eye, etc. Am bătut palma cu el, lăudându-l, s-a luminat tot, strălucea ca un felinar, cu toți dințișorii sclipind voioși, era un frumușel și jumătate. În ziua următoare s-a întâmplat să-l cert pentru o boacănă, s-a cenușit tot, îi picaseră colțurile gurii, nu mai avea nici o picătură de lumină, într-o mască uluitoare a dezolării.

Doamna de mate s-a plâns că sunt gălăgioși și eu am amenințat că nu mai facem petrecere de Crăciun. S-a auzit așa un oftat îngrozit și colectiv, încât pe doamna a pufnit-o râsul. Eu am apucat să ies la timp pe ușă și să râd singură pe coridor.

Gemenele blonde sunt ca niște spiriduși aurii, vesele și sprințare, gata să te îmbrățișeze în orice clipă. Dau din gură ca niște moriști, dar mereu trebuie să le scriu prin caiete, că-s tare aiurite. Azi i-am zis uneia că parcă e un pui de cuc, care și-a pierdut cuibul, ceea ce a distrat-o foarte tare. Asta pentru ca era complet pierdută în visare, zăpăcită și năucă. Două table scrise nu înseamnă nimic pentru ea, față de visele minunate și albastre ce îi trec prin fața ochilor.

Una dintre ele, artistă și inovatoare, nu apucă niciodată să învețe chiar bine la engleză, pentru că: “Doamna, eu întâi îmi fac la matematică, că e mai grea, și-mi ia vreo 2-3 ore, apoi la română, care îmi ia vreo 1-2 ore. Și când să mă apuc de engleză, Doamna, sunt foarte obosită și nu mai resist decât vreo 10 minute! Ce să fac?!” Chiar așa, dă-o-ncolo de engleză. Sunt perfect de acord.

Dăm lucrare în fiecare joi și, în timpul uneia, zice, în timp ce scria de zor: ‘Doamna, acum sigur iau 9,50!’’ Eu, care nu aveam chiar atâta speranță, i-am zis atunci cu aer suveran:”Ei bine, dacă o să iei 9,50, îți voi da un premiu!”. Bineînțeles că a luat un 7, 20.

Au mai trecut vreo 2 săptămâni, ea înnegurându-se la fiecare notă de 6 sau 7 pe care o lua, lumina pălind pe fața ei frumoasă de câte ori se dovedea că propozițiile iar nu fuseseră bune. Afurisitele de propoziții!

Într-o joi, pe la 11 noaptea, am terminat de corectat. Drăgălașa de ea avea 9,40. I-am mai dat 10 sutimi și mi-am sfărâmat creierii în miez de noapte ce premiu să-i dau.

A doua zi le-am dat lucrările, ca de obicei, de la cea mai mică notă, până la cea mai mare. Pe a ei o ascunsesem în agenda mea. Citesc, citesc notele, ajung la cei foarte buni și încep să se audă murmure în clasă. Pentru că nu zisesem numele ei nici la 7, nici la 8, nici la 9 au început să creadă că a luat notă mai mare decât așii clasei. Ea tremura toată și se zbuciuma de numa, numa, așteptând cu sufletul la gură să vadă cât a luat. Am terminat și s-a lăsat un moment de liniște îngrozită în clasă. Parcă eram la teatru. Brusc, explozie: ‘Doamna, dar ...?!’

‘Ce e cu ea?’’ fac pe nebuna și mă prefac că am rătăcit lucrarea, caut după ea prin plasă, prin agendă, ea era din ce în ce mai străvezie, o scot brusc: “A, e asta nesemnată? Păi…e 9,50! A ta era?’’

Ropot de aplauze în clasă, urale, ea țâșnește spre catedră și mă strânge tare în brațe: ‘Vă iubesc, Doamna!. Strâng și eu trupușorul firav și blond și mă înduioșez de bucuria ei nemăsurată. ‘Dar premiul, Doamna?!’ strigă clasa.

Ultimul act. Cu multă pompă, declam:”Guvernul britanic m-a însărcinat să acord diploma de onoare elevei …tam, tam și îi lipesc pe coperta caietului un abțibild cu steagul britanic, foarte frumos. E foarte încântată de premiul ei, dar întind și pumnul strâns și îl desfac încetișor în palma ei, punând o scoică micuță și drăguță și spunând că trebuie să fie la fel de tăcută și de înțeleaptă ca și premiul ei (de felul ei, fiind, oh, atât de vorbăreață!). A închis pumnul peste scoică și nu a arătat-o clasei, stând acolo, tăcută și mulțumită până în ultima ei celulă blondă și albastră.

Unul dintre copii strigă încântat de spectacol: ‘Doamna, dar eu am luat o grămadă de 10 și mie nu mi-ați dat premiu!’. Dar nu e nici o supărare în vocea lui și asta mi se pare grozav la ei. Se bucură unul pentru altul. Bineînțeles că, până la sfârșitul orei, m-am angajat la viitoare premii pentru cei care acum sunt de 7, dar neapărat și obligatoriu vor ajunge la 9,50.

Poate este apogeul, simt ca este, mai bine de atât nu se poate, eu simt că dau totul, cum parcă nu l-am dat niciodată. Îi iubesc pe toți, stau cu ei în pauze, nu mai ajung în cancelarie, zboară timpul, niciodată nu e destul. Cu infinită atenție și migală de artizan pun câte o pană mică de lumină în sufletul fiecăruia. Scânteie de păun și de vultur. Nici nu își dau seama ce li se întâmplă. Cu sufletul doldora de bucurie, mă duc spre casă, zilnic, savurând fiecare clipă.

Clipă de clipă, an dupa an.

Copiii mei de-a opta. Trepidând de nerăbdare să plece. Smucindu-se în miile de fire colorate ce îi mai țin încă legați de aceste ziduri. Mă uit cum pocnesc firele unul câte unul. Zburând înfășurate spre văzduhuri. Ca baloanele aurite călătoare. Cocorii mei albi.

Nu mai sunt atât de inocenți. Privirile li s-au împânzit cu de-ale oamenilor. Fiecare învățând să-și poarte povara propriei umanități. Cu rele și bune. Atât de tineri, atât de frumoși. Căluți năzdrăvani gata să ia viața în galop. Se smucesc neîncetat, dornici deja să se îndepărteze de mine. Mai aruncă câte o privire spre Doamna lor, dar Aici au terminat. Au luat tot ce era de luat. Alte câmpii îi așteaptă.

Ei pleacă. O dată și încă o dată. La nesfârșit. Rămân cu amintirea ferestrelor adânci de lumină din ochii lor. Cu tristețea zidurilor din privirile unora.

Rămân cu aceste mici lăcățele roșii agățate de inima mea, cu fereastra mea din perete. Desenată de soare, fragilă și jucăușă. Fermecată. Efemeră.

.

Oh, dar ce fac eu aici, cu ochii pironiți în perete?! Mă așteaptă copiii.

Pipăi cu grijă peretele, atingându-i fereastra încă o dată. Și pornesc spre o altă clasă. Deschid ușa.

Zeci de ochii mă ațintesc, veseli și luminoși. Ochi de fereastră. Preferații mei.