Despre ceață și carpe diem

Îmi imaginez oamenii mergând în fiecare dimineață prin ceață.

Pe drumurile lor, ale fiecăruia.

Orașul învăluit în albeață, răcoroasă-rece, pustietatea de pe străzi, vălătucii gri ascunzând contururile, diluându-le. Oamenii orbecăind pe poteci pe care cred că le cunosc, dar rătăcindu-se continuu. Cu mâinile întinse, încercând să nu se lovească unii de alții, de copaci, de propriile limite. Ceața ridicându-se pe ici, pe colo, cu o vagă promisiune a albastrului sau a auriului. Liniștea, netulburată de vuietul zilei. Dimineața devreme, când e atât de devreme și e atât de ceață.

Oamenii ca furnicile. Orbecăind, construind, orbecăind.

Ce bine, ce cald începe să fie. Aici, sub acoperișul pe care tocmai l-am ridicat. Ne este mereu frică să privim în adâncurile firii, pentru că viitorul stă ascuns acolo, moartea dragilor, singurătatea înfiorătoare. Trăitul continuu sub spaima a ceea ce va urma nu e prea “Carpe diem”. Și tremurăm, cu inimile cuprinse treptat de aburul alb și lipicios până când înțelegem că oricât ne-am răsuci și zbate, cam ca peștele pe uscat, tot nu putem schimba nimic. Chiar nimic. Construim azi, e cald și bine, se dărâmă mâine. Frigul e atât de cosmic.

Prietenii alunecă pe lângă noi, dispărând în ceață, alegerile greșite se întorc mereu să ne bântuie, copiii se tot duc, căci nu putem întoarce vremurile. Ei devin atât de adulți, atât de diferiți, încât uneori ne întrebăm cum noi, niște idealiști (cu idealurile cam împrăștiate de vânturi) am creat asemenea raționaliști incisivi. Sau invers. Ne zbatem să nu fim aruncați în sertarul cu obiecte dragi, dragi, dar atât de vechi, încât nu știi dacă să le mai păstrezi sau să renunți definitiv la ele. Și cât ne mai zbatem!

Clipele ni se duc și ele, și ce, Doamne, facem???

Mda, și până când să te mai scalzi în această baltă tulbure și înspăimântată?

Trebuie să încercăm, iar și iar, să terminăm cu toate gândurile despre viitor, sunt așa o pacoste, absolut distrugătoare! Cum o să fie, cum n-o să fie... Singurul lucru pe care putem să-l facem e să ne bucurăm de prezent, de ceea ce întâlnim acum. O concluzie atât de banală, găsită atât de demult. Atâția alții au găsit-o. De ce trebuie mereu să o căutam fiecare în parte, mă depășește. De ce nu credem și o luăm mereu de la capăt. Toma Necredinciosul multiplicat la nesfârșit în oglinzile ceții.

Adevărul e că știm, dar tot ne sfărâmăm să construim plase de siguranță, prietenii de zile negre, amintiri de răsfoit, copiii iubitori, averi și mai știu eu ce. Apoi învățăm să renunțăm la toate, pentru că toate plasele se rup cu timpul, construcții false, ireale. Ne zidim sufletul în ele și ne prăbușim din înaltul mănăstirilor. Orice am face, nu putem să ne construim viitorul după tiparul dorințele noastre. Nimic din ce construim nu ține. Viitorul e abur și ceață. Haos.

Încep să mă liniștesc. Să mă spăl de ceață. Construcțiile m-au obosit atât de tare. Adevărul m-a ucis de atâtea ori. Încerc să sper. Să mă bucur de clipele date. Acesta e prezentul meu. E bun. Nu e perfect, dar totul e interpretabil.

Sunt flori peste tot și picături de apă atârnă transparente de vinișoarele verzi ale frunzelor. Cerul e mereu acolo, cu spectacolul lui zilnic. Niciodată trădător, deși mereu mișcător. Nuanțe aiurite și transparente. Culori tari, de apă. Clare și necețoase. E tot ce avem.

Poate iar construiesc o iluzie, cea a prezentului. Dar e tot ceea ce pot face. Nici să mă târăsc prin zile ca un zombi lunatic. Singurătatea nu are nimic pentru tine, doar pentru ea.

Sunt pentru „carpe diem”. Sunt pentru ceea ce copiii știu dintotdeauna. Îi transformăm în adulți și îi facem să uite cea mai prețioasă învățătură. Acum, aici, e cel mai prețios moment al acestei vieți. Nu mâine, nu ieri. Azi. Acum e atât de splendid trandafirul acesta! Nobil în eleganța-i regală, auriu aprins, cu ape roșii, parfum molatic, amețitor. Îmi umple sufletul de frumusețe și lumină. Bucurie și parfum. Mâine va fi cenușă, dar acum strălucește aproape mistic. Clipă, te prind, te agăț de sufletul meu! Cireașă cărnoasă și dulce agățată la ureche!

Nu mă mai interesează construcțiile efemere. Dacă e să facem concurs de efemeride, ce poate fi mai trecător decât clipa?! Iar clipa de acum nu trebuie construită. Doar lăsată să fie. Simțită. Frumusețea acestui mic spațiu temporal nu cere decât puțină atenție. Un pic de bunăvoință. Îmi opresc drumul spre nicăieri și privesc. E lângă mine. Absența singurătății stă lângă mine. Pâlpâind ca o lumânare. Ascunsă în minunățiile revărsate pur și simplu. În cireșe și trandafiri. În zâmbete și păpădii. În valuri și pietricele colorate. În frunze și fulgi de zăpadă. În ceața însăşi.

Copiii sunt întelepți. Știu adevăruri neștiute. Bătrânii sunt înțelepți. Știu ei ce știu. Nu e curios cum pornim dintr-un punct și ne întoarcem în același? Carpe diem, te iubesc. Îmi aduci alinare și mă vindeci de drum. Rănile nu mă mai ustură, durerile nu mă mai dor.

Toate străzile vieții noastre sunt presărate cu frumusețe.

Acum.

Dulceață de trandafiri

Cami a intrat pe ușă, a zâmbit larg și a anunțat cu pasiunea-i binecunoscută:” Facem dulceață de trandafiri”. Și a așezat pe masă o pungă plină ochi cu petale din respectiva floare. “Nu astăzi, că nu avem zahăr”. E binecunoscută aversiunea ei pentru zahărul rafinat, așa că nu există grăunte de zahăr în toată casa. Zahăr alb. Există tot felul de alte dulciuri, gen halva, biscuiți, ciocolată. Probabil sunt făcute cu extras de viață lungă pe post de îndulcitor, altfel nu aș putea să îmi explic contradicția.

Am privit cu oroare punga plină ochi, dar auzind că se amână pentru a doua zi, am răsuflat ușurată. Nu se știe ce aduce clipa. Așa că am sperat. Chiar am trecut pe lângă magazine a doua zi și m-am gândit să cumpăr zahăr, dar apoi mi-am zis că de ce să-i dau apă la moară. Poate uită. Deși până acum nu am observat semne distincte de amnezie. Are ceva probleme cu sudoku, nivelul geniu, dar în rest nimic ieșit din comun. Am sperat degeaba. A doua zi, Cami a apărut cu 3 kile de zahăr. Nici mai mult, nici mai puțin. Antrenată pentru sferele pasionale ale existenței, și-a dat seama că trebuie să investească masiv în momentul prezent. Iar acesta însemna, cu litere în relief, dulceață de trandafiri. Fie ea și cu zahăr.

Am înjurat nițel, în gând, doar sunt o persoană civilizată, și am încercat ceva tactici de evaziune. “Dar mâncăm noi dulceață?! Cred că nici nu ne place dulceața de trandafiri. Mie personal nu îmi place. De fapt, cred că nu am gustat niciodată, dar tot nu-mi place. Nu-mi place din principiu. Cum să-mi placă ceva făcut cu zahăr? Ucigașul alb! Cum să-mi placă ceva pentru care trebuie să muncesc??!!” În timp ce boscorodeam și dădeam din gură, Cami era de acord cu toate cele (are ea tacticile ei personale de management al conflictului!), dar amândouă rupeam de zor petalele. Dacă nu ați știut, fiecare petală trebuie despărțită de părticica ei albă. Există un video pe care l-am studiat intens, dar acolo trandafirii erau buchețele și se tăiau cu foarfeca. De câte ori mă uitam peste trandafirii noștri, mi se făcea părul măciucă și mi se încrețea pielea a groază. Horror de horror. Nici vorbă de trandafiri întregi la cap și la trup. Erau petale lângă petale, transparente ca firul de păianjen și pe toate trebuia să le luăm la puricat. Erau trandafiri buni de duși la psihiatrie și de băgat în cămașa de forță. Desfoliați și separați de sinele lor inițial. Nici ei nu mai știau cine sunt. Nu-mi credeam văzului, urechilor și degetelor. Tortură! Masochism curat. Cami, în stil propriu, gata să aleagă la petale până la moarte, numai să știe ea că și-a făcut treaba bine. Plus că nu putea să abandoneze. Trandafirii i-i dăduse un om bun. Un om cu inimă caldă care se gândise să îi facă o bucurie. Cum să-l dezamăgească?! Cum să arunce așa marfă prețioasă??!

Valorile existențiale ale lui Cami, perseverență, muncă titanică, hei-rupul până cazi lat, “dacă te-ai apucat de o treabă, termin-o!”, răbdarea și dorința crâncenă de a trăi orice e nou, fie și fabricarea manuală a dulceții de trandafiri se băteau cap în cap cu valorile mele de român adevărat: expectanța negativă (n-o să iasă nimic bun din chestia asta!), reveria pastorală (nu vreau să fac nici o chestie care mă obosește în asemenea măsură, mai bine stau și visez, de ce să pierd vremea făcând ceva ce nu doresc?! Iar ceea ce sigur îmi doresc e să stau cu ochii în tavan și să visez, ce e greu de înțeles aici?!), pasivitatea (prea multă acțiune mă doboară existențial, zău așa! mă doare spatele, au și vai! Fac ce îmi zici, dar chiar nu mai am răbdare, vai și aoleu! e total inutil, mai bine cumpăr un borcan din nenorocita de dulceață!) și, în cele din urmă, resemnarea. Căci, deși dădeam din gură mai abitir ca un adevărat cârcotaș nativ, rupeam în continuare la petale. Nici nu mi-am dat seama până acum cât de reprezentativă sunt pentru neamul românesc. Ar trebui să fiu prezentată ca model pentru românul tipic la întrunirile internaționale.

Văzând în ce hal mă bocesc și vaiet, Cami s-a decis să arunce argumentul hotărâtor: “Doar nu o să mă lași singură aici? Suntem împreună în asta.” Totul spus cu mare căldură sufletească și sentiment. C-așa e Cami. Între timp mai pigulea niște milimetri albi din grămadă și încerca să îmi sublinieze frumusețea serafică a grămezii de petale. “Uite, ce fină e atingerea lor, pune mâna. E o experiență artistică asemenea celei pe care o ai descoperind culorile! E fiorul existențial suprem.” M-am uitat cu gura căscată la ea și apoi, neavând încotro, mi-am cufundat mâna în grămada de petale catifelate și răcoroase. Nu era chiar fiorul mistic, dar era ceva. În ciuda voinței mele, printre dinții încleștați am recunoscut minimum necesar: “E bine, ce să zic”. Dar zâmbeam pe undeva, prin înăuntrurile mele. Era clar atingerea unui fluture, surâsul bebelușului tău mult iubit, era lumina dimineții pe pleoapele închise. Mireasma unei raze de soare. Era dulce.

Nu știu câte ore am pigulit la nenorociții de trandafiri, minute în care iubirea mea eternă pentru Cami s-a transformat în antipatie clară. Sau poate nu au fost ore, dar veșnicia putea să se simtă la fel. Nu știu cine are nevoie de veșnicie! Mie veșnicia nu îmi place. Parcă eram un cazan sub presiune, bolborosind și gata să dau în foc. Cu aceeași calmitate feroce a gesturilor și aceeași seninătate, Cami mai că nu fluiera ca un pițigoi pe o creangă înflorită, zâmbind serafic de câte ori capacul cazanului meu părea să sară în aer, dezamorsând fiecare încercare de explozie cu câte o vorbă taman la locul ei, potrivită de numa’. Nu poți să începi să înjuri când ți se vorbește așa frumos și existențial. Inimă lângă inimă.

Și uite, gata! Am răsuflat ușurată când am reușit să arunc pe ușă afară ultimele 5 petale sfărâmițate și să nu le mai ciugulesc de căpăcelul alb și amărui. Le-am redat naturii. Acolo le era locul. Călătorie sprâncenată! Zahărul, oala, focul. Și minunea. Căci asta s-a întâmplat, o minune. Aerul s-a parfumat instantaneu ca o grădină de vară aflată în plină splendoare trandafiristică și dulceața a înflorit brusc sub ochii noștri ca o floare uriașă, purpurie, catifelată. Mi s-a părut că nu am gustat nimic mai bun în viața mea, dulce amărui (cât de dulce e dulcele, când simți și amarul!), cu un parfum ce îți atingea mai întâi papilele gustative și apoi înflorea pe căile nazale și trandafirea tot aerul de jur împrejur și dinăuntru.

“Cami, ce am făcut împreună! Ce minunăție!”. M-am uitat la ea cu zâmbetul răspândit larg pe toată figura mea sceptică și Cami a surâs îngerește ca un guru înțelept, minunat el însuși de reușita învățăturilor străvechi.

Dulceața de trandafiri e aparte, e o sofisticărenie delicată, grațioasă și necesită nervi de oțel și o răbdare herculeană. Dar ce splendoare, ce transfer de lumină și culoare, ce senzație deosebită de realizare măreață. Nu e nevoie să inventezi focul sau becul, e de ajuns să faci dulceață de trandafiri.

Te ajută să înțelegi ce bine e, ce lumină ajunge la tine când treci peste greul lumii alături de cineva drag și bun. Când “dragul” e mai bun ca “greul”. Ce bine e să ajungi la liman, să îți pui un pic de dulce într-o farfurioară alături de un pahar aburit de apă rece. Să îți umpli plămânii cu aroma verii și să sari drept în esența lumii și a parfumurilor cu o simplă linguriță.

Îmi place dulceața de trandafiri. Iarna vine în fiecare an, dar câtă vreme am dulceață de trandafiri e bine. Viața are culoare și parfum.

Am proprii mei trandafiri acum, atât de frumoși încât uneori simt cum îmi explodează inima de atâta frumusețe. Nu fac dulceață din ei, dar le pipăi catifeaua cu adorație și din palmele mele îi fac cupă dorului, dorul acela fără de care nu poți trăi, amestec de dulce și-amărui, care te face să-ți dea lacrimile de preaplin.

Domnul George

Cimitirul orașului are un aer al lui, specific petroșănesc. Zone frumoase, îngrijite, înflorate. Zone pline de gunoaie, mormane care se adună lună după lună și conțin un compost ciudat format din coroane putrezite, sticle de plastic, candele ruginite de atâta ploaie și tot felul de alte vechituri. Morminte de marmură sau tot felul de părăginături uitate și demult apuse. Iarbă tunsă și buruieni cât casa. Drumeagul care urcă e o golgotă cu asfaltul sărit și gropi. Pe ici pe colo, ghivece cu flori superbe, alături de flori de plastic sau pur și simplu de nimic. Peste tot amalgamul izbucnește triumfătoare frumusețea albastră a cerului și imaginea de felicitare turistică a munților.

În orice zi te-ai duce la cimitir, bănuiesc că și duminica, poți să dai de domnul George. Bântuie de colo până colo, cu un aer ușor absent și visător, seamănă un pic cu Eminescu, poza de maturitate. Domnul George e chiar un personaj. Se ocupă cu construcțiile de prin cimitir. Morminte, cruci și alte cele. Bănuiesc că e o concurență acerbă, chiar și într-un orășel mic ca acesta. Pentru că domnul George nu pare foarte bogat. Ba dimpotrivă. Umblă mereu în haine greu încercate de muncă, are vreo doi-trei băieți în subordine și o dubiță albă destul de rablagită. Uneori mai e și bolnav, l-am văzut cu mâna bandajată peste o branulă, de-abia ieșise din spital, dar era la datorie. Un oareșicare aer de blândețe lunatică îi indulcește trăsăturile, un aer de departe de lume îl definește în ansamblul lui. Are un ceva inefabil, care scapă definirii. Probabil viețuirea zilnică printre morminte i-a dăruit o anumita viziune asupra lucrurilor.

L-am cunoscut acum trei ani, când a făcut mormântul tatălui meu. Îmi place să mă duc în vizită la tatăl meu. Mă așez pe o margine a mormântului și privesc în zare. Nici că s-ar fi putut o perspectivă mai frumoasă asupra lumii. Munți, grădini pline de verdeață, dealuri, behăit de oi și ciripit de păsări. Tatăl meu chiar odihnește „în loc luminat, în loc cu verdeață”. Mă bucur pentru el că e în așa un loc frumos. A fost om bun. Din păcate, nu mă duc des și nici nu mă pricep la grădinărit. O dată la două, trei luni, mormântul e acoperit cu o vegetație de statul unui om. Mă șochează și mă sperie abundența plantelor de diverse soiuri, purtate acolo de vânt. Mă simt vinovată, dar nu într-atât încât să mă apuc de smuls buruieni.

Prin martie, la ieșirea din cimitir, am dat de domnul George. La muncă, așa, ca de obicei. Văzându-l, într-un impuls de moment, i-am spus că m-am hotărât să acopăr mormântul cu o placă de beton, l-am întrebat de costuri, dar nu am hotărât nimic, eram ocupată cu altele, a rămas că îl voi anunța când mă voi hotărî.

De-atunci, au mai trecut vreo două luni jumate. Pur și simplu, nu am mai apucat să merg pe la cimitir. Ori am fost ocupată, ori a plouat cu găleata, ori chiar nu am avut chef. Nu întotdeauna reușesc să înțeleg ce e cu mormintele și moartea. Răstimp în care m-am gândit cu groază și vinovăție cum cresc buruienile pe mormântul tatălui meu. Azi, în sfârșit, mi-am luat inima în dinți, soarele strălucea cu putere (probabil hrănind solar nenorocitele de verdețuri!), așa că nu puteam să mai tergiversez. Gata, îl voi căuta pe domnul George, voi comanda placa cu pricina și poate am noroc și scoate el și buruienile. Urc prin cimitir, un aer dezordonat și plăcut, mormanele neridicate de luni de zile îmi sunt familiare, ăștia de la conducerea cimitirului seamănă cu mine, fug de vizite ca de o băutură mult prea amară, îi înțeleg perfect. Am o stare de bine, cred că datorită hotărârii care mă mână din urmă. Tatăl meu drag, o să te scap de buruieni, eu, fiica ta cea deșteaptă, am găsit soluția, exact așa cum m-ai învățat cu mulți ani în urmă să o fac. “Întotdeauna găsește soluția!” mi-ai spus și eu încă mă ghidez după asta.

Domnul George e pe undeva printre rânduri, parcă ar fi printre straturile de flori de la o mare fermă. E grădinarul-șef. Mă vede și îmi face cu mâna. Hm, mă gândesc. Ciudat, doar nu își mai aduce aminte ce am vorbit acum ceva timp! Mult timp. Se apropie și mă întreabă dacă am venit să comand placa. Zâmbește, cu același aer îndepărtat și visător. Sunt profund uimită. Ține minte.

Mergem încet spre mormântul tatălui, strecurându-ne printre morminte. Exact cum mi-am închipuit, în unele zone, verdeața se ridică până sus la cer. Ajungem. Privesc. Nu pot să cred. Nu, nu cred. Dar e aievea. Pe mormântul tatălui meu nu există nici măcar o buruiană. Pentru că deasupra e o placă frumoasă, cu o cruce albă pe mijloc, inscripționată în materialul din care a fost turnat totul. Stau cu gura căscată și nu pot articula cuvintele. Incredibil!!! Omul a făcut placa de peste două luni și nu m-a sunat să îmi ceară banii. Doar avea numărul meu. Așa ceva nu mi s-a întâmplat în viața mea! A făcut-o, neștiind dacă o să-și capete banii. Îl privesc și cuvintele de mulțumire mi se bulucesc grămadă afară. Are un aer încântat și simplu, se bucură și el de bucuria pe care mi-a făcut-o. Mă simt ca și cum aș fi fost atinsă de scânteile unui curcubeu.

Îl las să își petreacă mai departe pașii, clipele, muncile lui printre morminte. Cu seninătate, cu blândețe, cu aerul lui ușor aiuristic. Îmi dau seama că aceasta a fost cea mai rapidă comandă dintotdeauna. De-abia am gândit-o și ea era acolo, gata executată. Vorbindu-mi despre încredere și dăruire. Despre umanitate.

Aici, în acest cimitir oarecare, din acest oraș oarecare, am întâlnit un Om. E domnul George.