Alergând după soare 4

Traversarea cu bacul spre Corfu e ca o ingestie spontană și șocantă de marihuana. Am râs continuu, cu creierul înflorit în endorfine, scufundată în albastrul de cerneală al drumului, vărgat de dâre groase de spumă albă în care se avântau pescărușii, planând alb și glorios între volutele apei. Atât de mult albastru, simt că nu mai există nimic altceva, e prima zi a genezei, toate sunt neîncepute, claritatea și liniștea au inundat totul. În general mi-e frică teribil de apă, dar acum am trecut dincolo de spaimă, asta e, îmi autodeclam cu împăcare mioritică, dacă se scufundă, nu mai am ce face, doar nu m-a pus nimeni să mă apuc de traversat mări! Acceptarea a dus la dispariția fricii, au rămas doar bucuria și râsul. Extazul.

Nu vreau să uit niciodată. Minunăția sălbatică a insulei, drumurile înguste și abrupte pe care îmi pierd de spaimă răsuflarea, pustietatea și întoarcerea la esențe, puritatea peisajului, singurătatea. Frumusețea sublimă a singurătății. Deplinătatea ei. Și soarele, soare peste tot. Netulburat, zi după zi. Arzător, fericit, mereu acolo. Omniprezent.

Plaja noastră e absolut perfectă. Mică, străjuită de coame muntoase, palmieri, ficuși, lămâi, smochini peste tot, cactuși, de flori să nu mai vorbim, doar două taverne rătăcite prin nisipul fin, pe care alergi de cât e de fierbinte, frigeee! Pășnicie cât cuprinde, apusuri stropite peste întinderile albastre. Când vrem să ne aprovizionam de la singurul butic existent în zonă, trebuie să mergem vreo jumătate de oră pe dealuri, prin sălbăticie și păduri de măslini. Pe câte un copac scrie mare, cu săgeata aferentă, „Market”! Să nu te rătăcești. Am o senzație uluitoare de întoarcere în timp, deasupra mea coronamentul măslinilor se încâlcește arhaic și mă simt exact ca în serialul care m-a adus aici, „The Durrells”. Susură cicadele. Grecul stă plictisit și zen la tejghea și drumul înapoi e la fel de fermecător, cu rucsacul plin de sticle. Ouzo, bineînțeles și nectarurile potrivite.

Noapte. Câteva felinare. Mă uit țintă, de minute întregi, la ficusul uriaș din dreptul balconului. E aromat de un leandru roz în partea de jos și colorat cu globulețe galbene, în partea lui dreaptă. Unde se întâlnește cu un lămâi. E atât de tulburător și nesfârșit de frumos, încât mă văd încremenită pe vecie într-un tablou gaudian.

Li (fericită până la leșin): - Uite cât de minunat este!

Cri (atât de fericit, încât crede ca asta e starea naturală a ființei): - Ce faci, Li, te uiți cum crește ficusul?! De fapt, asta e în stil grecesc. Și el se uită cum cade lămâia.

Suntem în Corfu, orașul, Kerkyra. Sunt încă în viață, după drumurile la 60 grade, pe o singură bandă, cu marea ce se întinde atât de fermecător și agresiv în josul dealurilor. O avalanșă de flori și copaci uriași cu flori necunoscute se tăvălește în soarele arzător, fortărețe, grădini nemaivăzute, străduțe înguste și tarabe pitorești la tot pasul. Încremenesc. Nu îmi vine să cred. Strălucesc și eu instant de bucuria întâlnirii. Incredibil! Nemuritor și fără probleme de caniculă, bustul lui Gerald Durrel, autorul minunatei cărți! I-au făcut statuie! Și eu m-am întâlnit cu el! Sfânta întâmplare. Era predestinat! Scris în stele! El m-a chemat aici, în Corfu! Dau să-l îmbrățișez. Dragul de el! Cristi mă smulge cu greu, după ce m-am pozat cu chipul de piatră, cu citatul gravat, cu tot ce am apucat! Corfu, grădină a zeilor, te ador! Câtă frumusețe! Ce întâlnire!

Seara, pe balconul nr.1 vin vecinii pe la 10 jumate, aprind luminile, brusc ne luminăm și noi în balconul nostru. Butonez pe facebuk, sorbind agale din pahar, așa că nu observ că soțul meu mută toate angaralele (cocktailuri, lumânare) pe balconul nr. 2 care e mai privat. Doar tresar când bagă capul pe ușă și zice conspirativ: „Lili, my little princess, come to the other balcony.”

O altă seară, cu apele apusului desfășurate în flamuri glorioase peste valuri. Și noi cățărați pe stânci.

Lili (nerăbdătoare la gândul răsfățului ce o așteaptă): - Hai, Cristi, să mergem. Ouzo Time! Vreau un cocktail cu zmeură și un pic de grefruit.

Cristi: - Deja mă sperii, Lili. Nu mai fac față!

Cristi își caută de 3 ani o borsetă nouă. Atâta durează o căutare la noi. După multe, dar multe vizionări, exasperat de starea de zdremțuială avansată a celei vechi, a reușit să-și cumpere una nouă de la Parga. Dar, ca oamenii economi, amândoi am hotărât să o folosească tot pe cea veche până mai stăm pe la plajă. Să nu o târâie prin nisip pe cea nouă. Acum însă suntem gata să plecăm spre casă și îi spun să o arunce pe cea veche. Dragii lui ochi albaștri se tulbură, pierduți în durerea nesfârșită a pierderilor.

- Cum?! Să o arunc pe aia veche?! Pe aia dragă?! Luată de la Londra, din Camden Market, când am fost cu Alex prima dată acolo??

- Lasă, o ducem acasă, Cri, nu vreau să suferi. Văd că nu ești pregătit pentru cea nouă. Poți să mai parcurgi 1400 km tot cu borseta cea jerpelită.

După ce îi propun și o înmormântare cu tot fastul, trăistuța veche rămâne totuși părăsită pe un scaun, într-o cameră oarecare de pe o plajă din Corfu. Cristi se mai alină cu gândul că a lăsat-o undeva unde e frumos și soare. Drăguța de ea! Și-a făcut datoria pe acest pământ.

Pe drumul spre casă. După sute de kilometri, cu soarele în spate.

Cri: - Vrei să mergi azi la maică-ta?! Nu poți mâine?

Liliuca (aprinsă și nervoasă din cauza apropierii de casa cea iubită și mult prea depărtată de mare):- Știu de ce nu vrei să mă duc la mama azi! Vrei să te apuci de beutureală.

Cri (imperturbabil, șofând) : - Nu e adevărat. Mă tem că nu o să mai găsesc parcare. Și nu-mi place ce cuvinte folosești. „Beutureală”. Urât. Nu așa vorbeai la Parga. Ouzo time în sus, ouzo time în jos. Erai altă femeie acolo!

Ceva nu e în regulă cu ajunsul ăsta acasă. Nu prea îmi vine să zic „Casă, dulce casă”. Mai degrabă mi se sucește gâtul, în încercarea de a găsi soarele. Fierbinte, năucitor, râzând în toată albăstreala de nu-mă-uita a cerului. Trebuie sa meditez. Cum să fac să îmi iau casa în spinare și să plec cu ea în lumea largă?!

Să mi-o pun sub soare, lângă mare și să zac în splendoare.