Despre întinsul rufelor

Cred că una din marile plăceri ale vieții mele este să întind rufe. Operațiune care durează maxim cinci minute. Absolut depline, pârguite și parfumate.

Întind rufe și nu mă gândesc la nimic.

E unul din acele lucruri care mă deconectează deplin.

Și-apoi mă reconectează.

De o parte a ușii sunt femeia sofisticată a secolului 21, cu ideile bubuind atât de amenințător și atât de continuu încât trebuie să îmi fac planificări nesfârșite și liste peste liste pentru a supraviețui asaltului nebun care îmi ciocănește clipă de clipă în spatele pleoapelor. Nu cumva să scap ceva netrăit, nu cumva să uit ceva. Uneori nu mai știu ce e cu listuța aia sau cu cealaltă, care e prima, ce vor toate acele cuvinte de la mine și atunci le numerotez, asta e nr 1 de luni și asta nr 1 de marți! Muncesc 12 ore pe zi sau mai mult, printre picături analizez la nesfârșit mersul vieții și starea clătinată a relațiilor mele, ajustez pe parcurs, uneori îmi repet greșelile crezând că a doua oară o să-mi iasă mai bine. Cresc cu fiecare secundă în care îmbătrânesc. Sunt tot mai deșteaptă pe măsură ce clipele îmi dispar și pielea își pierde netezimea. În curând va fi nevoie să îmi monitorizez și înțelepciunea, mă va apăsa atât de rău, încât va trebui să o descarc pe listuțe sau fișiere! Întâmplările vieții și-au pierdut frăgezimea, dar și dramatismul. Nimic nu mai e dramatic, punctul culminant s-a dizolvat în mersul continuu, am suferit atât pentru toate, încât acum știu că e cum spun bătrânii. Toate trec. Încep să zâmbesc ca ei.

Apoi apuc hotărât ligheanul plin de rufe și pășesc de cealaltă parte a ușii.

Sunt doar eu și iarba. Soarele pe fața mea. Secolele dispar și sunt aceeași femeie simplă de la începutul veacurilor care iese între dealuri, să-și atârne rufele în lumină și vânt. Îmi place să cred că e Scoția cea sălbatică. Cămășile flutură, mirosind a proaspăt, murmurul frunzelor e atât de limpede, aerul încins se vălătucește în jurul mâinilor mele care scutură hainele, atingând fluturii de lumină, trag cu nesaț în piept miresmele verii și ale primăverii totodată, sunt fericită. Sunt esență. Sunt o piesă de puzzle potrivită exact în spațiul destinat ei la nivel cosmic. Marginile mi se îmbină armonios cu toate celelalte. E liniște. Nu mai am nici un gând. Doar adieri de păpădii, de verde. Picură parcă de peste tot lumină aurie și albastră, sufletul meu râde în bucurie. Cufundată înlăuntru, privirea mea îmbrățișează dealurile molcome, frăgezimea cerului, nesfârșitul lumii. Trag de timp, trag aer adânc în piept.

Viața mi se rotunjește amețitor între spirale programate și nebune, urcând sau coborând și platouri verzi pe care întind rufe.

D-ale nepoților

Tort cu pufuleț

Casa freamătă si trepideaza. E veselă. Trează. Au venit nepoții. Trei. Evenimentul verii. În cinstea lor am făcut tradiționalul tort de ciocolată. Arată măreț, impunător, aproape nu îți vine să crezi că poate fi mâncat. Până îl ornează pruncii. Cu pufarin. Bietul tort își pierde brusc fasonul, pufnind supărat, inundat de biluțele colorate, pufarisite, ce nu au nici o legătura cu ciocolata. Dar acum poate fi mâncat. Ceea ce i se și întâmplă, sărmanului. Dispare urgent, cu tot cu pufarine.

Sporturi extreme

Ca mereu pe aceste meleaguri superbe, plouă. Cu găleata chiar. Din fericire și cu sughițuri, când ploaia sughiță, se oprește. Stă nițel. Să tragă aer în piept. Și într-un sughiț dintr-astea, copiii o zbughesc în parc, să mai respire și ei. Se întorc murdari ca niște purcei, așa că mă gândesc că au practicat ceva sporturi extreme. Se știe ca parcul din orășel e binecunoscut pentru “oferta” lui variată în domeniu. Aflu că Luca a țopăit pe rampa de biciclete până a căzut pe spate, prăbușindu-se artistic. Pipăi copilul să văd dacă e întreg, îl pun să respire, verific din juma’ în juma’ de oră dacă se prezintă în parametrii normali. Inima mea dansează și ea la extreme. Când mă gândesc la ce ar putea să zica tată-său!

Bătălia micului dejun

Deoarece sunt un adult înțelept și responsabil, analizez bine situația înainte de a acționa. La primul mic dejun le-am dat cele trei fructe. Cele pe care le-am verificat cu o zi înainte că le mănâncă. Cu mofturile pruncilor nu te pui! Au declarat cinstit că da! Le plac afinele, bananele și piersicile. Din nefericire am dus arta culinară prea departe. Prea m-am crezut Jamie Oliver. Le-am făcut shake din fructele amintite. Eroare! Greșeală de interpretare majoră. Mi-am dat seama că există fatalitate când le-am văzut privirile pline de îndoială, coborâte cu scârbă asupra paharelor superb colorate în albastru (de la afine, probabil!). Au început oftaturile dramatice, că câr, că mâr, că eu nu, că nu așa au spus, că NU au mai văzut așa ceva și ce cucu e licoarea asta colorată suspect?!

Simțind că e timpul să acționez drastic, altfel voi înghiți singură trei pahare uriase de shake, am amenințat:” Cine nu înghite, nu pleacă la picnic, nu tu munte, nu tu râu!”. Luca a fost imediat pe poziții, a înghițit tot paharul dintr-o dușcă, ca pe o licoare amară și rea de care tre’ să scapi repede și, ca să își revină, a mai mâncat un bol de afine. Separat, boabă cu boabă. Alina, cumințică, i-a venit până la urmă de hac paharului cu licoarea magico-scârboasă. Credeți-mă, era absolut delicious, o combinație să îți lingi degetele, nu alta! O mângâiere pe papilele gustative, divină! Nu și părerea nepotului numărul 3. David. Care s-a câcâit juma’ de oră până a înghițit o linguriță. Aveai senzația că acum leșină de greață. Fire puternică și încăpățanat ca un catâr, n-a cedat nici o picătură! O, nu, dom’le! Nici o picătură de scârboșenie în jos pe gâtul lui prețios! Ceilalți erau deja la ușă, încălțați și el tot învârtea cu lingurița prin răhățelul albastru.

“Mămăliga ta de prunc!”. Dându-mi seama că sunt pe punctul de a pierde bătălia, i-am pus repede în față fructele neamestecate. O banană, o piersică. Am răcnit la rece:“Mănâncă-le! Na! Separate!”. Între noi fie vorba nu foarte pedagogic, dar eram de-a dreptul disperată. A început să mănânce tacticos banana, milimetru cu milimetru. Nici o banană din întreaga lume nu a fost mestecată așa de bine. În timp ce toată lumea trepida așteptând la ușă. Inclusiv muntele și râul așteptau cu sufletul la gură să vadă care pe care! După vreun sfert de oră de mestecat, el banana și eu măselele, am zis că-l arunc pe geam. Piersica a mâncat-o în mașină. Victorieee! Deși nu știu pentru cine. Cert e că cineva a câștigat.

Doar ce îmi trăgeam sufletul la picnic, lângă râu, frumos, copiii fericiți și jucăuși, slavă domnului, să respir și eu un pic de aer curat, să-mi revin după trauma micului dejun și a judecării greșite a situației educaționale, când Luca, senin, zice: “ Unde e mâncarea care trebuia adusă la picnic?!” Hait! Chiar așa! Unde e?! I-am adus la picnic de orășean, fără mâncare, doar cu admirat de frunze verzi. Am crezut ca shake-ul o să îi țină o veșnicie?! În timp ce îmi făceam autocritica și hara-kiri sau seppuku, nici eu nu mai știu, unchiul a rezolvat situația. I-a învățat să mănânce măcriș! Uraaa! Se alege frunza frumos, se șterge între degete și se ronțăie. Strâmbături și fandoseli și o grămadă de distracție. Am evitat dezastrul încă o dată. Nu e ușor cu trei surse odată.

Cu stomăcelul plin de hrană sănătoasă, Alina s-a hotărât să dea drumul veleităților artistice și a cules o grămadă de pietre. Pentru grădina ei japoneză, probabil. Ceea ce l-a făcut fericit pe unchiul ei care a trebuit să i le care cu mașina lui lustruită boboc. Până la casa ei de departe. Doar nu era să dezamăgească copchilașa.

Reacții adverse la lumea nepoților:

1. Mă prăbușesc din când în când în pat, abia respirând. La toate întrebările care mi se pun, pot doar să dau din cap. Darul vorbirii e pentru cei ce beau apă vie. Și eu n-am.

2. Mă reanimez câte o oră, băgând cafea la greu și jucând bile anesteziante. Privirea mea fioroasă spune clar: “Nu deranjați balaurul cu șapte capete!”

3. Mi-am pierdut subit toate depresiile existențiale. Nu mai am timp pentru asemenea rafinețuri.

Ștrand cu ploaie

Minunații și neasemuiții și-au lăsat carnetele de note acasă. După ce eu i-am bătut la cap să le ia. Alina zice că așa i-a zis Luca, să lase carnetele acasă, ceea ce Luca neagă cu desăvârșire. De ce Alina l-ar fi ascultat brusc pe frățiorul ei mai mic, e încă o taină nedeslușită. Poate casierița de la ștrand o să vadă totuși că nu sunt adulți. Poate avem noroc.

De grija ștrandului, a ploii, copiii au fost treji dis-de-dimineață, la 10 eram deja la ștrand, de frică că nu mai găsim șezlonguri. Ce să vezi?! Eram primii! Un ștrand mare numai pentru noi. Singurii nebuni din Petroșani, o mătușă cu trei nepoți, gata sa înfrunte vremea capricioasă a muntelui. Era evident că mi-am pierdut uzul rațiunii.

David( nerăbdător, grăbind pasul) : - Acum direct cap sar!

Evident toate circuitele i s-au încurcat de plăcere și cuvintele îi țopăie de colo până colo, amețite de entuziasm.

Pe la amiază, întreb care e nivelul foamei, de la 1 la 5. Luca zice filozof și cam făcând pe nebunu’:”Cam 2”. “Aaaa,” zic eu, “bine, când ajungeți la 5 să mă anunțați!”. Luca, dându-și seama că a luat-o în direcția greșită și a făcut o eroare uriașa, nici frunze de măcriș nu sunt prin preajmă, zice repede:”5!” și mă privește cu speranță. Trei pizze uriașe au dispărut cu viteza fulgerului turbat, că de! apa face foame. Și tremuratul la fel. Se bălăcesc și cam tremură, așa că au nevoie de combustibil solid.

Ce fericire, îmi zic, sperând că putem pleca, pe la 2 jumate a început să plouă, dar pruncii nu și nu, că ei nu pleacă. Au stat peste o oră sub umbrele, înfășurați în prosoape umede, cam albaștri la buze, plesnindu-și palmele una de alta ca să le încălzească, așteptând ca ploaia să sughită iar. Adică să stea cucurigului odată!. Ceea ce s-a și întâmplat. Pe la ora 5 am reușit să îi extrag din ștrand, după ce doamna de la intrare m-a certat că de ce mi-am dat jos brățara, că nu e voie. Ce-mi plac întâlnirile astea de gradul 3. Sunt destul de dese în zonă. Cu persoane extreme de inteligente care îți solicită neuronii la maximum. “De ce nu e voie?!”am întrebat eu rânjind sardonic. “Să vă poată identifica pe cei ce ați plătit!”. Sclipiciunea deosebită a răspunsului m-a încântat peste măsură. Am râs și am plecat. Replica nu-și avea rostul. În tot ștrandul erau 12 oameni. Cu noi cu tot. Mare identificare, într-adevar. Să ne revenim din întâlnirea cu inteligența omenească, ne-am oprit și pe la bunica să înghită copilașii niște clătite cu finetti (doamne feri să fie cu dulceață!) și apoi i-am dus acasa. Rupți, dar rupți de oboseală. Spre groaza mea, iar au vrut de mâncare. Am crezut că vomită careva de cât au mâncat, dar nici vorbă! Gata să le pice capul în farfurie, dar ei continuau să mănânce. Normal că nu shake-uri. Din fericire nu mai puteau vorbi, așa că am avut o seară relativ liniștită, în timp ce le pipăiam frunțile să văd dacă nu face vreunul febră din cauza condițiilor de viață pe care li le-am oferit.

Duș de duș

Luca e mititel și nu știe să folosească dușul. Cred că se și teme nițel de furia apei revărsate în capul lui. Nu-i totuna cu ștrandul! Încerc să îl conving să intre împreună cu David, care e mai mare și se descurcă. După îndelungi negocieri și amenințări feroce că o să îl frec eu cu săpun ca pe hoții de cai, acceptă. Ascult din bucătărie cum decurge procesul. Dușul pornește, răsuflu ușurată. Dupa 3 secunde se oprește. Pornește. 3 secunde. Și tot așa. Realizez că în ritmul ăsta, apa nu va apuca să se încălzească. Chiar aud la un moment dat o voce speriată: “Ce rece e!”, dar tot așa înainte. Opriri. Porniri. În cele din urmă, David apare în bucătărie, îl așez pe un scaun și îl cert:” De ce ai tot oprit dușul?!”. “ Nu eu, se apără el ca de obicei, Luca!”

- Păi nu te-am pus pe tine stăpân acolo?!

- Da, dar Luca…

Eu tot cotcodăcesc, nu știu cum se face că mereu Luca e vinovat de toate, deși e cel mai mic, când brusc îmi dau seama că Luca nu a mai apărut din baie. Atâta independență mă sperie. Oare a pățit ceva?!

Apare Luca cu o mutriță nostimă de tot, cu păruțul vâlvoi, lucind tot ca o monedă nou nouță. Sunt gata să mă pufnească râsul, dar îl așez pe scaun și încep să îl muștruluiesc și pe el.

- De ce ai tot închis și deschis dușul?!?!

El, nevinovat: - Că era prea fierbinte!

- Bre, copile, se reglează apa, nu se închide! Și apoi ce ai stat atâta în baie?!

Începe tacticos și fără frică: - Păi mi-am șters părul, apoi mi-am scos apa din urechi, dușul ăsta îți bagă multă apă în urechi… fiecare acțiune este însoțită de gesturi ajutătoare. Când văd cum mimează scoaterea apei din urechi fluturând grațios mânuțele pe lângă cap, mă pufnește râsul și toată cearta se duce pe apa sâmbetei.

Pepene în meniu.

Lili( privind cum Luca ronțăie mărunt, mărunt bucățile de pepene, alegând cu grija sâmburii, în timp ce sucul îi curge pe bărbie): - Nu mai ronțăi atâta, bagă bucata întreagă în gură, că se alege singur sâmburele.

Luca: - Păi mie nu mi se alege, mi se duce de-a dreptul pe gât.

David( care și-a terminat de mult porția, privind cu jind spre farfuriile aproape pline ale fraților) : - Aștept donații!

Luca( care mă vede scriind, speriat de apariția pe spațiul public a glumelor lui): - Nu băga aia în idee.

Acțiunea Porumbelul.

Pe drum, vedem un porumbel în fața noastră, abia aterizat pe marginea trotuarului. Până să respire o dată biata pasăre, Luca, marele vânător preistoric s-a repezit ca un vultur și următoarea imagine de coșmar a fost porumbelul zbătându-se în mâna copilului, în timp ce penele îi zburătăceau în toate părțile. Am fost atât de oripilată că nu mi-am regăsit glasul decât după vreo 12 pene.

- Dă-i drumul! am rostit răspicat în fața privirii victorioase.

După marea eliberare ne-am imaginat cum bietul porumbel trebuie să faca nu știu câte ore de terapie contra traumei la marele psiholog al porumbeilor.

Apoi, restul drumului, mi-am învățat nepotul cum mă cheamă, să fiu sigură că îmi știe toate numele și adresa, în caz că îl ia poliția, să nu le zică ălora că stă la mătușa! Care mătușă?! Asta în caz că îl ridică din parc, îl arestează și îi pun cătușele fiindcă vânează porumbeii comunitari.

David: - Prostule!

Lili ( a la Harry Potter): - Te rog să nu mai rostești cuvântul care nu poate fi spus!

Lui David i-a plăcut sfatul acesta foarte mult. De câte ori a vrut să își mai facă frații proști, le-a zis suav și angelic: “Să nu zic cuvântul care nu poate fi spus!”

Lili( catre Alina) - De ce țipi?! Mă vezi pe mine că țip?!

Alina( netulburată) : Poate ar trebui.

Luca: - Vreau să mă uit la Merlin.

Alina( deșteaptă, îi corectează pronunția): -Măălin.

Luca( descurcăreț pe planeta Pământ): -Eu pronunț cum vreau eu.

Lili: - Bine, Luliuca. Așa o să facem. Și eu o să pronunț cum vreau eu. Luliucă.

Râsete.

Luca ( învins la puncte): - Bine, bine, Măăălin.

Luca ( ronțăind chipsuri): -Mătușa? Barbecue e o barbă în formă de chiu?!

La cinema.

Plecăm la cinema cu o sacoșă plină de sticle de apă și chipsuri. Zici că plecăm pentru cel puțin 3 zile. Îi așez frumos în scaune, le pun ochelarii și începe marea ronțăiala. Mare acțiune la înălțime. Sunt foarte încântați de experiență. Sacoșa e goală. Copilașii vorbăreți, vrăbiuțe agitate, sporovăiesc tot drumul până acasă. Mă felicit în gând că nu le-am dat și suc, că nu mai tăceau până dimineață! Eu una cad leșinată. Ei, inepuizabili, clipocesc mai departe și se aruncă-ntr-un maraton de "Merlin".

Casa se golește și se așează în liniște, respirând profund. Se regăsește. Îi place să fie liniște. Îi place să fie alb. Dar îi place și vârtejul de culori. Acum stă cuminte în toamnă-iarnă. Așteaptă să vină iar vara. Și toate zidurile-oglinzi să reflecte râsete și nepoți frumoși.

Nepoțica-floricica cu ochi de peruzea abia așteaptă să-i vină rândul!

Cum să-ți faci nepoții să mănânce sănătos

E vară. E bine. E cu nepoți.

Lili: - Ce ați vrea să facem azi, copilașii mei?

Alina (meditativă):- Eu aș vrea să fac un puzzle!

Lili: - Ai înțeles că e un puzzle de 1000 piese?! E destul de greu de făcut. Eu si Cristi am făcut vreo lună la unul!

David (împingându-și bărbia în față și scoțând pieptul înainte, apăsat): - Noi știm să facem puzzle! Eu îl fac într-o oră!

Lili (râzând, căci își recunoaște fratele în această variantă minusculă înfiptă în mijlocul lumii): - Bine, David. Nu e frumos să faci pariuri, dar hai să facem noi doi un pariu! Vrei?!

David (dulce, inocent și nepresimțind pericolul care se apropie cu pași repezi): -Daaaa.

Lili:- Dacă tu faci puzzle-ul într-o oră, eu îți îndeplinesc ce dorință vrei tu. Îți dau ce vrei tu.

David (cu ochii strălucind) :- Îmi dai un cola pe zi!

Lili: - Îți dau 2 litri de cola pe zi.

Alina (agilă, feminină, presimțind că ceva nu e în regulă): - Și dacă tu câștigi? Lili: - Atunci el face ce doresc eu! Hm... de exemplu, mănânca o roșie, bea lapte, bea un shake din fructe amestecate....

David (oripilat la maximum de asemeneaa perspective catastrofice): - Bine! Dar oricum îl fac într-o oră!

Lili (care e în stare de orice ca să își hrănească nepoții sănătos): - Când o să aud un zgomot mare din cameră, o să știu că David a aruncat cu puzzle-ul de pereți! Și că e timpul să pregătesc ceva bun de mâncare!! Ah, ce bunătăți o să vă pregătesc! Și fructe, și legume!

Mă privesc amândoi de jos în sus, unul zâmbind nițel îngâmfat, celălalt cu ochii rotunzi de spaime încă neconcretizate. Copilăria lor e tangibilă, încărcată de esența tuturor frumuseților și posibilităților. Fermecătoare. Trepidează de nerăbdare să îi dovedească mătușii, acestui adult cu zâmbet atotștiutor ca ei au dreptate, că ei se descurcă, ca lumea nu e decât o joacă și poate fi ordonată chiar și într-o oră!

Intrăm în cameră și le răstorn piesele pe suport. Instantaneu, ochii sclipicioși de veselie se aburesc și maxilarele alunecă ușor spre podeaua inundată de 1000 de bucățele mici, informe. Nu și-au imaginat așa ceva! Nu au crezut că lumea e așa de grea! Dar David e curajos! Foarte curajos. Mereu în luptă cu Goliath! David nu se lasă! Strângând din dinți se apucă să întoarcă cartonașele. Comentând că ale lui de acasă erau mai mari, nu în halul ăla de mititele! Ce e cu prostia asta! Așa arată un puzzle serios?!

Nu pot decât să îl admir. Stau pe margine și urmăresc încăpățanarea cu care încearcă și tot încearcă să înțeleagă ceva din piesele de neînțeles. Simt cum eu personal mi-aș lua câmpii și aș abandona, fugind pe coclauri, dar nu, nu David! El e puternic. Pare atât de fragil, dar uite ce se ascunde dincolo de cei 12 ani ai lui. Putere încă neînflorită, în stare pură. Incredibil. Aproape îmi vine să îmi scot pălăria în fața perseverenței lui. E o cauză pierdută. Dar el luptă.

Cu viziunea muncii apocaliptice ce o așteaptă, văzând clar capcana și lipsa de speranță a jocului, Alina, înțeleaptă, exclamă : „Ți-a trebuit să faci pariu!”

David (asumându-și până la capăt alegerea și încă zâmbind ghiduș): - Lasă, că eu o să vomit când mănânc roșia!

Mă uit de la unul la altul, admirându-le în secret calitățile atât de diferite. Văzând viitorul și oamenii minunați care au să răsară. Bucurându-mă de prezent.

Îmi plac nepoții mei. Sunt grozavi.