Alergând dupa soare 2

Parga

După Paralia am aterizat la Parga, unde altundeva?! Acolo unde splendoarea trăiește în toată imensitatea ei, catifelându-ți sufletul, alinându-l, însuflețindu-l. Flori revărsate prin toate cotloanele, aer greco-venețian, stare abulică, de curcubeu aruncat peste straturi de zen, întinzându-se fericit la soare.

Întreaga lume e o spirală al cărei centru e mereu Parga. Facem ce facem și tot acolo ajungem.

Aici e liniște întotdeauna. Liniștea pe care ți-o dau oamenii ce vorbesc pașnic în limba lor, universuri separate, ce nu interacționează agresiv cu lumea de parfumuri și nuanțe de turcoaz.

Rutina vacanței ar putea continua la nesfârșit. E atât de desăvârșită în elementele ei, încât nu ai putea să îți mai dorești vreodată altceva. Privitul mării îți colorează îndeajuns viața. E cât un univers. Oprirea zilnică în patiseria preferată, din care răzbat mirosurile delicioase ale plăcintelor grecești și tentația permanentă a scorțișoarei și a caramelului, mersul spre plajă pe aceeași potecă abruptă, care scoate sufletul din tine în fiecare dimineață și la care nu ai putea renunța nici în ruptul capului, căci are un farmec nespus, care înflorește din fiecare întorsătură, din chiar susurul nesfârșit al cicadelor ascunse în vegetația luxuriantă. Pășnicia elegantă a plajei colorată în șezlonguri și umbrele calme, zâmbetul presărat pe fețele oamenilor, întâmplările mărunte și încărcate de semnificații. Peste tot sunt numai semne. Ce așteaptă sa fie citite.

Cuplul de alături, niște englezi, cam de 60 de ani, el cu tatuaje pe ambele brațe, se așază pe șezlonguri cu picioarele pline de nisip. Ea scoate o pensulă de vopsit uși și, tacticos și fengshuian, își îndepărtează amândoi nisipul de pe picioare. Pensulând. Suntem căzuți în admirație. Așa ceva nu ne-ar fi dat prin cap nici într-o sută de ani! Creativitatea oamenilor nu cunoaște limite. Când scot și sticla aburind de rece ce e dintr-un termos lunguieț, o ultimă invenție a umanității, ne pică maxilarele de-a dreptul.

Li (ținând în mână, sărmana, o sticlă de apă fierbinte și neîndurându-se să bea din ea): - Uite, Cri, răcitor din ăla ne trebuie și nouă!

Cri (stoic până la anihilare): - Ne trebuie, Lili, dar câte să mai cărăm cu noi pe plajă?!

Li (din ce în ce mai admirativă): - Uite, au și pișcători de prins prosopul de care am zis că ne luăm anul trecut! Ne luăm? Să nu ne mai alunece cearșafurile de pe șezlong.

Cri (renunțând la stoicism pentru epicureism): - Ne trebuie?! Mai bine bem. Eu așa raportez totul. Și nu uita prăjiturile!

Întorc privirea în altă parte, momentan cuplul cu pensula somnolează, obosit de atâta activitate și nu mă mai încântă cu noutăți. O Ea sensibilă și frumușică îl unge pe un El cu cremă, cu mare dedicație și gingășie. Admir mișcările iubitoare pe care le face, deși nu știu dacă să plâng după romantismul pierdut sau să râd. Mă hotărăsc în secunda următoare când ea ridică o sticlă de doi litri de suc și i-o ține la gură, ca unui bebeluș uriaș, ridicând-o încetișor pe măsură ce el bea. La un semn princiar din mâna, ea se oprește. Închid ochii râzând. Pardon. De romantism din ăsta mă lipsesc. Peste vreo oră, când îi deschid, ea e la datorie, ungându-l din nou, cu acelasi devotament și adorație.

Cri (fericit că m-am trezit): - Li, te duci să imi iei o bere?

Li (stupefiată): - Mă confunzi, cred!

Cri (împăcat cu situațiunea): - Am încercat și eu.

Caniculă lângă valuri. Englezii reintră în acțiune. Scot cu grație două pahare de cristal cu picior, le pun pe măsuță, scot vinul de la rece și toarnă în pahare fericiți, făcându-și selfiuri în toate ipostazele. Pentru facebuk, probabil.

Li (cuprinsă de o admirație nețărmurită): - Ăștia-s colosali de-a dreptul! Poate sărbătoresc ceva!

Cri (sătul până peste cap de atâta admirație): - De ce ar face asta, Lili?! Poate așa trăiesc ei în vacanță.

Poți să o iei și în direcția depresiei universale. Dacă vrei să cârcotești în dulcele stil mioritic. Nenorociții ăștia de englezi beau până și pe plajă în Grecia. La aproape 40 grade. Fi-le-ar brexitul de râs! Sunt atât de disperați în vidul lor existențial. Beau de le sting. Dar o fac în mare stil. Sau mai știi, poate savurează existența, hedoniști până la cristal. Mai avem până îi ajungem din urmă.

Un altul s-a pus pe mal, într-un mic șezlong al cărui fund atinge apa. Stă acolo, cufundat pe jumătate în valuri și citește o revistă, în timp ce apa îi clipocește împrejur. Just perfect.

Aceasta nu e o evadare din realitate, e doar un pas în lateral. Realitatea e și ea pe aici, pe undeva, nedispărută. Aceasta este doar încă o realitate. Cea a paradisului. A fericirii. Trăire a frumosului. O porție de respirație bună, sănătoasă, e aerul în stare pură. Adevărata realitate reală. Are o durată limitată și asta o face si mai prețioasă. Dureros de prețioasă.

Acest albastru nesfârșit, în diferite nuanțe, de la translucid, la pastel și indigo, contopit cu un bleu auriu și senin, aerul vălurit într-un purpuriu ușor decantat: briza marină, sărată și proaspătă, verdele încins de soare, mentă și flori sălbatice, pini marini, toate duc trăirea la un preaplin gata să se reverse în arome de înghețată de vanilie, zmeură și ferrerro rocher. Simțurile asaltate capitulează și se prăbușesc pe lespedea încinsă a beautitudinii.

Dă-o-ncolo de realitate, aceasta e starea naturală a ființei. O sorb cu porii văzului deschiși, cu papilele mirosului și gustului înflorite în extaz. Griurile, ploile sunt mai încolo, dincolo de apă, aici e plutire extatică în lichidul amniotic al genezei. Aproape nu e adevărat cât e de bine. Zac pur și simplu în starea de bine și nu mă tem. Dacă e doar o realitate paralelă, e una veritabilă de-a dreptul și îmi încarcă bateriile cu vrajă.