Borcanul cu recunoștințe

Simt că e timpul să vorbesc despre recunoștință. Mai ales de când am citit și răscitit cât e de importantă. Peste tot scrie că trebuie să fii recunoscător ca să-ți fie bine. Eu vreau cu încăpățânare feroce să-mi fie bine. Mă țin așa de aprig de starea mea de bine de parcă aș fi un pitbull agățat de-un os. De multe ori realitatea se filtrează în creierul meu prin chestiile citite. Sau chestiile pe care le citesc devin realitate. Jocul de-a prinselea între autentic și livresc nu mi-e foarte clar. O consecință firească a autoizolării, îmi spun cu indulgență. Poate sunt în carantină de o viață. Realul tremură vălurit în nenumăratele oglinzi care mă alcătuiesc. Am citit, pe unul din blogurile care îmi plac, despre borcanul recunoștinței. Iei un borcan mare, din cel în care ai avut zacuscă sau gogoșari, îl împodobești cu ce te taie capul, inimioare, floricele, bombonele și fiecare membru al familiei pune în el bilețele cu recunoștințele lui. Se citesc la Crăciun sau chiar într-o seară oarecare. Când afară plouă și în casă se bea ceai fierbinte din ceșcuțe victoriene. Mi s-a părut o idee colosală. Încă nu am borcanul real, dar am început să-l umplu deja. În imaginar. V-am mai spus. Real, ireal, la mine totuna.

Sunt recunoscătoare că pot trăi în prezent. Adică știu, acest prezent e de-a dreptul înfiorător, cu pandemia, izolarea și moartea. Dar faptul că pot trăi în Acum mă ajută să nu o iau razna. Să nu îmi fac scenarii oribile în legătură cu viitorul, să nu tot analizez obsesiv trecutul. Nu a fost nevoie decât de un pic de exercițiu și de voință. De câte ori gândurile nebunele o iau înspre înainte sau înspre înapoi, le pun stavilă hotărâtă și îmi răsucesc privirea numai spre prezent. Spre acest moment. Care e bun de tot. Cum să nu fie?! Savurez o felie de pască, cu arome de lămâie verde și portocală, miros un buchețel de lăcrămioare, unul din cele mai frumoase parfumuri ale Pământului și mă uit la Casa de Papel, care îmi place tot mai mult. E a treia oară când încep serialul (celelalte dăți nu am trecut de episodul 2), dar acum îl primesc cu brațele deschise, cred că are legătură cu borcanul de care vorbeam. Ce atâta judecată critică! Ce atâtea fandoseli!

Sunt recunoscătoare că am renunțat la rețeta de cozonac de la bunica, pe care o făceam de 30 de ani, tot încercând să o îmbunătățesc, cercetând zeci de site-uri pentru a afla de ce îmi crăpau capodoperele sau aveau goluri sau se împrăștia umplutura. De Paștele acesta am avut o idee genială. Ideea secolului. Pur și simplu am apelat la specialiști. Adio tradiție. Am luat rețeta Jamilei de cozonac moldovenesc cu aluat opărit și am făcut cel mai bun cozonac din viața mea. La fiecare înghițitură, soțul meu se uită la mine cu ochi de cățeluș fericit și dă aprobator și mut din cap. Mut pentru că are gura plină cu mult-prea-minunatul.

Sunt recunoscătoare că vara trecută, la Brașov, am învățat să pregătesc salata verde. Să o fac salată, adică. Tot după rețeta străveche din mamă-n fiică, o scăldam în vreo juma’ de litru de apă. O puneam la înotat. Cu zahăr. Ce oroare! După ce drăguții din Brașov s-au uitat la ea ca la o poșircă chioară și i-au dat un reject delicat, neatingându-se de bolul cu apă îndulcită, mi-am luat seama. Am căscat ochii mari, simbol internațional al neștiinței de carte (cum academic se numește prostia!) și am schimbat tehnica de lucru. Acum fac un mic shake într-un borcan (ah, de la Jamie Oliver, dragu’, am învățat această măiestrie de mare chef) din ulei de măsline, oțet de mere, sare și usturoi. Zdup peste salată, nici un pic de apă. Nițică cremă de oțet balsamic aruncată deasupra. Rezultatul?! Mâncăm zilnic, nu de două ori pe an. Dimineața ciulesc urechea să prind momentul în care Cristinelu’ zice duios:”Azi mâncăm salata din aia?”

Sunt recunoscătoare că am apărut în “Dilema veche”. Ba chiar de câteva ori până acum. Mă împăunez ca un curcan prin micuțul apartament rezidențial și îmi număr like-urile. 1,2k?! Oooo! Îmi flutur mărgelele roșii de la gâtul înfoiat, dau din pene și cotocodăcesc de îl amețesc pe bietul om. Nici nu mai știe ce ține la casa lui: o găină, un curcan sau ditamai păunul?! De-atâta măreție scriitoricească mă întreb serios dacă să mai fac salata aia sau nu. La o adică am alte ocupații, ar putea să o facă și el, ce e așa mare lucru?! Și zău, dacă mai spune încă o dată că nu am câștigat nici un ban pe faimoasele articole, să-și pună pofta-n cui de vreun alt cozonac după rețeta Jamilutei.

Sunt recunoscătoare că fiul meu a decis să mă ajute să-mi upgradez blogul, să îi dau o față umană de blog. Săracu’, cred că a cedat nervos când a văzut cât de tută sunt. Începusem să studiez, plină de elan, cum se face un site pe WordPress. Desigur că o făceam temeinic, sunt o persoană studioasă de felul meu, căutând toate cuvintele necunoscute prin Dex. Din trei în trei. Bineînțeles, cele care nu erau acolo, adică majoritatea, a trebuit să mi le explice el. Gen plug-in, titlu SEO, Jetpack, panou de administrare cPanel, integrare MailMunch, bla, bla, bla. Cred că nu mi-a moștenit abilitățile pedagogice, că nu am înțeles nimic din explicațiile lui. Și doar sunt o persoană inteligentă. Chiar peste medie. Scos din fire, ca să mă exprim delicat, a hotărât că îmi face el pagina web. Ce-o mai fi și aia.

Sunt recunoscătoare că am aflat că pot să alerg în jurul blocului. Nu știu de ce am crezut că trebuie să stau numai în casă. Poate fiindcă parcurile și pădurile sunt închise, am crezut că și împrejurul blocului e încuiat. Deși e o informație de care puteam să mă lipsesc, fiindcă acum va trebui să mă duc să alerg, mintea mea sănătoasă o apreciază la maximum. Partea aceea obscură care se ocupă cu întreținerea dependințelor proprii jubilează de bucurie că acum poa’ să mă silească să fac mișcare, că m-a pus cu botu’ pe labe. Jelesc zilele bune în care stăteam numai în pat, ca boieru’ și îi tot repet că nu pot să alerg, gâfăi că o balenă eșuată pe uscat și că am citit undeva că alergatul nu face bine la inimă. „Hait!” îmi întrerupe ea argumentația savantă, „Gura!”. Chiar mă simt jignită până la os de tonul ei neacademic. Mai ales că văd cum se uită și măsoară momentul fatal când o să se termine cozonacul. Ce pune la cale?! Sunt sigură că nu o nouă producție de dulciuri pe bandă.

Sunt recunoscătoare că soarele bate prin anumite geamuri, juma’ de casă e în întuneric și răcoare, dar dacă era toată?! Stau în jumătatea luminoasă (de-aia nu prea calc prin bucătărie!) și mă bucur de fiecare firicel de auriu, de toate petecele de albastru pe care reușesc să le văd prin urieșenia bradului plantat chiar în fața balconului, un brad foarte frumușel ce lunecă spre etajul 4 ca mărime, dragul de el. Noroc că bate vântul și îi flutură pletele țepoase, de mai văd și eu cerul. Așa că sunt recunoscătoare și pentru vânt.

Sunt recunoscătoare că vecinii îmi bârâie în cap, probabil că își demolează fiecare centimetru de perete și îl reconstruiesc la loc, zilnic. Și ce bine că nu și-au uns ușile scârțăitoare. Așa știu și eu că nu suntem singuri pe planeta pustie. E bine să simți căldura umană de dincolo de pereți, să simți că oamenii respiră și sunt acolo. Te ajută.

Tocmai mi-am luat inima în dinți, după zeci de zile de pandemie și de mâncat compulsiv și obsesiv și am căutat cântarul, împachetat pe undeva după marea mutare. L-am găsit și smuls cu forța din cutie. Când a văzut ce fac, Cristi a tulit-o la piață, exprimându-și zelos dezaprobarea prin masca ce-l acoperea până-n ochi. N-am înțeles ce tot bombănea acolo. Ceva cu cozonaci și izolare. O, da! Sunt atât de recunoscătoare! Nu-mi vine să cred! M-am îngrășat doar 2 kile. Incredibil! Ce zi grozavă! Bun, acum trebuie să le dau jos, fapt pentru care nu mai sunt chiar atât de recunoscătoare, dar știu că voi fi. Mulțumirea picurata în suflet, mândria deosebită că duc o viață sănătoasă în sfârșit, a enșpea mia oară în aceasta viață o să mă ducă la recunoștință, asta e sigur.

Sunt recunoscătoare că omu’ meu face atâtea lucruri prin casă. Aspiră, șterge, freacă, pregătește micul dejun, mă răsfață în fel și chip în timp ce eu stau cu degetele pe tastatură sau visez cu o carte în față. Amestecând realul cu irealul. Uneori cu lingura de lemn, alteori cu cea de argint. E adevărat, ce altceva să facă săracu’?! Ce, eu sunt de vină că și-a luat așa o nevastă cu gărgăuni la cap să-i fie partener de viață?! Cineva trebuie să se ocupe de treburile murdare. Eu mă ocup cu gătitul, artistic, desigur, ceea ce consider suficient pentru un mariaj fericit și armonios. Astăzi i-am gătit frittata cu spanac. Arăta foarte bine, cu mult verde. Foarte mult verde. Mie mi s-a părut cam grețoasă, dar el încă zâmbea, sărmanu’.

Sunt recunoscătoare că nu am leșinat de groază, cu ochii săriți din orbite când am aflat că trebuie să țin ore pe Zoom cu 30 de elevi odată. Aș fi putut să am coșmaruri atât de înfiorătoare încât să rămân cu sechele pe viață, aș fi putut să fiu lovită de o anxietate atât de paralizantă încât ar fi trebuit să-mi dau demisia, să susțin că în fișa postului meu nu scrie nimic despre a preda pe un ecran mic de tot cu tot felul de butonașe ciudățele. Elevii mei dragi au aflat deja că nici televizorul nu știu să-l pornesc. Am echipe de specialiști în fiecare clasă care se ocupă cu asta. Dar nu, nu am început sa zbier neglorios și laș ”Why me?!”, oh, nu. Dimpotrivă, am zâmbit curajos și plină de recunoștință pentru noua șansa ce mi se oferea de a evolua și a mă potrivi mai bine în acest secol, ba chiar și în cel viitor și am decis eroic să învăț până luni cum se face asta. Până luni secretele zoomului îmi vor fi revelate. Azi e sâmbătă. Hm. Oare mi-am lăsat destul timp?! Oare fiul meu are niscaiva timp liber? Pentru a lui silly mum.

Îmi dau seama că aș putea lista la nesfârșit. Recunoștința e lucru mare. Odată ce te pornești, nu mai poți să te oprești. Îmi dau seama și cum te poate ajuta asta. Silabă după silabă un abur roz bon bon îndulcește conturul ascuțit al clipelor, aburește privirea critică și dă un nou impuls existenței. Zâmbetul devine tot mai pufos și extatic. De ce nu?! Agreez, din ce în ce mai mult, o viziune optimistă asupra existenței. Pesimistul nu poate ridica astfel de castele. Nu poate fi decât cerșetor pe stradă, homeless. Aia e realitatea lui. Prefer prințesă sau de ce nu, regină în palat de lumină.

Nu că aș fi fost vreodată altfel decât optimistă. În esență asta sunt și n-am ce-i face.

Nunta de perle(cinci sfaturi pentru o căsnicie reușită)

Sunt o scoică. De-adevăratelea, scoică, scoică. Mereu am simțit asta. Pentru că mereu mă protejez, mă ascund în spatele acestei carapace calcaroase cenușii crezând că tot universul înoată numai în jurul meu, pentru că iubesc marea cu disperare, pentru că sunt atât de fragilă în interior, moale și bună de înghițit de către peștii răpitori. Dacă mă duci la ureche, poți auzi vuietul oceanului și al lumii rezonând din cochilia albă. Sunt o scoică constructor. Aceasta este esența mea. Adun nisipul bob cu bob, cu o perseverență eroică de-a dreptul și mă străduiesc să dau naștere unei perle. Sau mai multor perle. O muncă grea, zică cine ce-a zice.

Știți cum e când nisipul ți se lipește de piele. Te înțeapă, de chinuie, te sâcâie, te face să-ți urăști viața și te scoate din minți. Cumva trebuie să te protejezi, ceva trebuie să faci. Și așa, încetul cu încetul răsare frumusețea grațioasă și delicată a unei perle de o incomensurabilă valoare.

Cam așa și cu iubirea. Despre iubirea era vorba, în caz că nu v-ați dat seama. Despre iubire și căsnicie. Și nunta noastră de perle.

La început, undeva, cândva iubirea dintre noi a fost năvalnică și atotcuprinzătoare, deplină și urieșească. Am încă o amintire extrem de puternică despre o plimbare pe care o făceam de-a lungul unui drum din satul meu natal, cu pomi frumoși și bogați în rod de vară. Dragostea realmente țâșnea din mine, din celulele mele, din aura mea portocalie gata să explodeze și dansa în jurul copacilor, apăsându-i cu palme fierbinți, imprimându-se în scoarța lor aurie, amprentă de lumină și solaritate. După zeci de ani, de câte ori trec pe același drum simt încă iubirea mea de atunci rămasă întipărită în codul genetic al copacilor. Mă înfior de același extaz al bucuriei și al perfecțiunii. Căci nu era o iubire oarecare, era însăși regăsirea sferei originare. E asemenea unei călătorii în timp, de fiecare dată. Mă simt din nou de 20 de ani și curcubeul lumii râde deasupra sufletului meu îndrăgostit. Normal că realizez despre ce e vorba, e doar o proiecție a subconștientului meu, dar nu mă pot abține să simt că e o viziune a miraculosului. Din vremea aceea când umblam desculță prin lumea sacrului. Iubirea de demult se întoarce la mine răsfrântă de scoarța copacilor în care s-a tatuat pe vecie. O simt clar în inima și în zâmbetul lunatic care îmi răsare pe figură. Așa a fost. Foc și pară și explozie solară.

O asemenea iubire e dar de sus și s-ar putea ca amintirea ei să te ajute peste ani, în lungul, epuizantul drum al căsniciei, când vei vrea să-ți iei câmpii și să fugi cât mai departe! Să te duci și să nu te mai întorci. Dulceața ei trecută ar putea salva ceva din lungul drum spre soare-răsare. Atunci când nisipul pătrunde prin toate crăpăturile și zgârie, și e nisipul lui, dar și nisipul tău.

Ce pot să spun după 30 de ani de trudă grea?! Cum am reușit să învelesc fiecare fir de nisip într-o peliculă subțire de sidef și iubire, cum am dat naștere acestor mărgăritare care se revarsă acum de sub carapacea mea larg deschisă spre soare și mare?! Cum am ajuns în punctul nunții de perle?! Cum am învățat câte ceva din fiecare fir de nisip care a lăsat o dungă sângerândă în carnea tremurândă a scoicii?!

Am avut mare noroc că sunt atât de bună la comunicare. Una din abilitățile mele de bază. Mi-am construit viața pe această bază, mi-am ținut căsnicia cu steagurile sus datorită ei. Câtă vreme comunici, sunt șanse! Dacă o faci cu adevărat! Fără tăceri ranchiunoase, ascunse, răzbunătoare, nesimțite sau nepăsătoare. Am știut că trebuie să vorbesc. Având trei centri ai vorbirii în posesie personală. Poate chiar patru. Am vorbit și am tot vorbit. M-am dezvăluit și răsucit pe dos și am analizat situația și clipele până la leșin. Săracu’ meu om a ascultat. A mai și vorbit. Cât putea. Cât apuca de mine. Așa, mai strecurat. Mai tiptil. Ideea de bază? Niciodată să nu taci (a nu se confunda cu taca-taca ce poate distruge orice întâlnește în cale). Niciodată să nu taci când e imperios necesar să vorbești. În rest, puțină liniște nu a stricat nimănui.

Nu e nevoie ca cei doi să fie asemănători ( desi nu strică un pic de asemănare!). Nu ceea ce-ți place e așa important, cât ceea ce-ți displace! Faptul că mie îmi place să citesc și lui muzica veche nu încurcă cu nimic relația noastră. El s-a învățat să doarmă cu lumina veiozei strălucindu-i în ochi noaptea, în timp ce eu citesc. Și apoi s-a învățat să își pună căștile când ascultă melodiiile lui de demult. Dar dacă mie îmi displac petrecerile profund și celălalt vrea una la trei zile, e de rău. Nu e cazul nostru, ce ușurare! Amândoi suntem la fel de bursuci și de sălbatici în habitatul nostru natural. Dacă îmi place să risipesc banii și celălalt e opusul, e de rău. Din nou, nu despre noi e vorba. Amândoi ne facem praf orice fel de posibile economii. Reușim asta cu mare succes. În final, trebuie să te întrebi: “Acestea fiind defectele celuilalt, pot eu să viețuiesc cu ele, fără să mă simt mutilat? Fără să renunț la felul meu de a fi? La sinele meu adevărat? Fără să mă simt oprimat? Fără să devin identic cu el?” Compromisurile sunt ok (și sunt enorm de multe într-o relație!), atâta vreme cât nu-ți atacă miezul ființei.

Mai e și dorința de a te schimba. În bine. Oricând te poți schimba, dacă vrei. Dacă reușești să vezi că ai un defect antipatic de care te poți lipsi (unul sau mai degrabă nenumărate!). Dacă pentru tine are importanță evoluția proprie. Pentru tine și numai pentru tine. Eu, de exemplu, sunt foarte zgârcită. Așa mi-e felul. În studenție eram capabilă să primesc pachet de acasă și să-l mănânc singură, ascunsă în întuneric. Vindecarea a început când prietenele mele mi-au desfăcut un pachet sosit în lipsa mea și s-au bucurat la maximum de el. Când am ajuns, dispăruseră și cozonacii și prăjiturile și sărmăluțele, mai rămăseseră niște sărățele și râsul șugubăț al fetelor care se uitau drept în ochii mei în timp ce mă operau pe viu de zgârcioșenie dusă la extrem. Am râs și eu. Cam strâmb. Dar am înțeles. Lucrez de o viață la asta și aproape am reușit. Am învățat să dăruiesc. Încă învăț. Nu poți să te schimbi doar fiindcă vrea celălalt. Așa cum nu poți să-l schimbi pe celălalt după voința ta. Nici o căsnicie nu poate sta pe picioare decât dacă cei doi vor să crească clipă după clipă, surâs după plâns, dacă acceptă amândoi transformarea care îi face cu adevărat să fie ei înșiși. Pentru că nu e obligatoriu ca nisipul să nască perle. Poate naște doar răni adânci și de nevindecat. E alegerea ta.

Cam asta ar fi tot. Iubire multă, vorbărie și mai multă, compromisuri suportabile și transformări personale. Definiția unei căsnicii reușite. Eventual, cireașa de pe tort, aș mai adaugă râsul. Atunci, demult, când vederea celuilalt ne topea retinele și ne oprea respirația, am stabilit amândoi un cod al râsului. Dacă suntem supărați sau scoși din țâțâni de celălalt, să mimăm “Maimuțica”. Ei bine, imaginați-vă doi oameni serioși, maturi, supărați și certați și unul strigând brusc:”Maimuțicaaaaa!”. Imitând o maimucă, cu sunete, cu încrețituri ale feței, cu gesturi. Funcționează. Garantat. Niciodată nu am putut să mă abțin și am izbucnit în râs. Râsul vindecător, luminos și plin de bucurie. Râsul- medicament. Râsul-perlă.

Acum, aplecată asupra șiragului de perle știu că mi-e bine. Atât de bine. Suntem în armonie aici, noi doi, eu cu omu’ meu, funcționăm în tandem, de nu mai știm care e stânga și care e dreapta, dar fiecare având suficient spațiu individual, afară și înăuntru. E un echilibru solid, care se destabilizează rareori și doar pentru câteva clipe. Nu e pentru că îmi știe toate gândurile, căci nu i le spun pe toate (deși cred că mi le cunoaște, la un nivel instinctual, atavic, acolo unde vasele noastre de sânge și lanțurile noastre genetice sunt interconectate). Nu e pentru că e de acord cu mine în toate cele (că nu e și nici eu cu el, uneori ne certăm ca chiorii care au rătăcit drumul). Nu e că mă adoră în detaliu (nici vorbă, unele detalii sunt cam greu de înghițit, credeți-mă). E pentru că, dincolo de toate aiurelile și colțurile, suntem împreună, unul și același, unul o variantă a celuilalt, dar și o completare, mai mult sau mai puțin inspirată, dar potrivită. O completare potrivită. N-am crezut vreodată că voi ajunge să spun asta cu atâta seninătate. E obișnuință și siguranță. Uzură bună și înțeleaptă, cunoaștere. Acceptare. Ce interesant văd, când mă uit la el, toate ființele lui de-a lungul vremurilor. Încă mai văd puștanul care îmi făcea inima să zboare, încă mai văd frumusețea tinerească care îmi făcea sângele să se învolbure, încă văd și simt amintirea tuturor acestor lucruri. În această cunoaștere a fețelor lui și a diverselor înfățișări pe care le-a avut iubirea alunecând prin vârstele lui și ale mele stă siguranța, puterea, confortul iubirii de acum. Zbuciumul s-a diluat până aproape de dispariție, fluturii au zburat demult, dar am încă această iarbă frumoasă, bogat-verde, trăind în lumina soarelui și în umbra brazilor. Fluturii? O stare extatică, dar trecătoare. Iarba verde? O permanență.

Cristi a plecat, în plină pandemie, să caute vin de Porto, preferatul nostru. O cumpărătură necesară, nu credeți?! Declarația pe proprie răspundere era plină de locații dintr-un colț în altul al orașului. A avut ce umbla până l-a găsit. Am sărbătorit cu mare pompă, noi doi între noi. Fiind nunta de perle i-am spus că aștept niște mărgeluțe din materialul cu pricina, dar tot ce am primit a fost un “Vai, Perla mea” rostit mucalit și duios. Nu-i bai, am zis și am scotocit prin cutia mea anemică de bijuterii. Am găsit un șirag cu mărgăritare, un fake, normal, că doar nu era să am perle adevărate! N-oi fi vreun nabab, ce doamne! Mi l-am pus fericită la gât, tre’ să te descurci cu ce ai. Important e ce crezi că ai!

Mă uit spre mâinile noastre împletite. Calde, vii. Iarbă verde de jur împrejurul lor. Zburând, fluturând printre picuri de ploaie și raze de soare. Verde, verde.