Dunărea, măcrișul și argintul

Împlinind noi 25 de ani de conviețuire armonioasă, zen și anti-zen, ne-am zis că asemenea eveniment unic necesită o ceremonie specială, desfășurată într-o locație cu totul aparte. Cum toate depind de gustul omului, am luat măreața decizie să ne ducem la Dunare. Singuri-singurei, ca doi porumbei. Nu ca să ne reînnoim jurămintele, în stil hilar american, doamne ferește! ci doar să fim și noi undeva, altundeva. Așa, în dorul lelii.

Toate ne-au ieșit perfect, mai putin vremea, așa că acum stau înfofolită pe balcon, schimbându-mi mereu ochelarii. Tot la 5 minute. Pe cei de distanță, pentru a admira Dunărea desfășurată în lumini și ape. Pe cei de apropiere, pentru a face cuvinte încrucișate. Repezită cum sunt, sper să nu îmi arunc vreo pereche peste marginea balconului. Sus ochelarii, jos ochelarii. Parcă-s apucată de streche. Sorb însetată fiecare picătură de Dunăre, fiecare nuanță a ceții și a norilor. Cobor privirea și îmi alerg neuronii printre litere. Mi-am propus să fiu mereu în dezvoltare personală. Simt realmente cum evoluez cu fiecare sinonim pe care îl găsesc. Alzheimărule, good bye, amore mio!

Zborul argintat al unei păsări. Vântul, desenând labirinturi concentrice în valuri. Frumusețea plumburie a griului. Aerul, umezit de apă și de parfumul florilor care au explodat pe tot muntele, are frăgezimea ploii. Liniștea aleargă între ciripitul unei mierle, voci îndepărtate de copii și pacea străveche a fluviului. Cafeaua mea fierbinte are culoarea caramelului.

Șlepurile care alunecă peste labirinturile acvatice au nume ezoterice, ghidând parcă drumurile ascunse ale apei: Aristotel, Budapesta, Flamingo, Avalon Vista, River Princess. Preferatul meu e Rubikon. Mă simt gata să-l trec. E drumul meu spre înțelepciune. De-atâta înțelepciune aș putea să devin vreun guru al universului.

*

Ne plimbăm pe un drum ce șerpuiește între munte și Dunăre. În dreapta, costișa se prăbușește încărcată de verde în diferite nuanțe de crud și de flori mari, albe, doldora de parfum. Mireasma coboară până la noi, ca un abur înflorat. În stânga, Dunărea se mișcă alene, bătrână și leneșă, furând din culoarea pădurilor ce se revarsă în ea.

Cristi se oprește brusc, secerat de o viziune a copilăriei lui îndepărtate și se repede asupra unei frunze de la marginea drumului. Nici nu apuc să clipesc și deja a rupt o frunză, a șters-o și o ronțăie cu un aer fericit și nostalgic. Știu despre ce e vorba! Măcriș! Eterna gustare a copilului care a fost. Îmi întinde romantic o frunză acrișoară, crezând, simțind (îmi dau eu cu presupusul!) că îmi oferă tot universul. Refuz grațios. Mă lipsesc. Cine știe ce câini au trecut pe acolo.

Tac cu înțelepciune, sperând să nu prindă vreo boală necunoscută, transmisă prin porii verdelui de la o margine de drum, când văd că se aruncă asupra unei alte frunze. E mai mult decat pot îndura, acesta nu e totuși secolul trecut, cu aerul lui idilic și nevinovat, e mizerabilul secol XXI, aflat pe muchia dintre poluarea maximă și explozia nucleară. Întind doar degetul, cu o figură dramatică, și îi arăt o bucată de hârtie igienică ce zace în iarbă. Oripilat, scuipă frunza mestecată pe jumătate și execută un dans al scârboșeniei și al dezgustului, dând din cap ca apucat de turbare, în timp ce eu îmi înăbuș hohotele de râs.

"Nu știi decât să îi tai omului apetitul!!!" spune el revoltat că i-am tăiat accesul la amintirile sacre adunate de pe dealurile din Lonea.

Chestia mi se pare atât de amuzantă, încât râd de mă prăpădesc, chirăind și îndoindu-mă de mijloc sub privirile deja șocate ale șoferilor ocazionali. Păi, în loc de jurăminte eterne, el îmi oferă măcriș?! Acru, acruț, acrișor?! Unde sunt cuvintele mele dulcinele? Mânați de impulsuri diferite, sărim ca niște iepuri pe marginea șoselei, râzând, dând din mâini și oferind un spectacol gratuit plimbăreților. Trecem pe lângă o vilă uriașă aflată încă în construcție. Unul dintre muncitori, proprietarul, după cum am aflat apoi, ne invită să îi admirăm acareturile, confundându-ne, probabil, cu niște bogătani excentrici. Ce priveliște va avea el peste vreun an, când va fi gata!!! Ce balcoane, ce camere! zice încântat, în timp ce rotește brațul în aer spre structurile imaginare. Îl aprobăm cu toată convingerea de care suntem capabili, îl lăudăm entuziaști: „O, la la, da, da, ce minunat va fi!!!” și ne îndepărtăm, făcându-i cu mâna. “Da, da, venim și noi la anu’!” Cărămizile lui au fost de-a dreptul interesante, cu totul și cu totul deosebite de altele. Ce experiență! Ce întâmplare minunată!!! Aniversarea noastră devine tot mai palpitantă!

Seara, pe balcon, stau calmă și plină de serenitate, ca regina din Saba, în timp ce Cri se chinuie să deschidă sticla de vin pe care am dat o grămadă de bani. E placată cu metal argintiu și e singurul motiv pentru care a fost aleasă! Doar sărbătorim nunta de argint! Îl aud prin ușa balconului cum mormăie în surdină, boscorodind dopul care nu vrea să iasă. Cu tirbușonul nu are succes, se dovedește inventiv, dar se aude un troznet și apare în usa balconului, cu o figură spășită, arătându-mi frumoasa mea linguriță barceloneză, din porțelan, decorată cu motive gaudiene. Ruptă. Pagube colaterale. Îl privesc cu gura căscată și îi întind mută pixul. Să încerce și cu ăla. Dacă-i bal, bal să fie. Se dovedește a fi cu noroc, pentru că, în urma unor eforturi demne de Sisif, reușește să împingă dopul înăuntru. Îmi primesc pixul înapoi, are niște vin alb în rezervorul lui de pix, dar scrie încă. Cri se așază cu un aer satisfăcut, toarnă artistic vinul în paharul înalt, iar eu îmi sigilez vorbele cu strășnicie, pentru că mulțumirea i se evaporă văzând cu ochii, după ce aruncă o privire la lichidul plin de firimituri de plută, tulbure și ciudățel de-a dreptul. Gustă, cu un aer precaut. Se strâmbă.

Cri: - Apăi, nu are un gust prea grozav! zice el cu delicatețe ( eu am ales vinul!).

Li ( absolut promptă și spirituală): - Gustul căsniciei după 25 de ani!

Uimiți amândoi de ce chestie haioasă am fost capabilă, râdem, arătând hilar spre vinul cu reziduuri și complet lipsit de orice urmă de bun simț al vinurilor! Ne continuăm seara, admirând vederea cu balcon și purtând discuții fascinante despre lucruri noi. Este un talent rar să mai găsești lucruri noi de discutat după atâta timp! Arată calitatea netulburată a unei căsnicii. Așa că vorbim despre ce invenție minunată e oul pe planetă și enumerăm ce feluri de ouă ne plac. O discuție extrem de doctă, pe care am mai purtat-o parcă prin anul 2 de căsnicie, eventual si prin anul 8, sau sa fi fost 11?! Dar am uitat-o de atunci, normal. Omul nu poate să le țină minte pe toate. Unde ar mai fi noutatea?

Dunărea adoarme pe drum, trecând din nori în lună și lumină de lună.

Energizat de lemnul de plută sorbit, Cri face planuri virtuale despre ziua următoare. El e om de acțiune.

Cri: - Să mergem oare să vedem Golful Dubova?

Li ( nedorind să părăsească balconul): Dacă nu te mână o dorință arzătoare, șezi pe fundul tău!

Cri: -Vai, Li, cât spirit de inițiativă! Câtă dorință de dezvoltare personală!

*

O nouă zi la Dunăre. În spiritul odihnei și păcii universale, îmi petrec toate minutele în care nu dorm, pe același balcon. Chiar a meritat să scotocesc prin toate ofertele de pe net zile întregi, până am găsit balconul perfect. În urma atâtor călătorii, am învățat importanța vitală și de netăgăduit a unei terase adecvate spiritului meu contemplativ.

Deoarece mi-am câștigat dreptul la locșorul meu perfect, întâi critic așezarea neinspirată a parcării chiar în fața balcoanelor, între Dunăre și pensiune. Îmi obturează imaginea. Apoi îmi dau seama de măreția ideii. Păi aici e ca la spectacol!! Dintr-o singură privire, am îmbrățișat toată planeta. Natura în simboluri: Dunărea, muntele. Omenirea concentrată în 50 metri pătrați: parcarea. Eu-privitorul! Spectatorul. Sunt 37 mașini, din diferite județe ale țării. Familii. Copii. Cupluri. Mici scenete din care deduc cu mare plăcere caractere și vieți. În două zile ajung să îmi dau seama care sunt relațiile de mare finețe din interiorul familiilor. Unii sunt în faza de adorație, nu cred că au trecut de nunta de hârtie. Alții precis ne-au depășit cu mult, pentru că prezintă simptome de nuntă de aur. Coclit!

Urmărim amândoi cum puștiul proprietarului, de vreo 10 ani, se plictisește și umblă de colo colo cu o pușcă cu bile, trăgând în tot ce apucă. Mai ales în câinele ce se ascunde de cum îl vede. Arhetipul vânătorului. Dăm din cap cu înțelepciune. Ce fel de personaj va fi acesta peste câțiva ani, ne este foarte clar. Parcă răsfoim o carte. Oare nu ne angajează pe noi să îl educăm pe micul Goe? Am sta toată ziua holbați la Dunăre! Rubicon, Rubicon, trecerea ta e atât de satisfăcătoare!

Un tip de vreo 50 de ani, cu burtă importantă și cu o cantitate impresionantă de alcool la bord, se urcă în mașină și asistăm siderați cum nimeni nu îl oprește, nici prietenii, nici nevasta. Pleacă cu mare precizie, aproape lovind două mașini. Așa se circulă! Păzea că vine Mitică! E din București, barosanul!

Garda financiară sosește la pensiune, cu mare pompă și uniforme frumoase. Am un sentiment înălțător de mândrie națională. Din fericire, îmi trece repede. Încep să răsfoiască hârtii și se retrag ore în șir într-un birou. Mișcări secrete au loc prin curtea pensiunii. Unul dintre angajați duce misterios o plasă încărcată cu nu se știe ce spre nu se știe unde. Garda pleacă. Un aer de ușurare flutură scurt peste scânteile felinarelor. Un miros de pește la grătar aburește victorios înserarea. Dunărea curge bleumarin pe sub luna albăstruie.

Îmi dau seama, victorioasă, care a fost rostul excursiei noastre. E atât de limpede, încât devine de înțeles. Orice căsnicie care a împlinit respectabila vârstă de 25 de ani fenghshuici, are nevoie de cel puțin 3 ingrediente pentru a rămâne în competiție: de măcriș, de argint și mai ales de Dunăre! Măcrișul e gustul proaspăt,verde-acrișor al râsetelor împărțite la doi. Argintul e lumina prețioasă, ușor aburită a iubirii tinere de demult, iar Dunărea, Dunărea e tot restul. Drumul fără pulbere, veșnica moarte și veșnica renaștere, trecutul nostru, prezent și viitor, alunecate toate în aceeași curgere. E cunoașterea și oboseala. Lumina din zorii fiecărei dimineți și albastrul viu al bucuriei. Tristețea înserărilor și cenușiul furtunilor. Fiecare picătură de apă în care ne-am mai risipit câte un pic, fiecare lacrimă care ne-a durut încă o dată. Fiecare zi și an, fiecare strop de frumusețe neasemuită, incredibilă, sfâșietor de minunată!

Despre ceață și carpe diem

Îmi imaginez oamenii mergând în fiecare dimineață prin ceață.

Pe drumurile lor, ale fiecăruia.

Orașul învăluit în albeață, răcoroasă-rece, pustietatea de pe străzi, vălătucii gri ascunzând contururile, diluându-le. Oamenii orbecăind pe poteci pe care cred că le cunosc, dar rătăcindu-se continuu. Cu mâinile întinse, încercând să nu se lovească unii de alții, de copaci, de propriile limite. Ceața ridicându-se pe ici, pe colo, cu o vagă promisiune a albastrului sau a auriului. Liniștea, netulburată de vuietul zilei. Dimineața devreme, când e atât de devreme și e atât de ceață.

Oamenii ca furnicile. Orbecăind, construind, orbecăind.

Ce bine, ce cald începe să fie. Aici, sub acoperișul pe care tocmai l-am ridicat. Ne este mereu frică să privim în adâncurile firii, pentru că viitorul stă ascuns acolo, moartea dragilor, singurătatea înfiorătoare. Trăitul continuu sub spaima a ceea ce va urma nu e prea “Carpe diem”. Și tremurăm, cu inimile cuprinse treptat de aburul alb și lipicios până când înțelegem că oricât ne-am răsuci și zbate, cam ca peștele pe uscat, tot nu putem schimba nimic. Chiar nimic. Construim azi, e cald și bine, se dărâmă mâine. Frigul e atât de cosmic.

Prietenii alunecă pe lângă noi, dispărând în ceață, alegerile greșite se întorc mereu să ne bântuie, copiii se tot duc, căci nu putem întoarce vremurile. Ei devin atât de adulți, atât de diferiți, încât uneori ne întrebăm cum noi, niște idealiști (cu idealurile cam împrăștiate de vânturi) am creat asemenea raționaliști incisivi. Sau invers. Ne zbatem să nu fim aruncați în sertarul cu obiecte dragi, dragi, dar atât de vechi, încât nu știi dacă să le mai păstrezi sau să renunți definitiv la ele. Și cât ne mai zbatem!

Clipele ni se duc și ele, și ce, Doamne, facem???

Mda, și până când să te mai scalzi în această baltă tulbure și înspăimântată?

Trebuie să încercăm, iar și iar, să terminăm cu toate gândurile despre viitor, sunt așa o pacoste, absolut distrugătoare! Cum o să fie, cum n-o să fie... Singurul lucru pe care putem să-l facem e să ne bucurăm de prezent, de ceea ce întâlnim acum. O concluzie atât de banală, găsită atât de demult. Atâția alții au găsit-o. De ce trebuie mereu să o căutam fiecare în parte, mă depășește. De ce nu credem și o luăm mereu de la capăt. Toma Necredinciosul multiplicat la nesfârșit în oglinzile ceții.

Adevărul e că știm, dar tot ne sfărâmăm să construim plase de siguranță, prietenii de zile negre, amintiri de răsfoit, copiii iubitori, averi și mai știu eu ce. Apoi învățăm să renunțăm la toate, pentru că toate plasele se rup cu timpul, construcții false, ireale. Ne zidim sufletul în ele și ne prăbușim din înaltul mănăstirilor. Orice am face, nu putem să ne construim viitorul după tiparul dorințele noastre. Nimic din ce construim nu ține. Viitorul e abur și ceață. Haos.

Încep să mă liniștesc. Să mă spăl de ceață. Construcțiile m-au obosit atât de tare. Adevărul m-a ucis de atâtea ori. Încerc să sper. Să mă bucur de clipele date. Acesta e prezentul meu. E bun. Nu e perfect, dar totul e interpretabil.

Sunt flori peste tot și picături de apă atârnă transparente de vinișoarele verzi ale frunzelor. Cerul e mereu acolo, cu spectacolul lui zilnic. Niciodată trădător, deși mereu mișcător. Nuanțe aiurite și transparente. Culori tari, de apă. Clare și necețoase. E tot ce avem.

Poate iar construiesc o iluzie, cea a prezentului. Dar e tot ceea ce pot face. Nici să mă târăsc prin zile ca un zombi lunatic. Singurătatea nu are nimic pentru tine, doar pentru ea.

Sunt pentru „carpe diem”. Sunt pentru ceea ce copiii știu dintotdeauna. Îi transformăm în adulți și îi facem să uite cea mai prețioasă învățătură. Acum, aici, e cel mai prețios moment al acestei vieți. Nu mâine, nu ieri. Azi. Acum e atât de splendid trandafirul acesta! Nobil în eleganța-i regală, auriu aprins, cu ape roșii, parfum molatic, amețitor. Îmi umple sufletul de frumusețe și lumină. Bucurie și parfum. Mâine va fi cenușă, dar acum strălucește aproape mistic. Clipă, te prind, te agăț de sufletul meu! Cireașă cărnoasă și dulce agățată la ureche!

Nu mă mai interesează construcțiile efemere. Dacă e să facem concurs de efemeride, ce poate fi mai trecător decât clipa?! Iar clipa de acum nu trebuie construită. Doar lăsată să fie. Simțită. Frumusețea acestui mic spațiu temporal nu cere decât puțină atenție. Un pic de bunăvoință. Îmi opresc drumul spre nicăieri și privesc. E lângă mine. Absența singurătății stă lângă mine. Pâlpâind ca o lumânare. Ascunsă în minunățiile revărsate pur și simplu. În cireșe și trandafiri. În zâmbete și păpădii. În valuri și pietricele colorate. În frunze și fulgi de zăpadă. În ceața însăşi.

Copiii sunt întelepți. Știu adevăruri neștiute. Bătrânii sunt înțelepți. Știu ei ce știu. Nu e curios cum pornim dintr-un punct și ne întoarcem în același? Carpe diem, te iubesc. Îmi aduci alinare și mă vindeci de drum. Rănile nu mă mai ustură, durerile nu mă mai dor.

Toate străzile vieții noastre sunt presărate cu frumusețe.

Acum.

Dulceață de trandafiri

Cami a intrat pe ușă, a zâmbit larg și a anunțat cu pasiunea-i binecunoscută:” Facem dulceață de trandafiri”. Și a așezat pe masă o pungă plină ochi cu petale din respectiva floare. “Nu astăzi, că nu avem zahăr”. E binecunoscută aversiunea ei pentru zahărul rafinat, așa că nu există grăunte de zahăr în toată casa. Zahăr alb. Există tot felul de alte dulciuri, gen halva, biscuiți, ciocolată. Probabil sunt făcute cu extras de viață lungă pe post de îndulcitor, altfel nu aș putea să îmi explic contradicția.

Am privit cu oroare punga plină ochi, dar auzind că se amână pentru a doua zi, am răsuflat ușurată. Nu se știe ce aduce clipa. Așa că am sperat. Chiar am trecut pe lângă magazine a doua zi și m-am gândit să cumpăr zahăr, dar apoi mi-am zis că de ce să-i dau apă la moară. Poate uită. Deși până acum nu am observat semne distincte de amnezie. Are ceva probleme cu sudoku, nivelul geniu, dar în rest nimic ieșit din comun. Am sperat degeaba. A doua zi, Cami a apărut cu 3 kile de zahăr. Nici mai mult, nici mai puțin. Antrenată pentru sferele pasionale ale existenței, și-a dat seama că trebuie să investească masiv în momentul prezent. Iar acesta însemna, cu litere în relief, dulceață de trandafiri. Fie ea și cu zahăr.

Am înjurat nițel, în gând, doar sunt o persoană civilizată, și am încercat ceva tactici de evaziune. “Dar mâncăm noi dulceață?! Cred că nici nu ne place dulceața de trandafiri. Mie personal nu îmi place. De fapt, cred că nu am gustat niciodată, dar tot nu-mi place. Nu-mi place din principiu. Cum să-mi placă ceva făcut cu zahăr? Ucigașul alb! Cum să-mi placă ceva pentru care trebuie să muncesc??!!” În timp ce boscorodeam și dădeam din gură, Cami era de acord cu toate cele (are ea tacticile ei personale de management al conflictului!), dar amândouă rupeam de zor petalele. Dacă nu ați știut, fiecare petală trebuie despărțită de părticica ei albă. Există un video pe care l-am studiat intens, dar acolo trandafirii erau buchețele și se tăiau cu foarfeca. De câte ori mă uitam peste trandafirii noștri, mi se făcea părul măciucă și mi se încrețea pielea a groază. Horror de horror. Nici vorbă de trandafiri întregi la cap și la trup. Erau petale lângă petale, transparente ca firul de păianjen și pe toate trebuia să le luăm la puricat. Erau trandafiri buni de duși la psihiatrie și de băgat în cămașa de forță. Desfoliați și separați de sinele lor inițial. Nici ei nu mai știau cine sunt. Nu-mi credeam văzului, urechilor și degetelor. Tortură! Masochism curat. Cami, în stil propriu, gata să aleagă la petale până la moarte, numai să știe ea că și-a făcut treaba bine. Plus că nu putea să abandoneze. Trandafirii i-i dăduse un om bun. Un om cu inimă caldă care se gândise să îi facă o bucurie. Cum să-l dezamăgească?! Cum să arunce așa marfă prețioasă??!

Valorile existențiale ale lui Cami, perseverență, muncă titanică, hei-rupul până cazi lat, “dacă te-ai apucat de o treabă, termin-o!”, răbdarea și dorința crâncenă de a trăi orice e nou, fie și fabricarea manuală a dulceții de trandafiri se băteau cap în cap cu valorile mele de român adevărat: expectanța negativă (n-o să iasă nimic bun din chestia asta!), reveria pastorală (nu vreau să fac nici o chestie care mă obosește în asemenea măsură, mai bine stau și visez, de ce să pierd vremea făcând ceva ce nu doresc?! Iar ceea ce sigur îmi doresc e să stau cu ochii în tavan și să visez, ce e greu de înțeles aici?!), pasivitatea (prea multă acțiune mă doboară existențial, zău așa! mă doare spatele, au și vai! Fac ce îmi zici, dar chiar nu mai am răbdare, vai și aoleu! e total inutil, mai bine cumpăr un borcan din nenorocita de dulceață!) și, în cele din urmă, resemnarea. Căci, deși dădeam din gură mai abitir ca un adevărat cârcotaș nativ, rupeam în continuare la petale. Nici nu mi-am dat seama până acum cât de reprezentativă sunt pentru neamul românesc. Ar trebui să fiu prezentată ca model pentru românul tipic la întrunirile internaționale.

Văzând în ce hal mă bocesc și vaiet, Cami s-a decis să arunce argumentul hotărâtor: “Doar nu o să mă lași singură aici? Suntem împreună în asta.” Totul spus cu mare căldură sufletească și sentiment. C-așa e Cami. Între timp mai pigulea niște milimetri albi din grămadă și încerca să îmi sublinieze frumusețea serafică a grămezii de petale. “Uite, ce fină e atingerea lor, pune mâna. E o experiență artistică asemenea celei pe care o ai descoperind culorile! E fiorul existențial suprem.” M-am uitat cu gura căscată la ea și apoi, neavând încotro, mi-am cufundat mâna în grămada de petale catifelate și răcoroase. Nu era chiar fiorul mistic, dar era ceva. În ciuda voinței mele, printre dinții încleștați am recunoscut minimum necesar: “E bine, ce să zic”. Dar zâmbeam pe undeva, prin înăuntrurile mele. Era clar atingerea unui fluture, surâsul bebelușului tău mult iubit, era lumina dimineții pe pleoapele închise. Mireasma unei raze de soare. Era dulce.

Nu știu câte ore am pigulit la nenorociții de trandafiri, minute în care iubirea mea eternă pentru Cami s-a transformat în antipatie clară. Sau poate nu au fost ore, dar veșnicia putea să se simtă la fel. Nu știu cine are nevoie de veșnicie! Mie veșnicia nu îmi place. Parcă eram un cazan sub presiune, bolborosind și gata să dau în foc. Cu aceeași calmitate feroce a gesturilor și aceeași seninătate, Cami mai că nu fluiera ca un pițigoi pe o creangă înflorită, zâmbind serafic de câte ori capacul cazanului meu părea să sară în aer, dezamorsând fiecare încercare de explozie cu câte o vorbă taman la locul ei, potrivită de numa’. Nu poți să începi să înjuri când ți se vorbește așa frumos și existențial. Inimă lângă inimă.

Și uite, gata! Am răsuflat ușurată când am reușit să arunc pe ușă afară ultimele 5 petale sfărâmițate și să nu le mai ciugulesc de căpăcelul alb și amărui. Le-am redat naturii. Acolo le era locul. Călătorie sprâncenată! Zahărul, oala, focul. Și minunea. Căci asta s-a întâmplat, o minune. Aerul s-a parfumat instantaneu ca o grădină de vară aflată în plină splendoare trandafiristică și dulceața a înflorit brusc sub ochii noștri ca o floare uriașă, purpurie, catifelată. Mi s-a părut că nu am gustat nimic mai bun în viața mea, dulce amărui (cât de dulce e dulcele, când simți și amarul!), cu un parfum ce îți atingea mai întâi papilele gustative și apoi înflorea pe căile nazale și trandafirea tot aerul de jur împrejur și dinăuntru.

“Cami, ce am făcut împreună! Ce minunăție!”. M-am uitat la ea cu zâmbetul răspândit larg pe toată figura mea sceptică și Cami a surâs îngerește ca un guru înțelept, minunat el însuși de reușita învățăturilor străvechi.

Dulceața de trandafiri e aparte, e o sofisticărenie delicată, grațioasă și necesită nervi de oțel și o răbdare herculeană. Dar ce splendoare, ce transfer de lumină și culoare, ce senzație deosebită de realizare măreață. Nu e nevoie să inventezi focul sau becul, e de ajuns să faci dulceață de trandafiri.

Te ajută să înțelegi ce bine e, ce lumină ajunge la tine când treci peste greul lumii alături de cineva drag și bun. Când “dragul” e mai bun ca “greul”. Ce bine e să ajungi la liman, să îți pui un pic de dulce într-o farfurioară alături de un pahar aburit de apă rece. Să îți umpli plămânii cu aroma verii și să sari drept în esența lumii și a parfumurilor cu o simplă linguriță.

Îmi place dulceața de trandafiri. Iarna vine în fiecare an, dar câtă vreme am dulceață de trandafiri e bine. Viața are culoare și parfum.

Am proprii mei trandafiri acum, atât de frumoși încât uneori simt cum îmi explodează inima de atâta frumusețe. Nu fac dulceață din ei, dar le pipăi catifeaua cu adorație și din palmele mele îi fac cupă dorului, dorul acela fără de care nu poți trăi, amestec de dulce și-amărui, care te face să-ți dea lacrimile de preaplin.