Descântec de albastru

Tocmai am descoperit că albastrul are putere de descântec. Nu are nevoie de chibrituri aprinse și vorbe murmurate deasupra cănii cu apă, așa cum făcea mama, ditamai profesoara, dar cu știință de descântec de la bunica. Un întreg ritual, capetele de chibrit pluteau sau nu pluteau, trebuia să beau trei înghițituri, apoi mama, asemenea unui șaman vindecător cu fumuri magice, stropea ușa, sus și jos, nu știu care era scopul, dar e clar că tot răul se ducea. Pe bază de chibrituri, de apă cu sulf, de silabe cu tâlc, de mamă, cine mai știe?!

Ei bine, albastrul nu are nevoie de toate astea. El îți pune doar o palmă răcoroasă pe frunte.

Și toate relele dispar.

Duse sunt, dispărute în neant. Epuizarea zilelor încărcate până la refuz de muncile lui Sisif. Ploile din sufletul tău și năframele negre. Oamenii mici, aroganți, neplăcuți sau doar iritanți.

Doar o palmă albastră pe frunte și liniștea navelor albe ce străbat mările se coboară asupra ta. Duse sunt spaimele de întuneric, spaimele de rău.

Albul strălucitor al pânzelor întinse flutură în lumină și lumină e tot ce ai.

O ușoară palmă răcoaroasă de albastru marin e tot ce ai nevoie ca să fii din nou un prunc nevinovat, plutind visător în lichidul amniotic al începuturilor, în apele vălurite ce se așază plin și cald, straturi, straturi între, prin și în jurul tuturor bucățelelor tale sfărâmate, lipindu-le în prea bine. Adevărat kintsugi japonez, numai că în loc de aur, lipiciul fermecat e albastrul.

Descântecul de albastru e ca nici un altul. E descântecul mamei, al bunicii și al tuturor din urma ta laolaltă. E lumina de cais portocaliu a chibritelor și savoarea apei cu iz de flacără caldă.

E ca un fluture alb dansând deasupra mării, într-un infinit de ceruri.

E farmec pur, magie clară.

Mă preumblu prin lume cu o palmă albastră tatuată pe frunte.

Sunt gata descântată. În plin cântec.

Poate e despre albastru

Stau în mare până-n gât. Nu mai e nimeni cât vezi cu ochii. E incredibil de albastră, toate nuanțele albastrului s-au revărsat cu ghiotura, găleți întregi de turcoaz, de bleumarin, de bleu dulce, sclipicios în lumină. Doar ochii îmi strălucesc la suprafața apei, tot în albastru pictați și ei. Adun un pic de albastru în palmă și îl ridic spre soare. Nu mai e nici un albastru, doar apă simplă, moale, limpede.

Îmi dau brusc seama că albastrul trebuie lăsat în pace, acolo unde e. Trebuie savurat cu ghiotura, nu cu de-amănuntul. El e atât de albastru în albastrul lui pentru că a contopit transparență lângă transparență. Picătură clară de apă lângă picătură clară de apă. Pentru mare. Strop de aer lângă strop de aer. Pentru cer.

Nu e uimitor, absolut uluitor, cum albastrul se naște pur și simplu, atât de frumos, din claritate și transparență, din nimic?! Pur și simplu din nimic. Din absență, din lipsa totală a culorii, presărată cu puțin praf de soare. Neapărat. Nu cu întuneric. În beznă nu există albastru, nimic nu poate fi albastru în tunelurile lungi ale beznei. Albastrul trăiește doar în lumină. Toate culorile pot respira doar în lumină. Le plac pe toate, dar albastrul îmi rupe inima. Îl iubesc. Îl iubesc de nu mai pot.

Într-aiurea, pe tărâmurile mărilor, cerul e atât de impecabil în fiecare clipă, atât de urieșesc în albastrul lui, încât uneori uiți de el. Te iei cu vorba și începi să crezi că asta e normalitatea.

În York, cerul  e atât de rar albastru, un albastru înrourat și frumos, răcoros, încât de fiecare dată simți până la os că e un dar. Un dar deosebit pentru suflet.

Nici nu știi cum e mai bine cu albastrul ăsta, zău așa.

Cristinelu' tocmai a salvat o albinuță din apa mării. Ce-o fi căutat, sărăcuța, acolo?! Îmi place latura asta a lui. Gingășia cu care salvează anumite situații. Această aripă de porumbel care locuiește adânc în inima lui. Dulceața firii lui din anumite momente.

Am adus cu grijă albina la mal. O iubeam deja. Nu de alta, dar mi-era clar că e o albină iubitoare de albastru. Nu ca alte cele. Nu era una dintre banalele lumii. Asta era gata să-și dea viața cufundată-n albastru. Un picuț nebună în iubirea ei. Însetată rău. Am așezat-o cu grijă tot pe un prosop albastru și am lăsat-o să-și revină din aventura vieții, să se usuce în ritmul ei, să-și întindă aripile în soare și să zboare când vrea ea. Sper că spre verdele pădurilor și spre flori.

Sper să lase apa albastrului pentru visare și zbor înalt, nu să-l caute iar razna, în jos.

Poate va fi un pic mai înțeleaptă, dar nu mult, nu e cazul.

Nu orice cufundare-n albastru e de folos. Uneori e nebunie curată. Să crezi, să crezi și să tot crezi. Să fii la nesfârșit nebun în speranța ta. Dar mai știi?! Poate mereu te va salva o mână plină de drag în căușul ei.

Poate speranța ta trebuie să fie chiar un pic nebună. Să nu te părăsească niciodată. Să se încăpățâneze să te păstreze alături de ea, doamnă transparentă a visurilor tale ce-și vălurește mereu fustele bogate și le adună în pași de albastru.

Gata să se avânte în salt înalt de balerină.

Brățările și seiful grecesc

Pentru a încuraja variația în viața noastră, pentru a ne supune la noi provocări care să ne ascută spiritul, ne-am hotărât să ne mutăm într-o nouă locație. Tot în Corfu, desigur. Prea îl adorăm.

Asta după ce am stat zece zile în același loc în care stăm an după an. Dar de-acum nimeni nu mai poate să spună că suntem plictisitori. Că nu încercăm lucruri diferite. Suntem într-o nouă stațiune, la o nouă pensiune, gata să ne adaptăm. Ce să vrei mai mult?!

Îi zâmbesc dulce proprietăresei, fericită că am ajuns la cazarea ei minunată, așezată taman pe plajă, cu albastrul vălurind frumos la doi pași. Dar îmi pică zâmbetul repede. Tipa a uitat să surâdă noilor turiști, noi suntem aceia, curajoșii plini de speranță și de încredere în frumusețea nelimitată a insulei grecești în care ne facem veacul an după an. Nu numai că a uitat codul bunelor maniere, ba chiar ne instruiește soldățește ce să NU facem. Să nu cumva să-i stricăm acareturile. Dar nu ne spune nimic de internet. O las în pace sperând să descopăr în cameră foaia obișnuită cu informațiile necesare. Nema pișta! Nu e nimic în cameră, în afară de eleganță, curățenie și frumusețe. No bine, hai că pot să trec peste răceala primirii, îmi zic. Doar n-oi fi regina din Saba. Oamenii sunt diferiți. Poate și ea, sărăcuța, face ceva ce nu-i place. Poate e introvertă de felul ei și expansiunea cerută de serviciul ospitalității o depășește. Complet și total. Poate are ceva cu englezii. Pardon, cu românii, că nici nu mai știu ce suntem.

Repede pe plajă, să nu care cumva să ratăm vreo picătură de caniculă, cer și parolele la internet, primesc codul și îl bag fericită pe telefon, orbită de soare și de micimea literelor și cifrelor nesfârșite. Dar ce nu face omu’ pentru facebuk pe șezlong. I-l pasez și lui Cristi, să nu rămână cumva fără informație. Mă uit țintă cum încearcă să și-l butoneze și mai orbit de soare, că el stă în plină lumină, să fabrice mai multă vitamina D decât mine, zici că-i concurs! Butonează și tot butonează. Nimic. Îi smulg telefonul cu temperament, cu aere atotștiutoare și aburii clocotind gata să-mi salte capacul. Îmi potrivesc ochelarii și bat codul. Nimic. Încă o dată. Mă rog, după vreo trei încercări, creierul meu ultra performant îmi spune că ceva nu e în regulă. Privirea lui Cristi îmi spune același lucru, deși cu alte mesaje subliminale. Nu stau să le deslușesc cu de-amănuntul și mă duc la doamna care dă pe dinafară de drăgălășenie. Îmi comunică sec ce și cum. Îmi trebuie minute să pricep și explicații suplimentare. Tot din cauza performanței avansate a neuronilor din dotare. Aflu cu stupoare că fiecare device are codul lui. Care ține 24 de ore. Și apoi ceri altele. Că ce să faci și tu la mare?! Bați coduri pe taste minuscule. Mă rog, fiecare cu țăndărica lui.

Bine că are și Cristinel internet. Pentru o zi. Apoi tre’ să o luăm de la capăt și să cerem iar parole. Asta e o pensiune cu mofturi nemăsurate. E domnul Goe al pensiunilor. E atât de “safe” că ar fi bine să nu mai aibă turiști. Parcă văd și eu codul înscris în creierul doamnei Brigitte.

C-așa o cheamă. Turiștii sunt o specie periculoasă. Sunt capabili de distrugere. Mai bine fără!

Robinetul de pe plajă, lipit de zidurile pensiunii, nu e accesibil tuturor muritorilor de rând. E încuiat. Trebuie să ceri cheia de la băieții ce străjuiesc șezlongurile, apoi să le-o dai înapoi. Și o ceri, că doar nu vrei să încalci regulile Doamnei. Toate restaurantele și pensiunile înșirate de-a lungul plajei au fântânițe pentru toți trecătorii, fără chei de economisire, numai a noastră ba. A noastră cred că e ecologică. Ceea ce e bine, nu?!

Tipa, proprietăreasa, e fascinantă. Am avut timp să o studiez vreo cinci zile. Din păcate. Să fac comparații cu locația anterioară unde toți grecii ne erau prieteni. Femeia asta, acum își dă ochii peste cap la prostia nemăsurată a turistului, privindu-l ca pe gânganie nefolositoare, acum zâmbește dulce, probabil amintindu-și de sutele de euro ce vor curge din buzunarele idiotului. Acum se uită la tine încruntată, deranjată în visarea ei serafică de o nouă întrebare prostească, acum se îndulcește ca o dulceață veche și îți spune de-aiurea “You are very kind!” Probabil când își amintește de reviewuri. Poate are dublă personalitate și încearcă să o țină-n frâu pe o plajă din Corfu. Fără prea mare succes, de altfel.

După faza cu codurile de internet, m-am prezentat iar la ea. C-așa sunt eu, războinică din moși, strămoși. Să o întreb civilizat de ce papură vodă avem naibilui 14 canale în germană și nici unul în engleză?! Și nimic altceva?! Așa a sunat în capul meu. Ei i-am spus o variantă mai scurtă. Ce credeți că mi-a răspuns?!

“Păi de obicei turiștii nu vin aici să se uite la televizor.”

Am rămas perplexă. Cu gura căscată. Am fost jignită grav. Până în sinele meu interior. Ăla care viețuiește în adâncuri. Am încercat să îmi revin totuși, să îmi regăsesc aplombul de român. Prea m-am englezit, mi-am zis. Ajunge cu atâta politețe. I-am spus cu aere de mare lady că eu de obicei nu stau pe plajă la 44 grade Celsius. Fie și cu marea alături. (“Că nu e sănătos, cucoană, hăi! My body is my temple! Unde sunt canalele promise?!”) Unele chestii, desigur, au rămas în imaginar.  Nespuse, din motive de calmitate internațională. În final, doar am zâmbit strâmb, nu știu cât de englezește și am mai cerut un cod de internet. Al treilea. Pentru tabletă. Că l-aia n-aveam conexiune. Bine că nu ne-am cărat și cu laptopurile.

După aceste scurte și nevinovate frecușuri a venit punctul culminant. În prima seară m-am dichisit și eu la marea artă cu una din cele două rochii din rucsac și am vrut, ca orice femeie normală, să mă decorez cu brățările mele iubite. Dar unde erau?! Sfinte Sisoe, unde-mi erau brățările?! După ce am scotocit toată camera, sertarele, dulapurile, rucsacii, pe sub pat cu lanterna de la telefon, după un crescendo interior al disperării, am tras concluzia sinistră că le-oi fi uitat la locația anterioară, peste dealuri. M-a lovit o tristețe cruntă, o nefericire demnă de marile tragedii ale lumii. Atât de traumatizată eram de această pierdere uriașă încât am reușit chiar să trec peste fobia de a vorbi la telefon. Cu un curaj de nerecunoscut, demn de marii exploratori ai lumii, am sunat la cazarea noastră favorită. Aia anterioară. Aia bună! Fir-ar să fie de schimbare!

Nu le-a găsit nimeni, mi s-a răspuns cu drag și amabilitate. Adio, brățările mele glorioase! Gata, sunt furate, m-am gândit. Adio amintiri, adio micile mele frumuseți. Viața-i dură! Trebuie precizat că erau brățări care costau câțiva bănuți, din tot felul de pietre și brizbrizuri. Dar eu le iubeam de numa’. Cum am putut să le uit?! Doar am verificat totul înainte de plecare. Cuprinsă de negura haosului, în plină negare, am avut brusc un flash orbitor și mi-am dat seama că nu sunt cuprinsă de Alzheimer, cel puțin nu încă, nu am uitat nimic niciunde. Brățările erau cu mine.

În fața ochilor mi se derula scena foarte clar. Mi-am desfăcut bagajul iute, iute, grăbită să mă duc la plajă, le-am pus în seiful din dulap și am închis ușa, din reflex. Pur și simplu le vedeam în carne și oase, mă rog, în mărgele și șnururi, în săculețul lor de culoare deschisă, stând gogoloț în mijlocul seifului. Ah, fericită la culme, m-am repezit la dulap, aruncată abrupt de pe culmile disperării existențiale, pe cele ale extazului într-o fracțiune de secundă. Am tras de ușă. Nu se deschidea. Nenorocitul de seif nu se deschidea. „Nu am băgat nici un cod!”, i-am strigat disperată lui Cristinelu’ care mă privea stupefiat. „De ce nu se deschide?!”

Normal că a trebuit să ne ducem la drăgălașa de Brigitte (numele ei clar nu aparține vreunei grecoaice!), proprietăreasa, să îi spunem că dorim să ne deschidă seiful pe care l-am închis din greșeală. Acolo sunt toate bijuteriile mele. Nu sunt foarte valoroase, dar totuși le vreau înapoi. Nu vreți să știți ce privire mi-a aruncat. Nu vreți să știți cum i s-au țuguiat buzele a „Țțțtt”. Dispreț curat. Fără dubii. Și-a chemat soțul să salveze situația cu turiștii cei nebuni ale căror mofturi de mare clasă o depășeau evident. Soțul a zis că trebuie să cheme meseriașul de la oraș. Specialistul în spart seifuri. Să-l cheme, să-l cheme, am zis eu. Că doar n-o să plec fără bijuuri!

Suntem la o pizza, pe undeva prin stațiunea grecească, ascunși bine după niște tufe de leandru bine dezvoltate. Ne cam mănâncă țânțarii, dar măcar suntem în siguranță, departe de proprietăreasa noastră. Femeia aia ne sperie la culme. După faza cu seiful nici nu mai vreau să dau ochii cu ea. Încă mi se ridică părul în cap de groază când îmi amintesc.

A venit omul, specialistul, în zi de duminică, și-a desfăcut tacticos sculele de mare finețe și a muncit vreo juma de oră să spargă nenorocitul de seif. Noi doi uitându-ne cu mare admirație la el și simțindu-ne personaje de film. Eu vizualizându-mi brățările, iubitele, cum se întorc la mine.

În cele din urmă meseriașul a deschis seiful cu o smucitură măiastră. S-a holbat îndelung înăuntru. Eu mă holbam la el. Cri se holba în gol neștiind cum să dispară instantaneu, să se evapore în realități paralele. De jenă, știind ce urmeaza, el fiind cu previziunile pesimiste. Meseriașul a scos tacticos postavul roșu din seif și l-a fluturat în fața holbării noastre, ca în fața unor tauri nebuni. Cel puțin. Apoi a zis sec și articulat: „Nothing”. În caz că nu pricepeam limbajul semnelor. Eu una pricepeam foarte clar fața Cristinelului. Reevalua disperat situația familială și se gândea neguros cum să-și schimbe nevasta. Meseriașul a mai fluturat o dată eșarfa, pardon, postavul și apoi l-a așezat meticulos la loc, cu grijă infinită, amânând momentul când trebuia să se uite din nou la cei doi trăncălăi din cameră. Ăia care l-au chemat într-o zi de duminică să spargă un seif gol.

Lilike (în șoaptă românească, încă nedoborâtă de vicisitudini): - Cri, dă-i zece euro de-o bere! Poate nu râde cu toată familia lui grecească diseară. Poate îi spune proprietăresei nebune că a găsit brățări de aur de 2 kile.

-       Aia a fost lovitura supremă! zice Cristi la terasă, în timp ce soarbe nostalgic și fericit din berea aburită. Felul în care flutura cârpa aia. Aia m-a doborât cu totul. Niciodată nu m-am simțit mai idiot. Mulțumesc, Liliuca mea. Cu tine viața nu e niciodată plictisitoare. De ușoară ce să mai vorbim.

-       Da, zic eu, nu mai puteam oricum de jenă față de Brigitte. O jenă uriașă, deplină, gigantică. Cosmică. Știi că m-am mai dus o dată la ea, a treia oară, să îi mai dau un impuls cu aducerea meseriașului, aproape plângând de durere că brățările mele sunt înăuntru, în seif, și nu pot trăi fără ele?! Că sunt foarte valoroase pentru mine. Deși recunosc, propoziția asta e cam dubioasă, poate că ea nu a înțeles că de fapt nu au o valoare intrinsecă. Sau că au una de doi bani. Dar sunt scumpe sufletului meu. Crezi că a înțeles asta?! Ca de la femeie la femeie?!

-       Nu știu ce a înțeles sau nu, murmură Cristi împăcat, privind pizza care se apropia, dar eu pe aici nu mai calc. Și e clar că ești în stare să fabrici amintiri într-un hal fără de hal! Nu mai cred nimic din ce spui! De-atâta creație artistică mi s-a urât cu totul, adaugă el tăind tacticos o bucată uriașă de pizza quatro formaggi. Zâmbindu-mi amuzat. Cum numai el știe.

Na, iaca! Așa am rămas eu fără brățări. O perioadă tragică de cinci zile. Nu am fost tristă foarte mult timp că mi-am cumpărat repede vreo trei, să îmi refac stocul, de! Pe culori vibrante de insulă grecească.

În ultima zi, când am scos din dulap cele câteva haine să le bag în rucsac, ceva s-a rostogolit în fața ochilor mei stupefiați. Săculețul cu brățări. Intact și netulburat, mânca-l-ar mama. “Cristiii, brățările mele”, am strigat fericită!” S-au întors la mine!”

Din nou, nu vreți să știți cum s-a uitat omu’ meu la mine. Ca la o comoară ascunsă pe care abia acu’ o descoperea! Ca la a zecea minune a lumii, câte or mai fi fost înainte de mine! Ca la un hopa mitică, acum cade, acum se ridică. Ca la o bijuterie care era a lui și numai a lui. Aleasă chiar de el. Forever!

Desigur, nu mi-am pus brățările la plecare. Să nu le vadă Brigitte.