În oglindă

Citesc tot felul de articole și de comentarii și mă încarc de prostia omenească. Mă îngrozesc ca și cum m-aș afla în fața unor târâtoare veninoase, lipicioase, gata să se urce pe mine și să mă sufoce cu respirația lor fetidă. Aceleași revărsări de gunoaie dintotdeauna, noroaie și dușmănie, criticăm întruna, criticăm și tot criticăm. “Da, acum își dau demisia, dar când au primit salarii mari și spăgi le-a convenit, nu?!”. Toți sunt niște nenorociți criminali, nimeni nu vrea să-și dea viața pentru noi, ne asfixiem sub spaimă și ură. Și nu contenim să judecăm. Până și pe site-urile culinare, care ar trebui să fie pașnice și dulci, comentariile negative curg la vale în crescendo, perdele negre de fum ce îți ascund orice urmă posibilă de grație. Vezi un copilaș drăgălaș, mare chef, tăind legumele cu un cuțit de plastic absolut inofensiv și ce găsești în loc de zâmbete admirative?! Zeci de așa-zise mame terifiate de cuțitul care pune în pericol viața copilașului. Toate preocupate de greșelile alteia. Toate erijându-se în mame perfecte și judecători supremi.

Toți facem la fel. Chiar și eu acum. Uitând că ar trebui atunci să ne judecăm chiar pe noi înșine.

Cât de ușor este să stai la adăpost, între cei patru pereți ai tăi și să critici pe toată lumea. Ca și cum, pentru că medicii și asistentele au primit câteva mii de lei în plus în vremuri de pace ar trebui acum să devină carne de tun. Îi amintim pe soldați, cum nu au abandonat luptele și nu au dat bir cu fugiții. Da, dar au avut o armă în mână. Ia să ne imaginăm o armată mergând cu pieptul dezvelit, cu mâinile goale, în bătaia gloanțelor ucigașe. Putem?! Și cine ești tu, cel care dai din gură cu atâta libertate, să judeci pe cineva care poate are copii mici acasă, e mamă și tată și ar vrea măcar o mască să primească, măcar un costum de protecție din hârtie. În loc să îi judeci în masă, criticându-i și pe cei ce nu și-au dat demisia și pe cei care și-au dat-o, mai bine ai pune mâna și ai confecționa un costum de protecție sau ai găsi o soluție să îi ajuți, să ne ajuți pe noi toți. Împrăștii otravă, dar absolut sigur că nu știi ce ai face în aceeași situație, tu, care te-ai complăcut o viață în mediocritate și dat din gură, tu, care te-ai specializat în ipocrizie. Ia spune, ai deschis gura acolo, la slujba aia a ta, să combați vreun șef pus pe criterii de pile și politică infantilă?! O dată nu te-ai dus să protestezi în fața Primăriei sau măcar în fața blocului. Am stat și ne-am uitat cum ne sunt săpate străzile și lăsate așa, găurite și hârtopite și nu am intervenit. Am mers prin gropi o viață întreagă și nu am astupat nici măcar una. Ne-am umplut de noroi până-n ochi, dar n-am căutat nici o apă curgătoare. De parcă n-am ști cum funcționează țara asta. Că Noi suntem peste tot.

Nu aprob demisiile, aș vrea și eu să am doctorii și asistentele acolo, la datorie în fața neamului, în frumoasele noastre spitale moderne, antiseptice și bine echipate, să mă aștepte și să mă salveze; și mie îmi tremură inima de frică, dar de unde știu eu ce e în sufletul acelor oameni?! Tu, cel care dai din gură, nu ai greșit niciodată??!! Ești fără pată? Nu ai mințit, nu ai trădat, nu ai fost un ipocrit?! Ai făcut ceva pentru ceilalți? A, nu ai primit suficienți bani?! Puterea morală și lupta pentru binele omenirii sunt strâns corelate cu recompensa financiară?! Tu nu trebuie să faci nimic?! Asta e scuza ta?! Medicii și-au meritat banii, pentru că au învățat zeci de ani, i-au meritat pentru câte vieți au salvat deja. Ceea ce nu se poate spune despre tine. Cel care măsori sacrificiul uman în bani. Ca și cum ai fi plătit pe cineva să fie kamikaze și să-și dea viața pentru a o salva pe a ta. Apoi vorbești de jurăminte și de etică, ești cam tulbure, ori e cu bani, ori e cu etică. Niciodată banii nu au plătit integritatea, dar ție ți-e încă ciudă că doctorii sunt plătiți mai mult decât vânzătorii. Și atunci nu încetezi să lovești de câte ori ți se pare că ai prins ocazia. Că iau încă șpagă? De ce le dai, omule, șpagă??!! Cine e de vină pentru asta?! De ce nu te oprești?! De ce nu lupți pentru drepturile tale și în vremuri de pace?! Te-ai dus vreodată în fața unui spital să urli că ai dat șpagă doctorului care ți-a salvat viața?! Ai făcut-o??!! De ce nu ai curajul să recunoști cât de ipocrit ești?! Cât de ipocriți suntem.

De unde știm noi cu ce au de luptat medicii astăzi?! Cu ce șefi incompetenți, cu ce sisteme corupte?! De fapt, știm, normal că o știm prea bine. Trăim de o viață în mijlocul aceleiași realități. Suntem rotițe în aceleași angrenaje putrede. Ne-am băgat capul în nisip și ne-am mulțumit să ne fie bine. Cât de cât. Ce om sărac am ridicat de jos, ce sărman am salvat dându-i un adăpost decent?! Când am dat măcar bani unui cerșetor bătrân, că și acolo am comentat că de ce nu merge la muncă, nenorocitul?! Așa îmi spun copiii la școală, că ei nu dau cerșetorilor, să meargă la muncă cu toții! Oare cine i-a învățat această lecție de minunată generozitate omenească?! “Nu da, mamă, bani, nu-i da o monedă oarecare din buzunarul tău, judecă-l întâi! Ascute-ți simțul critic și nu te lăsa păcălit de aspectul jalnic și îmbătrânit. Cu banii tăi o să meargă să-și cumpere băutură și țigări”. Mereu mă apucă râsu’-plânsu’ când aud asemenea lecții de bună purtare românească.

Ce ai încercat, tu, cel care critici și critici și nu te mai oprești, ce ai încercat tu pentru a salva, nu Pământul, nu omenirea, ci măcar orașul tău cel mic?! Pentru a-ți ajuta măcar vecinii bătrâni?! Nimic. Nimic n-ai făcut.

Ce repede am uitat de eroii noștri! Minunații noștri doctori, minunatele noastre asistente! Întâi i-am ridicat în slăvi, le-am cântat osanale, cum salvează ei oamenii în timp ce noi stăm la televizor, tremurând sub plăpumioară! Imaginile cutremurătoare din Italia și Spania ne-au sfârtecat inimile, ne-au arătat măreția aproape ireală a soldaților în alb. Eroi adevărați, în aceste vremuri cinice și disperate! Și apoi ce-am făcut?! Am dat cu ei de pământ, pentru că o mână de oameni au demisionat. Cât de instabili suntem?! Labili și gata să scuipăm, ca șerpii veninoși, apoi, ajunși din nou în mâinile lor, gata să le umplem cu aceeași șpagă. Ce fel de eroi ne trebuie?! Batmeni, Spidermeni?! Aceștia sunt oameni obișnuiți, ca mine și ca tine. Greșesc. Așa cum greșești și tu.

Știre. O asistentă de la infecțioase este agresată de vecinii ei, care o dau afară din magazin, îi aruncă clor pe clanță și cheamă poliția pentru că ea nu respectă izolarea. Incredibil sau nu, asta e lumea care trebuie salvată cu prețul vieții, fără costume de protecție.

Cât de ilustrativă e Miorița noastră dragă. Încă de pe vremea plaiurilor mioritice și a ciobanilor, nu vedem în jur decât conspirații și nemernicie. E scris în sângele nostru, e gravat în ADN-ul nostru getic să ne temem de cei din jur, să nu le acordăm încrederea noastră, să le vânăm greșelile și să le scoatem biruitori ochii, hohotind sarcastic și biruitori. “Dezvăluirea relelor”, “scoaterea adevărului la lumină” se numesc aceste operații brutale și lipsite de argumentație. Și ce-a făcut dragul de cioban mioritic cu relele care i s-au dezvăluit? Nimic. Nu a făcut nimic. S-a pus pe tânguială și negativism. A văzut doar moartea care venea spre el. Exact ca noi astăzi.

Știre. Președintele da un bonus de 500 de euro doctorilor. Mi se umple sufletul de rușine. Mi-e rușine de rușinea care ar trebui să-l înece pe el. Mi-e rușine de rușinea medicilor. Așa a rezolvat el situația. Exact cum eu aș spune unui elev recalcitrant, dar genial, ca îi voi da un zece dacă stă liniștit până trece inspecția. Ce inteligență strategică demnă de ai noștri conducători! Exact ce le trebuia doctorilor! Bani! De-aia demisionau, ca nu erau bine platiți.

Sunt sufocată de valurile de ură, de dușmănie, sunt sătulă să fac parte din așa ceva. Nu vreau să nu văd, nu, nu vreau, mă mulțumește realismul. Ca punct de vedere. Dar cel în care unul e doar unul și nu devine emblemă eronată pentru toată tagma. Acum aș dori să văd și oameni care pun umărul și fac ceva, în loc să împrăștie cu pucioasă și cucută. Oameni buni care acționează și rezolvă lucrurile, care construiesc spitale, case pentru cei sărmani, care coc pâine pentru cei în nevoie. Care dau 50 de bani unui cerșetor amărât. Oameni care încep schimbarea cu ei înșiși. Am auzit că există. Voi ați auzit sau nu vreți să vedeți decât paiul din ochiul celuilalt?! Pe ăla vreți să-l scoateți cu toporul. Bârna din ochii voștri e semn de justiție și adevăr.

Tocmai au sunat sirenele afară. Am fugit la balcon, să văd ce și cum. Pompierii, salvarea, poliția. Toți au venit. Au venit de îndată ce au fost chemați. Fără un bonus onorabil. Au intrat cu scara într-un apartament, au scos pe cineva care părea că murise, au plecat. Ei au venit, dar vecinii unde au fost?! Cine știe de câte zile suferea cineva acolo, singur și pustiu?! Îmi șterg furioasă lacrimile. Stăm toți la adăpost și dăm din gură. Ce facil! Ce ipocrit!

Ridică-te, omule și fă ceva! Fii bun, construiește ceva vizibil, dă o bucată de pâine unui bătrân, fă un costum de protecție pentru un medic sau măcar zâmbește-i când pleacă la luptă cu mâinile goale, lăsând acasă copii mici. Ridică-te, omule și nu mai generaliza, căci unul nu înseamnă 1000, nu a însemnat niciodată. Nici când ai criticat profesorii nu ai înțeles asta. I-ai judecat pe toți după acel unul care a greșit și ai împroșcat cu venin în toată tagma, nepăsându-ți că dai de perete și cu cei devotați și pasionați, cei care chiar încercau să îți ridice copilul, să facă om din el, întreg și frumos. De atâta supărare câtă zace în tine nu ai reușit niciodată să vezi profesorul acela dăruit care semăna stele în sufletul copilului tău, nu reușești să vezi nici doctorul acesta devotat, care stă acolo și te tratează de o boală mortală, apărat doar de curajul inimii lui. Nu vezi primăvara din jur. În sufletul tău, sărmane om cârcotaș de meserie e doar iarnă și iar iarnă. E atât de rece acolo, atât de întunecat. De fără speranță. Mai poți, omule, să găsești motive de ură și de dușmănie?! Mai poți?!

Du-te și construiește o casă pentru copiii orfani, fă o donație, caută un sponsor, educă-ți copilul să ajungă om politic integru, să schimbe ceva, să îi pună pe ceilalți mai presus de sine. Poți?! Educă-l să-și prețuiască profesorii, pe cei adevărați, educă-l să ajungă doctor și să își dea viața de dragul pacienților, să nu ia șpagă niciodată. Poți?! Și apoi du-te și tu în toate părțile, la spital, la primărie, la toate ghișeele țării și nu mai da șpagă niciodată, oricât ți-ar țâțâi inima de frică. Poți?!

Poți tu să spui, cu mâna pe inimă, că ți-ai educat copilul să dăruiască celorlalți, să sufere pentru ei, să îi ajute la nevoie, să schimbe răul în bine?! Sau l-ai educat să supraviețuiască, să mintă, să înșele dacă e nevoie, să se ridice, călcând pe alții?! Să îi pese de el, mai mult decât de ceilalți?! Iar dacă copilul tău ar fi medic acum, ai da cu piatra și în el?!

Nu vezi că tot ce e în jur e oglinda ta?! A noastră?! Nu vezi că ți-e frică de fapt pentru tine și pentru ai tăi?! Nu vezi că din nou nu îți pasă de ceilalți?! Nu vezi că te uiți în oglindă și te critici pe tine însuți??!!

Oglinda îți spune exact ce trebuie să faci. Cel fără de păcat, cel care e perfect, cel care știe că ar sta cu pieptul dezvelit și mâinile goale în bătaia gloanțelor, că ar intra în foc fără echipament de protecție, că ar trage puternic aer în piept, aer încărcat de viruși otrăvitori, că și-ar lăsa cu ușurință copiii acasă singuri pe vecie pentru a salva umanitatea, acela, da, acela să dea cu piatra!

Can you?! Chiar poți?! London 2016

Atâta diversitate ar putea să te omoare, mi-e clar. Sau ar putea să doboare toate limitele tale înguste de provincial, burghez și comunist, pe deasupra! Ești capabil să faci ditamai trecerea?! Saltul existențial?! De la cei 30.000 locuitori ai orășelului tău, la cele 9 milioane londoneze?! De la traseul tău zilnic pe singura stradă principală, spre unicul loc de muncă (pe care îl deții cu mândrie patriotică de peste 25 de ani), la variațiunile nesfârșite ale traseelor englezesti?! Nici măcar nu te uiți în aceeași direcție când traversezi! Stânga devine dreapta și asta spune totul. Oamenii ăștia își schimbă nu numai locul de muncă, ci complet specializarea de nu știu câte ori într-o viață. Uite-o pe Lorraine Pascal. De la mecanic auto, la hipnoterapeut, o carieră în modelling, apoi bucătar sef, autor publicat și apariții televizate. Reprezintă o specie umană extrem de adaptată. Elastici și flexibili ca niște benzi de cauciuc, și la fel de rezistenți. Poți fi la fel? Oare poți scăpa de tine, cel vechi și să te deschizi spre noul tău eu?! Poți deveni un descurcăreț, mereu în mișcare, cea mai adaptabilă ființă de pe planetă?! Poți să îți faci loc în furnicar, să găsești metroul potrivit și să îți lași amprenta respirației în smogul marelui oraș?!

Chiar poți fi liber?! Chiar îndrăznești?! Esența sinelui tău curgând spre sinele tău? Fără îngrădiri, fără prejudecăți? Fără drumuri prestabilite, fără limite? Ai curaj?! Poți?!

Ca orice hobbit serios care a plecat curajos din Comitatul său spre meleaguri străine, destul de speriați de orașul mare cat o țară (și cu buzunarele cam goale, între noi fie vorba), am năvălit peste fiul nostru și mica lui cameră londoneză, iar el a devenit atât de fericit, de absolut încântat de situația creată încât ne-a poreclit drăgăstos "Scaieții".

Seara

Ale: - Mâine mâncăm la Wahaca. Mâncare mexicană.

Cri( sărind brusc din starea de somn): - Eu nu! Eu sunt așa de fericit cu sandvișurile mele!! Nu știu ce tot vreți să mă omorâți cu picanteriile voastre. Chinezească-hot, mexicană-hot, coreeană-hot, o să mă stric de tot la mațe.

Ale (nebăgându-l chiar deloc în seamă): - No, mama, ce facem acum?

Cri: - Stați să adorm și vorbiți despre mine. Hai că știu că undele mele cerebrale vă stimulează. Ore întregi tot șușotiți.

Ale( împăciuitor): - Ce planuri aveți mâine după prânz?

Cri: - Umblăm. Că noi nu știm altceva. Avem doar trei butoane. Umblă, dormi, mănâncă. Dar chiar! Ce facem?

Lili( senină și atotștiutoare): - Borough Market.

Cri: - E cu mâncare?

Ale: - Uite poze!

Cri: - Mamma mia, acolo mâncăm! Nu mai mergem la Jamie Oliver! Că oricum am un feeling negativ în legătură cu iubitul tău Jamie. Parcă văd că până și pizza o să aibă un gust ușor…nepotrivit! Ca să mă exprim elegant.

Ale: - Păi și cum ajungeți în Borough Market? Să vă ajut?

Cri( perfect adaptat, deși pentru a obține cazarea gratuită a pretins că nu e): - Simplu. Distanță de trei poduri. Apoi Harrods, oh, da! Acolo vreau de un an să ajung! Cum arăt, Lili? Nu prea-s de Harrods, hai, zi adevărul!

Li: - Lasă, Cri, dormi, să fii proaspăt pentru scumpul tău Harrods, nu știu ce vrei să mă cari acolo! Care-i rostul?! Mai cumperi un pix?!

Cri(revoltat): - Atâta ți-am cerut și eu în paișpe zile! Ce, dacă nu cumperi nimic, nu poți?!

Dupa Borough Market, o avalanșa perfectă de street food, produse delicioase de pe toate câmpurile englezești și nu numai, buluc de popor și vioiciune colorată, Harrods pică, din lipsă de energie vitală necesară deplasării până acolo cu încă nu știu câte metrouri. Mănânc ceva thailandez, un amestec care mi se va înfige în memoria culinara cu forța unei rachete. Tăieței cu creveți, condimente aromate ciudate, alune și lămâie. Stau în mijlocul pieței și înfulec, în timp ce în jur curg râuri de oameni. Punct fix, bolul meu thailandez. E absolut divin! Trei margarete.

Cri (vizualizându-și viitorul de aur la tarabă): - Copilu’ ar trebui să lase computing-ul și să vină la tata lui în Borough Market.

Li: - Ce, Doamne, să facă acolo? Adica la tine!

Cri: - Să vândă mici cu tatăl lui. Și zacuscă! Nu vezi că de-aici lipsesc micii?? Plus că englezii ăștia nu știu ce e aia zacuscă, săracii!

Li: - Da’ zacusca cine-o face??! Ce?! De ce te uiți la mine?!

În mall, îmi aleg timp de o jumătate de oră, șapte perechi de blugi (nu pot căra mai multe la cabina de probă!). Nu înțeleg diferențele între multiplele denumiri și numere de pe ei. La noi în munți nu se găsește așa ceva. După cele șapte, mai încerc șapte și apoi încă trei. Epuizată până la leșin, părăsesc frontul blugilor, cu perechea perfectă, știind clar ce înseamnă jeggings, bootleg, straight, normal, etc. Păcat că o să uit până îmi iau alții. Procesul de selecție a durat 2 ore. Oare îmi lipsesc niscaiva abilități feminine? Sau am prea multe?!

Seara, la o tacla pe malul canapelei, în timp ce televizorul înșiră în limba lui tot felul, Alex ne împărtășește din bogatele lui cunoștințe atât de prețioase vieții. Îl ascult cu maximă curiozitate periferică, în timp ce mă gândesc ce poșetă să îmi iau.

Ale: - Și Yahoo a fost vândut cu…

Cri (întrerupându-l, furat de ecran): - Taci un pic, să văd ce zice de Ryanair!

Ale (dezamăgit până în miezul genelor lui): - Las’ că îmi notez aici că iar m-ai întrerupt. A treia oară.

Lili (despachetând): - Ale, tu ai bol pentru salată?

Ale: - Unul de plastic, pe care îl pun la capătul patului după o noapte de vineri.

Lili (cutremurându-se de oroare): - De-aia ți-am luat unul de sticlă, pentru salată. Să nu le confunzi!

Ale (meditativ): - Ce-ați zice dacă mi-aș schimba numele? De pildă, în Alex Armstrong.

Cri (destul de calm în fata calamiății): - Numai așa vei răzbi? Așa îți construiești tu viitorul? Dar fă ce vrei! Las’ că te spun bunicii de la Lonea. Îi spun că numele moștenit de la ea nu te lasă să găsești milionul!

Li (apărându-și puiu’ ca o leoaică): - Lasă-l să-l schimbe, dacă vrea. Că doar nu o fi vreun nume de lord și piere neamul!

Lili (în șoaptă, pe balcon, în noapte): - Ale, ce zici de Alex Falafel? Nu Armstrong, că nu-mi place.

Ale: - Ha, ha, gluma e așa de tare, că nici nu pot să râd.

Cri( aranjând saltelele pe jos): - Tre’ să-mi aranjez mușuroiul. E timpul.

Trage de o pernă, a cărei îmbrăcăminte e dublă, uriașă: - Ce e asta?! Doi în unu?! No, nu-i bai. Stupelnița e gata. Că mă prăbușesc. Credeam că nu mai ajung în pat, după experiența cu blugii lui maică-ta. Hei, ce zici de Alex Cerveza?! E o bere blonda. Seamănă cu tine. Sau ai putea să îți iei numele de la o stație de metrou. Alex Colindale. Alex Bank. Bank of Alex.

Ale (cu figură de Yoda zen): - Sper că apreciați calmul meu.

Li( iluminată brusc): - Ale, stai așa, am găsit explicația conflictului dintre tine și numele tău. Tu esti geamăn.

Ale: - Păi zi așa, mamă, am crezut că vii și tu cu ceva, după atâta psihoterapie a la Yalom și tu vii cu zodiacul?!!

Marți.

Azi e ziua în care bifez pe bucket list-ul meu. Realizare măreață și de neuitat. Ceva la care visez de ani de zile. Un musical în Londra. Ale mă duce la Aladdin. Cristi a refuzat categoric culturalizarea excesivă. Stă acasă și repară cuierul, în timp ce noi ne prostim cu dansuri și muzici. Cineva trebuie să se ocupe și de casă. În rest, totul este exact cum mi-am imaginat. Sala, fastuoasă, regală, Prince Edward Theatre. Publicul eclectic, umplând lojele până la refuz și gata să se lase fermecat. Cum sunt eu gata să mă cred regina însăși. În fața noastră stă un domn cu plete, burtică, papion și costum roz, alături de o domnișoară frumoasă purtând o pălăriuță ciudată, cu pene. Spectacolul, ah spectacolul, ce feerie! Ce dezlănțuire de culori, de costume, muzică și decoruri fastuoase! Ce curgere, uneori abruptă, alteori lină, de emoții, de sunete, de personaje. Sala vibrează la unison, tremurând în fața frumuseții, a armoniei care dă navală, ne înconjoară, ne ridică și ne avântă spre marginile ascuțite ale bucuriei! Vrajă!

Oh, da, mai vreau la musical, vreau să văd unul pe săptămână, vreau să mă mut la Londra să trăiesc lângă musicaluri, să le respir reclamele în fiecare zi și să sper la ele. Ce minunăție!!! Zâmbesc la aceste fericiri viitoare în timp ce metroul zboară în noapte spre punctul final al zilei. Cine mă studiază și pe mine de pe bancheta opusă, probabil își zice: „Üite o femeie care nu-și mai încape-n piele. Dă pe dinafară. Mulțumită tare”.

Joi e ziua cu Sky Garden. Vrem să avem o panoramă splendidă, așa ca meteorologia devine de-a dreptul vitală. Doar ieșim din peșteră. Ne trebuie lumină.

Cri: - Cum e vremea de astăzi?

Ale: - Frumoasă.

Cri: - Până când?

Ale: - Până nu mai e.

Urcăm la etajul 35 cu un ascensor vitezoman, nu apuci să numeri până la 7 și ai și ajuns, lin de lin. Geamuri urieșești reflectă rotunjimile luminii și ale cerului. E frumos. E stilat. O grădină superbă urcă în trepte pana la etajul 37, aici, în vârf de casă. Prăjituri și cafeluțe sus deasupra lumii. M-aș putea obișnui cu asta. Aș putea să nu mă mai dezvăț. Ne scăldăm în limpezime. Claritatea lumii se așază albastru peste noi.

Li (holbată la mărețul, bătrânul oraș ce se întinde până hăt departe): - Ce culori! Peste tot același negru, maro, gri, crem! O armonie măreață, sumbră! Chiar e ceva Londra asta! E ditamai gogomârla!

Ale (satisfăcut de moșia lui): - Categoric nu e Parga voastră!

Li (destul de calmă, deși Ale a apăsat pe butonul potrivit): - Nu e, nu e, Dar ce rost are sa compari Grecia cea solara cu Londonul cel măreț?! Să nu confundăm oalele cu sarmalele.

Ale ( rămas cu gura căscată): - Ce?! Ce oale?!

Li (reflexivă): - Singurul meu regret după această minuantă excursie la Londra e că nu am fotografiat wc-ul din localul lui Jamie, pe care scria, în interior: „Jamie Oliver is with you on this travel!”

Ale (în hohote):- De necrezut!

Cri (ascultând-o seara pe Theresa May, cu foarte multă speranță): -Poate nu ne mai lasă să ieșim din Anglia, că nu avem pașapoarte!

Ale: - Acum fug la consulat să le fac! Fii fără grijă!

Sâmbătă dimineața.

Alegem mărunțișul englezesc din bolul plin al lui Alex, o sursă nesperată pentru bugetul nostru ce se împuținează văzând cu ochii. Shoppingul ăsta e nu e ușor deloc.

Ale (șocat): - Voi numărați monedele de 10 penny? Vă trebuie alea?!

Cri( înțelept): - Păi dacă la card nu avem acces!

Ale (schimbând lin subiectul): - Numărați-le, no problem. Unde mergeți azi?

Cri: - La Harrods, în sfârșit!

Ale (superior, căutând repede pe laptop): - Și cum ajungeți acolo? Ce metrou luați?

Cri: - Păi putem merge până la King’s Cross și luăm linia Victoria până la Leicester, iar de acolo luăm altul până la Knightsbridge.

Ale (deschizând cu disperare site-uri după site-uri):- Aiurea! Îmi arunci numai niște nume în față, să te dai mare! Nu înseamnă nimic numele astea! Nu se poate să știi după numai câteva zile! Las’ că mă uit eu pe harta metroului… Da, măi, are dreptate, nebunul! Pe acolo se merge….

Cri (modest): - Trebuia să venim noi să te învățăm cum se circulă în London!

Îl lăsăm pe Alex rumegând dacă suntem sau nu neajutorați si o luăm la pas. Alene, așa cum le stă bine unor petroșăneni care au o zi lungă în față.

Prin galeriile metroului e pustiu de tot. Am evitat cu atâta succes the rush hour, că simt fiori pe șira spinării.

Cri (spiritual): - Walking dead!

În metrou, o musulmancă drăguță foc, cu ten auriu, se fărdăluiește. Vreo 25 minute. Creion de buze, ruj, iar creion de buze, rimel. Își aranjează mereu, obsesiv, năframa, pipăind pliurile, să fie toate la locul lor. Apoi, strânge toate tubulețele și… adoarme. Epuizată psihic, probabil. Frumusețea e treabă grea! Îmi mut privirea spre tinerica albă ca laptele de lângă ea. Are sprâncenele verzi. Asortate cu părul. Un grup de nemțoaice simpatice, robuste, vesele, încălțate ca de colindat, cu adidași fosforescenți, râd zgomotos și vorbesc sonor. Femei de femei! O fetiță cârlionțată, catifelată și negruță ca noaptea, în brațele iubitoare ale tatălui, cu voce dulce, cristalină: „I’ve never known the train is with so many people!” Închid ochii si viețile metroului mă acoperă straturi, straturi ca păturile de vreme rea.

Alunecăm prin sălile luxoase de la Harrods. Tot ce putem face e să savurăm opulența și să râdem de ea. „Acrii-s strugurii, Ioane?!”. Suntem la parter, în zona destinată mâncărurilor rafinate și uimitoare. Vitrina cu acvatice strălucește, reflectând lumina în cuburile fine de gheață, în liniile albastre, verzi ale peștilor, în solzii argintii. O băbucă se apropie tremurând, cu bastonul ciocănind dalele prețioase, de vitrina mai mult decât luxoasă. Cere, cu voce pâlpâitoare, un lobster. Un homar uriaș este așezat prețios pe cântar și, cu voce de gentleman din cluburile selecte, vânzătorul emite sentința fără să clipească: 57 lire.

Băbuca: - Dar când a fost pescuit?

Gentleman-ul (ușor mirat): - Ieri, doamnă.

Băbuca: - Dar de azi nu aveți?

Vânzătorul (căruia îi lipsește numai fracul) scoate un alt homar, mai mititel, îl cântărește tacticos: „49 lire”.

Băbuca: - Dar ăsta e cel mai mare?

Dialogul celor doi are o savoare aparte, legănată pe gheața elegantă a civilizației și devine și mai și când băbuca sprijină bastonul de vitrina strălucitoare și scoate o punguță de bani atârnată de gât, sub pulpana fulgarinului. Vânzătorul nici măcar nu ridică din sprâncene. Cu aceeași eleganță studiată, desface lobsterul de pe carapace, cu mănușile lui elegante, la rugămintea cumpărătoarei care ar putea fi cel puțin regina Angliei deghizată, conform manierelor desfășurate în discuție. Mă declar perfect satisfacută de englezii mei și pășesc mai departe, savurând bogăția în forma ei cea mai placută. Vizual!

Cristi e pe la dulciuri. Nu mai poate articula cuvinte.. Nu scoate decât „Oaaa, oaaa, oaaa…”. Apoi finalizează, scotocind în tășcăluța atârnată de gât (și el are una!): „Să mai iau o bomboană de-a mea! La o liră! Bună ș-asta!”

Pe la etaje, obosesc curând. De ce aș da 6500 de lire pe o poșetuță banală de piele? Cât de nebună ar trebui să fiu?! Și, din acel punct, mișcarea devine robotică, e de neînțeles, cumpără cineva ceva?! Cri îmi arată o ținută fluturătoare pe un manechin.

- Uite, Li, ce faină e!

- Ținuta sau tipa?

- Ținuta, Lili, că doar nu tipa de cauciuc!

Cri se oprește în fața unei cărți de colorat pentru adulți, relaxare prin artă, cu desene extrem de detaliate din Star Wars: “Vai, ce mi-ar plăcea cartea asta de colorat, ooo , ce mi-ar plăcea în diminețile întunecate de iarnă sa colorez! …oare sunt cretin?”

Nu știu ce să răspund la asta, mai ales că urmează televizoarele viitorului, UHD 4K (ce o mai fi însemnând!) și exprimarea lui devine iar greoaie, altceva nu mai știe să spună decât „Oh” și „Vai” și e gata să leșine în fața ecranelor de nu știu câte zeci de inchi. Cumva îl extrag de acolo și, cu ultimele puteri, ne târâm afară din ghearele Minotaurului. Labirintul ăsta nu e de noi.

Li: - Au, au , picioarele mele!

Alex (satisfăcut de chinurile “scaieților” de care pare că nu mai scapă): - Vai, dragilor, dar voi nu faceți față propriului program!

La restaurantul chinezesc, Alex măsoară cu o privire rătăcită prânzul pe care și l-a comandat, nesilit de nimeni și în deplinătatea facultăților. A făcut-o lată din nou. Frunze de varză, ușor opărite, puse pur și simplu pe o farfurie. Verzi. Legume mărunțite pe o altă farfurie. Galben-portocalii.

Ale (stupefiat si totodată îngrozit): - Ce trebuie să fac cu astea?! Am vrut să iau ceva special, să nu îmi cadă prea greu și am primit asta!

Cri (încurajator): - Dar chiar e o mâncare ușoară. Ce te plângi?!

Li (sceptică): - Oare trebuie să faci tu rulouri cu mâinile tale? Ca sarmalele? Aici?!

Cri (care are o supă chinezeasca în față, plină de felii de lămâie și ceva bețe suspecte): - Ăștia de mâncare au aici?! După asta, mă duc la Tesco și mănânc ceva! Zeamlâcul ăsta e doar entrance level! Ah, sandvișurile mele!

Li (foarte subtilă): - Ale, tu pui filme pe televizor când vin musafirii?

Ale: - Ce musafiri?

Li: - Noi.

Ale: - Voi nu sunteți musafiri. Sunteți illegal aliens. Las’ că facem asta la iarnă când veniți.

Cri: - Nu mai venim toată ziua bună ziua. Ce crezi tu, că io-s one million dollar baby??!

Sâmbătă ne delectăm cu Kew Gardens.

Așteptăm în stația de autobuz, dimineața pe la 10.

Cri (privind în zare și vărsându-și ofurile): - Ale, tu mereu mă limitezi pe mine. Când am vrut să mă fac gunoier în London, ai zis că nu se poate așa ceva. Cum să zici tu la universitate că tatăl tău….mereu ți se pare că mă port necorespunzător. Uite, ieri, unul era la bustul gol pe stradă. În miezul Londrei. Fiecare face ce vrea aici.

Ale: - Tată, eu nu te limitez, te rafinez.

Printre peisaje amestecate, de diferite origini, splendide în sălbăticia lor aranjată cochet.

Cri:- Uite, Lili, aici e ca la noi pe deal. Rumeiniăn colțăn.

Admir o cană în magazinul de suveniruri și, ca de obicei, încerc să mă hotărăsc.

Alex: - Mamă, îți place cana aia? Mai gândește-te trei zile și vii apoi să o iei! Ce dacă faci trei ore dus-întors?!

La sfârșitul zilei, după 6 autobuze și 2 metrouri.

Ale (revoltat, ca un british citizen implicat): - Nu-mi place deloc să merg cu autobuzul. Ce e cu hurducăturile astea??! Pentru asta plătesc eu taxe?!

Seara, abia răsuflând în urma călătoriei și a mâncării libaneze superdelicioase.

Ale: - Deci ce obiective aveți mâine?

Cri (abia răsuflând, căzut cu fața-n perină): - Nu mai avem nici un obiectiv, că sunt sătul! M-a omorât mamă-ta cu alergătura.

Li: - Nu m-aș mai duce pe Oxford Street nici să mă rogi în genunchi!

Cri: - Slava Domnului! Dar totuși unde ți-ai dori să mergi mâine, Liliuco?! La Mall? Mânca-te-ar tata! Să îți iei în sfârșit poșetuța?

Li (gânditoare) : - Asta e foarte important, tre’ să mă concentrez.

Ale (dornic de revenge): - Eu mă duc mâine la Harrods și-ți iau cartea aia de colorat.

Cri: - Nu, nu, nu!! Să nu faci asta! Nu vreau să colorez!

Li: - Dar de ce nu, Cristinelu’lu’ mami?! Dacă asta e noua tehnică de calmare pentru adulții stresați și maturi?! Pari să ai nevoie.

Ultima zi. Somnolând plăcut în după-amiaza ploioasă și rece, cu geamurile larg deschise spre verdele ud al delicatei grădini englezești de afară.

Cri (mirându-se singur de puterea lui de îndurare): - Îți dai seama că două săptămâni am căutat poșeta perfectă? „Cri, cum e asta? Dar asta nu e prea mare? Dar asta? Asta merge la nuntă, dar merge și la școală? Asta merge la școală, dar nu merge la nuntă. La asta îmi place cel mai mult cureaua. Uite, ce curea superbă! Dar portofelul ăsta? Se asortează cu poșeta? Dar nu vezi că are doar un compartiment? Va trebui să pun bancnotele și monedele laolaltă. Dar poșeta asta nu se închide?!”

Ale( privindu-l cu milă și înțelegând încă o dată ca neamul feminin e o rasă aparte, de care mai bine te lipsești): - Și cum ai rezistat la așa ceva?

Cri: - În lumea mea, of course. Două săptămâni de așa ceva și încă mai pot sa râd.

Ale: - Poate totuși îți iau cartea de colorat!

Ale: - Știai că New York-ul e pe aceeași linie cu Roma?

Li (mirată de-a dreptul): - Cu mine vorbești? Da? Fenomenală informație! Mă interesează profund, ca orice are o strânsă legătură cu relațiile umane!

Alex (ofuscat): - Și poșeta ce legătură are cu savantele tale relații umane?

Li (mândră de sorgintea ei):- Aia e doar o vanitate feminină. Nu mă mai apucă până la anul.

Cri: - Păi, la ce poșetă ți-ai luat, nici să nu te mai apuce.

Realizările mele de mamă strecurate pe sub vigilența vulturească și independentă a lui Alex: o tigaie, 2 prosoape de bucătărie și un castron de salată. Am reușit să îi dotez bucătăria cu aceste lucruri indispensabile unui trai civilizat. În ritmul acesta va trebui să mai vin de multe ori la Londra. El e de vină, că nu mă lasă să fac totul deodată. Nici nu își dă seama că astfel își pune scaieții pe cap mai des decât ar vrea. Zău așa!

Dar noi chiar putem. Putem să înghițim toată Londra bucățică cu bucățică, putem să devenim cei mai adaptabili scaieți de Petroșani și să țopăim prin metrouri și furnicare umane cu nonșalanță și tupeu. Putem să ne eliberăm de orice limite am avea, putem fi orice și oricine. Dacă Kitchibobo al nostru a putut, noi de ce nu?!

Brașovul și întâmplările lui minunate

Acesta e un loc plin de fengshui. De fapt, cred că fengshuiul a fost plantat adânc în miezul lui, cu mii de ani în urmă, înainte de Biserica Neagră, înainte de zidurile cetății, de vreun bătrân înțelept sau sfânt aflat în trecere, cu toiagul ciocănind în căutarea culcușurilor sacre. A pus un sâmbure, de gutuie-castan probabil și l-a afundat adânc cu toiagul în locul acela ascuns în care tremura adierea viitorului. Așa a răsărit totul. De aceea și azi Brașovul se revarsă în zeci de castani, care și-au întins coroanele și florile peste întreg orașul. De aceea, ici și colo, răsar gutuii- semn străvechi al iubirii. Dar începutul e atunci, demult, în sâmburele acela curat și neînceput. În sămânța aceea de un galben ca mierea. Îmi pare un loc binecuvântat prin desăvârșire. Mă face fericită numai simpla existență aici. De unde altundeva dacă nu de la fengshui?! Plus că mi se întâmplă numai lucruri miraculoase.

Întâi și întâi m-am întâlnit cu big G. Hoinăream eu fără țintă, scăldându-mi ochii într-una din cele mai frumoase piețe ale lumii, Piața Sfatului, pe care o găsesc pur și simplu perfectă, cu clădirile ei în culori pastelate, mozaic curgător de armonie, cu aerul sumbru și epic al Bisericii Negre și cu Tâmpa cea verde ținând spatele, cu lumina aceea medievală, cu totul specială alunecând galeș peste tot întregul, când brusc ochii mi-au fost atrași de o ofertă de kurtos kalacs. Am lăsat baltă frumusețea burgului și m-am dus să studiez în detaliu dulcele tradițional, neavând în nici un caz de gând să mi-l cumpăr, va rog să mă credeți, căci încerc să exclud zahărul din dieta zilnică( ca tot omu’, deocamdată doar încerc, sărac de mine, ca doar nu-s Hercule!). După ce am tras un pic pe nas aroma dulce de cozonac, amestecată cu abur de fierbințeală și scorțișoară, simțind o oareșicare satisfacție interioară, m-am întors să plec, lăudându-mă singură pentru exercitarea liberului arbitru, când ochii mi-au fost atrași de un kurtos pufos, aflat în mâna cuiva mai norocos. Unii își permit să înfulece tot ce le iese în cale, zău așa. Am ridicat privirea urmărind cum zboară efluviile caramelizate în fire subțiri și invizibile. Am încremenit în neîncredere încremenită și deplină. Nu, nu se poate. M-am uitat fix, îngrijorată că iar nu recunosc oamenii, cum am prostul obicei. Dar totuși! Părul creț, electrizant, gura roșie ca fraga, rochița șic și, mai ales, inconfundabilul râs vibrant, colorat până la curcubeu, rostogolindu-se prin aerul medieval și colorându-l cubist. Era ea. Big G din Anglia. Prietenuța noastră dragă. Aici, în Piața Sfatului. Hodoronc-tronc. Exact în secunda trecerii mele pe acolo. Dalele uriașe ale puzzle-ului lumii se potriviseră pe o bucățică de kurtos. Îmbrățișări, râsete, bucurie. Bucurie caldă, luminoasă, copleșitoare. Hrănindu-mi sufletul meu de Brașov. Câteva minute doar, dar exact pastila aceea de sacru de care vorbeam, sâmburele de gutuie. L-am pus cu grijă la păstrare în buzunarul amintirilor prețioase.

Asta la începutul zilelor mele în cetatea magică. Chiar la sfârșit, am mai avut o întâlnire. Tot așa, la umbra Bisericii Negre. Pe fundalul căreia s-au proiectat brusc codița blondă, săltăreață, chipul dulce, transparent al uneia dintre cele mai dragi eleve ale mele. Un vârtej de emoții și încântare că pot să-mi iau rămas bun de la ea, căci am auzit că s-a mutat din orășelul nostru aflat în comă existențială și a zburat spre unul din locurile foarte vii ale României. Spre Cluj. Dar acum iată-ne în Brașov. Ce potrivire incredibilă! Credeam că nu o s-o mai văd. Și uite! Minunea! Dulceață, inocență și frumusețe în stare pură. Am trepidat de fericire o zi întreagă, numai pentru că mă întâlnisem cu copila cea minunată trei minute de lumină.

Apoi, tot în zona miraculosului, e incredibil cum funcționează acest oraș. În stațiile de autobuz sunt afișate hărțile și orarul de circulație. Câteva zile m-am tot ciupit, nevenindu-mi să cred că autobuzul venea exact la ora la care scria. 11:13 ?! Acolo era! Aer condiționat, stațiile anunțate în autobuz, civilizație. După câteva zile de șoc puternic, am început să am dubii serioase cu privire la țara în care mă aflam, mai ales că se vorbește mult în tot felul de limbi, de la italiană, germană, până la chineză. Orașul e plin ochi de turiști veniți să soarbă adânc românismul. Și au ce soarbe. Nu mă mai săturam eu însămi de mersul cu autobuzul. De inteligența uimitoare (nebănuită până atunci) cu care mă descurcam și deveneam un expert al transportului în comun, înțelegând hărți și trasee, știind cum să le combin, având un sentiment de siguranță absolută, bazat pe perfecțiunea sistemului la care aveam acces nelimitat pe baza unui card. Pe lângă asta, cireașa de pe tort, străzile au niște nume superbe, purtând suflul istoriei și al lui Tolkien. Dacă vă întrebați cum a ajuns Tolkien în Brașov, răspunsul e simplu. Magie! De la Dealul Cetății, până la Strada de Mijloc, de la Strada Lungă la Apullum și Strada Castanilor. Încă mă ciupesc. Oare ar trebui să-mi trag și o palmă?! România mea, tu ești?!

Următoarea întâmplare magică a fost o stradă oarecare. Da, o stradă. Pe care circulam zilnic. Destul de liniștită, dar de asemenea, destul de circulată. Într-o zi au început să o strice. Exact ca aici, la Petroșani. Au săpat și au tot săpat, schimbând țevile și distrugând totul în cale. Harcea- parcea s-a făcut strada. M-am gândit că uite! Și aici se întâmplă lucruri ireparabile. Ca peste tot în țara asta. Se strică și nu se mai repară veci pururea amin! Că la Petroșani nu se repară! Drumurile sunt așa de proaste acolo că îți vine să-ți iei câmpii și să te tot duci. Apoi am observat o ciudățenie de neînțeles. La început nici nu am înțeles ce se întâmplă. Mă uitam ca la desenele acelea cu “vezi diferența”, dar nu o vedeam. Doar simțeam că ceva e diferit. Aceeași echipă de muncitori pe care o vezi peste tot în astfel de situații, la drumuri, poduri sau pe acolo pe unde se construiesc autostrăzile. Aceeași echipă pe care o văzusem ani de zile la Defileul Jiului, de ajunsesem să ocolesc drumul ăla ca pe drumul calvarului. Apoi, brusc mi-am dat seama. Diferența! Ăștia lucrau. M-am uitat cu atenție. Da, nu era spectacolul obișnuit de tras mâța de coadă, un muncitor fumează, altul privește în zare compunând Miorița, altul doarme la marginea drumului, iar șeful stă cu un caiet în mână și gândește. Foarte profund și îndelungat gândește. Ăștia munceau pe rupte. În canicula marelui oraș, mișunau ca furnicile. Nu se vedea clar care e șeful, dar ei erau în priză. Ca la muncă, de. O săptămână întreagă au dărâmat strada. Au făcut-o una cu pământul. Și apoi, în două zile, au făcut-o la loc. Nou nouță, cu marcaje albe, boboc. Îmi venea să mă pun în genunchi și să o pipăi. Să îi pipăi realitatea. Să îi ating putința. Parcă era zidul chinezesc. Românii noștri au putut să facă o stradă așa de repede?! Să o dărâme și să o înalțe, mai frumoasă ca înainte?! E posibil?! E clar, aici e vorba de magia Brașovului.

Tot aici am trăit cea mai faină coadă de oameni din viața mea. Da, chiar așa. Am trăit-o. Oamenii stând la coadă pot fi un balaur furios. Dar aceștia nu. Stăteam toți la înghețată, cea mai bună din oraș. Treabă recunoscută unanim și parafată. O coadă densă, pe câteva rânduri, cu soarele de după-masă bătând auriu și încins peste capetele noastre înșirate ca mărgelele pe ață. Și ce făceau toți acești români, stând la coadă?! Erau furioși și încrâncenați și paranoici și manipulați?! Vorbeau de realități paralele?! Nu, râdeau frumos și pașnic, în timp ce analizau cu voce tare care aromă de înghețată e mai bună. De aloe oare? Verde crud. Sau de mango cu smochine? Sau ciocolata aia neagră care îți făcea cu ochiul? Totuși vanilia de Madagascar e fenomenală. Discutau despre locurile în care au mai mâncat înghețată bună, ba în Italia, ba în Franța, ba ce zi frumoasă, ba despre jazz și alte chestii demne de interes când stai și aștepți la o coadă adevărată, o coadă stilată, plină ochi de oameni drăguți și veseli care doreau să mănânce o înghețată. O oră a durat. În față, la vitrină, am cerut să ne lase să gustăm o linguriță din cea de aloe, să vedem cum e. Ne-au dat o porție întreagă, cadou. Am avut o senzație de strălucire magică, fosforescentă, la fel de intens verde ca și înghețata. La fel de înviorătoare și proaspătă ca și ea. Am împărțit-o cu ceilalți de la coadă, prietenii noștri de o clipă. Prietenii noștri de înghețată. Ne-am despărțit făcându-ne cu mâna, râzând bucuroși de întâmplare în soarele unei după amieze de iunie. Savurând gustul incredibil al celui mai bun gelato.

Orașul în care am găsit prieteni. Din aceia de care nu găsești pe toate drumurile. Oameni buni, frumoși. În grădinuța lor din mijlocul orașului au și ei un gutui. Plin ochi de fructe înflorite sau de flori fructate, nu are importanță. Important e că am simțit aburul acela sacru ondulându-se pe lângă toată frumusețea lui aurie de un alb-verde pătrunzător, pătrunzându-mi în ochi și în inimă. În mansarda minunată în care am locuit. În zâmbetele de jur-împrejur. Galbena gutuie, dulce amăruie, parfuma aerul pe care îl respiram clipă de clipă, fiind încă floare, fiind încă în drumul ei de la sâmbure spre soare.

Și câte flori are orașul acesta! Țâșnind drept din pământul bătut cu toiagul de marele călător. Castani bolborosind de flori, arbori de soc aproape prăbușindu-se sub apăsarea albă și parfumată, liliac alunecând grațios pe lângă ziduri vechi și trandafiri, mai ales trandafiri. Înrămând în petalele lor delicate tablourile cu case, bisericuțele ascunse și toate celelalte culori ale burgului. Pasteluri de parfum și culoare ce se învârtejesc în ritmul plimbărilor, de-a lungul străduțele înguste ce urcă spre dealuri.

Și cine țâșnește mai tare, izbindu-ți retina la fiecare colț, la fiecare cotitură?! Tâmpa, muntele-dragon dormind verde deasupra unui lac de poveste. Oriunde te uiți, verdele lui vibrant, tremurând de viață și palpitând ca o coadă uriașă, te plesnește cu puterea întreagă, nebiruită, magică. Te îndeamnă, hai, trăiește, arzi în toate clipele tale! Acum. Azi! Nu mai lâncezi, nu mai dormi, trezește-te! Umple-te de verde! Trage verdele în piept până în străfundurile plămânilor și aleargă. De-adevăratelea! Bucură-te că ești viu! Învață să fii viu! Poate acolo a îngropat sfântul sâmburele lui de gutui, sub Tâmpa, în miez de verde. De acolo răsare miraculosul. De acolo a răsărit orașul. Acest Kronstadt, oraș al Timpului.

Și nu în ultimul rând, e miraculos ce a făcut orașul acesta pentru mine. M-a luat așa cum eram și m- a ținut strâns în brațele lui cu arome de gutui viitoare și flori. M-a lăsat să plâng cât am vrut și apoi, încetul cu încetul mi-a suflat aerul lui magic până în adâncurile ființei. Încă o dată și încă o dată. Și am simțit cu adevărat liniștea. Liniștea aceea frumoasă care îți face sufletul să cânte de bucurie și umple de sens fiecare respirație. Fiecare pas. Fiecare atingere a lumii. Starea de bine absolut care îți vindecă toate cele și te aruncă spre înaltul cerului, într-o explozie a luminii și a încântării solare de a trăi. M-a făcut bine. Cu adevărat bine.

Mulțumesc, oraș frumos. Pentru toate întâmplările tale minunate. Pentru aburul vrajit pe care l-ai aruncat peste ochii mei. Mi-ai umplut sufletul de soare. Te pun pur și simplu în capul listei. În topul topurilor.

Pentru tine aș mai rămâne.