Insula unde nici un ceas nu merge

Am ieșit frumușel și rapid din aeroport, după ce mie și lui Cristinelu’ ni s-au scanat certificatele covid, iar lui Alex, nu! Culmea, dom’le, El a găsit rapid și explicația, cică cetățenilor britanici nu li se pretinde nimic de genul. Ha! Copchilu' ăsta are niște fumuri de lord de numa'.

Afară, în soarele alb, Ale s-a uitat la mine, marea organizatoare a tuturor angaralelor și a întrebat cum ajungem la cazare, cu taxiul?! Fiind gata, drăguțu’ de el, să scoată banu’ să plătească toate taxiurile necesare familionului. Prezente, trecute și viitoare.

L-am anunțat cu emfază că nu dăm banii pe alt taxi și că mergem cu autobuzul. Economie, de! Știam exact numărul autobuzului, că doar cercetasem intensiv. E adevărat că în ultimul timp am observat ceva deraieri de la logica normală a lucrurilor, ca și cum niscaiva neuroni de-ai mei încearcă să-și ia tălpășița definitiv (sper ca nu este o fază incipientă din ceva ce nu poate fi numit, ci doar erodarea normală a sistemelor, după atâta funcționare), dar speram, eram convinsă că nu se întâmplase și de data asta. Dar e greu să-ți dai seama când nu mai funcționezi ca lumea, dacă toată viața ai fost cu capu-n nori și ai făcut chestii aiuristice non stop.

Ce mai calea valea, ne luăm noi după indicatoare, savurând căldurica din Lanzarote, deși purtam încă cojoacele de Londra. Scria mare și lat „Buses”! Plus săgețile indicatoare. Cum să greșești?! Și mergem și mergem, și încă o săgeată și încă una. Urcăm, coborâm. "Da", răsuflu ușurată. "Uită-le! "O grămadă de autobuze, nenicule, nu doar unul. Și ce să vezi, în toată grămada, al nostru nu era. Nu exista și pace! După câteva încercări nereușite de a ne înțelege cu spaniolii la fața locului, am descoperit cutremurați și destul de enervați că erau numai autobuze private pentru grupurile organizate de turiști. "Ce cucurigului", m-am gândit, "Să mă fi înșelat Google cu așa nerușinare?!"

Am luat-o înapoi prin căldurica care devenise de-a dreptul caniculă și așa am descoperit noi primul mare adevăr despre spaniolii din insulă. Indicatoarele lor erau cam confuze. Nici unul nu arăta cum să găsești o simplă stație de autobuz din care să iei numărul 61 spre Puerto del Carmen. Stație pe care am găsit-o singuri, înainte să leșinăm de căldură și de epuizare. Singuri, singurei, mânca-ne-ar mama de deștepți! Ne-am șters sudoarea și ne-am așezat ușurați, să așteptăm.

După vreo 15 minute ne-a luminat o doamnă drăguță, vorbitoare de engleză și de spaniolă, slavă domnului. Ne-a zis cu milă, privind la fețele noastre cam aprinse de efort, în prag de apoplexie solară, că autobuzul mult dorit nu circulă duminica. Ioi și vai! Ce privire, dar ce privire mi-a aruncat fiul meu iubit și adorat! Noroc că eu sunt destul de flower power și pot să duc pe umerii mei firavi tot felul de priviri!

După atâta tevatură inutilă, ne-am urcat naibilui într-un taxiu și am plătit enorma sumă de 14 euro până la mult așteptata cazare cu aer condiționat. Casa Tito, măreața reședință de pe malul Oceanului Atlantic.

În fața ușii am dat iar de necaz. Odată introdus codul, ușa ar fi trebuit să se deschidă în mod miraculos. Nici vorbă. Au introdus băieții codul pe rând, fiecare crezând că degetele lui vor fi mai potrivite, mai antrenate într-ale codurilor. Eu stăteam oareșicum zen și mă uitam. Arăta exact ca în poze, totul se desfășura conform pozelor. Dar nimic. Simțind un ușor fior de panică, mai ales privind vigoarea tot mai disperată cu care soțu’ tasta cifrele din nou și din nou, am decis să sun. Imediat un robot mi-a răspuns. Număr nealocat. Ce papură vodă?! Să vezi că am fost trași în țeapă, am început să gândesc după vreo 15 minute, umerii deja încovoindu-mi-se de la privirile celor doi stâlpi de bază ai familiei.

Cristinelu’ (cu năduf, în timp ce-și scutura degetele să le mai răcorească după atâta butonare):

- N-ai putut și tu să iei un hotel, ca omu’. Nu și nu. Că tu vrei spațiu și terasă uriașă. Să vedem unde dormim la noapte. De fapt, de ce mă întreb?! O să ai toată plaja la dispoziție. Spațiu, nene! Deși am auzit că în deșert se face cam frig noaptea.

Lili (total uimită): - Ce deșert?! Calmează-te. Las’că sun la Booking să fac reclamație. Răsuflă adânc, doar ești în vacanță. Să nu pățești vreo nepățită! O să fie bine.

După această asigurare disperată, mi-a dat prin cap să-mi activez datele mobile și să îi scriu mesaj femeii pe Whatsapp. Doar așa ne conversaserăm până atunci. Nimic. Era duminică, Paștele. Paștele ei! Probabil stătea la masă, savurând mielul în timp ce noi stăteam în fața ușii.

Savurând existența.

Și așa am descoperit eu al doilea adevăr fundamental al insulei. Exactitatea nu are nici o importanță. Precizia englezească, pa și pu. Le dai turiștilor detalii cum se intră pe bază de cod și de fapt se intră pe bază de chei. Degeaba ne-a sunat ea în cele din urmă, că ne-a zăpăcit și mai rău. Cică să scoatem cheile din cutia poștală. Fraților, dacă m-ați fi văzut! Nu era nici o cutie poștală! Dar eu pipăiam peretele, ca un orb, cu gândul că se va deschide și îmi va revela vreo cutie. Nema pișta. Era să-mi stric oja proapăt pictată pe peretele ăla!

De fapt cheile erau ascunse în cutiuța cât o palmă de copil a codului. Sfinte Sisoe! Ce femeie dusă cu pluta! În cele din urmă am intrat, după vreo jumate de oră de chinuri, ne-am prăbușit în living și unul dintre noi a horcăit cu ultimele puteri:”Puneți aerul condiționat!”

Cei doi Alphameni au început din nou să butoneze. Nu funcționa. Nu-i bai, măcar aveam canapelele și fotoliile.

Lili: - Să fim pozitivi. Tre’ să recunoașteți! Terasa e superbă! Uite, uriașă și plină de splendoarea mării și a cerului.

Ale (sătul până peste cap de varianta roz fluturată de mămuca lui): - O fi superbă, nu zic nu, poate mâine o să aibă și chestia aia cu splendorile, dar acum e cam cețos totul. Oare e așa alb lăptos tot timpul pe aici, prin Lanzarote?!

Oameni buni, noi am dovedit nivele noi de stupizenie la ușa aia. Tată, tu aveai o poziție ciudată la un moment dat, cu o mână băteai codul, cu o alta smuceai de ușă ca nebunu’, dar culmea, erai cu spatele la ușă! Cred că eram toți zero la sută baterie, zero la sută gândire critică. Apoi nu știu care a zis, cred că Lilike iar, că doar cine altcineva, că numărul casei e greșit, nu bate cu cel de pe Booking și am luat-o la deal prin canicula spaniolă. Preț de 500 metri, ca să avem de unde ne întoarce. Fericiți oricum că am stabilit că numărul casei e greșit furnizat pe bookingul lu’ pește! Fericiți cei săraci cu duhul. Și mama, cum mai pipăia peretele după cutia poștală! O secundă am crezut că am pierdut-o. Că a făcut scurtcircuit. Mooor!

Și Alex uită de sobrietatea impusă unui lord englez și râde de se sparge. De mama lui, drăguța.

Cristi (epuizat, dar ferm pe poziție): - Eu sunt foarte satisfăcut că am încercat toate variantele.

Ale: - Ba eu nu-s mulțumit de prestația mea, dar ținând cont că aveam cojocul ăla de oier pe mine și că nu am dormit toată noaptea, o să mă iert nițel, deși puteam mai bine.

Cri: - Numa' cât ne-am învârtit ca titirezii pe la autobuze, private, neprivate! Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă de când am urcat pe o parte și am coborât pe cealaltă. Ne învârteam în cerc, de nebuni!

Lili (vrând să ajute și ea la această analiză exhaustivă a inteligenței familiei): - Și cum stăteam ca idioții în stație, așteptând un autobuz care urma să nu vină niciodată.

Alex (lovit subit de indulgență): - Lasă, mamă, nu e vina ta. Ai vrut și tu să faci economie la 14 euro. Normal, dacă mă gândesc că aerul condiționat de aici a costat vreo mie!

Lili (flower power din nou, căci e o stare naturală a ființei ei): - Nu uita priveliștea! Aia face toți banii!

Ale (aruncând o privire): - Asta-i plajă?! Zici că-i Cernobâl! Hai, tată, să cumpărăm baterii, poate facem aerul să funcționeze. Vezi că nici ceasurile nu merg prin zonă, și în taxi, ai văzut? Arăta cu 50 de minute după. Ce mai, e clar. Toți sunt un pic confuzați. Poate noi chiar mai mult de un pic.

Așa am descoperit al treilea adevăr indubitabil al insulei. Nici un ceas nu mergea cum trebuie, nici prin autobuze, nici prin restaurante, nici pe stradă. De unde rezultă că aici timpul nu are nici o importanță. Zăbovește cât vrea el, pleacă când are chef. Tu n-ai decât să faci ce vrei, nu-i nici o grabă. Toate cele trei adevăruri fiind corolare ale ideii de bază. E insula confuziilor aici și ești mereu un pic amețit, ca după un cocktail tare.

E o stare bună. Poți să admiri în voie frumusețea insulei, plaja cu totul neagră, toate casele albe și verdele izbitor al palmierilor și al cactușilor. Poți să crezi că ești printr-un soi de paradis.

Poți să stai cu brațele întinse și să primești vântul. Care te și îmbrățișează în strânsoarea lui de urs, te învârte ca pe-un titrez de te amețește și mai tare și te lasă râzând cu poftă într-o trăire a clipei arzătoare, provocată probabil de vulcanii care sunt chiar colea, la o azvârlitură de băț.