Coacerea fructului de mango

Mă uit țintă la uriașul fruct din fața mea. E greu, masiv și culorile își fac de cap pe coaja lui lucioasă. Pe o parte e verde închis, pădure, apoi verdele se pliază peste galben și se transformă brusc în portocaliu. Stropi de roșu. Îl miros. Are personalitate, e clar. Ușor tropical, ușor verde, parfumul fructat e disimulat, e o părere. Stau cu ochii pe el. Îl aștept să se coacă. Am răbdare. Se va face roșu deschis, lucios. Un roșu crescut din verde . Știu că o să îi văd verdele dedesubt.

Așa îmi aștept și viața să se rotunjească în culorile ultime. Ale verii supreme. Clipă de clipă se scutură de toate nuanțele inutile și se îndreaptă spre coacerea deplină. Sunt mai multe fructe aici. Al fiecărui an, al vieții. Pe toate le aștept să se coacă. Pe rând. Sunt atât de răbdătoare. Viața în restul anului e plină de ploi, fruct necopt, de nemâncat. Viața vara e apogeul fructului de mango. E coacerea deplină și parfumată.

Am fost atâta timp învăluită în verdele frumos al tinereții. Indigest în felul lui aparte. Încărcată de greșelile neștiutului. De speranțele inutile și iluzorii. De fantasmele roz ale unei perfecțiuni inexistente. De tarele plantate în mine de toți părinții mei. De erorile tuturor străbunilor neamului. Crezând că sunt gata rontunjită în deplinătate și nimic nu o să îmi răpească frumusețea pe care o visam. Apoi verdeața pădurii în primăvară a început să-mi dispară. Spre stupoarea mea șocată. Galbenul m-a cuprins cu umbrele lui palide, cu ofilirile lui, cu morțile lui. Mi-am dus mâinile mele de mango la ochi și am plâns. Mi-am pierdut toate irizările de verde. Galben cât cuprinde. Fără nimic roz în sinele meu. Mi-am dat seama că nu mi-a plăcut niciodată rozul mincinos.

Castelele de nisip s-au prăbușit. Greșelile trecutului s-au năpustit asupra mea cu rânjete de întuneric. Vini peste vini. Sinele meu supraviețuitor s-a adunat cumva din nisipurile răsturnate. M-am întors spre fetița mică care plângea singură în întuneric și am îmbrățișat-o. Știu că nu mai vine nimeni să te salveze, să te aline. Dar eu sunt aici. Doar eu. Pentru tine. Lasă vinile, lasă greșelile. Coace-te mai departe.

Apoi am început să mă portocalicesc. Eu însămi uimită de ce mi se întâmplă. Un portocaliu dulce, neagresiv. Eu însămi. Eu-aceasta. În sfârșit eu. Adevărată până la sâmbure. Hainele așa-zis verzi s-au dus. Nu erau ale mele. Păreau atât de frumoase încât înfrumusețau totul în jur. Dar atât de false. Totul era fals. A trebuit să trec prin cuptoare înalte de ardere și coacere. Cuptorul alienării și al dezrădăcinării. Cuptorul singurătății absolute. Cel al adevărului. Al părăsirii.

Acum e liniște aici. Orice zbatere s-a încheiat. Acum știu totul. Acum totul e doar adevăr. Adevărul e numai suferință. Dar atât de alinător totodată. E pur si simplu frumusețe. Revărsată de sus până jos, peste tot cuprinsul tău. Acum pot aștepta liniștit și pașnic ca fructul de mango să se coacă. Să se transforme din portocaliu în aproape-roșul acela minunat, deschis, vibrant, amestecat cumva, în fundal, cu verde. Stropit cu verdele trecerii. Să își arunce parfumul tropical- un abur abia sesizabil, asupra întregii mele ființe. Să îi simt miezul dulce, de piersică, cum crește în mine, cum mă hrănește și mă conține. Pot aștepta în liniște coacerea deplină. În acest colț de lume, în acest coș împletit, așezat sub niște zambile parfumate. Printre alte fructe, lămâi și mandarine.

Coacerea fructului de mango e ceva ce e menit să se întâmple. Doar dacă toate condițiile au fost îndeplinite. Doar dacă ai îndepărtat toate culorile inutile. Toate minciunile. Îmi iau degetele de la ochi. Aceasta e înțelepciunea?!

Când ești bătrân?

„L-am întrebat pe tata: „La câți ani ești bătrân? Mi-a răspuns:,, Întreabă-i pe ăia bătrâni, ce, eu sunt bătrân?!"

El are 87 ani și spune că după 120 vine bătrânețea, și o spune râzând”. (Cornelia)

Mi-am petrecut copilăria citind. Ocupația mea de bază. Nu tu televizor, celulare, tablete. Nu existau. Doar cărțile. Îmi plăcea la nebunie literatura science fiction. Una din cărțile mele preferate era “Aici sunt tigri” de Ray Bradbury, în special o povestioară pe care am citit-o de multe ori. De nenumărate ori. “Gerul și focul”. Era vorba despre o planetă ciudată unde oamenii trăiau doar 8 zile. Se nășteau în viteză, copilăria era prima zi, în a doua erau deja adolecenți, în a treia aveau copii, se bucurau vreo 2 zile de maturitate, familie și frumusețile zilei planetare, în a șaptea se îndreptau spre bătrânețe, opt și gata. Nu știu de ce m-a marcat atât de tare. Poate pentru că am simțit mereu că suntem în exact același scenariu. Doar 8 zile între ger și foc. Gerul care te îngheață până la os și focul care te arde până la scrum. Doar 8 zile. Și tigri peste tot.

Pe la 10 ani știu că mă zbenguiam prin copilărie, adică prin cărți, dar mă rog, era copilărie, și gândeam, episodic, flash zâmbitor: “Asta e prima zi”. Doar prima. Pe la 20, flash solar, “A doua zi!”. Ohooo, câte mai sunt! Undeva, prin mijlocul vârstei de mijloc, flash dulce-amărui, “A patra zi!”. Apoi mi s-a părut, am simțit că numărătoarea inversă nu-mi priește și am lăsat-o baltă la nivel conștient. Dar ea a continuat să se autonumere în subconștient. Nu vreau să arunc acum o privire pe tabelul interior cu cele 8 zile tăiate rând pe rând, nu vreau să mă uit la numărul exact la care am ajuns. Simt că tigrul e gata să sară, să muște. Dar încă reușesc să-l țin departe de inima mea. Încă nu am acceptat mersul spre bătrânețe ca mod de a mă autodefini. Poate nu o să-l accept niciodată.

Și, la urma urmelor, ce e bătrânețea? Din punctul de vedere al fluturelui? Din punctul de vedere al unei țestoase?! Am văzut documentare cu japonezi și italieni ajunși la 100 și depășind cu lejeritate limita, iar bătrânețea nu li se potrivea deloc. Nu era definiția lor. E greu să găsești definiția. Mai ales că perspectiva cu pricina se schimbă mereu, chiar și în propria ta viață. Știți senzația aia când limitele alunecă mereu spre înainte?! Și sunt volatile și inconsistente. Niște limite pe care nu te poți baza. Știți cum ne simțim când avem 18 ani și vârsta de 50 pare ceva îndepărtat și atât de bătrânesc. Apoi dintr-odată avem 50 și aproape neschimbate-s toate, aceeași tinerețe a gândului, aceeași pripeală a temperamentului, aceeași fierbințeală a emoțiilor. Si brusc, 70 pare poarta spre bătrânețe. Până vine un domn scorojit tot, slab, pielea și osul, dar zâmbind fluid și vesel, cu energia revărsându-se prin ochii neastâmpărați, declarând că are 97 de ani și că învață limbi străine, ține conferințe medicale și e bine mersi în viața lui. Sau apare Mary Berry, cu degetele încârligate de artroză și transformate în arbori vechi de când lumea și surâde sprințar ca o fetiță, în timp ce mânuiește cu dexteritate toate instrumentele necesare în bucătărie, făcând rețetele ei minunate, o dexteritate ce bate multe mâini tinere. Și cât de frumos îi strălucesc ochii, peruzele de-nu-mă uita, în mijlocul tonelor de riduri, cât de grațioasă e în tot ceea ce face. Acolo, în albastrul acela vioi și proaspăt e apa vie a tinereții ei. De-a dreptul nemuritoare. Cum nu se lasă biruită și vitalitatea ei debordantă te face să zâmbești și să speri. O, da, să speri la infinit.

Deci când ești bătrân? Nu cred că are legătură cu vârsta. Am văzut copii bătrâni. Ochii le sunt acoperiți ca de o ceață, pâcla bătrâneții, nu zâmbesc, nu râd, sunt plictisiți de moarte, nu au energie nici să ridice capul și să te privească în ochi, nu-i interesează nimic, nu-i poți urni în nici o direcție, de parcă oasele lor bătrâne i-ar trage greu în jos, greu de tot, răspândesc o lipsă de chef pe care eu o asociez invariabil cu bătrânețea. Și am văzut bătrâni stafidiți, cu pielea întinsă pergament, scrisă de sus până jos cu hieroglife, prăfuită de mersul prin ani, bătrâni strălucind luminoși, plini de entuziasm și gata de noi provocări.

Poate că ești bătrân atunci când lumina nu-ți mai spune nimic, soarele e degeaba și cerul albastru un accesoriu inutil. Dacă toată explozia naturii, nebunia culorilor ei, atât de revigorantă, de încărcată de sens te enervează și te tulbură. Te sâcâie. Cum te sâcâie și orice urmă de iubire dimprejur, iubirea e doar plictiseală infinită, stai holbat în televizor cu săptămânile și nu mai știi ce e cu cei dragi, nu mai știi nimic despre viața lor, că oricum le-ai trăit pe toate. Nu mai vrei să afli nimic nou, ce folos?! Tot acolo ajung toți.

Cred că ești bătrân atunci când ai renunțat. Indiferent ce vârstă ai. Ai abandonat lupta. Nu mai vrei să ridici privirea. Nu mai vrei să crești în nici un fel. Bunătatea și frumusețea lumii nu mai cântă pentru tine, nu mai rezonezi cu nimic, sufletul nu-ți mai tresare ca o strună de vioară când răsună muzica cosmosului, filonul acela aproape mistic care îți realimenta rezervorul curiozității a secat. Ești doar o cochilie golită, pustie. Ești cu sufletul cenușă, gata să te transformi în cenușă. Esti pregătit de Marea Trecere. Dar nu din preaplin și luminare, ci fiindcă ești sătul de atâta nimic.

Ești bătrân atunci când lucrurile sunt toate în spatele tău și nici un drum înainte. Și atunci spatele ți se încovoaie rău de tot sub povara a ceea ce a fost și ochii ți se pleacă spre pământ, căci nu mai văd nimic în față. Devii orb și surd, criogenat și îmbălsămat. Cauți doar locul în care te vei cuibări, acolo jos.

Până atunci, până auzi și vezi cum cântă dalbele, albastrele viori, nu are importanță. Nu are importanță că ridurile încep să joace învârtita pe pielea ta. Că genunchii îți scârțâie și gem la orice încercare de a-i îndoi. Că semeni tot mai mult cu pământul ars de soare și bătut de furtuni. Cum să nu-ți zdrăngăne toate balamalele când ai trecut prin uragane și pământul s-a cutremurat sub picioarele tale de atâtea ori, când te-a bătut soarele până te-a uscat de tot, cum să nu îți slăbească privirea când ai ținut-o atâta timp ațintită spre înaltul zărilor, spre vulturii de sus, gata să te prade de ce aveai mai scump, ațintită spre fulgerele care îți brăzdau cerul?! Spre tunetele care îți făceau părul măciucă?!

Câtă vreme sufletul îți joacă dansul suricatelor fericite la orice rază de lumină adevărată, la zâmbetul dragilor, câtă vreme entuziasmul posibilităților neexplorate și nenăscute încă răsare mereu în inima ta, câtă vreme sufletul ți-e doldora de iubire dulce și caldă, câtă vreme surâzi dimineața, nerăbdător să savurezi încă o dată, ca niciodată, frumusețea lumii, atâta vreme nu ești bătrân. O, nu, nu ești deloc.

În oglindă

Citesc tot felul de articole și de comentarii și mă încarc de prostia omenească. Mă îngrozesc ca și cum m-aș afla în fața unor târâtoare veninoase, lipicioase, gata să se urce pe mine și să mă sufoce cu respirația lor fetidă. Aceleași revărsări de gunoaie dintotdeauna, noroaie și dușmănie, criticăm întruna, criticăm și tot criticăm. “Da, acum își dau demisia, dar când au primit salarii mari și spăgi le-a convenit, nu?!”. Toți sunt niște nenorociți criminali, nimeni nu vrea să-și dea viața pentru noi, ne asfixiem sub spaimă și ură. Și nu contenim să judecăm. Până și pe site-urile culinare, care ar trebui să fie pașnice și dulci, comentariile negative curg la vale în crescendo, perdele negre de fum ce îți ascund orice urmă posibilă de grație. Vezi un copilaș drăgălaș, mare chef, tăind legumele cu un cuțit de plastic absolut inofensiv și ce găsești în loc de zâmbete admirative?! Zeci de așa-zise mame terifiate de cuțitul care pune în pericol viața copilașului. Toate preocupate de greșelile alteia. Toate erijându-se în mame perfecte și judecători supremi.

Toți facem la fel. Chiar și eu acum. Uitând că ar trebui atunci să ne judecăm chiar pe noi înșine.

Cât de ușor este să stai la adăpost, între cei patru pereți ai tăi și să critici pe toată lumea. Ca și cum, pentru că medicii și asistentele au primit câteva mii de lei în plus în vremuri de pace ar trebui acum să devină carne de tun. Îi amintim pe soldați, cum nu au abandonat luptele și nu au dat bir cu fugiții. Da, dar au avut o armă în mână. Ia să ne imaginăm o armată mergând cu pieptul dezvelit, cu mâinile goale, în bătaia gloanțelor ucigașe. Putem?! Și cine ești tu, cel care dai din gură cu atâta libertate, să judeci pe cineva care poate are copii mici acasă, e mamă și tată și ar vrea măcar o mască să primească, măcar un costum de protecție din hârtie. În loc să îi judeci în masă, criticându-i și pe cei ce nu și-au dat demisia și pe cei care și-au dat-o, mai bine ai pune mâna și ai confecționa un costum de protecție sau ai găsi o soluție să îi ajuți, să ne ajuți pe noi toți. Împrăștii otravă, dar absolut sigur că nu știi ce ai face în aceeași situație, tu, care te-ai complăcut o viață în mediocritate și dat din gură, tu, care te-ai specializat în ipocrizie. Ia spune, ai deschis gura acolo, la slujba aia a ta, să combați vreun șef pus pe criterii de pile și politică infantilă?! O dată nu te-ai dus să protestezi în fața Primăriei sau măcar în fața blocului. Am stat și ne-am uitat cum ne sunt săpate străzile și lăsate așa, găurite și hârtopite și nu am intervenit. Am mers prin gropi o viață întreagă și nu am astupat nici măcar una. Ne-am umplut de noroi până-n ochi, dar n-am căutat nici o apă curgătoare. De parcă n-am ști cum funcționează țara asta. Că Noi suntem peste tot.

Nu aprob demisiile, aș vrea și eu să am doctorii și asistentele acolo, la datorie în fața neamului, în frumoasele noastre spitale moderne, antiseptice și bine echipate, să mă aștepte și să mă salveze; și mie îmi tremură inima de frică, dar de unde știu eu ce e în sufletul acelor oameni?! Tu, cel care dai din gură, nu ai greșit niciodată??!! Ești fără pată? Nu ai mințit, nu ai trădat, nu ai fost un ipocrit?! Ai făcut ceva pentru ceilalți? A, nu ai primit suficienți bani?! Puterea morală și lupta pentru binele omenirii sunt strâns corelate cu recompensa financiară?! Tu nu trebuie să faci nimic?! Asta e scuza ta?! Medicii și-au meritat banii, pentru că au învățat zeci de ani, i-au meritat pentru câte vieți au salvat deja. Ceea ce nu se poate spune despre tine. Cel care măsori sacrificiul uman în bani. Ca și cum ai fi plătit pe cineva să fie kamikaze și să-și dea viața pentru a o salva pe a ta. Apoi vorbești de jurăminte și de etică, ești cam tulbure, ori e cu bani, ori e cu etică. Niciodată banii nu au plătit integritatea, dar ție ți-e încă ciudă că doctorii sunt plătiți mai mult decât vânzătorii. Și atunci nu încetezi să lovești de câte ori ți se pare că ai prins ocazia. Că iau încă șpagă? De ce le dai, omule, șpagă??!! Cine e de vină pentru asta?! De ce nu te oprești?! De ce nu lupți pentru drepturile tale și în vremuri de pace?! Te-ai dus vreodată în fața unui spital să urli că ai dat șpagă doctorului care ți-a salvat viața?! Ai făcut-o??!! De ce nu ai curajul să recunoști cât de ipocrit ești?! Cât de ipocriți suntem.

De unde știm noi cu ce au de luptat medicii astăzi?! Cu ce șefi incompetenți, cu ce sisteme corupte?! De fapt, știm, normal că o știm prea bine. Trăim de o viață în mijlocul aceleiași realități. Suntem rotițe în aceleași angrenaje putrede. Ne-am băgat capul în nisip și ne-am mulțumit să ne fie bine. Cât de cât. Ce om sărac am ridicat de jos, ce sărman am salvat dându-i un adăpost decent?! Când am dat măcar bani unui cerșetor bătrân, că și acolo am comentat că de ce nu merge la muncă, nenorocitul?! Așa îmi spun copiii la școală, că ei nu dau cerșetorilor, să meargă la muncă cu toții! Oare cine i-a învățat această lecție de minunată generozitate omenească?! “Nu da, mamă, bani, nu-i da o monedă oarecare din buzunarul tău, judecă-l întâi! Ascute-ți simțul critic și nu te lăsa păcălit de aspectul jalnic și îmbătrânit. Cu banii tăi o să meargă să-și cumpere băutură și țigări”. Mereu mă apucă râsu’-plânsu’ când aud asemenea lecții de bună purtare românească.

Ce ai încercat, tu, cel care critici și critici și nu te mai oprești, ce ai încercat tu pentru a salva, nu Pământul, nu omenirea, ci măcar orașul tău cel mic?! Pentru a-ți ajuta măcar vecinii bătrâni?! Nimic. Nimic n-ai făcut.

Ce repede am uitat de eroii noștri! Minunații noștri doctori, minunatele noastre asistente! Întâi i-am ridicat în slăvi, le-am cântat osanale, cum salvează ei oamenii în timp ce noi stăm la televizor, tremurând sub plăpumioară! Imaginile cutremurătoare din Italia și Spania ne-au sfârtecat inimile, ne-au arătat măreția aproape ireală a soldaților în alb. Eroi adevărați, în aceste vremuri cinice și disperate! Și apoi ce-am făcut?! Am dat cu ei de pământ, pentru că o mână de oameni au demisionat. Cât de instabili suntem?! Labili și gata să scuipăm, ca șerpii veninoși, apoi, ajunși din nou în mâinile lor, gata să le umplem cu aceeași șpagă. Ce fel de eroi ne trebuie?! Batmeni, Spidermeni?! Aceștia sunt oameni obișnuiți, ca mine și ca tine. Greșesc. Așa cum greșești și tu.

Știre. O asistentă de la infecțioase este agresată de vecinii ei, care o dau afară din magazin, îi aruncă clor pe clanță și cheamă poliția pentru că ea nu respectă izolarea. Incredibil sau nu, asta e lumea care trebuie salvată cu prețul vieții, fără costume de protecție.

Cât de ilustrativă e Miorița noastră dragă. Încă de pe vremea plaiurilor mioritice și a ciobanilor, nu vedem în jur decât conspirații și nemernicie. E scris în sângele nostru, e gravat în ADN-ul nostru getic să ne temem de cei din jur, să nu le acordăm încrederea noastră, să le vânăm greșelile și să le scoatem biruitori ochii, hohotind sarcastic și biruitori. “Dezvăluirea relelor”, “scoaterea adevărului la lumină” se numesc aceste operații brutale și lipsite de argumentație. Și ce-a făcut dragul de cioban mioritic cu relele care i s-au dezvăluit? Nimic. Nu a făcut nimic. S-a pus pe tânguială și negativism. A văzut doar moartea care venea spre el. Exact ca noi astăzi.

Știre. Președintele da un bonus de 500 de euro doctorilor. Mi se umple sufletul de rușine. Mi-e rușine de rușinea care ar trebui să-l înece pe el. Mi-e rușine de rușinea medicilor. Așa a rezolvat el situația. Exact cum eu aș spune unui elev recalcitrant, dar genial, ca îi voi da un zece dacă stă liniștit până trece inspecția. Ce inteligență strategică demnă de ai noștri conducători! Exact ce le trebuia doctorilor! Bani! De-aia demisionau, ca nu erau bine platiți.

Sunt sufocată de valurile de ură, de dușmănie, sunt sătulă să fac parte din așa ceva. Nu vreau să nu văd, nu, nu vreau, mă mulțumește realismul. Ca punct de vedere. Dar cel în care unul e doar unul și nu devine emblemă eronată pentru toată tagma. Acum aș dori să văd și oameni care pun umărul și fac ceva, în loc să împrăștie cu pucioasă și cucută. Oameni buni care acționează și rezolvă lucrurile, care construiesc spitale, case pentru cei sărmani, care coc pâine pentru cei în nevoie. Care dau 50 de bani unui cerșetor amărât. Oameni care încep schimbarea cu ei înșiși. Am auzit că există. Voi ați auzit sau nu vreți să vedeți decât paiul din ochiul celuilalt?! Pe ăla vreți să-l scoateți cu toporul. Bârna din ochii voștri e semn de justiție și adevăr.

Tocmai au sunat sirenele afară. Am fugit la balcon, să văd ce și cum. Pompierii, salvarea, poliția. Toți au venit. Au venit de îndată ce au fost chemați. Fără un bonus onorabil. Au intrat cu scara într-un apartament, au scos pe cineva care părea că murise, au plecat. Ei au venit, dar vecinii unde au fost?! Cine știe de câte zile suferea cineva acolo, singur și pustiu?! Îmi șterg furioasă lacrimile. Stăm toți la adăpost și dăm din gură. Ce facil! Ce ipocrit!

Ridică-te, omule și fă ceva! Fii bun, construiește ceva vizibil, dă o bucată de pâine unui bătrân, fă un costum de protecție pentru un medic sau măcar zâmbește-i când pleacă la luptă cu mâinile goale, lăsând acasă copii mici. Ridică-te, omule și nu mai generaliza, căci unul nu înseamnă 1000, nu a însemnat niciodată. Nici când ai criticat profesorii nu ai înțeles asta. I-ai judecat pe toți după acel unul care a greșit și ai împroșcat cu venin în toată tagma, nepăsându-ți că dai de perete și cu cei devotați și pasionați, cei care chiar încercau să îți ridice copilul, să facă om din el, întreg și frumos. De atâta supărare câtă zace în tine nu ai reușit niciodată să vezi profesorul acela dăruit care semăna stele în sufletul copilului tău, nu reușești să vezi nici doctorul acesta devotat, care stă acolo și te tratează de o boală mortală, apărat doar de curajul inimii lui. Nu vezi primăvara din jur. În sufletul tău, sărmane om cârcotaș de meserie e doar iarnă și iar iarnă. E atât de rece acolo, atât de întunecat. De fără speranță. Mai poți, omule, să găsești motive de ură și de dușmănie?! Mai poți?!

Du-te și construiește o casă pentru copiii orfani, fă o donație, caută un sponsor, educă-ți copilul să ajungă om politic integru, să schimbe ceva, să îi pună pe ceilalți mai presus de sine. Poți?! Educă-l să-și prețuiască profesorii, pe cei adevărați, educă-l să ajungă doctor și să își dea viața de dragul pacienților, să nu ia șpagă niciodată. Poți?! Și apoi du-te și tu în toate părțile, la spital, la primărie, la toate ghișeele țării și nu mai da șpagă niciodată, oricât ți-ar țâțâi inima de frică. Poți?!

Poți tu să spui, cu mâna pe inimă, că ți-ai educat copilul să dăruiască celorlalți, să sufere pentru ei, să îi ajute la nevoie, să schimbe răul în bine?! Sau l-ai educat să supraviețuiască, să mintă, să înșele dacă e nevoie, să se ridice, călcând pe alții?! Să îi pese de el, mai mult decât de ceilalți?! Iar dacă copilul tău ar fi medic acum, ai da cu piatra și în el?!

Nu vezi că tot ce e în jur e oglinda ta?! A noastră?! Nu vezi că ți-e frică de fapt pentru tine și pentru ai tăi?! Nu vezi că din nou nu îți pasă de ceilalți?! Nu vezi că te uiți în oglindă și te critici pe tine însuți??!!

Oglinda îți spune exact ce trebuie să faci. Cel fără de păcat, cel care e perfect, cel care știe că ar sta cu pieptul dezvelit și mâinile goale în bătaia gloanțelor, că ar intra în foc fără echipament de protecție, că ar trage puternic aer în piept, aer încărcat de viruși otrăvitori, că și-ar lăsa cu ușurință copiii acasă singuri pe vecie pentru a salva umanitatea, acela, da, acela să dea cu piatra!