Chițchițul din Lanzarote

Stăm pe șezlonguri, îmbrăcați bine și tot le cam clănțănim.

Cri (cu ochii-n ceața de sus): - Uite ce de soare e, Liliuca, cu foarte mulți dinți. Și tu îi dai înainte cu “Hai la plajă!” Dacă mai iau o șubă pe mine, mă duc. Altfel nici să n-aud.

Li (cu speranța strong, la locul ei obișnuit): - Imediat se face cald, puțintică răbdare. Nu deznădăjdui. Alex, alegerile tale de activități de vacanță sunt absolut memorabile. Să ne gândim la cele mai tari: plimbărica cu balonul deasupra Barcelonei, cu noi trei albi ca varul de groază, scufundările din care n-am crezut că mai ieșiți vii, iar acum plaja Papagayo, peste dealuri și deșerturi, dar tu chiar te pricepi, mamă dragă. O să le ținem minte toată viața.

Ale (neînțelegând cum de programează singur astfel de chestii): - Numai după zeci de ore de terapie le-am putea uita. Dar azi e zi de lins rănile. Plaja aia nenorocită mi-a venit de hac. Nu mai plecați odată? Să pot și eu să respir.

Lili (fericită că i s-a dat impulsul necesar): - Hai, Cristinelu’! Plaja-i peste drum!

În timp ce noi stăteam în soarele oareșicum ipotetic, fără șube, bineînțeles, savurând puterea plăcută a pământului cald, Alex a avut ghinionul să descopere un șoricel pornit în căutare de hrană prin gunoiul nostru. Taman el, care e absolut îngrozit de aceste creaturi monstruoase. Degeaba ne-a sunat, săracu’, degeaba ne-a dat mesaje, noi ca nesimțiții, eram ocupați să savuram vântul printre firele de nisip. Nu că am fi dat fuga să-l salvăm. Că nu prea ne pasă nouă de un biet șoricel. La o adică, nu poți să zici că e un tigru furios.

Li (dându-și aere): - Ale, dragă, de ce ți-e frică nu scapi. Mie nu mi-e frică de șoareci. Numai de șobolani.

Alex (sec, uitându-se spre mamă-sa care nu pare să-l înțeleagă chiar deloc): - Dacă era șobolan, nu mă mai găseați. Drept la Hotel Don Miguel eram. Cu bodyguard la ușă.

Li (delicată): - Știu la ce-a venit. La ambalajul de la Feta. Șoriceilor le place brânzica.

Alex: - Îți mulțumesc că m-ai luminat, mamă. Acum sunt mult mai liniștit.

Cristi și-a redescoperit instant abilitățile de mare vânător preistoric și a ademenit șoarecele în găleata de gunoi, a pus repede capacul salvator și apoi l-a cărat distanță de câteva străzi, unde i-a dat drumul. Nu putea să-l omoare, că doar nu era un sălbatic. Cristinelu’, vreau să zic. El are o inimă blândă, așa că a sperat că acela, chițchițu' lu pește, nu mai găsește drumul spre casă. Dar mica bestie avea o familie mare sau era un geniu printre ai lui. Străzile din Lanzarote n-aveau nici un secret pentru el. Ciuri buri. S-a întors cu viteză din maraton, mulțumit de plimbarea făcută prin aerul marin, cu iz de praf vulcanic și am dat peste el jucând țonțoroiul pe blatul de la bucătărie mai pe seară, când am aprins lumina. Eu în persoană. N-am țipat, desigur, nici n-am leșinat. N-am înțeles niciodată cum de leșină femeile prin filme. Eu m-am ținut tare și cu voce calmă, de femeie puternică, am chemat bărbații. Alex n-a fost prea fericit, dar m-a privit totuși cu admirație și oroare în timp ce îi povesteam că aveam antrenament serios de pe vremea când eram studentă și culegeam strugurii la Recaș. Acolo șoarecii erau la ei acasă. Când mergeai la culcare scuturai întâi pernele și păturile de picau șoarecii ca lăcustele.

Proprietăreasa a fost foarte uimită de veștile noastre, draga de ea, nevinovata, și a zis că o să rezolve problema. După ce plecăm. Că doar nu era să ne deranjeze în concediu. Nu-i nimic că dansau șoarecii prin bucătărie, noi aveam program de relaxare. Doar eram turiști. Cu patalama.

Asta a dat naștere unei alte dileme. Să îi dau review cu șoareci sau nu?! Era clar. Oamenii nu aveau să mai calce pe acolo, decât dacă erau masochiști. Cine alege să dea o grămadă de bani pe o casa cu șoareci?! În afară de noi, bineînțeles. Nimeni! Și atunci, terasa?! Minunata terasă?! Avea să rămână goală și pustie, fără turiștii cei extaziați. Nu era păcat?! Asemenea splendoare! Fără admiratori.

După o analiză desfășurată de-a lungul a patru zile, răstimp în care fiecare a adus argumente pro și contra, că de, despre ce era să discutăm și noi în vacanță, am decis să nu pomenesc de șoareci în review, se știe că și eu am o inimă miloasă de felul meu. Așa-i toată familia, cu inima ca pâinea caldă. Scumpii de noi.

Cri (pornind a nu știu câta discuție despre metodele moderne de evitare a calamităților):

- Diseară punem gunoiul legat, în chiuvetă. Ori atârnat pe perete.

Ale (oripilat): - Ferească sfântu’! Nu vrei să aduci șoarecele la nivelul gâtului!

Cri (sfătos și patern): - Nu vine să te muște, nici în filme n-am văzut din astea.

Li (plină de milă pentru toate vietățile Pământului): - O fi crezut, săracu’, că am plecat cu toții la plajă, n-a știut că tu ai rămas să te refaci nervos după faza cu Papagayo. De-aia a scos căpșorul din ascunziș. Avea și el drepturile lui de locatar al casei. Nu știu ce aveți cu el.

Ale (privindu-și mama cu maximă uimire): - Despre cine papură vodă vorbești?!

Oricum, patru zile cât am mai stat în scumpa locuință de pe malul Oceanului Atlantic, fiecare deschidere a ușii de la intrare a fost însoțită de tropote și strigăte incașe de cucerire. Zgomotele pe care le scotea Alex ca să sperie animalele din casă.