Aici si acum

Pătura albastră, iarba verde, stau întinsă la soare, e primul picnic de anul acesta. Soarele mi se filtrează auriu și încântător printre gene, sunetele sunt o simfonie de ape curgând, păsărele și albine, greieri, lăcuste, ce-or mai fi. Și clinchetele frunzelor ce se învârt și se tot învârt într-o ciuleandră a vântului și a luminii.

Trag adânc aer în piept. Miroase a verde de brad, a verde de pământ, a verde umed și încins, a cimbrișor de deal și de vale. Miroase a apă, a curat, a munte.

Deschid ochii să măsor nivelul realității. Un pic, așa. Să nu o iau chiar razna cu fanteziile. Lângă mine, trei mesteceni, zornăindu-și fericiți aripile de frunze argintii sub un cer albastru lacrimă. Brazii tremurându-și acele și împrospătând totul cu miros de veșnicie.

Muntele se înfige cu toată splendoarea lui în prim plan, e măreț de te ia cu leșin, acum văd că seamănă cu marea, la fel de nesfârșit, la fel de urieșesc și copleșitor. Își unduiește valurile de verde și înaintează spre mine, retrăgându-se apoi în maree adânci și amestecate de arbori și frunze.

Sunt doldora de fericire, aici și acum. Îmi pipăi fericirea cu degetele și o simt clară și strălucitoare în 5 dimensiuni. Mă umple și se revarsă scânteind si cântat în afară. Probabil că strălucesc ca un far, ghidându-mă eu pe mine însămi. Prin lumină.

Autoportret

Stau la fereastra balconului. Mă uit la copacii de afară, la stradă, la cer. Mă uit de zeci de zile. Mi-e bine, dar îmi vine să îmi zgârâi fața cu toate cele zece degete, să-mi sfâșii, să-mi smulg masca care s-a lipit acolo și mă împiedică să mai știu cine sunt. Ieri am ieșit afară, îmi propusesem să nu îmi pun masca, doar eram în aer liber. Dupa 3 minute nu am mai răbdat și mi-am agățat-o de figură. Mă simțeam dezvelită fără ea, descoperită tuturor privirilor, cu ușa larg deschisă în fața virusului nebun și ucigaș. Stresul era prea mare. Mă gândesc cu groază că acum un an nu aș fi suportat să ies cu masca. Acum nu mai suport să ies fără ea. Mi-e bine aici, cu cărțile mele, cu visurile, mi-e bine cu viața mea. Sunt stabilă psihic. Atunci de ce imi vine să îmi las dungi sângerânde pe față, pe coate și genunchi, să mă dau cu capul de toți pereții închisorii mele, de ce îmi vine să încep să răcnesc lung și copleșitor, de cămașă de forță, de ce îmi vine așa dintr-odată să ies, să risc totul, să îmi recapăt libertatea de a fi eu însămi?! De ce nu mai știu cine sunt? Îmi caut identitatea rătăcită, atât de pierdută încât e doar un punct alb într-o mare de întuneric. O pată pe un geam de balcon. Îmi reazem fruntea de sticla aburită. Cine sunt?! Răspunsul e undeva în spatele zăbrelelor. Sigur pot să-mi amintesc.

Am citit undeva că orice om se poate defini printr-un singur cuvânt. Caracteristica lui definitorie. Din start o afirmație falsă, asta e simplitatea amibei, dar jocul mi se pare interesant, să îmi caut cuvântul meu cheie, să mă definesc, poate mai trece timpul, mă mai liniștesc. Deși sunt atât de liniștită. Esențialul. Doar știu cine sunt, nu?! Poate pe vremea adolescenței nu aș fi putut răspunde, orbecăiam ca un liliac orb, obsedată de găsirea sferei, dar acum?! După atâtea ape avântate, atâtea zboruri prăbușite!

Întâi m-am gândit că sunt o Visătoare. Mi se potrivea mănușă. De o viață visez, dar în ce hal visez! Uneori sunt de-a dreptul năucă în propria mea viață din cauza visărilor exagerate și complet amețitoare. Cad pe drum drept, la propriu, nu văd oamenii pe stradă, nu sesizez ce se întâmplă în jurul meu, plutesc. Intru cu capul în stâlpi, în timp ce imaginația mea făurește întruna scenarii ale viitorului și ale trecutului, împarte totul în mii de fire colorate ce se reîmpletesc la loc în mereu alte curcubeie sau furtuni. Nu contenesc sa visez cum ar fi să trăiesc într-o țară cu toate cele la locul lor, o țară plină de hygge si fengshui.

Cu siguranță sunt și o Arhitectă. Cioplesc fiecare ciob de cărămidă întâlnit într-aiurea și ridic clădiri sofisticate. Am înălțat până acum propriile mele sagrade: cea a familiei, a prieteniilor și chiar a vieții. Sunt foarte bună, chiar cred că am un talent special. Sigur mă definește. Nu mi se dărâmă bine un castel, și încep un altul. Inepuizabilă. Sunt categoric un Manole al propriei mele lumi. Și Ana sunt tot eu, eu și adevărul. Uneori îi aud vaietele printre dărâmături. Sunt capabilă să construiesc folosind orice fel de materiale. Nu numai speranțe și cuvinte goale sau pline, folosesc chiar și dezamăgiri și depresii crunte. Le iau, le răsucesc, torn un pic de apă albastră și o nouă construcție mozaic ia naștere. Sunt o furnică harnică la culme, tot ridicând la mușuroaie dărâmate de furtuni. Nu știu daca e optimism naiv sau obsesie compulsivă.

Dar dacă, de fapt, sunt o Profesoară?! Îi dăscălesc permanent pe ceilalți și aici sunt atât de spontană. Le explic tuturor ce e bine să facă, care e varianta corectă, o perioadă destul de lungă am crezut că dețin singura varianta corectă. Mereu am admirat spontaneitatea, mi se părea mai valoroasă decât orice eșafodaj lucid al conștiintei, ah, cât am tânjit după ea. În zadar. De aceea nu mi-am pus nici o clipă la îndoială vocația. E singura în care sunt atât de naturală, rapidă și neelaborată. Știu instinctiv ce trebuie să fac. Nu trebuie să raționalizez. Îmi place să fiu profesoară. E scris în genele mele. Da, până la urmă, cred că asta sunt. Evident că multe dintre construcțiile ridicate de arhitecta minții mele s-au dărâmat din cauza interferențelor cu profesoara. Cu rațiunea ei, cu luciditatea crudă, cu dorința ei de a educa. Inclusiv pe sine. Uneori aș vrea să scap de vocea asta care mă torturează la fiecare greșeală, spunându-mi că nu concepe să tot fac aceleași erori, că e timpul să mă maturizez, să evoluez. Dar până când?! Femeia asta mă scoate uneori din minți. Cu dorința ei de perfecțiune, de întreg.

Sau poate nu acesta e cuvântul cheie. Sunt absolut sigură că o altă caracteristică le bate pe celelalte. Sunt o Organizatoare. Ce bine planific eu totul, ce atent studiez variantele, câtă plăcere îmi face să distribui sarcinile de lucru pe liste și listuțe, programe și progrămele. Totul pe pași. Îmi organizez vacanțele luni de zile, încât ele devin aproape perfecte, eliminând orice posibilă variabila incontrolabilă. Primesc cu un zâmbet încântat toate laudele adresate bunului organizator ce sunt. La scenă deschisă fac plecăciuni. Îmi planific viața în același mod. Funcționez pe bază de planuri mari și mici. Asta nu merge până la sertarele și dulapurile casei, ar fi prea vulgar, eu sunt mai presus de asemenea mărunțișuri. Superputerile mele se duc spre organizarea temeinică și superioară a vieții. A mea, a altora. Rezultatele nu sunt cele așteptate, dar ce să însemne asta?! Nimic altceva decât că oamenii-afurisiții nu vor să stea cuminți în listele mele! Evadează continuu din acele cu care încerc sa îi fixez. Nu vor să înțeleagă că eu nu organizez insectare, ci palate ale viitorului și prezentului. E doar o confuzie, provocată de ochii noștri cu fațete multiple.

Să fiu și o Conducătoare atunci? Îmi place să controlez ce e în jurul meu, să știu că eu mi-am făcut alegerile și eu le pot duce la împlinire. Planurile mele sunt raționale și bune, solide, lăsați-mă pe mine să conduc și vă va fi bine. Pot transmite acest mesaj. Zău așa! Voi, ceilalți, puteți fi uneori așa de ilogici, de emoționali, de tulburi și haotici. Lăsați-i pe cei ce știu să facă ceea ce chiar fac mai bine. Eu sunt aceea. Marele Controlor al Haosului. Cea care găsește soluțiile. Adevărul e lângă mine mereu, Judecătorul, Justițiarul. Cum aș putea greși atunci?! Voi sunteți ba sus, ba jos, emoțiile voastre vă controlează, vă fac rău, vă distrug. Nu mai gândiți logic. Mie nu mi se întâmplă. Vreți să fiu eu cea care vă conduce?!

Sau o Călătoare?! O, ador călătoriile. Aș fi mereu pe drumuri, dacă aș putea. Azi la Londra, mâine în Barcelona. Amsterdam, Lisabona, cât de fascinantă e această schimbare, mișcarea, acest perpetuu du-te-vino. Imagini neașteptate, gusturi, arome, diversitatea nesfârșită a omenirii. Și eu cufundată până-n gât în ea. Înotând în cascada de cioburi multiculturale. A la Gaudi. Mereu în altă parte, uitând de mine, devenind una cu mediul ambiant. Cameleon absorbind toate celulele universului. Fericirea amețită a devenirii, a contopirii cu Totul. Lipsa durerii. Atenuată până aproape de dispariție de adrenalina noului.

Stânca. Piatra, Bolovanul. Tot eu. Mai admirativ, mai peiorativ, am fost numită și așa. Cea pe care se sprijină toți, care găsește mereu puterea să reziste, să țină capul deasupra apei curgătoare. Cea spre care se întorc toți la nevoie, în căutare de sfaturi, de ajutor, de sprijin emoțional. Cea care nu cedează niciodată, care nici nu plânge, poate nici emoții nu are, cine știe, doar e bolovan! Care uneori te enervează cu neclintirea, cu răceala de mineral, dar alteori ce bine e că e acolo! Tot în același loc, neschimbată. Oferind aceleași servicii. Oferind un obraz ca de piatră tuturor celor care vor să-si descarce frustrările, neîmplinirile și golurile personale. Îndurând milenar și arhaic. Precum Babele și Sfinxul.

O Ciudată. Tot eu. Laolaltă cu toți ciudații planetei, care nu fac lucrurile cum te aștepți de la ei. O ciudățenie de-a planetei. Ce nu-și roade neuronii unul câte unul, când calcă în gropile orașului și ale țării. Nu-și smulge celulele, fir cu fir, dând cu ochii de toate nemerniciile oamenilor, de prostiile și de meschinăriile lor, de lipsa lor de bun simț. Ce ciudată e asta, spun toți! Câte scuturi protectoare are! Când îi vezi ochii știi că ceva nu e în regulă. Albaștri, cețoși, întorși înlăuntru. Nu vede nici pe unde calcă. La ce se uită, dacă nu ne vede pe Noi?! De ce nu se enervează, de ce nu scuipă, de ce nu înjură, de ce nu moare de ciudă, cum noi toți murim?! Cât vrea să trăiască în zen-ul ei?! Cine mai are ochi albaștri în zilele astea?!

De fapt și la urma urmelor sunt o Nesupusă. Refuzând să aud cinismele și plictiselile celorlalți, bârfele și meschinăriile. Refuzând să accept bucăți de sentimente, fragmente ciobite de inimă. Refuzând să mor sub dărâmăturile castelelor de nisip, neacceptând să celebrez moartea speranței. Neascultând minciunile și prefăcătoriile. Cea care vrea să încerce totul pe propria-i piele pergament, nu să se întipărească cu tatuajele altora. Îmi limpezesc albastrul privirii ori de câte ori speranța frumuseții îmi zburdă pe la colțul ochilor. Și da, îmi trag obloanele când urâțenia lumii îmi amenință ființa. Îmi pun degetele în urechi și nu ascult. Durerea lumii e atât de infinit de dureroasă. M-aș prăbuși sub povara ei.

Dar sper mereu să fiu o Luptătoare. Una din primele mele amintiri e cu mine la 5 ani, plecată de acasă în căutarea părinților. Nu știu cum evadasem de sub supraveghere, mergeam prin întuneric, pe o stradă plină de copaci, complet pustie. Știu că nu îmi era frică deloc. Nu simțeam nici un fel de teamă. Eram ca o vietate a cosmosului, alunecând cu pași mici pe o stradă oarecare, potecă prin pădurea plină de umbre înfricoșătoare, care nu mă speriau deloc. Poate nu aveam nici o noțiune a pericolului. Posibilele amenințări nu existau încă în universul meu. Eram pur și simplu neînfricată. De atunci, știu că pot lupta cu întunericul, cu umbrele, cu pustietatea. Cu drumul nesfârșit. Cu drumurile rătăcite și zâmbetele strâmbe. Cu lipsa de generozitate. În căutarea umanității esențiale. Trebuie să fie pe undeva.

Undeva, cândva, am fost o Sensibilă. Ce dulce. Cum credeam că tot ce zboară e prăjitură. O inimă dezvelită, pulsând ca un miez moale și pufos. Atât de ușor de rănit. Lacrimile îmi picurau continuu din toate rănile-găuri. Întunericul mă strivea ca o lespede de plumb și nu puteam să respir. Aerul sfârâia căzând peste mine, lavă încremenind peste iarba fragedă a tuturor naivităților mele. Cu ochi mari și nevinovați, strigând cu orice clipire: apărați-mă, iubiți-mă! Poate mai sunt. Dar nimeni nu mai știe asta.

Să fiu oare Înțeleapta? Sau Egoista? Împiedicata, Creativa? Înțelegătoarea sau Intoleranta? Mama? Soția? Prietena? Cea care greșește mereu?! Care o dă în bară încă o dată și încă o dată? Cea de ieri, de acum sau de mâine? Jucătoarea la ruletă sau cea care spune adevărul? Cea care găsește mereu soluțiile, dar nu știe ce vrea?!

Izolata?! Pustnica?! Asta sunt acum și în sfârșit mă confund cu toți oamenii. Suntem toți în aceeași oală. Să fiu Marele Nimic? Păpădie spulberată de vânt?!

Mă scutur. Mai bine Optimista. Aleg asta acum și mereu. Râzând sălbatic și cu nerușinare sub orice furtună și provocare. Cu palatele arse, cu fântânile otrăvite, luând-o mereu de la capăt. Luptele pot fi purtate la nesfârșit, râsul și apa vie sunt singurele mele arme. Cui îi pasă de înfrângeri, de trădări, de părăsiri?! Sunt întreagă în acest moment, organizând din nou, planificând, sprijinindu-mă de stânca inimii mele, neascultând de gurile rele ce îmi împart ciudățeniile, conducătoare a propriului meu drum. Stau cu palmele sprijinite de geamurile balconului. Pot să respir. Mai pot să rabd. Ascultând de vocea neschimbată a copilului din mine, care îmi șoptește că speranța e bună, optimismul e bun. Călătoria e cea mai importantă. Această călătorie pe această stradă întunecată și plină de copaci și umbre amenințătoare. Mă așteaptă jocul. Lumina. Gălăgia frumoasă a oamenilor.

Sunt tot și toate. Dar indiferent cine sunt, indiferent încotro merg, sper să ajung.

Mamma Mia!

Aeroportul Fiumincino. Direct și simplu spre centrul măreției. Orașul se dezvăluie foiță cu foiță, stau cu nasul aproape lipit de geam, răsfățându-ma în aerul condiționat, binecuvântat în arsură de iulie, și atmosfera neașteptat de luxoasă a autocarului. Am citit tot felul de păreri turistice despre condiții proaste, înghesuială, dar pretențiosi mai suntem! Nu găsesc nici o hibă transportului, totul e confortabil la maximum. Extraordinar, ce copaci! Pini marini. Uite un zid vechi de secole! Oare ce o fi acolo?! Brusc realizez ce slalom pe muchie facem printr-o mare de mașini, traficul e infernal, claxoane și nebunie. Italienii sunt pătimași și conduc în consecință. Într-o zi ne vom distra numărând câte mașini lovite sunt pe o stradă. Absolut toate. Nimic cu jumătate de măsură. Mașini mici, de strecurat, bușite în față, în spate. Important e să ajungi la țintă, să ajungi cu pasiune, nu o mașinuță oarecare. Italienii nu au mofturi snoabe de mahala.

Debarcăm în gara Termini și Roma dă năvală peste noi! Suflul unui mare, uriaș oraș, respirând zgomotos în ochii și urechile noastre. Trepidează din toate balamalele, vibrează și se zgâlțâie. Mă simt ca într-un shaker uriaș și îmi place la nebunie. O luăm pe jos spre pensiune, Gps-ul la putere, Cristi e responsabil, așa că eu nu fac decât să îmi târăsc trolerul după mine și să casc ochii.

Pe jos, mizerie. Aproape peste tot. O observ preț de vreo 5 minute, revărsându-se din ganguri sau plutind netulburată pe trotuare. Aproape antică și ea. Apoi n-o mai văd. Timp de șapte zile ochii mei n-au să mai vadă nimic urât, doar frumuseți peste frumuseți, stratificate pe milenii, iar mizeria însăși va deveni parte din frumusețe. Urâtul se va difuza în celulele străzilor, în armonia copleșitoare a orașului.

Ușa e larg deschisă, intrăm. Se închide în spatele nostru. Și brusc suntem în liniștea Romei. Un hol larg, cu mozaicuri, un lift dantelat și vechi, exact ca la Barcelona. Clădirea asta e plină de personalitate, o simt, o respir. Bineînțeles că iar mă uit plină de mândrie la Cristinelu’, ce alegere! Oh, ce alegere!. Camera e presărată cu nimicuri fermecătoare, terasa e uriașă, privind peste alte terase și acoperișuri vechi, până departe. Cât e de frumos! Ne declarăm mulțumiți la culme, deja suntem în extaz de ceva timp, să înceapă Roma!!! De pe culmile ei! Cu toate culmile ei!

Îmi este destul de greu să descriu Roma. Pentru că Roma e dincolo de cuvinte. Niciodată, niciunde nu am simțit ca aici animalul preistoric care e Timpul. Aici, istoria nu aparține trecutului, fum și cenușă. Istoria e în dalele orașului, e în toate colțurile, e o vietate uriașă respirând sub pavaj. E în firicelul rece ca gheața ce curge prin toate fântânile Romei, fântâni ce răsar de peste tot, luând forme mereu surprinzătoare: capete de lup, naiade, zeități și monștri. Contrastul e desăvârșit, sculpturile antice, pe care timpul a patinat în voie, și lumina răcoroasă a apei, purificatoare, salvatoare în soarele milenar ce arde peste tot. Istoria te strivește pur și simplu, te anihilează ca biată ființă muritoare, se prăvălește peste tine de după un colț de stradă. Mergi liniștit și banal și deodată, Colosseumul, Panteonul, columne peste tot! Oriunde întorci capul, e acolo, spunându-ți totul despre ce a fost și ce va fi. Chiar și prezentul devine istorie în praful Romei. Nu mai e despre tine, despre ce ești. E despre nemurire. Frumusețea și bogăția sunt dincolo de limitele percepției. Rătăcit în mijloc de Vatican, stai încremenit, nereușind să crezi că există atâta splendoare, că toate acele armonii celeste au fost create de muritori care au dispărut demult. Bietele, jalnicele tale resurse omenești nu reușesc să înțeleagă Capela Sixtină. Cel ce a pictat-o nu putea fi un om. Tu ești un om. Sau definiția umanității să fie alta?! Respiri istorie, inspiri, expiri. Doar istorie. Nu mai știi cine ești, pentru că devii nimeni. Nici o picătură de artă n-a răsărit vreodată din mâinile tale, nici o armonie nu va rămâne în urmă, ești doar o bucățică de hârtie aproape nescrisă, zburând inutil pe lângă fântânile Romei. Uneori uiți să respiri, pentru că sunt atâția care încă respiră în jurul tău, milioane și milioane în mii de ani, scurși ca o clipită.

Tibrul lenevește de unul singur în peisaje identice cu cele de pe vremea lui Traian, răscolind alene amprentele uitate ale legiunilor mărșăluind. Își petrece panglicile verzi și bătrâne pe sub smochinii aurii, zugrăvind el însuși o pictură rafaelită. Mă scutur în fața puterii iluziei, în fața puterii hipnotice a apei. Oare în ce secol sunt? În ce mileniu?

Și când tu, omul modern aproape ai dispărut, înghițit de hăul istoriei, ești trezit de palmele fierbinți ale aromelor Romei. Miroase înnebunitor a pizza, pastele sunt demne de zei și nu trăiești decât în așteptarea următoarelor delicii culinare. Alegerea tavernei în care vei servi masa devine o chestiune de viață și de moarte.

Rămâi, în jurnalul personal, cu gustul incredibil al cafelei sorbite pe niște trepte vechi, Pantheonul chiar în față, cu acela al croissantului, deci acesta e gustul unui croissant?! Nu am știut până acum. Acestea sunt gusturile originare?! Așa trebuie să fie mâncarea?! Afrodisiacă, de neuitat?! Învârt în pastele aburinde din fața mea, cu ochii holbați de mirare, au doar 3 ingrediente și totuși?! Ce le-au făcut?! Să fie apa Romei?! Să fie rețete vechi din arhivele Vaticanului?! În fiecare zi mănânc paste, disperată să le încerc pe toate, în fiecare zi mănânc pizza, neînțelegând de unde vine diferența, în fiecare moment aș mânca înghețată, încercând să memorez catifelările neștiute ale aromelor.

Farmecul inefabil al străduțelor din Trastevere, strălucirea patriarhală a fiecărui colțișor scăldat în flori, arome și nemurire, aerul aparte din cartierul evreiesc, oh, aș putea să mă plimb prin Roma până la sfârșitul istoriei mele personale, atingând fiecare piatră, fiecare fântână, pașii mei răsunând în ecouri, suprapuși peste alți și alți pași, cei ai tuturor muritorilor dinaintea mea. Nu este o bucurie simplă a trăirii, ci un rafinament, un extaz al tuturor simțurilor, care se înalță într-un mănunchi strălucitor de fibre pulsând dureros aproape în explozia frumuseții.

Mănânc un Tiramisu. Plimb fiecare înghițitură pe la toate papilele gustative și aproape îmi vine să plâng când trebuie să înghit. Aromele îmi accesează centrii copilăriei, ai genezei, mi se tatuează în amintiri. E atât de bun, încât aș putea să renunț la restul prăjiturilor în această viață. De fapt, aș putea să mă mut aici, la Osteria Barberini. Înainte să încep să ling bolul cu disperarea sfârșitului, Cristi mă târăște în soarele arzător al lumii și mă împacă: „Las’că mai venim și altădată”. Ca pe un copil mic. Dar eu știu că nu mai venim. Sunt atâtea altele de încercat!

La Gioia Mia, nu știu ce să fac cu poșeta. Spațiul e fermecător și pitoresc, dar mic, înghesuit, poșeta e destul de mare, o adevărată straiță bună de cărat, pe spătarul scaunului nu stă. Decisă, o pun pe jos, dă-o-ncolo! După un timp, văd cum chelnerul amabil ia poșeta unei doamne și o pune exact în spatele ei, pe cuier. „Eu de ce nu am cuier?!” îi spun lui Cristi revoltată. El îmi face un semn cu capul, mă întorc și constat că și eu am cuier, exact „behind me!”

Lili: -Și eu de ce nu mi-am pus poșeta acolo?! De ce mi-am aruncat-o pe jos?!

Cri( reflexiv): -Tu ești de la Petroșani!

Cristi încearcă să îl întrebe pe chelner dacă vinul casei e mai bun ca Prosecco. Italianul nu înțelege nimic și îi tot dă cu italiana, întrebând dacă vrem o juma de litru sau un pahar. Noi îl pricepem pe el, el pe noi nu. Exasperată, tai nodul gordian: „What is Prosecco?!” Nu știu de ce am spus asta, cred că acum își zice săracul om că suntem idioți. Dar cu astfel de specimene se descurcă, așa că îl vedem cum zâmbește fericit și ne aduce un pahar de Prosecco să gustăm. Să nu murim proști. Să vedem și noi ce e ăla. Noroc că în urma degustării, ne declarăm mulțumiți (doar nu era să îl întreb și ce e vinul casei!) și comandăm juma de litru.

Sorb alene și caut informații științifice. „Uite, Cri, ce simpatic e Google: „Nu ai auzit de Prosecco doar dacă ai locuit pe alta planetă în ultimii ani”. E foarte bun gugăl ăsta.

Simt că abia acum îi înțeleg pe italieni, îmi sunt atât de familiari, de parcă i-aș cunoaște de demult, gălăgioși, aprinși, dar mai mult decât atât, undeva prin ei respiră încă marii cuceritori ai lumii, civilizatorii haosului și ordonatorii universului. Nu le poți măsura doar limitele și suprafețele și să concluzionezi: „Sunt ca românii”. Nu sunt. Fac o cafea mult mai bună, mâncarea lor stradală are arome regești, sunt cei ce și-au imaginat Vaticanul și cei ce au înțeles ce înseamnă să traiești cu istoria palpitând lânga tine. Sunt diferiți de noi pentru că își bușesc mașinile cu o asemenea lejeritate a spiritului încât nu poți decât să simți cum trăiesc. Cu sinceritate, cu patimă. Fără chimicale, fără înlocuitori. Fără prefăcătorie.

Vreau să mănînc paste toată viața mea, vreau să iau Roma în brațe și să îi gust toate cafelele și aromele, vreau să îi las frumusețea să mă omoare în fiecare zi și apele fântânilor să mă renască în fiecare clipă. Eu nu mai vreau să plec.

Cristi mă târăște la aeroport:” Hai, că avem avion!”