Zâmbete în izolare

Am auzit că în timpul claustrării în case, unii dintre cei obligați să stea pe așa un spațiu limitat cu marea iubire a vieții lor, cu sufletul lor pereche s-au lămurit definitiv că nu au ce căuta unul lângă altul. Că e mai bine să-și ia câmpii și să se ducă val vârtej în lumea largă. Probabil însă că au fost și unii ca noi. Nu așa sensibili, ca să nu zic mai nesimțiți. Nouă situația ne-a venit mănușă. Am fost mereu în tandem, savurând lenea supremă și avantajele ei. Știu că am preamărit o viață întreagă munca făcută cu pasiune, dar poate am greșit. E timpul pentru o schimbare de macaz. Zău așa, lenea nu e rea deloc. Face bine la frumusețe, la sănătate și la câte și mai câte pe care mi-e prea lene să le mai pomenesc. Poate aș putea să scriu chiar și un studiu despre frumusețea nemuritoare a lenevelii. Dau o căutare pe google să văd cât sunt de originală, hm, mi-au luat-o alții înainte. Există deja și “Ghidul leneșului” și chiar “Mic tratat pentru leneși rafinați”. Nu-i cu supărare, asta e, nu-mi rămâne decât să mai trag un pui de somn. Și să devin foarte rafinată. Să mă rafinez-maturez ca o brânză pusă la păstrare. Cu cât va fi mai mucegăită, cu atât va fi mai gustoasă.

După ce am stat în pat toată ziua, în dorul lelii, pentru un pic de conversatie, ne întrebăm unul pe altul, mai mult retoric:”Ce să mai facem oare?”

Li (de sub plapumă, visătoare): - Pasul 1- gimnastică! Dar ce să fie Pasul 2?

Cri (practic și hotărât, de sub plapuma lui): - Pasul 2- faci gogoși! Pasul 3- mănânc gogoși! Pasul 4- știri despre coronavirus (ocupația lui obsedantă). Pasul 5- ghici ce?!

Li (râzând de sub plăpumioara ei, știe rutina) : Nani!!!! Dar când mai facem puzzle?

Cri (meditativ): Ei, vezi?! De asta nu mai avem loc în program.

Intru în casă, burdușită cu mască, mănuși, gâfâind nu se știe, din cauza șocului aerului proaspăt și a mișcării forțoase până la chioșcul de ziare aflat la două minute de casă? Din cauza măștii care mă aburește de sus până jos și nu mă lasă să respir? De emoție și adrenalină? M-am strecurat pe sub nasul organelor de ordine ca o războinică ninja pentru a-mi cumpăra “Dilema veche”. Să-mi văd articolul, să-l pipăi. Nu știu ce aș fi putut să le spun polițiștilor dacă mă opreau. Că m-am dus să imi iau lucruri necesare traiului?! Păi da, fiecare cu necesarul lui. E dreptul meu să îmi cumpăr revista! Garantat prin constituție.

În timp ce mă dezechipez, mă spăl pe mâini de nu știu câte ori, arunc hainele viciate la spălat, (suntem încă la începutul spaimei cu pandemia, pe la sfârșit o să uităm să sterilizam toate cele ca nebunii, ba chiar n-o să mai sterilizăm nimic!), Cristi ia ziarul plin de viruși și îl răsfoiește nonșalant.” Uite, Liliuca, articolul tău! Penultima pagină! Bine că nu e ultima! Te plătesc pentru asta?”. Întrebându-mă dacă n-am pescuit vreun virusel de amorul artei, îi răspund sec: “În loc să primesc bani, am dat eu bani să-mi cumpăr revista. Și mi-am pus și viața în pericol.”

Cri( sentențios): - Arta cere sacrificii.

Li( frunzărind entuziasmată foile și simțindu-se ridicată în rang, chiar dacă e pe la coadă):

- Emil Cioran?! O, daaa.

Cristi (mândru de nevestica lui): - Așa mai zic și eu!

Cri, claustrat de săptămâni de zile se uită nostalgic pe fereastră la locul unde zace la propriu mașina noastră: “Tu ai văzut, Liliuca, cum arată mașinuța noastră? În curând tre’ să ies cu mătura s-o descopăr, s-o scot la lumină! Tone de praf pline de corona zac peste ea”.

- Lasă, Cri, ca trece mașina Primăriei și ți-o curăță cu dezinfectant de Covid! N-are rost să muncești degeaba!

Lili (cam disperată): - Cum se dă drumul la avioane, o tulim, nu mai stăm aici nici o secundă, că cine știe ce se mai întâmplă! Zece mii de vârfuri de pandemii. Știrile astea mă înnebunesc! Plecăm, orice-ar fi. Oricât de periculoasă ar fi Anglia. Vedem noi ce facem pe acolo. Mergem la cules de căpșuni. Uite, zboară avioane cu muncitori agricoli. Noi nu putem?!

Cri, în timp ce se uită la mine ca la o nebună: - Eu ți-am zis că nu mai vin înapoi, dar nici să mor așa repede! Ghemuit peste căpșuni! Te crezi de 20 de ani?! Nici o căpșună! Extraordinar, dom’le, să sar din pandemie drept în căpșuni. Stai blând, că stai bine. Termină cu ideile astea revoluționare!

Cristi, care s-a trezit mai târziu ca de obicei, e aproape 5 jumate dimineața, în loc de 3-4, trage draperiile, oftând mulțumit:

“Nu știu cum am dormit atâta. Zău așa, atâtea treburi am, nu știu cum le mai termin”.

De fapt, singura lui treabă pe toată ziua de duminică e să se pregătească psihic pentru breakfastul măreț pe care o să-l prepar eu, sandvișuri cu avocado. Numai când aude de avocado, i se strânge burta. Sper să treacă cu bine peste proba micului dejun, fără traume permanente.

În tot timpul izolării am încercat regulat să îl fac pe Cristi să își schimbe masca. Încăpățânat ca un catâr, n-a vrut și n-a vrut. Că el a prins drag de masca lui și nu se poate despărți de ea, că e masca magică și nici un covid nu se va apropia de ea. E prea insalubră deja ca să mai momească chiar și un virus nenorocit! Eu una am fost mulțumită. Am făcut economie. Bineînțeles că măștile mele au fost schimbate cu regularitate. Economie, dar nici chiar așa!

De obicei, când trebuie să gătesc ceva, aplic strategii de marketing absolut sclipitoare. De exemplu, ieri trebuia să fac felul doi; pandemie, pandemie, stăm cu fundul în tot felul de paturi și fotolii, dar doamne feri să mâncăm doar ciorbă! De-atâta stat, nu aveam nici un chef să nu mai stau. M-am dus la drăguțu’ de Cristinel, care stătea și el tolănit la televizor și i-am cerut opinia fermă de consumator: “Cri, oare ce să gătesc? Am trei variante:

1. Langoși cu brânză (ăștia îi face el întotdeauna, eu nu mă bag, că nu suport mirosul de prăjeală și fac criza de fiere - așa e regula la noi în casă, desi nu am mai făcut o criză de ani de zile);

2. Pizza ( tot el, că el e maestrul brutar - fiecare cu specialitatea lui!);

3. Quesadilla cu legume ( asta eu o prepar, dar când Cristinelu’ aude de legume, mai ales în sonorități mexicane, dă Block cu mare viteză).

Ghiciți ce a ales omu’? Eu m-am oferit să îi fac mâncare sănătoasă, cu verdețuri, dar dacă n-a vrut și n-a vrut. A ales pizza (când aude de mâncarea asta napoletana i se aprind beculețele și se transformă în pom de Crăciun), pe care normal că a făcut-o singur, că doar el e specialistul. Iar eu am stat în pătuț și m-am uitat la seriale. Grea viață! Chiar am terminat și o carte! Adică am progresat pe drumul sortării și aruncării cărților inutile - din păcate asta a fost una frumoasă și o păstrez. Adică se adaugă la sutele de kile ce trebuie transportate peste mări și țări. Și pe care Cristi, răzbunător, le numără în lire. Un kil, o liră. Mare brânză! 130 de kile de cărți, ce-i aia?! Să zică mulțam că am făcut asemenea selecție. Nu de alta, dar nu știam unde aș fi putut să-mi pun tonele de cărți în viitoarea noastră căsuță cât o cutiuță de chibrituri din Londra.

O sa trăim minimalist, e clar, dar domnia lenei se va termina. Vai de capul nostru! Poate avem noroc și îl angajează cineva pe Cristineluț brutar. Că doar de-aia l-am îndemnat să exerseze cu grămezi de pâini și pizze. Plus cât m-am sacrificat să le mănânc! Ce nu face o nevastă devotată. Și dacă el va coace zi și noapte, atunci Liliuța, adică eu, o să stea liniștită acasă și o să lenevească cu o carte în mână. Tot zi și noapte. Doamne ajută!

Șnițelul vienez și salamul

Lumea nu știe câte pregătiri am făcut pentru a ajunge să mâncăm un șnițel vienez. Câte etape am parcurs. Cât ne-am agitat. Inutil, de altfel.

Mai întâi ne-am bibilit mașina pentru a fi în stare să străbată nămeții înspăimântători ce urmau să se ridice până la cer pe autostrada lunii decembrie. Am cumpărat lanțuri, cauciucuri de iarnă, am colectat pături și grămezi de haine groase. Am calculat rute, ore, bani și, mai ales, am visat. La minunățiile târgului de Crăciun vienez. La întâlnirea cu Alex care trebuia să aterizeze la ora 3 la Viena. La șnițelul cu pricina. Parcă mă gândeam mai mult la șnițel decât la Alex.

În cele din urmă am închis ușa și, îmbrăcati bine de iarnă, am plecat. Cu toții, căci și nepoata venea cu noi. Cum putea rata experiența de Crăciun care urma să se lase cu un shopping intens și nebun pe cea mai incitantă stradă a capitalei vieneze?! Am mai numărat actele o dată și am întins-o la drum în noapte. Totul era programat foarte bine. Ca de obicei în familia noastră. Totul este mereu excelent programat. E adevărat că intervine, absolut întotdeauna, dar întotdeauna, factorul haos! Dar cine poate fi făcut responsabil pentru haos?! Încă o dată am anunțat foarte clar în mașină, în întunericul iernii că voi mânca șnițel vienez la Figmuller. Acesta era scopul meu principal. Culinar. Am făcut research zile întregi. Acesta era cel mai bun șnițel din zonă. Din lume. Nu puteam să-l ratez. Obsedată de viziunea aurie, învelită în pesmet, luasem la drum o cutie întreagă cu șnițele. Pentru Alex, sunt preferatele lui. Nu am realizat contradicția. Surplusul. Acestea erau șnițele românești. Nici o legătură.

Din nu știu ce motive, odată ieșiți din zona noastră de confort, adică din județ, zăpezile au dispărut cu desăvârșire. Nici urmă de nămeți. În mașină era prea cald. Sau aveam eu prea multe boarfe pe mine. După 5 ore de drum am ajuns la prima graniță. Cea de ieșire din țară. Nimeni. Evident că nici nămeții, nici furtunile, nici granițele nu vor putea opri acest măreț drum inițiatic. Vorbesc aici de inițierea sacră în Marele șnițel vienez!

Relaxați, oprim în granița maghiară. Hopa, că aici era cineva! Chiar doi. Calm, întindem actele, inclusiv împuternicirea ce ne permitea să scoatem nepoata minoră din țară. Suntem veseli, relaxați și amabili. Acuș-acuș ne întâlnim cu Alex! Și mai ales cu șnițelul!

La lumina lanternei, vameșul ne cercetează actele. Sec și rece, ne cere cazierul persoanei care însoțește minora. Uit de șnițele și, inundată de adrenalină, intru in debilitate mintală. Nu am cazierul. Nici nu mi-a trecut prin cap că mi-ar trebui. Îmi caut cu disperare argumentele. Nu am. Se știe că sunt o persoană care argumentează bine. Excelent chiar, deși nu vreau să mă laud. Dar acum, ce să zic?!

Lili: - Nu am știut că ne trebuie cazier. Ne pare rău ( penibil și neimpresionant).

Vameșul: -Vă trebuie. Dacă nu aveți, vă întoarceți ( sec și imberturbabil).

Lili: - Dar ne ducem la târgul de Crăciun de la Viena! ( cu ton de milog la porțile regatului maghiar! Ineficient, oricum).

Vameșul: - Ce să vă fac?! Vă întoarceți. ( E calm, nu îl interesează. Nici măcar nu e târgul din Budapesta lui! Doar n-o să dea o mână de ajutor turismului austriac.)

Lili: - Dar la ora 3 trebuie să îl luăm pe Alex de la aeroportul din Viena! Alex ne așteaptă acolo! (disperat, ca o mamă nebună și alambicat, fără nici o urmă de logică chioară!)

Vameșul (brusc interesat, zici că a prins un fir, o filieră din traficul de carne vie sau de organe!): - Alex? Cine e Alex? Tatăl minorei?

Lili: - Doamne, nu! E fiul nostru. Ea e nepoata noastră! Nu e nici o legătura! Trei zile la Viena, vă rugăm! (în timp ce vorbesc, realizez uimită că nu se înțelege nimic și că mi-am pierdut momentan darul explicațiilor raționale!)

Vameșul, complet zăpăcit, ne face semn cu mâna să trecem. Cristi, alb spre vânăt, care a tăcut ca un mutulic', lăsându-mă pe mine să sclipesc ca o stea de Căciun, rulează mai departe în întunericul maghiar, ca un roboțel. Nu vorbim minute întregi. Șocați. Nu știm cine e vinovat că nu avem nenorocitul de cazier, nu știm de ce ne-a lăsat să trecem, brusc mă întreb retoric: „Oare voia niște euro?”. Poate ne-a dat drumul pentru că eram prea duși cu pluta?!

După câteva sute de kilometri ne revenim și glumim în legătura cu IQ-ul ridicat dovedit de cei implicați. E soare și bate a primăvară, cald. Nu ne trebuie lanțurile de roți. Ajungem la aeroport cu 3 ore mai repede, ceea ce cred că e din nou o dovadă de bună organizare. Vrem să parcăm, dar la vienezii ăștia totul e cu plată! De la toalete la parcări! Ce, doamne! 10 euro pe oră!!! Nici gând, noi nu plătim atât! Găsim un magazin Billa și parcăm acolo, chiar sub o plăcuță pe care scrie ceva. În germană, nu pricepem. Folosindu-mi deprinderile avansate de lingvist, înțeleg ceva despre un interval maxim de o oră! Probabil atât avem voie să rămânem acolo. Stăm cu nerușinare peste 2 ore, având de gând să pretindem că nu înțelegem mesajul. Ăștia nu au auzit de engleză?! Exact cu 15 minute înainte de venirea avionului tragem în parcarea aeroportului, cea cu 10 euro, având de gând să plecăm înainte de a trece 60 minute.

Ne așteptăm fiul într-un noian de emoții. De drag, de dor (nu l-am văzut de 5 luni). Și mai ales de nerăbdare, de ce nu mai apare odată, că ne expiră ora!! Ce tot moșmodește pe acolo?! Uite-l! Hai, repede, repede, o îmbrățișare frugală și o luăm la goană spre mașină, el nepricepând deloc ce se întâmplă. Fuge derutat odată cu noi. Ăștia sunt părinții lui nebuni. Aruncăm bagajele de-a valma și demarăm în trombă, mai sunt 5 minute! Ajungem victorioși în fața barierei, Cristi bagă tichetul în aparat. Nimic. Brusc ne dăm seama că nu acolo se plătește. Încremenim pentru un scurt moment, oripilați. În spatele nostru s-a făcut coadă. Nu putem ieși. Spațiu alb. Temporal și neuronal! Rezolvarea vine de la mașinile din spate, care nici măcar nu claxonează. Civilizație, nu glumă. Se trag la o parte și noi, idioții, putem ieși din rând. Întoarcem și parcăm din nou. Băieții pleacă în căutarea locului de plată. Indicații doar în germană, of course. Cumva se descurcă. Se întorc și plecăm, bariera se ridică cumințică. Cum să nu se ridice?! Doar am achitat 20 euro pentru o oră și 5 minute. Râdem ca nebunii, oare ce o să ni se mai întample?! Viena asta e plină de pericole. Un loc potențial agresiv. Hobbiții în acțiune!

Ne cazam, îl ospătăm pe Alex cu niște șnițele, mâncăm și noi, dar remarc cu uimire că sunt multe. Zeci de șnițele, șnițele peste șnițele și iar șnițele. Bunicile s-au întrecut pe sine. Denotă clar o obsesie compulsivă. Absolut nesănătoasă. Mă rog, las' ca le biruim noi.

Explorăm Viena cu entuziasm. Timp de trei zile. Avem atâtea de făcut, încât cădem de acord să lăsăm degustarea Marelui Șnițel pentru ultima zi (între noi fie vorba, decizie firească pentru că suntem plini de șnițele până-n gât!). Clădiri frumoase, clasice, străzi largi, totul e croit la scară mare. Nu sunt cotloane sau îngustimi. Parcă răsună Mozzart de peste tot. Feerii de lumini, de podoabe. Târgurile, presărate prin toata Viena sunt fermecătoare și mirobolante. Colorate, strălucitoare. Diversitatea lor e uimitoare. Cumpărăm din stânga și din dreapta tot felul de minunății. Conștientă că mă așteaptă Crăciunul acasă, că trebuie să fac o masă deosebită, cumpăr un salam tradițional, făcut de producătorii locali. E acoperit cu o coajă albă și miroase delicios. Cred că va fi cel mai tare salam al tuturor timpurilor. Așa și trebuie să fie, căci m-a costat aproape 30 euro. Îl pun în portbagajul mașinii, care e cazată luxos în subteranele hotelului (uneori ne rătăcim, căutând mașina! Plus că parcarea betonată arată exact ca una din acelea de care mă îngrozeam la televizor! Pline de criminali în serie! Și de oameni plăpânzi și semiidioți care își parcau mașinile acolo!). Oricum, mă gândesc că acolo e mai răcoare ca în cameră, în ciuda ucigașilor virtuali. Salamul prețios e afumat, nu o să i se întâmple nimic.

Ce mi-a plăcut cel mai mult în Viena cea generos revărsată spațial și temporal? Nu numai că totul e larg așezat, de o eleganță clasică și inspiră, expiră cultură, mai are și niste chestii șic de-a dreptul, omenești, naturale și de bun simț. Cum ar fi minunatele locuri unde poți să savurezi existența. Târgurile de Crăciun, cum spuneam, sunt atât de fermecătoare, delicioase, încât pot să-ți golească portofelul în doi timpi si trei mișcări.

Apoi cafenelele. O, da! Cafenelele vieneze sunt adevărate capodopere. Stilate. Când intri, ai pășit brusc într-un alt secol, respirând cu nesaț rafinament și eleganță. Cafelele, atât de bune, prăjiturile, cu totul savuroase. O atmosferă tihnită și dulce, îmi este clar că aș ieși dintr-una și aș intra în alta, comandând întruna la cafea Mozzart, la tort Sacher și ștrudel vienez. M-aș muta în Viena pentru cafenele și pentru târgurile de Crăciun. Aș trăi fericită, bându-mi cafeaua și așteptându-l pe Moș Crăciun.

În prima cafenea în care am pășit, cu veselie inocentă și cu fereală totodată (aveam oareșicum senzația că e un lăcaș pentru nobili, nu pentru plebei ca noi!), a trebuit să parcurgem o perioadă de acomodare. Până am înțeles pe deplin care e mersul lucrurilor. Și până am răspuns la niște întrebări fundamentale (cu ajutorul binecunoscutei istețimi hobbițiene!):

Ale (privind cu grijă la celelalte mese): - De ce avem apă la cafea?

Li (într-un vârf de IQ): - Să spălăm lingurița în ea.

Cri: - Da de unde!

Ale: - Să o bem? Ce, doamne, facem cu apa?!?!

Li: - Să ne spălăm degetele în ea? Ca romanii? Dacă avea și petale de trandafiri în ea era mai clar!

Cri (isteț peste măsură): - Caută pe net!!! De ce se pune apă la cafea?!

Ale (către Octi care postează pe facebuk, informând probabil tot globul): -Tu ai net?

Li ( brusc atotștiutoare): -Normal! Este o cafenea vieneză!

Ale se uită holbat, neînțelegând pe moment care e mai umblat prin lume, el sau babacii?!

Ale (către Lili, exasperat): -Ăsta e al doilea lucru pe care îl scapi pe jos.

Cri (obișnuit și blazat): - Bine că nu sparge ceva.

Preventiv, împinge cănile din calea gesticulației neveste-sii, alert și supercalificat, încercând să salveze tot ce se poate salva din calea tornadelor lingvistice.

Printre plimbări și cafenele, am reușit să terminăm uriașa cutie de șnițele, suntem ghiftuiți de ele și acum îmi dau seama că mi-am sabotat propriul proiect. Am săpat de la rădăcină Marele șnițel vienez! Nimeni nu mai vrea să îl mănânce! Sunt sătui toți de șnițele ca de mere pădurețe. Dar e proiectul meu international și nu voi renunța le el! În a treia zi îi târăsc pe toți la Figmuller, unde, spre oroarea plictisită a tuturor, e coadă afară, vreo 20 de oameni care așteaptă. Nu numai că vreau să îi hrănesc din nou cu șnițel, dar trebuie să stea și la coadă pentru asta??!!

În trei minute, dezgustul care se citește pe fețele bărbaților mei, mă face să aplic tactici ultime și eroice. Sunt martira istoriei și îmi plâng de milă. Le spun să plece, să mănânce ce vor, că mă descurc eu singură. Ce pot păți? Doar e centrul Vienei! Voi mânca afurisitul de șnițel și de-ar fi să-mi crape fierea!! O hotărâre nestrămutată și încăpățânată se citește pe fața mea. E clar, sunt gata de sacrificii existențiale extreme, așa că se decid să stea la coadă, urmând să îmi scoată ochii un an de zile, dacă se va dovedi un eșec similar celui din Londra, cu restaurantul lui Jamie Oliver cel Adorat.

Cei perseverenți vor cuceri lumea! Conștientă ca transmit un exemplu pozitiv și motivațional de nivel înalt fiului meu, ridic fruntea și îndrept spinarea! Mesajul subliminal e evident, gândesc eu mândră: „Așa se urmărește atingerea idealurilor supreme în această viață!”. Mamă și educator până la capăt, adică până în Viena!

Intrăm. Interiorul nu mă dezamăgește. Oh, nu, chiar deloc. Proiectați brusc cu 200 de ani în urmă, admirăm bârnele de lemn și structurile de piatră, cotloanele și iluminatul ca de opaiț. Scări înguste în sus și în jos, un aer boem și rustic, într-o combinație de-a dreptul fermecătoare.

Sosește mâncarea și văd nările tuturor fremătând, ochii sclipind. A poftă lupească. Asemenea șnițele nu s-au mai văzut!! Uriașe, cât niște farfurii, se revarsă și depășesc marginea platourilor. Subțirele, cu coaja crocantă și miezul pufos, sunt indescriptibile. Sunt altceva! Sunt mama tuturor șnițelelor pe care le-am mâncat vreodată, sunt Alpha și Omega bucătăriei vieneze, sunt pur și simplu cele mai teribile șnițeloace de pe planetă. Iar salata de cartofi de lângă ele e unică. Alunecă catifelat pe gât în jos, într-un amalagam de arome. Aprobarea mârâită a tuturor mă face să mă simt vedeta serii. Am muncit din greu, dar am biruit! Înfulecăm pe nerăsuflate. Succes total!

Traversăm cu toții, în vreo 20 minute, nenumărate stări existențiale. Pe măsură ce șnițelele se micșorează, pe fețele noastre expresiile alternează. De la „Uau’’-ul inițial, la „Deliciooos!!” „Mamă, ce bunătate!!” Apoi, cu o privire furișată spre ceilalți: „Oare tre’ să mănânc toată chestia asta??!!” Și, în final, cu o strâmbătură dezgustată:” Vomit, tre să mă opresc!”. Parcă la comandă, ne oprim cu toții și privim cu scârbă părțile dezmembrate și rămase de izbeliște ale mărețului și apusului Șnițel vienez. Gospodărește, mă apuc să le adun în șervețel, sub privirile uimit stupefiate, oripilate ale familiei. Nu pentru că s-ar rușina de gestul meu gospodăresc în mijlocul Vienei elegante, ci pentru că nimeni nu poate concepe că ar mai putea pune gura pe vreun șnițel în următorul an! Poate chiar doi ani! Hai să zicem trei!

Cristi, amuzat, vorbește pe nas: -Achtung! Achtung! Daman cu fularum are șnițelum în buzunarum.

Îmi văd netulburată de împachetare. așa se face economie. Lasă că o să-mi mulțumească ei! Satisfăcută și încântată de atingerea targeturilor, sunt gata de un pic de mișcare. Deși cam greu, cu atâta șnițel la bord!

Lucruri care nu mi-au plăcut în Viena? Nu știu, parcă o prea mare rigurozitate pentru spiritul meu balcanic. O rigiditate implicită, prezentă în tot și în toate. În panourile scrise doar în germană, de neînțeles pentru majoritatea turiștilor. Liniștea și răceala străzilor. Felul în care nu vine nici o mașină stânga-dreapta, dar nimeni nu traversează până nu e verde. O asemenea obediență față de reguli mă sperie un pic. Oamenii nu sunt așa. Eu nu sunt așa. Oare cum au ajuns să stea cuminți și ascultători în rând?! Aveam să aflu în ultima zi. Cuvântul cheie. Să înțeleg că există o legătură clară între chestiile fixe, dure, între bici și dulceața prăjiturilor. Între regulile scrise în germană și savurosul, bestialul, incomparabilul rom Stroh!! După care am umblat o zi întreagă, cumpărând pentru toți prietenii și toate rudele. Să le-ajungă pân’ la Crăciunul următor.

Nu mi-a plăcut ca era duminică, mii de turiști se scurgeau de-a lungul celei mai populare străzi de shopping, presărate cu zeci de magazine încântătoare și nici măcar unul nu era deschis!!! Mi se părea incredibil! Duminica! Toți voiau să facă grămezi de cumpărături, dar regulamentul zicea că nu duminica, nu, stai pe fundul tău și vino în altă zi! Dar noi nu aveam o altă zi. De unde ni se păruse că vom da peste o altă variantă a Oxford Street-ului londonez, ne-am dezumflat rapid. Viena începuse să mă sperie serios. Noroc că am dat peste Mozzart Cafe! Care ne-a readus pe linia de plutire. Cu micuța lui cafeluță Mozzart. Veșnică recunoștință.

Ziua plecării. Ne-am adunat catrafusele, încântați de nenumăratele sticle de Stroh, care sclipeau cald și ghiduș dintre ciocolatele mozzartiene, am coborât în parcarea demnă de Stephen King și, plini de elan, cu grijă să nu ne rătăcim, ne-am îndreptat spre mașinuță. Ne aștepta drum lung. Surpriza numărul 1! Pe parbriz se lăbărța o foaie oficială. Cristi a pălit instant, a desfăcut-o. Normal ca era în germană! Cine s-o priceapă?! Vienezii ăștia sunt naționaliști convinși, sunt absolut sigură. Eu cred că, în secret, îi urăsc pe toți turiștii și vor să scape de ei. În germană!!! Căutăm paznicul parcării care ne lămurește, tot în germană, că e o amendă! Pentru ce, Doamne ferește??!! Mașina stătuse nemișcată 3 zile în parcare. Pentru cele 20 minute cât stătuse inițial afară din parcare. Atâta durase în prima zi, până ne-am cazat și am aflat unde trebuie să parcăm. O lăsasem pe o laterală a hotelului, în spatele unei alte mașini parcate acolo. Filmaseră totul, ne luaseră urma ca unor criminali periculoși, mai pricepuți ca noi în labirinturile parcărilor, și ne lăsaseră amenda. Asta era! Înțelegeam totul. Într-o fracțiune de secundă am priceput chiar totul despre Viena și legile ei. Mi s-au aprins toate beculețele. Ceva de genul: „Dacă vii la noi, turistule internațional, bezmetic ce ești, trebuie să ne respecți regulile. Pe care nu le știi, pe care le scriem în germană, dar n-ai decât să ne înveți limba!!!! Necivilizatule! Neanderthalianule!”

Am smuls amenda din mâinile lui Cristi, cu gândul secret că o să o plătim la paștele cailor, am dat ordin de plecare și am smucit portiera. Gata să leșin, am dat înapoi, secerată de o duhoare de neînchipuit! Aveam un cadavru în mașină! Asta ne mai lipsea! Îngrozită, m-am uitat după poliția vieneză atât de eficientă. Cu mâinile la nas, am început să căutăm corpul delict. Era în portbagaj!! Era Salamul, mort de-a binelea! Nenorociții, ne vânduseră un salam afumat, cu coaja albă, care se stricase în trei zile!! Iarna, între betoanele unei parcări! L-am scos cu grijă, eram convinsă că nenumărate camere de luat vederi îi urmăreau atent pe infractorii români din Petroșani. Nu am îndrăznit să îl aruncăm în coșurile de gunoi din parcare. Ne-ar fi amendat din nou, sunt convinsă, urmărindu-ne până în pânzele albe pentru asemenea delict înfiorător. L-am aruncat într-un tomberon uriaș, pe o stradă alăturată, uitându-ne cu fereală în stânga și în dreapta! Dacă aveau vreo lege contra aruncării salamurilor moarte? Aventura noastră devenea din ce în ce mai creepy!

Totul a culminat cu noi, închiși în mașina împuțită și mirosind înfiorător a mortăciune, încercând să ieșim din parcare. Toate instrucțiunile de plată erau în germană, nu reușeam să plătim și să ridicăm nenorocita și blestemata de barieră. Germană, germană peste tot. Engleza nu se inventase. Aproape leșinați din cauza mirosului, băieții au plecat să îl caute pe paznicul parcării. Au plătit prin nu știu ce cotloane și am reușit să plecăm!

Să ne eliberăm. Noroc că aveam romul!!!

Pe autostrada maghiară am început să ne revenim. Să scăpăm de miros. Cam verzi la față.

Cu totul și pe ansamblu, excursia fusese minunata. Eram convinși de asta. Suntem niste hobbiți optimiști incurabili. Niște cutezători.

Pierderi colaterale: salamul mort și amenda care s-a ridicat până la 70 euro. Nu aș locui niciodată în Viena. Dar aș putea să iau cu mine oriunde cafeluța Mozzart și romul Stroh.

Eventual șnițelul ar putea să mă convingă să mai calc pe acolo.

Dunărea, măcrișul și argintul

Împlinind noi 25 de ani de conviețuire armonioasă, zen și anti-zen, ne-am zis că asemenea eveniment unic necesită o ceremonie specială, desfășurată într-o locație cu totul aparte. Cum toate depind de gustul omului, am luat măreața decizie să ne ducem la Dunare. Singuri-singurei, ca doi porumbei. Nu ca să ne reînnoim jurămintele, în stil hilar american, doamne ferește! ci doar să fim și noi undeva, altundeva. Așa, în dorul lelii.

Toate ne-au ieșit perfect, mai putin vremea, așa că acum stau înfofolită pe balcon, schimbându-mi mereu ochelarii. Tot la 5 minute. Pe cei de distanță, pentru a admira Dunărea desfășurată în lumini și ape. Pe cei de apropiere, pentru a face cuvinte încrucișate. Repezită cum sunt, sper să nu îmi arunc vreo pereche peste marginea balconului. Sus ochelarii, jos ochelarii. Parcă-s apucată de streche. Sorb însetată fiecare picătură de Dunăre, fiecare nuanță a ceții și a norilor. Cobor privirea și îmi alerg neuronii printre litere. Mi-am propus să fiu mereu în dezvoltare personală. Simt realmente cum evoluez cu fiecare sinonim pe care îl găsesc. Alzheimărule, good bye, amore mio!

Zborul argintat al unei păsări. Vântul, desenând labirinturi concentrice în valuri. Frumusețea plumburie a griului. Aerul, umezit de apă și de parfumul florilor care au explodat pe tot muntele, are frăgezimea ploii. Liniștea aleargă între ciripitul unei mierle, voci îndepărtate de copii și pacea străveche a fluviului. Cafeaua mea fierbinte are culoarea caramelului.

Șlepurile care alunecă peste labirinturile acvatice au nume ezoterice, ghidând parcă drumurile ascunse ale apei: Aristotel, Budapesta, Flamingo, Avalon Vista, River Princess. Preferatul meu e Rubikon. Mă simt gata să-l trec. E drumul meu spre înțelepciune. De-atâta înțelepciune aș putea să devin vreun guru al universului.

*

Ne plimbăm pe un drum ce șerpuiește între munte și Dunăre. În dreapta, costișa se prăbușește încărcată de verde în diferite nuanțe de crud și de flori mari, albe, doldora de parfum. Mireasma coboară până la noi, ca un abur înflorat. În stânga, Dunărea se mișcă alene, bătrână și leneșă, furând din culoarea pădurilor ce se revarsă în ea.

Cristi se oprește brusc, secerat de o viziune a copilăriei lui îndepărtate și se repede asupra unei frunze de la marginea drumului. Nici nu apuc să clipesc și deja a rupt o frunză, a șters-o și o ronțăie cu un aer fericit și nostalgic. Știu despre ce e vorba! Măcriș! Eterna gustare a copilului care a fost. Îmi întinde romantic o frunză acrișoară, crezând, simțind (îmi dau eu cu presupusul!) că îmi oferă tot universul. Refuz grațios. Mă lipsesc. Cine știe ce câini au trecut pe acolo.

Tac cu înțelepciune, sperând să nu prindă vreo boală necunoscută, transmisă prin porii verdelui de la o margine de drum, când văd că se aruncă asupra unei alte frunze. E mai mult decat pot îndura, acesta nu e totuși secolul trecut, cu aerul lui idilic și nevinovat, e mizerabilul secol XXI, aflat pe muchia dintre poluarea maximă și explozia nucleară. Întind doar degetul, cu o figură dramatică, și îi arăt o bucată de hârtie igienică ce zace în iarbă. Oripilat, scuipă frunza mestecată pe jumătate și execută un dans al scârboșeniei și al dezgustului, dând din cap ca apucat de turbare, în timp ce eu îmi înăbuș hohotele de râs.

"Nu știi decât să îi tai omului apetitul!!!" spune el revoltat că i-am tăiat accesul la amintirile sacre adunate de pe dealurile din Lonea.

Chestia mi se pare atât de amuzantă, încât râd de mă prăpădesc, chirăind și îndoindu-mă de mijloc sub privirile deja șocate ale șoferilor ocazionali. Păi, în loc de jurăminte eterne, el îmi oferă măcriș?! Acru, acruț, acrișor?! Unde sunt cuvintele mele dulcinele? Mânați de impulsuri diferite, sărim ca niște iepuri pe marginea șoselei, râzând, dând din mâini și oferind un spectacol gratuit plimbăreților. Trecem pe lângă o vilă uriașă aflată încă în construcție. Unul dintre muncitori, proprietarul, după cum am aflat apoi, ne invită să îi admirăm acareturile, confundându-ne, probabil, cu niște bogătani excentrici. Ce priveliște va avea el peste vreun an, când va fi gata!!! Ce balcoane, ce camere! zice încântat, în timp ce rotește brațul în aer spre structurile imaginare. Îl aprobăm cu toată convingerea de care suntem capabili, îl lăudăm entuziaști: „O, la la, da, da, ce minunat va fi!!!” și ne îndepărtăm, făcându-i cu mâna. “Da, da, venim și noi la anu’!” Cărămizile lui au fost de-a dreptul interesante, cu totul și cu totul deosebite de altele. Ce experiență! Ce întâmplare minunată!!! Aniversarea noastră devine tot mai palpitantă!

Seara, pe balcon, stau calmă și plină de serenitate, ca regina din Saba, în timp ce Cri se chinuie să deschidă sticla de vin pe care am dat o grămadă de bani. E placată cu metal argintiu și e singurul motiv pentru care a fost aleasă! Doar sărbătorim nunta de argint! Îl aud prin ușa balconului cum mormăie în surdină, boscorodind dopul care nu vrea să iasă. Cu tirbușonul nu are succes, se dovedește inventiv, dar se aude un troznet și apare în usa balconului, cu o figură spășită, arătându-mi frumoasa mea linguriță barceloneză, din porțelan, decorată cu motive gaudiene. Ruptă. Pagube colaterale. Îl privesc cu gura căscată și îi întind mută pixul. Să încerce și cu ăla. Dacă-i bal, bal să fie. Se dovedește a fi cu noroc, pentru că, în urma unor eforturi demne de Sisif, reușește să împingă dopul înăuntru. Îmi primesc pixul înapoi, are niște vin alb în rezervorul lui de pix, dar scrie încă. Cri se așază cu un aer satisfăcut, toarnă artistic vinul în paharul înalt, iar eu îmi sigilez vorbele cu strășnicie, pentru că mulțumirea i se evaporă văzând cu ochii, după ce aruncă o privire la lichidul plin de firimituri de plută, tulbure și ciudățel de-a dreptul. Gustă, cu un aer precaut. Se strâmbă.

Cri: - Apăi, nu are un gust prea grozav! zice el cu delicatețe ( eu am ales vinul!).

Li ( absolut promptă și spirituală): - Gustul căsniciei după 25 de ani!

Uimiți amândoi de ce chestie haioasă am fost capabilă, râdem, arătând hilar spre vinul cu reziduuri și complet lipsit de orice urmă de bun simț al vinurilor! Ne continuăm seara, admirând vederea cu balcon și purtând discuții fascinante despre lucruri noi. Este un talent rar să mai găsești lucruri noi de discutat după atâta timp! Arată calitatea netulburată a unei căsnicii. Așa că vorbim despre ce invenție minunată e oul pe planetă și enumerăm ce feluri de ouă ne plac. O discuție extrem de doctă, pe care am mai purtat-o parcă prin anul 2 de căsnicie, eventual si prin anul 8, sau sa fi fost 11?! Dar am uitat-o de atunci, normal. Omul nu poate să le țină minte pe toate. Unde ar mai fi noutatea?

Dunărea adoarme pe drum, trecând din nori în lună și lumină de lună.

Energizat de lemnul de plută sorbit, Cri face planuri virtuale despre ziua următoare. El e om de acțiune.

Cri: - Să mergem oare să vedem Golful Dubova?

Li ( nedorind să părăsească balconul): Dacă nu te mână o dorință arzătoare, șezi pe fundul tău!

Cri: -Vai, Li, cât spirit de inițiativă! Câtă dorință de dezvoltare personală!

*

O nouă zi la Dunăre. În spiritul odihnei și păcii universale, îmi petrec toate minutele în care nu dorm, pe același balcon. Chiar a meritat să scotocesc prin toate ofertele de pe net zile întregi, până am găsit balconul perfect. În urma atâtor călătorii, am învățat importanța vitală și de netăgăduit a unei terase adecvate spiritului meu contemplativ.

Deoarece mi-am câștigat dreptul la locșorul meu perfect, întâi critic așezarea neinspirată a parcării chiar în fața balcoanelor, între Dunăre și pensiune. Îmi obturează imaginea. Apoi îmi dau seama de măreția ideii. Păi aici e ca la spectacol!! Dintr-o singură privire, am îmbrățișat toată planeta. Natura în simboluri: Dunărea, muntele. Omenirea concentrată în 50 metri pătrați: parcarea. Eu-privitorul! Spectatorul. Sunt 37 mașini, din diferite județe ale țării. Familii. Copii. Cupluri. Mici scenete din care deduc cu mare plăcere caractere și vieți. În două zile ajung să îmi dau seama care sunt relațiile de mare finețe din interiorul familiilor. Unii sunt în faza de adorație, nu cred că au trecut de nunta de hârtie. Alții precis ne-au depășit cu mult, pentru că prezintă simptome de nuntă de aur. Coclit!

Urmărim amândoi cum puștiul proprietarului, de vreo 10 ani, se plictisește și umblă de colo colo cu o pușcă cu bile, trăgând în tot ce apucă. Mai ales în câinele ce se ascunde de cum îl vede. Arhetipul vânătorului. Dăm din cap cu înțelepciune. Ce fel de personaj va fi acesta peste câțiva ani, ne este foarte clar. Parcă răsfoim o carte. Oare nu ne angajează pe noi să îl educăm pe micul Goe? Am sta toată ziua holbați la Dunăre! Rubicon, Rubicon, trecerea ta e atât de satisfăcătoare!

Un tip de vreo 50 de ani, cu burtă importantă și cu o cantitate impresionantă de alcool la bord, se urcă în mașină și asistăm siderați cum nimeni nu îl oprește, nici prietenii, nici nevasta. Pleacă cu mare precizie, aproape lovind două mașini. Așa se circulă! Păzea că vine Mitică! E din București, barosanul!

Garda financiară sosește la pensiune, cu mare pompă și uniforme frumoase. Am un sentiment înălțător de mândrie națională. Din fericire, îmi trece repede. Încep să răsfoiască hârtii și se retrag ore în șir într-un birou. Mișcări secrete au loc prin curtea pensiunii. Unul dintre angajați duce misterios o plasă încărcată cu nu se știe ce spre nu se știe unde. Garda pleacă. Un aer de ușurare flutură scurt peste scânteile felinarelor. Un miros de pește la grătar aburește victorios înserarea. Dunărea curge bleumarin pe sub luna albăstruie.

Îmi dau seama, victorioasă, care a fost rostul excursiei noastre. E atât de limpede, încât devine de înțeles. Orice căsnicie care a împlinit respectabila vârstă de 25 de ani fenghshuici, are nevoie de cel puțin 3 ingrediente pentru a rămâne în competiție: de măcriș, de argint și mai ales de Dunăre! Măcrișul e gustul proaspăt,verde-acrișor al râsetelor împărțite la doi. Argintul e lumina prețioasă, ușor aburită a iubirii tinere de demult, iar Dunărea, Dunărea e tot restul. Drumul fără pulbere, veșnica moarte și veșnica renaștere, trecutul nostru, prezent și viitor, alunecate toate în aceeași curgere. E cunoașterea și oboseala. Lumina din zorii fiecărei dimineți și albastrul viu al bucuriei. Tristețea înserărilor și cenușiul furtunilor. Fiecare picătură de apă în care ne-am mai risipit câte un pic, fiecare lacrimă care ne-a durut încă o dată. Fiecare zi și an, fiecare strop de frumusețe neasemuită, incredibilă, sfâșietor de minunată!