Domnul George

Cimitirul orașului are un aer al lui, specific petroșănesc. Zone frumoase, îngrijite, înflorate. Zone pline de gunoaie, mormane care se adună lună după lună și conțin un compost ciudat format din coroane putrezite, sticle de plastic, candele ruginite de atâta ploaie și tot felul de alte vechituri. Morminte de marmură sau tot felul de părăginături uitate și demult apuse. Iarbă tunsă și buruieni cât casa. Drumeagul care urcă e o golgotă cu asfaltul sărit și gropi. Pe ici pe colo, ghivece cu flori superbe, alături de flori de plastic sau pur și simplu de nimic. Peste tot amalgamul izbucnește triumfătoare frumusețea albastră a cerului și imaginea de felicitare turistică a munților.

În orice zi te-ai duce la cimitir, bănuiesc că și duminica, poți să dai de domnul George. Bântuie de colo până colo, cu un aer ușor absent și visător, seamănă un pic cu Eminescu, poza de maturitate. Domnul George e chiar un personaj. Se ocupă cu construcțiile de prin cimitir. Morminte, cruci și alte cele. Bănuiesc că e o concurență acerbă, chiar și într-un orășel mic ca acesta. Pentru că domnul George nu pare foarte bogat. Ba dimpotrivă. Umblă mereu în haine greu încercate de muncă, are vreo doi-trei băieți în subordine și o dubiță albă destul de rablagită. Uneori mai e și bolnav, l-am văzut cu mâna bandajată peste o branulă, de-abia ieșise din spital, dar era la datorie. Un oareșicare aer de blândețe lunatică îi indulcește trăsăturile, un aer de departe de lume îl definește în ansamblul lui. Are un ceva inefabil, care scapă definirii. Probabil viețuirea zilnică printre morminte i-a dăruit o anumita viziune asupra lucrurilor.

L-am cunoscut acum trei ani, când a făcut mormântul tatălui meu. Îmi place să mă duc în vizită la tatăl meu. Mă așez pe o margine a mormântului și privesc în zare. Nici că s-ar fi putut o perspectivă mai frumoasă asupra lumii. Munți, grădini pline de verdeață, dealuri, behăit de oi și ciripit de păsări. Tatăl meu chiar odihnește „în loc luminat, în loc cu verdeață”. Mă bucur pentru el că e în așa un loc frumos. A fost om bun. Din păcate, nu mă duc des și nici nu mă pricep la grădinărit. O dată la două, trei luni, mormântul e acoperit cu o vegetație de statul unui om. Mă șochează și mă sperie abundența plantelor de diverse soiuri, purtate acolo de vânt. Mă simt vinovată, dar nu într-atât încât să mă apuc de smuls buruieni.

Prin martie, la ieșirea din cimitir, am dat de domnul George. La muncă, așa, ca de obicei. Văzându-l, într-un impuls de moment, i-am spus că m-am hotărât să acopăr mormântul cu o placă de beton, l-am întrebat de costuri, dar nu am hotărât nimic, eram ocupată cu altele, a rămas că îl voi anunța când mă voi hotărî.

De-atunci, au mai trecut vreo două luni jumate. Pur și simplu, nu am mai apucat să merg pe la cimitir. Ori am fost ocupată, ori a plouat cu găleata, ori chiar nu am avut chef. Nu întotdeauna reușesc să înțeleg ce e cu mormintele și moartea. Răstimp în care m-am gândit cu groază și vinovăție cum cresc buruienile pe mormântul tatălui meu. Azi, în sfârșit, mi-am luat inima în dinți, soarele strălucea cu putere (probabil hrănind solar nenorocitele de verdețuri!), așa că nu puteam să mai tergiversez. Gata, îl voi căuta pe domnul George, voi comanda placa cu pricina și poate am noroc și scoate el și buruienile. Urc prin cimitir, un aer dezordonat și plăcut, mormanele neridicate de luni de zile îmi sunt familiare, ăștia de la conducerea cimitirului seamănă cu mine, fug de vizite ca de o băutură mult prea amară, îi înțeleg perfect. Am o stare de bine, cred că datorită hotărârii care mă mână din urmă. Tatăl meu drag, o să te scap de buruieni, eu, fiica ta cea deșteaptă, am găsit soluția, exact așa cum m-ai învățat cu mulți ani în urmă să o fac. “Întotdeauna găsește soluția!” mi-ai spus și eu încă mă ghidez după asta.

Domnul George e pe undeva printre rânduri, parcă ar fi printre straturile de flori de la o mare fermă. E grădinarul-șef. Mă vede și îmi face cu mâna. Hm, mă gândesc. Ciudat, doar nu își mai aduce aminte ce am vorbit acum ceva timp! Mult timp. Se apropie și mă întreabă dacă am venit să comand placa. Zâmbește, cu același aer îndepărtat și visător. Sunt profund uimită. Ține minte.

Mergem încet spre mormântul tatălui, strecurându-ne printre morminte. Exact cum mi-am închipuit, în unele zone, verdeața se ridică până sus la cer. Ajungem. Privesc. Nu pot să cred. Nu, nu cred. Dar e aievea. Pe mormântul tatălui meu nu există nici măcar o buruiană. Pentru că deasupra e o placă frumoasă, cu o cruce albă pe mijloc, inscripționată în materialul din care a fost turnat totul. Stau cu gura căscată și nu pot articula cuvintele. Incredibil!!! Omul a făcut placa de peste două luni și nu m-a sunat să îmi ceară banii. Doar avea numărul meu. Așa ceva nu mi s-a întâmplat în viața mea! A făcut-o, neștiind dacă o să-și capete banii. Îl privesc și cuvintele de mulțumire mi se bulucesc grămadă afară. Are un aer încântat și simplu, se bucură și el de bucuria pe care mi-a făcut-o. Mă simt ca și cum aș fi fost atinsă de scânteile unui curcubeu.

Îl las să își petreacă mai departe pașii, clipele, muncile lui printre morminte. Cu seninătate, cu blândețe, cu aerul lui ușor aiuristic. Îmi dau seama că aceasta a fost cea mai rapidă comandă dintotdeauna. De-abia am gândit-o și ea era acolo, gata executată. Vorbindu-mi despre încredere și dăruire. Despre umanitate.

Aici, în acest cimitir oarecare, din acest oraș oarecare, am întâlnit un Om. E domnul George.

Doamna cu castronul roșu

Pentru mama mea

Nu moartea în sine mă înspăimântă, mă cutremură de groază primară, ci conștientizarea iminenței ei. Nu pot să gândesc acest gând, nu pot să îmi imaginez cum e să știi că vei muri peste 2 luni, peste câteva zile. Să știi. Și fiecare secundă să fie doar o secundă furată. Cum poate cineva, oricine să facă față acestui lucru?!

Să nu știi când va fi e una, să știi e alta. O anumită moarte vine peste tine. După tine. Oroarea mi se pare absolută. Și ea a știut. Și a dus-o pe umerii ei ajunși atât de firavi. Cum poate un adevăr atât de greu să fie dus de o făptură aproape transparentă?! Cu zâmbetul pe buze a făcut-o. Doar cu puterea zâmbetului. Căci în ultimele ei zile a ajuns să cântărească doar cât sufletul și spiritul ei laolaltă.

Stând în pat 23 de ore, depărtată de tot și de toate, alergând-levitând printre zâmbetele amintirilor ei, adunându-și toate forțele în cea de-a 24-a oră, cea pe care voia să o petreacă cu mine “la gura sobei”. Îmi zicea: “Du-mă la fereastră”. Și o ajutam să meargă până la geamul bucătăriei. Ocrotind-o ca pe o alcătuire precară, efemeridă iubită, zăbovind încă puțin în palmele mele. Înveliș fragil gata să se sfărâme la orice atingere. Se uita lung la zăpezile de afară și spunea resemnată: “Tot iarnă. Dar e frumos.” Știu că aștepta primăvara, știind că nu mai vine. Apoi se așeza în colțul ei, cu mâinile-fluturi albi subțirei, reci de apropierea neantului, încălzindu-se pe calorifer. Soba noastră. Și vorbeam. Despre viață și amintiri. Compromisuri și bucurii. Iubiri și renunțări. În timp ce fuma o țigară. Ultima ei plăcere. Ultimul lux. Datul ei cu tifla în fața universului și a morții.

De pe chipul ei doar ochii, cer senin, rămăseseră întregi și frumoși, de o dulceață pală, caldă, doar ușor aburită. Nu știu cum reușea, dar era, pentru câteva minute, vie pe de-a-ntregul, spirituală, glumind și făcând haz de necaz, curajoasă până dincolo de înțelegerea mea. Asta aș vrea să nu uit. Cât de curajoasă a fost. Își aducea aminte de mama ei, pe care la rându-i o veghease, care zâmbea și îi spunea să nu mai plângă, că “doară au murit alții mai însemnați, regi și capete vestite. Dar cine sunt eu, să nu mor, Veta lui Ilie?!” Își trăgea puterea din puterea mamei ei. După zeci de ani, încă găsea putere în mama ei. Îmi spunea că nu-i e frică. Frica zdrăngănea prin mine cu mâinile ei reci de tinichea, înghețându-mi inima, dar ea trecuse dincolo.

Glumea. Să scrii despre mine, îmi zicea surâzând, să scrii despre doamna cu castronul roșu. Umblam cu el după noi, la fereastră, îl ținea lângă ea pe pat. Castronul în care vomita aproape permanent. Roșu ca sângele pe care îl scuipa. Roșu ca viața care se scurgea strop cu strop din ea. Îl ținea în brațe și glumea pe seama lui. O priveam cu ochii goi și căscați de hăuri de groază. Iar ea zâmbea și glumea. Mic soldățel firav căzut pe câmpul de bătălie.

Îmi recita poezii. De Crăciun am găsit-o făcându-mi sarmale. Nu știu cum a ajuns la bucătărie. Cum nu s-a sfărâmat pe drumul lung de câțiva metri. Altădată, cu vreo câteva zile înainte de marea ei plecare, mi-a făcut șnițele. O bătălie câștigată. Într-un război fără speranță.

Poate fi un om definit prin ceea ce îi plăcea? Îi plăceau cărțile și cuvintele încrucișate. Să gătească și mai ales, să îmi gătească mie. Îi plăcea limba română, să o predea și să o dețină cu titlu de proprietate și îi plăcea țara ei. Lucru care mă înnebunea de multe ori. Îi plăcea să fumeze și să mănânce mere verzi. Înghețata și alunele. Îi plăcea să asculte știrile și să se uite la seriale. Îi plăcea să ajute, să dăruiască tot ce avea, și supa de salată. Ardeii umpluți. Îi plăcea liniștea căsuței ei. Amintirile.

Sau poate fi definit prin modul cum a ales să moară? Da, a ales, atunci când părea că nu mai există alegere, pe măsură ce viața dinăuntrul ei dispărea picătură cu picătură, eliberând locul. Atunci când moartea nu a mai avut ce să-i ia. A ales să zâmbească, să nu-i fie frică și să fumeze o țigară.

Într-o zi am găsit-o strălucind. Visase ceva minunat. Deschisese o ușă și acolo era petrecere mare. Frații ei, părinții și tatăl meu care întorsese capul spre ea, râzând frumos și tânăr cu toată fața și spunându-i vesel și nerăbdător: “Te așteptam!”

O ascultam în timp ce-mi povestea visul, cu fața luminată de bucurie și, nu știu cum, dincolo de groaza ce mă stăpânea aproape permanent, am simțit muzica. Eterna muzică care răzbate prin tristeți și pierderi, dureri, singurătăți veșnice, disperări abisale. Frumusețea pură a vieții noastre, sâmburele ei magic. Când cerul e albastru și soarele strălucitor. Când cei dragi râd cu sufletul plin de veselie și se uită la noi cu tot dragul lumii.

Apoi a trebuit să-mi trăiesc pierderea înfiorătoare, nesfârșită. Să mă obișnuiesc cu ea. S-o integrez în celulele mele, să o respir în secundele mele. Certitudinea că nu mai e nimeni care să mai fie încă stavilă acolo, în fața sfârșitului. Nu mai e nimeni în fața căruia să mă simt copil. Nu mai e nimeni pășind înaintea mea. Eu sunt acum ultima verigă a lanțului.

E ora 12. Ies de la școală. Îmi scot automat telefonul. Întotdeauna o sun când plec spre casă. Mâna îmi încremenește în aer. Doar geamăna ei imaginară apasă pe taste, duce telefonul la ureche și da, amintirea e acolo, încă proaspătă, nealterată. Vocea ei izbucnește vivace, plină de energie și bucurie, răsare din depozitele memoriei, ca o coloană de lumină:

- Da, iubita! Cum ești?

- Bine, mama mea. Sunt bine. A venit primăvara pe aici. Vrei să-ți aduc ghiocei?

Despre Nu

Mă simt la răscruce. O altă răscruce. Drumul mi se încolăcește sinuos, construit din răscruci peste răscruci. Imediat începe să semene cu o cruce uriașă. Din aceea dantelată, fier forjat și lacrimi de ploaie împletite laolaltă. Uneori se mai amestecă și niște tufe de iasomie pe acolo.

Primăvara îmi dă târcoale, îmi zâmbește, se furișează în sufletul meu ca un copil, dulce și luminos, îmi atinge vindecător rănile deschise și suflă ușurel peste ele, alinând cu verde roz dureri vechi și noi.

Stau cu ochii pierduți în zare, ocolind cu încăpățanare peisajul presarat cu movilițe de zăpadă murdară, total epuizat, stors de puterea iernii. Privesc în sus spre mine, cea de pe brațul răsucit al crucii, crucea mea - copacul meu avântat spre cer. Inima mi-e plină de dorințe. De Nu.

Nu o să mai colecționez. O grămadă de lucruri pe care le credeam absolut vitale au dispărut cu desăvârșire, luate de valuri, spălate de pe sufletul meu. Simt o nevoie acută de curățenie. Să arunc toate lucrurile inutile, balastul care atârnă prin camere, îngreunând respirația casei mele. Zeci de căni, de farfurii, de obiecte cărora nu le mai văd rostul. Ce plăcere efemeră, aceea de a cumpăra obiecte frumoase pentru o clipă, păpădii spulberate imediat după aceea. Voi limpezi suflul casei, voi așeza lumina pe rafturile goale și mă voi bucura de seninătatea spațiilor largi. De sus până jos, de la stânga la dreapta. Peste tot doar lumină aurie, în decor minimalist.

Și, odată cu obiectele, pot să arunc și toate lucrurile inutile din viața mea. Amintirile rele, eșecurile, greșelile, regretele. Nu mai are rost să le târăsc povara prin praful drumului zilnic. Vini nenumărate, dorințe absurde, greșeli repetate. Adunate și depozitate zeci de ani pe toate rafturile, într-o învălmășeală de nedescris și încă aducându-mi lacrimi prin ferestrele zilelor. La revedere! Și-au facut treaba. Am băut clipă de clipă din zeama lor amară, cucută și fiere, și m-am schimbat. Și iar am băut și iar m-am schimbat. Poate ăsta a fost rolul lor. Dar la gunoi acum! Nu mai pot să le îndur, să mă ciocnesc de ele, să mă amărăsc continuu, să simt aceeași nesfârșită jale. Știu că pot să le îndes în containerele memoriei și să închid ușa spre groapa de gunoi. Știu că pot să ma iert. A venit timpul.

Nu am să mai încerc să schimb ce nu poate fi schimbat. M-a ajuns înțelepciunea din urmă. Nu pot să ordonez universul decât în mine, doar acolo sunt singurul luptător al cosmosului. Nu pot să mă mai bag în viața nimănui, ajunge cu atâta critică, reproșuri, încercări repetate și bezmetice de a schimba oamenii, de a-i face să vadă adevărul meu și numai al meu. Când eu sunt atât de imperfectă, cum aș putea să mă arunc în transformarea celorlalți?! Șlefuiesc de o viață la propriile colțuri și ele sunt tot acolo, zgâriindu-mă de câte ori mă ciocnesc de ele. O să privesc oamenii în ochi și o să înțeleg. Tot ce se ascunde în apele lor curcubeice. Toate zgârieturile de pe corneea lor, toate fracturile irișilor.

Nu o să îmi mai fie frică. De rănile pe care ți le pot provoca oamenii. Fără minciuni, fără ascunzișuri. Mă simt ca un războinic încercat și bătătorit, cu zeci de cicatrici, dar fără frică. Umerii mă dor de greutatea adevărului, dar e o povară pe care pot să o duc. Pe care vreau să o duc. În aceasta secundă a răscrucii mele, nu mai am timp pentru neadevăruri. Domnia falsului rece, strălucitor, a încetat. Doar focul adevărului are voie pe metereze. Sunt meterezele mele și aprind ce vreau pe ele.

Nu mai pot să stau. Încremenită ca în fața unui șarpe boa. Călătoria e o stare a ființei mele, așa ființez eu, derulând și împletind drumuri. E ceva vital pentru starea mea de bine. Sunt o gurmandă a călătoriilor. Așa că voi face asta cât voi putea de mult și cât mă vor ține luminile. Sare și piper, vanilie și ciocolată. Alții vor petreceri sau sporturi extreme, case la țară sau mașini. Eu vreau să cutreier. Sunt un călător. Pe cărări fără sfârșit, minunate. Culegând scoicile albe de pe toate plajele. Printre frumusețile neasemuite ale lumii.

Nu mai vreau să locuiesc aici. În mijlocul betoanelor sărăcăcioase și în spatele ferestrelor închise. Mă voi muta în mijloc de verde. Să stau întinsă în el, abia respirând de atâta culoare verde și albastru și să îmi planific călătoriile. Să visez. Să mă îmbăt cu parfumurile culorilor. Să îmi pătez degetele cu verde și să nu mai vreau să mă spăl. Voi locui într-o căsuță ca o insulă, plutind vesel pe cațiva centimetri de verde. Și voi fi cea mai fericită.

Nu vreau să las singurătea să îmi rânjească straniu și sălbatic cu colții ei știrbi. Vreau să fiu alături de toți cei dragi inimii mele. Să știe cu toții că eu sunt acolo pentru ei. Să fiu o mică barcă de salvare, un zid pe care să se sprijine. O oază unde să găsească mereu hohotele minunate, splendide ale râsului. Casa mea să le fie mereu deschisă, cu aromă de pâine caldă și flori de lumină în toate ungherele. Cu verde. Cu sufletul meu la vedere, neabătut de nici o frică.

Să știe ei, cei lipiți de inima mea pentru totdeauna că undeva, în tot haosul lumii, plutește căsuța mea insulă, liman pentru toate zilele și clipele.