Cu sarmalele prin Londra

Din nou în avion. Suntem la propriu peste mări și țări. Suntem sus în cer, pe drumul nostru de nori și aburi, alergând între cele două puncte. Noi și fiul nostru.

Pacea flutură prin cețurile iernii, prin apele gri ale frigului, nu avem griji, nu avem frici. Suntem căliți, e drum bătătorit deja. L-am călcat de atâtea ori cu gândul, cu avionul sau cu dragul inimii. Nonșalant, odată ajunși, alunecăm ca roboțeii pe culoare sterile, trecem de rânduri de porți, ce se închid și deschid, separând și delimitând, o țară -o altă țară, viața noastră- viata altora, noi, provincialii- noi, londonezii. În sala uriașă, în care bagajele bubuite de drum se învârt pe benzi prăfuite, ne uităm în viteză pe panouri, nu ne regăsim niciunde, Romania a dispărut de pe hartă, parcă venim de niciunde și, într-o stare abulică, indusă de sistemul robotizat, frați siamezi, comunicând telepatic (căsnicia scoate ce-i mai bun din om!), decidem rapid și unanim că prețioasele noastre valize sunt probabil în sala următoare. Viteza noastră de reacție nu a fost niciodată mai mare, mai eficientă, îmi spun cu mândrie personală, în timp ce ne continuăm calea mai departe, tot mai departe. Suntem un tot unitar, suntem sfera inițială, suntem inteligența la pătrat. După nici zece metri, cu uimire stupefiată realizez ce capete pătrate suntem! Inteligența lu’papură –vodă! Ce-i asta?!?!?!?! Am ajuns la ieșire, se văd oamenii așteptându-și rudele!

Cu aceeași spontaneitate demnă de invidiat, fac stânga împrejur și o iau înapoi. Spre sala cu bagaje, bineînteles. Merg hotărat până când începe să țiuie ceva și Cristi mă oprește scurt prin tragere de cot. Pentru noi piuie și scârțâie și pâlpâie mesajul de pe tavan. Direcție de mers interzisă capetelor pătrate. Dau să continui, sunt încăpățânată de felul meu și bagajele sunt acolo, la numai 5 metri, dar Cristi mă întreabă dacă vreau să vină înarmații! Aoleu și văleleu! Vizualizez incidentul internațional, ce implică o Lili din Ardeal, mascați, plus niște amenințări la adresa planetei și, cu regret, ies pe direcția de mers. Porțile absolut nesimțite mă separă acum de valiza cu sarmale, salata de boeuf, șnițele, chiftele, prăjituri și chiar și de tortul cu ciocolată, pus atât de ingenios în două caserole! Adică de mâncarea pregatită de toată familia, de la bunici, până la pisici pentru Crăciunul nostru, al deștepților planetei. Crăciunul cu Alex. Plus cadourile. Aleluia!

Stăm în mijlocul lumii, șiroaie de oameni curg pe lângă obrajii noștri în toate părțile și prețioasele noastre bagaje sunt pierdute prin burta balenei. Cristi nu poate vorbi, i s-au încleștat fălcile și e cam alb. Nu chiar ca varul, ci mai degrabă ca piatra vânătă. Știu exact ce gândește. Cum de a început să semene cu mine?! Cum de i s-a întâmplat una ca asta LUI??!! În mod evident își face autoanaliza personală și evaluează șansele de supraviețuire viitoare a cuplului în aceste tuneluri temporale, în aceste noi condiții înfiorătoare de contopire sferică, în care el devine nevastă-sa ( din nefericire nu și invers!). Vizualizează, e clar, toate posibilele blackout-uri, de la Alzheimer, până la zona crepusculară. Văd asta în privirea lui întoarsă plumburiu spre interior. Mda! Asta e, ce te poți aștepta de la bărbați! Drame inutile!! Exagerări! Obișnuită de o viață cu tâmpeniile mele, obligată fiind să trăiesc cu ele, am strategii foarte dezvoltate de supraviețuire și de ieșire din situații disperate! Așa că mă îndrept glonț spre biroul de informații și le comunic foarte simplu că noi suntem afară și bagajele înăuntru. Out and in! Fiind așa un specimen rar al planetei, le captez imediat atenția. Încep să-mi explice rar și cu răbdare să o iau tot înainte, apoi la stânga, apoi la dreapta și o țin tot așa, până când finalizează spunându-mi că acolo, la punctul final, o să găsesc un telefon pe perete. Să sun. Informațiile mi se bulucesc prin cap de nebune, aducând cu indicațiile tehnice de folosire a unei nave extraterestre( se știe că mă încurc și în telecomanda televizorului!), dar văzând figura albăstruie a soțului meu, o iau curajos înainte, urmând să mai văd pe parcurs. Cum era chestia aia?! Un pas mic pentru soție, un pas mare pentru sanatatea mintala a soțului. Mda, ceva de genul. Vorbirea asta motivațională chiar ajută uneori! Un telefon pe perete, unde, Doamne, e un telefon pe perete?! Pe tarlaua asta de zeci de kilometri! Sună așa, cam tembelistic, adică cum, un telefon singur pe perete?! Din senin! Și ce să facă el, singur-singurel și părăsit pe un perete??!! Ceva nu e în regulă, dar cine sunt eu să spun care e regula și care nu ?!

Îmi croiesc drum prin jungla umană, dând viguros la o parte tot ce ar putea să mă împiedice din atingerea țelului meu suprem: recuperarea sarmalelor! Stânga, dreapta, poartă, stânga, tunel, culoare nesfârșite. Cristi, vezi vreun telefon în balamucul ăsta?! Mă privește cu ochi străini și goi, e clar, momentan i s-au șters toate programele. Las’că mă descurc! Hopa! Blocaj de circulație! Ajungem la o fundătură pe post de intrare. Securitatea aeroportului verifică pasagerii și le dă drumul să zburde prin adâncurile balenei. Dincolo de ei, pe undeva sunt și bagajele noastre, sărmanele. Mă duc direct la vameși sau cum s-or fi chemând și, cu tupeul disperării, îi întreb dacă n-au văzut un telefon. N-ați văzut un cal maro? Mi-l arată. E la cinci metri în spatele meu. Parcă am fi în Harry Potter, pe Aleea Diagon. Hocus-pocus, uite-l, mânca-l-ar mama! Chiar e, singur singurel, pe perete. Pipăibil, așa că-mi vine să strig: Este! Și cu numere de telefon pe lângă, drăguțul, simpaticul de el! Îl agăț pe Cristi de o aripă și îl întorc spre telefon. Ridic receptorul, aud o voce tenebroasă care îmi cere să bag cardul. Urâtă chestie. Cardul meu!! Cam gol, dar ce să caute într-un telefon?! La vederea cartonașului colorat, a cărui viață scurtă mă pregătesc să o risc, de groază, Cristi își revine brusc din amneziile personale și îmi arată al doilea telefon, care e gratis! Ăsta când a apărut?! O, da! Sun. Urmează proba de foc. Varianta irlandeză a englezei nu e o păsărească pentru oricine. Închid. Răsuflu adânc.

Cristi( cenușiu, cu vagi nuanțe alburii): - Ce zice?!

Lili: - Așteptăm.

Cristi: - Cum adică? Ce-a mai zis?

Lili(sperând din răsputeri că a înțeles asemenea propoziții simple): Să așteptăm. Și că durează. O sa așteptăm ceva timp. Aici. Lângă telefon.

Fără speranță, Cristi se reintroduce in faza abulică, în timp ce aeroportul continuă să respire și să trăiască de capul lui în jurul nostru. Eu vizualizez conținutul bagajelor, o dată și încă o dată, gândind că atâta rezonanță personală le va ține agățate de mine și nu le voi pierde definitv. Îmi trece câte un gând razant, poate le-a luat cineva care deja se înfruptă din ele, dar, nu, nu! trebuie să mai existe nițică cinste pe planeta aceasta. Oamenii sunt buni, nu iau bagajele altora. Mă uit la Cristi. Sărmanul! El nu crede în bunătatea înnăscută a oamenilor. După vreo 15 minute apare o tipă, evident rasa superioară, aruncă către noi un „Follow me!” și noi o urmăm ca niște cățeluși rătăciți. Trecem iar prin porțile de securitate, cu tot tacâmul, descălțări, descurelări, culoare și alte cele. Sala cea mare. Și iată-le! Se învârt pustii și singurele pe bandă. Gata să plâng de fericire, le îmbrățișez călduros cu toată ființa mea. Mai să trag o țucătură materialului prăfuit. My precious! Sărmăluțele-drăguțele și plăpumioara de cadou. Nu le-a luat nici un om rău al planetei! Îi arunc lui Cristi un zâmbet victorios, gen „Vezi cum le-am descurcat pe toate?! Nu trebuia să te îngrijorezi așa de tare!” Dar el mă fulgeră cu o privire care îmi îngheață zâmbetul, gen: „Da, dar ce viitor ne așteaptă în halul în care suntem?!”. Așa că, în simpla tăcere conjugală, ieșim și ne rugăm să ne ia autocarul al nu știu câtelea, că pe al nostru l-am pierdut de mult. Ceea ce se întamplă, pentru că englezii sunt oameni civilizați. Și nu sunt răi deloc. Nu îți fură bagajele și nu te lasă prin stații.

Punctul terminus. Apartamentul lui Alex. Ne ceartă de ce nu l-am chemat să ne salveze. De parcă noi nu suntem în stare să ne salvăm singuri! Cristi și-a mai revenit și râde voios. De mine, normal! Cum nu am știut să îmi încarc oysterul la metrou! Că se făcuse coadă în spatele meu și eu tot pipăiam cu bancnota de 5 lire fantele mașinăriei, fără să-mi dau seama de ce afurisitul de robot nu îmi înghite banii! Scria sus, mare și lat că e doar pentru carduri. Na, iaca! Mare brânză! Comparativ cu faza cu bagajele! parez eu cu o mișcare iscusită de spadă, și Cristi amuțește, cu privirea pierdută în negurile viitorului.

Pentru a însenina atmosfera desfac prețioasele bagaje și scot mulțimea de mâncăruri. Alex nu se arată prea impresionat (mă rog, e la vârsta la care nu înțelege prea bine importanța mondială a sarmalelor, din partea lui puteam să mâncăm ceva la caserola, așa că trec la valiza recuperată numărul doi. Poate, poate îi stârnesc interesul! Cadourile! Brusc Alex devine foarte atent! Așa da, copile! O să fii uimit! Scot mai întâi covorașele de baie, pufoase și drăgălașe! Sunt cu ochii pe Ale, privirea i se mărește a stupefacție pură, nu și-a imaginat în viața lui un asemenea cadou. Nu s-ar putea spune că nu suntem originali. Slavă domnului, creativitatea nu mi-a lipsit niciodată. Da, da! Văd cum i se învârt rotițele și caută explicația. Dar nu există nici una. Când vezi ceva expirat, trebuie să înlocuiești și gata!

Ale (rănit dramatic în orgoliul lui de stăpân al casei): - Dar ce are covorașul meu de baie?!

Li( diplomată in viteză): -E roșu. Ăsta e albastru.

Nu adaug că ce are el în baie e un preș epuizat și fizic și psihic de cel puțin doi ani, după evaluările mele competente. Scot plapuma, hainele de pat, perna, crenguța de brad carpatină și Alex mă privește din ce în ce mai convins că am luat-o razna, dar eu sunt foarte mulțumită de aerul de schimbare pe care îl aduc noile lucruri. Camera iese brusc din aerul de austeritate nepăsătoare, se încarcă pozitiv, strălucește a sărbătoare. Au venit părinții! Să înceapă Crăciunul! Ah, ce bine e! Prin câte am trecut să ajungem aici, dar a meritat! Fiecare neuron prețios! Din rezerva tot mai împuținată. Aoleu, oare câți mai sunt?!

Lili( vizualizând deja viitoarele cadouri): - Să îți aduc „Fundația”?

Alex: -Nu, că vreau să mi-o iau nouă în engleză. Conform noii mele identități.

Lili: - Hai, măi, mamă, nu îți nega străbunele rădăcini strămoșești!

Ale: - Astea-s noile tale învățături?! Prea târziu.

Fiul meu pronunță sententios și prețios aceste cuvinte dramatice, cu un aer lordian, cuvânt de proveniență necunoscută, deși aduce vag cu englezescul „lord”. Și eu i-am adus sarmale! Ajungeau niște fish and chips, de la pub, conform noii lui identități! Nu știe ca nimic nu e prea târziu și ca eu o să-i aduc oricum cartea.

No, nu-i bai! Privesc încântată încăperea împodobită de sărbătoare și simt cum, încet, încet dorul meu nesfârșit se astâmpără, se ascunde, dispare, simt cum sufletul mi se umple de o mulțumire dulce. Nu mai suntem rătăcitori pe planetă. Suntem acasă. Hai la masă!

Marele elefant gri

Odată cu venirea toamnei am vrut să ne înlocuim micul elefant alb, care se jerpelise deja de atâta folosință și se uzase cu totul moral. Era încă în viață, dar era o adevărată rușine pe obrazul familiei. Plus că se cocoșase de-a dreptul sub povara călătoriilor noastre, pardon, a magneților!

Normal că nu puteam pur și simplu să ne ducem și să aducem altul în casă. În primul rând nu voiam să încălcăm noua lege de aur care spunea cu litere gravate gotic în pereți și uși și podele: “Fără alte împrumuturi la sadicele de bănci! Fără alte datorii dacă nu vrem să murim la... datorie!”

În al doilea rând, o asemenea schimbare necesita un studiu aprofundat. Desfășurat pe bază de grafic, studiu de caz și analize depline și deștepte. Căci acum suntem înțelepți și deștepți. Suntem în plină vârstă de mijloc, adică mai inteligenți de atât nu cred că ne mai facem. E apogeul maturității noastre umane.

Să ne reamintim cum au decurs lucrurile. Cei doi adulți de mult maturizați și aproape prea maturați (noi, adica!) au început să traseze de nebuni linii încrucișate prin tot orașul. Și nu numai. De la o firmă la alta, reprezentanțe peste reprezentanțe, ba la Deva, ba la Petroșani. Peste tot elefanți. Soiuri și genuri diferite, mici și mari, albi, cenușii, ba chiar și crem. Cine a mai văzut așa ceva, un elefant crem?! Ei bine, s-a inventat și ăla! Măsurători peste măsurători. Întâi am calculat distanțele cu palma, cu un pix din poșetă, apoi cu ruleta, când ne-am adus aminte să o luăm de acasă. Animalul cu pricina trebuia neapărat să încapă în locul cu pricina. În viață, să ajungi la locul potrivit, la momentul potrivit este esențial. De-a dreptul. Am făcut alegeri. Elefantul care avea un nume foarte bun, cunoscut în întreaga lume nu încăpea în bucătăria mea mititică (deși eu sunt un bucătar foarte mare, se știe, am o bucătărie chiar mică!). Altul încăpea, dar era un elefănțel mic și pricăjit. Nu ne trebuia! “Să mai mergem o dată la Deva”, ne-am spus noi. „Dacă nu am remarcat ceea ce era de remarcat?!”. Să nu uităm un amănunt demn de a fi precizat: în cele peste 10 drumuri efectuate în cercetarea noastră exhaustivă asupra elefanţilor din zonă am umblat fără fonduri. Bani, cum s-ar zice în mod vulgar. Umblam în dorul lelii! Umblam cu buzunarele goale. Sperând că atâta muncă de cercetare şi atâta rezonanţă pozitivă vor avea rezultatele scontate. Vor forţa universul să se conformeze.

Întotdeauna mi se întâmplă la fel. Speranţa mea feroce aterizează în realitate şi se concretizează. După vreo două luni de încâlcit şi descâlcit labirinturi neexistenţiale, s-a întâmplat! Brusc, fonduri minunate de origine statală au intrat în conturile familiei. Exact suma necesară pentru achiziţionarea unui minunat elefant gri. Cum niciodată nu am fost preocupaţi de adunatul banilor albi pentru zilele negre ce vor veni, am ştiut că venise acel moment important al vieţii noastre. În care îi vom sparge pe toţi! Ne resemnasem, prin repetiţie, în faţa inevitabilului spargerii. Sosise momentul achiziţionării preţiosului, nemaipomenitului, îndelung măsuratului elefant gri.

Zis şi făcut! Pentru ultima oară am măsurat spaţiul din bucătărie, 71 cm. Bun. El, miraculosul, mirobolantul avea 70. Cum să nu intre în locaşul căldut care îl aştepta?! Am achitat uriaşa sumă, golind complet conturile şi am stat acasă, aşteptând cu nerăbdare să apară la uşă, livrat de firma care încasase grăsuţul cec. Conform gândirii capitaliste din ilustrul meu cerebel, am socotit că oamenii lor ne vor asigura introducerea elefantului în casă, chiar am pregătit o mică sumă compensatorie pentru ruperea spinărilor firmei. Se ştie că elefanţii sunt grei.

Surpriză! Un singur om asigura transportul! Şi pe acela îl durea spatele. Nu-l interesau defel sumele compensatorii. Oooo! La 7 seara, în plină iarnă. Nuuu!

Şi-aşa a început! Întâi Cristi s-a făcut alb la faţă, înainte de a deveni roşu ca racul fiert îndelung şi s-a uitat la mine cu ochii holbaţi de panică. Apoi genele ancestrale ale marelui bărbat au intrat în funcţiune şi s-a dus să bată la uşile vecinilor. Cerând ajutor nespecializat tribului! Nu se punea problema să îl ajut eu la cărat. Nu puteam ridica nici măcar o rotiţă. Conform normelor celor mai înalte ale umanităţii un vecin ne-a sărit în ajutor. Adică a fost de acord să-și rupă spinarea cărând pe scările blocului elefantul vecinilor. Cu sudoarea curgându-le pe față, cei doi au ajuns în fața ușii apartamentului nostru, proprietate personală. Dă-i și intră!

Oroare!! Stupoare nemaîntâlnită și nemaitrăită! Animalul nu intra pe ușă. În măreața noastră deșteptăciune de adulți evoluați pe scena istoriei planetei, uitasem să măsurăm ușile! După câte măsuratori făcusem, ușile nu intraseră în calcul. Am intrat în modul de panică și m-am cărat în bucătărie. M-am apucat de tăiat nuci de-aiurea, repetând întruna, în surdină “Nu pot să cred, nu pot să cred cât de idioți suntem!”. Am tăiat nuci vreo jumătate de oră, în regim de țara arde și baba se piaptănă. Ascultând între timp înjurăturile lui Cri. Dar ce mai înjura! Probabil că se gândea că astfel vecinii nu vor mai fi obligați să afle de pe la colțuri ce s-a întâmplat. Vor ști direct de la sursă. Până la urmă cei doi bărbați feroce au reușit să scoată ușa de la intrare din țâțâni și au băgat măgăoaia în apartament. A urmat antiterapia prin șocuri. Ușa de la intrare nu mai voia să intre înapoi în balamale.

Toca, toca, tăiam eu la nuci, în timp ce filmul se desfășura la doi pași. Ușa se dădea încăpățânată! Nu mai voia și pace! Vizualizam o noapte petrecută fără ușă la intrare, cu Cristi pe post de santinelă eroică, păzind elefantul și nevasta. Prietenul sosit în ajutor încerca să îl calmeze, repetând o litanie de răbdare, răbdare. Cristi furios ca un taur ( pe propriile-i capacități de măsurare, în esență) a început să izbească turbat cu ciocanul, încercând să facă ușa cea recalcitrantă să își revină în simțiri și să fie ceea ce îi fusese destinat să fie.

Mi-am dat seama, în timp ce toca-toca, la nuci, că mă păștea un nou pericol. Ca soțul meu să facă un infarct și eu să rămân cu elefantul. Doamne Dumnezeule! La cum spumega bolborosit, nimic nu era exclus. “Toca-toca” cu furie mai departe. Am început să recit și eu litanii de disperare: “O să fie bine. O să fie bine”. Speranța rezonatoare în universul dușmănos.

Cumva, cu ajutorul ciocanului, ușa a fost proptită în toc, urmând a se deschide cu ajutorul unui brânci masculin serios. Cei doi, roșii la față și cu sudoarea înmuindu-le cămășile au început să calculeze dacă e posibil ca elefantul să intre pe ușa de la bucătărie. Unul zicea că da, celălalt că ba. Cumva l-au ridicat și, gata să-și dea duhul pe frontul holului au încercat să-l introducă prin spațiul îngust. Nu au reușit, bineînțeles. Au lăsat în schimb două dungi paralele, scrijelite în parchetul de pe hol. Hm. Daune colaterale, mi-am spus, tocând mai departe. Nuci.

Ușa de termopan de la bucătărie, fiind agățată într-un soi necunoscut de balamale nu a putut fi scoasă din țâțâni. Vecinul cel drăguț și răbdător a plecat în cele din urmă, că avea și el o casă, ce Doamne! lăsându-ne cu elefantul frumos și gri pe hol. Cu ușa de la intrare deschizându-se doar pe bază de lovituri isterice. Mă gândeam să las animalul acolo. Pe vecie. Ce, nu s-a mai văzut elefant pe hol?!

Ne-am aşezat epuizați la masa din bucătărie. Consiliu de familie. Cri nu prea putea articula cuvinte coerente. Mânia şi stupoarea atingerii nivelui de sus al propriilor inteligenţe erau prea mari. Nivel care în fapt era inadmisibil de jos! Eu toca-toca mai departe. În timp ce îi repetam cu încăpățânare că o să rezolvăm, iar el mă privea cu milă și certitudinea absolută a nerezolvării, m-a trăznit brusc o idee! Mi-a venit Ideea. Creierul meu matur și specializat a găsit o rezolvare: “Trebuie să cerem ajutor!”

Da, dar de la cine?! Noaptea?! De la Daniel. Cel priceput la toate. Așa că soțul meu și-a luat geaca, a tras un brânci furios uşii de la intrare şi a plecat după Daniel. Care, culmea norocului, a venit imediat. S-a uitat la elefant, s-a uitat la ușa de la intrare, la ușa de la bucătărie, la spațiul măsurat pentru culcușul animalului, s-a uitat iar la noi și a țâțâit cu milă și nedumerire. Parcă îi vedeam gândurile afișate pe frunte..”Hm. Săracii. Ăștia sunt așa-zișii intelectuali ai țării?!”. “Știți că nu încape în spațiul ăla din bucătărie!”, a zis el, articulând cu grijă cuvintele. Om fin, de! Noi de colo: “Aa?!!” Parcă eram doi tăntălăi de la coada vacii. “Las că vă rezolv!”, a adăugat mărinimos.

În 10 minute, uşa de la intrare îşi recăpătase funcţiunile. În alte 5 minute, uşa de la bucătărie era scoasă, elefantul băgat în minuscula încăpere. Cu aprobarea mea disperată, Daniel a început să taie bufetul prea lung, zgomotul de lemn tăiat şi ciocane reverberând în noapte şi ducând vestea în tot cartierul. După vreo oră cu totul, eram rezolvaţi, reparaţi, niscaiva daune colaterale, de genul parchet şi mobilier distrus, uşă de rezolvat în viitor, dar capabili să ne aşezăm şi să ne uităm. La frumosul nostru elefant gri. Capabili să medităm. Printre altele, trebuia să răspundem la câteva întrebări. Destul de importante. Cum a fost posibil şi cum de s-a întâmplat aşa ceva. Oare suntem în curba descendentă de fapt? Pe pantă în jos?! Că nu prea semăna a apogeu. Dar cea care le bătea pe toate era de ce naiba ne-a trebuit nouă un frigider atât de mare! Cât jumate din bucătărie. Noi fiind doar doi! Poate nu ne-ar fi stricat niște ședinte la psiholog sau o terapie de grup. Să aflăm în mod științific ce putea să semnifice un frigider uriaș sub formă de elefant? Ce părere ar avea despre asta Jung? Sau Freud? Mda. Să descoperim elefantul din dulap! Pardon, scheletul!

Finalul apoteotic a fost figura fiului nostru când i-am povestit aventurile conştientului şi subconştientului nostru. A căscat ochii şi gândurile i s-au oglindit clare pe figură. Ceva de genul: “Asta e moştenirea mea genetică?!?!”

Alergând pe sloiuri de gheață

Ca în toate familiile obișnuite din România, din copilărie am învățat să economisesc. Totul se punea la păstrare pentru zilele rele ce urmau să vină. De mică mi s-a înșurubat în cap motto-ul fiecărei zile: „Strânge bani albi pentru zile negre”. Fii econoamă, fii prevăzătoare. Hainele bune se țineau în dulapuri, pentru ocazii deosebite. De câte ori veneam din marele oraș (Petroșaniul nostru cel de toate zilele), trebuia să ne schimbăm în hainele de casă. Ca să nu stricăm prea repede țoalele cele scumpe, cele de negăsit. Dulciurile, care erau la negru și nu se găseau mai deloc, erau puse în dulăpior și mâncate cu porția, mai târziu. Fratele meu mă scotea din minți pentru că își mânca în viteză porția, ca un disperat și apoi atenta zilnic la dulciurile mele pe care le păstram prevăzătoare și cuminte până expirau. Porțelanurile și fețele de masă erau pentru când veneau musafirii. Noi mâncam pe mușama. Și așa mai departe.

Chiar și viața era pusă în așteptare. Întâi trebuie să înveți, mi-au spus părinții grijulii. Nu acesta este timpul potrivit pentru iubire sau distracție. Acesta este timpul pentru făurirea viitorului de aur. Învață, învață, învață! Așa că am învățat. Apoi am sărit direct în viitorul meu de aur. Numai că deja eram obișnuită să amân toate lucrurile bune. Să le păstrez pentru zilele negre. Chiar și acum, după aproape 30 de ani de maturitate golden de-a dreptul, încă păstrez, încă amân. Îmi pun deoparte mesajele de la fiul meu. Cum un avar își adună aurul. Dacă vreodată o să fiu bătrână și singură și el nu o să îmi mai scrie?! Îmi pun deoparte cărțile care o să-mi țină de urât cândva, necitite, amân gesturile frumoase care se derulează doar în imaginar, amân până și să fiu dramatică când am chef să fiu dramatică. Mai înainte tocmai i-am spus soțului meu să nu mănânce din salata de conopidă, e pentru mâine.

Cum amânăm totul în țara noastră, de zeci de ani suntem în regim de amânare. Amânăm șoselele, ne zdruncinăm prin toate gropile și ne propunem să mai mergem acolo, în locul acela minunat, când se vor face reparații. Adică niciodată. Drumul spre Obârșia Lotrului e de o frumusețe ieșită din comun, dar cine mai îndrăznește să-l calce?! Doar cine vrea să-și facă praf mașina. Ce dacă o omenire întreagă ar putea să pășească cu religiozitate pe el și să-i cânte osanale?! Se amână. Nu știu ce facem cu orașul, amânat de-a dreptul, nu se mai poate trăi aici, cu toate străzile și trotuarele săpate și întoarse. Parcă am fi zonă de război. De zeci de ani amânăm orice urmă de admirație și încredere în oamenii noștri politici. Cei pe care îi avem par smulși din manualul cu caricaturi și asta pentru că amânăm să îi căutăm pe cei inteligenți. Presupunând că mai avem oameni inteligenți în țară. Dacă nu or fi plecat cu toții. Amânăm să ne renovăm spitalele, amânăm să rezolvăm cu mita dată personalului medical, degeaba au salarii, că tot iau plicurile, poți renunța să suni la 112, că tot nu vine. Te amână. Urșii mor agonizând pe șosele, amânați și ei, limba română abia mai respiră prin vârfurile societății, amânăm să o învățăm, nu e vitală. Putem trăi și fără ea.

Am avut chiar surpriza să aud prunci de 14 ani alegându-și cariera într-un mod ciudat: „Doamna, aleg cariera militară, pentru că la 45 de ani ieși la pensie!”. „E foarte greu”, a zis alt copil. „Când o să trăiești?” „După 45 de ani!” a răspuns pruncul încântat. Atunci urma să fie liber și asigurat. Se amână tot în țara asta. Chiar și viitorul.

Suntem toți exasperați, nervoși, trăim altceva decât ar trebui, suntem amânați spre o altă viață. Amânăm iubirea, amânăm binele, ne-am obișnuit așa de tare cu răul, zilele negre sunt peste noi, grămadă, noi ne uităm pierduți spre albeața “banilor” puși deoparte. Nu ne îndurăm să ne atingem de ei.

De când cu pandemia asta nenorocită, ne amânăm și respiratul. Ne-am pierdut chipul în spatele măștilor albe. Nu mai știm cine suntem. Îmbrățișările, libertatea și râsul cu prietenii au fost amânate și ele.

De acord, nu strică să mai lași ceva și pentru zilele următoare. Dar eu una am terminat-o cu amânarea. Mi-am scos hainele bune din dulapuri și le port cu satisfacție prin casă. Trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Ziua de azi e foarte bună. Chiar dacă e rea, tot bună e. Căci o trăiesc eu, acum. Nu mai vreau să ies la pensie, cum am vrut ani de zile. Vreau să muncesc pe baricade până mă voi prăbuși în plină glorie, la datorie. Nu așa spun japonezii? Nu te pensiona niciodată. Ei, bine, eu sunt aceea. Am decis să nu mă pensionez niciodată.

Nu mai am dulciuri depozitate prin cămară. Traiul sănătos nu a mai fost amânat pentru următoarea zi de luni. Mușamaua e la gunoi si beau apă din pahare de cristal.

Nu, n-am să mai aștept nici o secundă în plus. N-am să mai aștept să plâng. Nu o să-mi mai înghit lacrimile ca de obicei și nu o să mai afișez lumii zâmbetul mereu strălucitor atârnat de sforile mobile ale marionetei. Dacă îmi vine să plâng, o să plâng. Acum, aici. Fără amânare, fără să îmi depozitez lacrimile înăuntrul meu, una peste alta. Fără să le adun picătură cu picătură, până lacul liniștit devine maree turbată și dărâmă totul în cale. N-o să-mi mai amân furia pentru altădată. Furia nu e civilizată, nu?! Ea nu trebuie exteriorizată. Așa spun lecțiile copilăriei mele. Dar furia există. Și când există, trebuie lăsată să urle, să dărâme toate zidurile, să-și găsească drum spre zările libere și să te târască și pe tine după ea. Furia e bună, e distrugătoare, e mântuitoare, e caveman-ul tău care își zornăie lanțurile, le mușcă și te mișcă. Spre înainte. Furia te scapă de frică. O înghite și o ronțăie bucățică cu bucățică. Mai bine furios, decât înfricoșat de moarte. Vreau să schimb tot ce e în jurul meu și furia să-mi fie trigger-ul. Nu mai suport nici o amânare.

Nu o să mai pun la păstrare pentru mai târziu nici o emoție. Nici râsul, nici iubirea. Ce iubire e aceea care se teme?! Se teme de cuvinte greșite, de gesturi furioase, se teme de propria-i dispariție?! Iubirea e glorioasă, e cosmică, e puternică și indestructibilă. Ce ajungem să fim dacă nu mai credem asta?! Mă întorc din nou la mine cea de demult. Atunci știam totul despre esențele lumii. Undeva, pe drum, am uitat să mai știu. M-am amânat pe mine însămi, punându-mă deoparte la păstrare în formol și întuneric.

Nu îmi voi mai amâna propriile-mi greșeli. Nu o să-mi mai fie frică de ele. Nu voi mai încerca să le controlez, să le înăbuș. Să nu le recunosc. Și poate, dacă le dau frâu liber se vor transforma în ceva mai bun, ceva mai înalt. Greșelile mele de care m-am temut o viață, greșeli fatale, capabile să distrugă iubiri, să îți nenorocească viața, îngropându-te în vini până-n gât. Se vor decanta transformându-mă. Ușa e deschisă. Nu mai amân nimic. Și ce va fi distrus, va fi. Nu era menit să fie.

Nu mai amân nici pericolele, riscurile, provocările. În cutia mea toracică atât de fragilă sunt gata acum să adăpostesc zboruri de artificii, schimbări radicale ce pot în sfârșit să dea năvală, să trântească ușa de perete și să mă zgâlțâie, zdrăngănindu-mi coastele. Să mă elibereze din cotidianul pașnic prin care îmi târăsc comoditatea. Oboseala. Să mă elibereze din închisoarea în care singură m-am băgat.

Dumnezeule, cum să te setezi pe așteptare?! Cum să aștepți ca altcineva să-ți umple gropile și să-ți netezească drumul?! Să aștepți zonele sigure, relațiile veșnice, marcate de zâmbete politicoase și vesele, de controlul feroce al greșelilor?! Să aștepți să trăiești, să te exprimi, să-ți amâni mereu urletul de disperare sau râsul clocotitor! Care zonă sigură?! Nu vedeți că nu există?! Trăim pe nisipuri mișcătoare, care ne înghit încetul cu încetul. Amâni, și mai ești înghițit un pic. Amâni, și genunchii ți s-au afundat, devenind imobili. Amâni, și te strânge de mijloc, de piept, inima ți se poticnește, se forțează să mai bată, să mai simtă. Amâni, și brațele-ți sunt înghițite. În curând, vei respira numai nisip și nisipul ucigaș își va împlini menirea. Totul se va fi împlinit. Amânare, procrastinare, înecare, statuie de sare.

Mai bine o iau pe râul acesta vijelios, plin de sloiuri de gheață albă. Voi sări de pe unul pe altul, în continuă mișcare, voi dansa în lumină și în pericol. Voi plânge, voi țipa de durere, voi răcni de furie. Voi râde, voi iubi, voi încerca. Cu hainele mele cele mai bune, cu cea mai frumoasă ceșcuță de porțelan în mână, sorbind din cel mai aromat și roz-aprins-de-asfințit ceai voi sări de pe un sloi de gheață pe altul, îmi voi juca viața la ruleta rusească, nu voi mai aștepta pensia și voi alerga pe râul meu frumos și sălbatic. Apă rece și bună. Chiar dacă mă voi prăbuși, îmbrățișarea apei va fi mult mai conținătoare decât cea a nisipului. Răcoroasă și limpede, transparentă până chiar în miezul neființei.

Nu mai amân nimic. Căci nu mai e timp de amânare.