Alergând dupa soare

Paralia-2017

Secundă de secundă, zi după zi, stau în orașul meu mic, înecat în verde umed, aproape fără pic de aur și visez la măreția soarelui. Când plouă, vreo șapte luni pe an, când e frig, alte nouă luni, nu fac altceva decât să visez tone de căldură ce se revarsă portocaliu din înaltul cerului, nu supraviețuiesc decat planificând călătorii elaborate pe tărâmul soarelui. Unde e lumina mai înflăcărată, acolo vreau și eu, unde e mai fierbinte, acolo e de mine. Unde stai pur și simplu cu picioarele sprijinite de planetă și pielea ți se îmbibă și începe să mustească a soare.

Vara asta a fost absolut perfectă. Părând să se dilate la nesfârșit. În prima ei zi adevărată, am aruncat toate în mașină de-a valma și am pornit în căutarea soarelui. Spre sud și numai spre sud. Undeva, dincolo de valea plângerii natale, a apărut soarele! Exact în drumul nostru. Minunatul! Și a rămas agățat acolo, în mijlocul albastrului nesfârșit, pentru tot restul verii. Râzând fierbinte și strălucitor zi dupa zi, în fiecare fragment al lumii. Rotunjind totul. Chiar și noaptea ardea în toate visele mele.

E atât de ușor să înoți prin răsărituri, învățând alunecarea lină prin lumină, să te tatuezi cu soare pe fiecare centimetru de epidermă, să sorbi apusuri așezate domol peste valuri. Frumusețea poate să cadă asupra ta de peste tot, asediindu-te, cutremurându-te, copleșindu-te. Mare, mare, ocean și pescăruși, insule și palmieri. Și iar albastru.

Lili (gata să admire si gâzele de pe parbriz, zdrobite sărmănuțele de zborul spre soare-răsare):

-Uite ce splendid e muntele! Cât de grecesc e totul!

Cri (care șofează de ore-ntregi cu un rânjet extaziat pe față): - Da, asta e o șosea superbă. E păcat să n-o faci în viața asta. De câteva ori. De câte ori poți. Săptămânal, dacă se poate.

Primul popas. Paralia. În prima zi mi-a plăcut foarte tare. Ca atunci când deschizi porțile bâlciului și jucăriile de acolo te uimesc peste măsură și te aduc în brațele râsului. Mulțimea de oameni, de mărfuri, culorile verii presărate peste tot, albastru și alb și auriu. Parfumul grecesc contopit și cotropit de români, un flux mareic ce inunda totul. O combinație cel puțin interesantă, așa că am savurat la maximum plaja, colindatul printre buticuri, liniștea bisericii albe, ridicată aproape printre valuri și gălăgia românească. Multă gălăgie. Chiar și reîntâlnirea cu uleiul de măsline mi s-a părut fermecătoare. În prima zi.

Nisip imprimat cu stropi de frumusețe. Am avut norocul unui concert pe faleză, cu vocile splendide ridicându-se spre apele movulii ale cerului, lumina glasurilor luptând cu înserarea, cu atmosfera gregară și agitația continuă. Apoi am avut liniștea deplină a dimineții. Eternul balcon al călătoriilor noastre și cerul care își flutura netulburat fiecare manta, colorată în altă și altă nuanță a strălucirii. Singuri pe planeta răsăritului. Slava domnului că toți dormeau.

Cam printr-a treia zi m-a lovit amarnic plictiseala. O oboseală ușor nervoasă. Hainele înșirate de-a lungul străduțelor au început să mi se pară chinezării obscure, afluența de români - gălăgioasă și strivitoare de gânduri. Parcă eram la Eforie Nord, cu ceva nuanțe grecești. Nu mă puteam izola în coconul vacanței, nu mă puteam singulariza și autentifica, deveneam una cu torentul agitat, care se mișca și țipa haotic. Așa că am plecat. Știind că nu mă voi întoarce niciodată în Paralia. Deși mi-a plăcut soarele ei.