Un pahar cu apă

”The darkness that is around you is meant to expose the light that is within you.”

Dacă pui pe masă un pahar plin pe jumătate cu apă, perspectiva ta asupra lumii poate să varieze în funcție de felul în care te învârți în jurul paharului. Poți fi foarte optimist dacă o iei spre est sau foarte pesimist dacă o iei spre vest, moderat pozitiv, catastrofal de pesimist, sud-est, nord-vest, și tot așa. Poți ridica paharul în dreptul ochilor și poți privi prin jumătatea goală spre zenit. Poți întâlni vidul. Poți să-l lași să te aspire, să te transforme în nimic. E clar că drumul ăsta nu e bun. Doar un centimetru mai altfel, dacă ai privi prin jumătatea plină, ai fi în largul mării, plutind spre curcubeu.

Și da, vrei să ridici paharul sus de tot și să te uiți spre lume doar prin lentilele decalate și încălecate ale apei și ale albastrului. Dar știi că speranța este un lucru periculos. Nu e un pod de beton aruncat peste neant, speranța e exact la fel de zdravănă și solidă ca o pânză de păianjen. Și pe ea trebuie să treci dincolo.

Se întâmplă uneori să calci greșit și să te trezești în mijlocul deșertului. Drept prin gaura de iepure. De jur împrejur doar dune nesfârșite de nisip fierbinte și nici o picătură de apă la orizont. Realizezi că apa a dispărut pentru totdeauna. Cel puțin asta simți. Până la os. Totul e atât de nesfârșit de cumplit și de lipsit de orice speranță, creierul tău rațional vede cu o așa putere adevărul gol-goluț de parcă ar fi scris cu bolovani uriași de piatra cosmică. Totul e fără speranță. Fără sens. Nu se mai poate face nimic. Nu există ieșire. Nu există apă. Te poți întinde pe nisipul fierbinte, cum de altfel îți și vine s-o faci, poți abandona lupta, puterea rațiunii e atât de mare, încât lipsa evidentă a oricărei variante de viitor ar dobori și un centaur, poți accepta, te poți întinde, poți lăsa nisipul clocotit să te cuprindă, să te strângă în brațele lui lipicioase, de cristale topite și înghețate, să te înghită la modul absolut. Măcar așa să te întâlnești și tu cu absolutul! Asta a fost tot, îți poți spune în timp ce te dizolvi în abisul fără margini.

Puterea disperării nu poate fi egalată de nimic.

Dar cine ești tu să spui că totul e fără speranță?! Chiar așa, cine te crezi?! De câte ori drumul vieții nu a cotit-o într-un mod cu totul și cu totul neașteptat, incontrolabil, cu totul uimitor?! Dar chiar te crezi buricul pământului?! Oracolul din Delphi?! Să declari cu atâta emfază și certitudine absolută că nu mai e nici o speranță?! Mereu te dai mare, zău așa. E timpul să renunți la ideea asta atât de autosuficienta a propriei deșteptăciuni. A logicii bazate pe fapte indubitabile, reale și pipăibile. O fi deșertul deșert, absolut deșertic, dar stă în puterile tale să te scuturi de iluzia raționalității infailibile, să vezi ușa aceea albastră. Să vezi apa. Ușor transparentă, adevărat, ușor instabilă. Fata Morgana supranumită poate, dar e acolo. E timpul să speri. În mod ilogic, irațional e timpul să nu crezi ce vezi și să vezi ce vrei să crezi. E timpul să devii Don Quijote, că doar nu degeaba s-a inventat conceptul. În acest moment al vieții tale e timpul să îl vezi în fața ochilor pe ilustrul personaj, atât de sublim în curajul și pasiunile lui, atât de măreț în nebunia lui. Cel ce a refuzat deșertul și evidența lui. Cu un singur pas s-a avântat dincolo de rațiune. Nimeni altul nu a reușit să îl depășească în sublimarea puterilor inimii. Ceea ce mă face să cred că nu e mare scofală de capul rațiunii și al prăpăstiilor ei.

Pânza de păianjen a speranței, catharsis și catalizator al tuturor energiilor tale e gata să te înfășoare, e gata să fie creată de subconștientul tău minunat de donquijotesc, e gata să se întărească sub pașii tăi ce se clatină deasupra prăpastiei. Să devină pod.

Dă-ți voie să speri, să lupți cu toate morile de vânt, să mergi înainte, croindu-ți drum printre pietrele măcinatoare ale realității. N-ai nimic de pierdut. Cealaltă variantă unde te duce?! În tărâmul de Nicăieri. Mai rău de atât nu poate fi. Ai fost deja acolo. Gata să mori cu rațiunea de gât. Gata să devii una cu seceta, cu nisipul timpului.

Fii propriul tău cavaler rătăcitor și permite-ți să speri. Rătăcit sau nu, poate vei modela o altă realitate cu speranța ta fierbinte, albastru turcoaz, speranța ta solară.

Pășește afară din deșertul lumii. Nu-ți trebuie decât curaj. Curajul de a a respinge evidența, de-a ieși din tabloul cu rame de oțel alb. Curajul de a te încrede în subconștientul tău uimitor si atoateștiutor mai mult decât în conștientul amar, cinic până la durere.

Curajul de a spera, în ciuda a tot și a toate.

Ce loc minunat de trăit e inima ta don quijotească. Cu adevărat e în partea luminoasă a lumii.

Coacerea fructului de mango

Mă uit țintă la uriașul fruct din fața mea. E greu, masiv și culorile își fac de cap pe coaja lui lucioasă. Pe o parte e verde închis, pădure, apoi verdele se pliază peste galben și se transformă brusc în portocaliu. Stropi de roșu. Îl miros. Are personalitate, e clar. Ușor tropical, ușor verde, parfumul fructat e disimulat, e o părere. Stau cu ochii pe el. Îl aștept să se coacă. Am răbdare. Se va face roșu deschis, lucios. Un roșu crescut din verde . Știu că o să îi văd verdele dedesubt.

Așa îmi aștept și viața să se rotunjească în culorile ultime. Ale verii supreme. Clipă de clipă se scutură de toate nuanțele inutile și se îndreaptă spre coacerea deplină. Sunt mai multe fructe aici. Al fiecărui an, al vieții. Pe toate le aștept să se coacă. Pe rând. Sunt atât de răbdătoare. Viața în restul anului e plină de ploi, fruct necopt, de nemâncat. Viața vara e apogeul fructului de mango. E coacerea deplină și parfumată.

Am fost atâta timp învăluită în verdele frumos al tinereții. Indigest în felul lui aparte. Încărcată de greșelile neștiutului. De speranțele inutile și iluzorii. De fantasmele roz ale unei perfecțiuni inexistente. De tarele plantate în mine de toți părinții mei. De erorile tuturor străbunilor neamului. Crezând că sunt gata rontunjită în deplinătate și nimic nu o să îmi răpească frumusețea pe care o visam. Apoi verdeața pădurii în primăvară a început să-mi dispară. Spre stupoarea mea șocată. Galbenul m-a cuprins cu umbrele lui palide, cu ofilirile lui, cu morțile lui. Mi-am dus mâinile mele de mango la ochi și am plâns. Mi-am pierdut toate irizările de verde. Galben cât cuprinde. Fără nimic roz în sinele meu. Mi-am dat seama că nu mi-a plăcut niciodată rozul mincinos.

Castelele de nisip s-au prăbușit. Greșelile trecutului s-au năpustit asupra mea cu rânjete de întuneric. Vini peste vini. Sinele meu supraviețuitor s-a adunat cumva din nisipurile răsturnate. M-am întors spre fetița mică care plângea singură în întuneric și am îmbrățișat-o. Știu că nu mai vine nimeni să te salveze, să te aline. Dar eu sunt aici. Doar eu. Pentru tine. Lasă vinile, lasă greșelile. Coace-te mai departe.

Apoi am început să mă portocalicesc. Eu însămi uimită de ce mi se întâmplă. Un portocaliu dulce, neagresiv. Eu însămi. Eu-aceasta. În sfârșit eu. Adevărată până la sâmbure. Hainele așa-zis verzi s-au dus. Nu erau ale mele. Păreau atât de frumoase încât înfrumusețau totul în jur. Dar atât de false. Totul era fals. A trebuit să trec prin cuptoare înalte de ardere și coacere. Cuptorul alienării și al dezrădăcinării. Cuptorul singurătății absolute. Cel al adevărului. Al părăsirii.

Acum e liniște aici. Orice zbatere s-a încheiat. Acum știu totul. Acum totul e doar adevăr. Adevărul e numai suferință. Dar atât de alinător totodată. E pur si simplu frumusețe. Revărsată de sus până jos, peste tot cuprinsul tău. Acum pot aștepta liniștit și pașnic ca fructul de mango să se coacă. Să se transforme din portocaliu în aproape-roșul acela minunat, deschis, vibrant, amestecat cumva, în fundal, cu verde. Stropit cu verdele trecerii. Să își arunce parfumul tropical- un abur abia sesizabil, asupra întregii mele ființe. Să îi simt miezul dulce, de piersică, cum crește în mine, cum mă hrănește și mă conține. Pot aștepta în liniște coacerea deplină. În acest colț de lume, în acest coș împletit, așezat sub niște zambile parfumate. Printre alte fructe, lămâi și mandarine.

Coacerea fructului de mango e ceva ce e menit să se întâmple. Doar dacă toate condițiile au fost îndeplinite. Doar dacă ai îndepărtat toate culorile inutile. Toate minciunile. Îmi iau degetele de la ochi. Aceasta e înțelepciunea?!

Când ești bătrân?

„L-am întrebat pe tata: „La câți ani ești bătrân? Mi-a răspuns:,, Întreabă-i pe ăia bătrâni, ce, eu sunt bătrân?!"

El are 87 ani și spune că după 120 vine bătrânețea, și o spune râzând”. (Cornelia)

Mi-am petrecut copilăria citind. Ocupația mea de bază. Nu tu televizor, celulare, tablete. Nu existau. Doar cărțile. Îmi plăcea la nebunie literatura science fiction. Una din cărțile mele preferate era “Aici sunt tigri” de Ray Bradbury, în special o povestioară pe care am citit-o de multe ori. De nenumărate ori. “Gerul și focul”. Era vorba despre o planetă ciudată unde oamenii trăiau doar 8 zile. Se nășteau în viteză, copilăria era prima zi, în a doua erau deja adolecenți, în a treia aveau copii, se bucurau vreo 2 zile de maturitate, familie și frumusețile zilei planetare, în a șaptea se îndreptau spre bătrânețe, opt și gata. Nu știu de ce m-a marcat atât de tare. Poate pentru că am simțit mereu că suntem în exact același scenariu. Doar 8 zile între ger și foc. Gerul care te îngheață până la os și focul care te arde până la scrum. Doar 8 zile. Și tigri peste tot.

Pe la 10 ani știu că mă zbenguiam prin copilărie, adică prin cărți, dar mă rog, era copilărie, și gândeam, episodic, flash zâmbitor: “Asta e prima zi”. Doar prima. Pe la 20, flash solar, “A doua zi!”. Ohooo, câte mai sunt! Undeva, prin mijlocul vârstei de mijloc, flash dulce-amărui, “A patra zi!”. Apoi mi s-a părut, am simțit că numărătoarea inversă nu-mi priește și am lăsat-o baltă la nivel conștient. Dar ea a continuat să se autonumere în subconștient. Nu vreau să arunc acum o privire pe tabelul interior cu cele 8 zile tăiate rând pe rând, nu vreau să mă uit la numărul exact la care am ajuns. Simt că tigrul e gata să sară, să muște. Dar încă reușesc să-l țin departe de inima mea. Încă nu am acceptat mersul spre bătrânețe ca mod de a mă autodefini. Poate nu o să-l accept niciodată.

Și, la urma urmelor, ce e bătrânețea? Din punctul de vedere al fluturelui? Din punctul de vedere al unei țestoase?! Am văzut documentare cu japonezi și italieni ajunși la 100 și depășind cu lejeritate limita, iar bătrânețea nu li se potrivea deloc. Nu era definiția lor. E greu să găsești definiția. Mai ales că perspectiva cu pricina se schimbă mereu, chiar și în propria ta viață. Știți senzația aia când limitele alunecă mereu spre înainte?! Și sunt volatile și inconsistente. Niște limite pe care nu te poți baza. Știți cum ne simțim când avem 18 ani și vârsta de 50 pare ceva îndepărtat și atât de bătrânesc. Apoi dintr-odată avem 50 și aproape neschimbate-s toate, aceeași tinerețe a gândului, aceeași pripeală a temperamentului, aceeași fierbințeală a emoțiilor. Si brusc, 70 pare poarta spre bătrânețe. Până vine un domn scorojit tot, slab, pielea și osul, dar zâmbind fluid și vesel, cu energia revărsându-se prin ochii neastâmpărați, declarând că are 97 de ani și că învață limbi străine, ține conferințe medicale și e bine mersi în viața lui. Sau apare Mary Berry, cu degetele încârligate de artroză și transformate în arbori vechi de când lumea și surâde sprințar ca o fetiță, în timp ce mânuiește cu dexteritate toate instrumentele necesare în bucătărie, făcând rețetele ei minunate, o dexteritate ce bate multe mâini tinere. Și cât de frumos îi strălucesc ochii, peruzele de-nu-mă uita, în mijlocul tonelor de riduri, cât de grațioasă e în tot ceea ce face. Acolo, în albastrul acela vioi și proaspăt e apa vie a tinereții ei. De-a dreptul nemuritoare. Cum nu se lasă biruită și vitalitatea ei debordantă te face să zâmbești și să speri. O, da, să speri la infinit.

Deci când ești bătrân? Nu cred că are legătură cu vârsta. Am văzut copii bătrâni. Ochii le sunt acoperiți ca de o ceață, pâcla bătrâneții, nu zâmbesc, nu râd, sunt plictisiți de moarte, nu au energie nici să ridice capul și să te privească în ochi, nu-i interesează nimic, nu-i poți urni în nici o direcție, de parcă oasele lor bătrâne i-ar trage greu în jos, greu de tot, răspândesc o lipsă de chef pe care eu o asociez invariabil cu bătrânețea. Și am văzut bătrâni stafidiți, cu pielea întinsă pergament, scrisă de sus până jos cu hieroglife, prăfuită de mersul prin ani, bătrâni strălucind luminoși, plini de entuziasm și gata de noi provocări.

Poate că ești bătrân atunci când lumina nu-ți mai spune nimic, soarele e degeaba și cerul albastru un accesoriu inutil. Dacă toată explozia naturii, nebunia culorilor ei, atât de revigorantă, de încărcată de sens te enervează și te tulbură. Te sâcâie. Cum te sâcâie și orice urmă de iubire dimprejur, iubirea e doar plictiseală infinită, stai holbat în televizor cu săptămânile și nu mai știi ce e cu cei dragi, nu mai știi nimic despre viața lor, că oricum le-ai trăit pe toate. Nu mai vrei să afli nimic nou, ce folos?! Tot acolo ajung toți.

Cred că ești bătrân atunci când ai renunțat. Indiferent ce vârstă ai. Ai abandonat lupta. Nu mai vrei să ridici privirea. Nu mai vrei să crești în nici un fel. Bunătatea și frumusețea lumii nu mai cântă pentru tine, nu mai rezonezi cu nimic, sufletul nu-ți mai tresare ca o strună de vioară când răsună muzica cosmosului, filonul acela aproape mistic care îți realimenta rezervorul curiozității a secat. Ești doar o cochilie golită, pustie. Ești cu sufletul cenușă, gata să te transformi în cenușă. Esti pregătit de Marea Trecere. Dar nu din preaplin și luminare, ci fiindcă ești sătul de atâta nimic.

Ești bătrân atunci când lucrurile sunt toate în spatele tău și nici un drum înainte. Și atunci spatele ți se încovoaie rău de tot sub povara a ceea ce a fost și ochii ți se pleacă spre pământ, căci nu mai văd nimic în față. Devii orb și surd, criogenat și îmbălsămat. Cauți doar locul în care te vei cuibări, acolo jos.

Până atunci, până auzi și vezi cum cântă dalbele, albastrele viori, nu are importanță. Nu are importanță că ridurile încep să joace învârtita pe pielea ta. Că genunchii îți scârțâie și gem la orice încercare de a-i îndoi. Că semeni tot mai mult cu pământul ars de soare și bătut de furtuni. Cum să nu-ți zdrăngăne toate balamalele când ai trecut prin uragane și pământul s-a cutremurat sub picioarele tale de atâtea ori, când te-a bătut soarele până te-a uscat de tot, cum să nu îți slăbească privirea când ai ținut-o atâta timp ațintită spre înaltul zărilor, spre vulturii de sus, gata să te prade de ce aveai mai scump, ațintită spre fulgerele care îți brăzdau cerul?! Spre tunetele care îți făceau părul măciucă?!

Câtă vreme sufletul îți joacă dansul suricatelor fericite la orice rază de lumină adevărată, la zâmbetul dragilor, câtă vreme entuziasmul posibilităților neexplorate și nenăscute încă răsare mereu în inima ta, câtă vreme sufletul ți-e doldora de iubire dulce și caldă, câtă vreme surâzi dimineața, nerăbdător să savurezi încă o dată, ca niciodată, frumusețea lumii, atâta vreme nu ești bătrân. O, nu, nu ești deloc.