JURNAL DE BARCELONA

Ziua cu Sagrada

Ora 7 dimineața. Admirăm răsăritul soarelui pe terasa penthouse-ului. Pur și simplu ne-am trezit. Nu putem pierde nimic din pricina somnului. Nu vrem să dormim! Ci să ne încărcăm rezervoarele cu frumusețe pură! Și ce poate fi mai neînceput și nesfârșit decât răsăritul soarelui deasupra Mediteranei?!

Așa că stau cu o cană de cafea fierbinte în mână, în liniștea desăvârșită a începutului de zi și a depărtării de lume, stau și mă cufund în fericirea nemăsurată a apariției luminii. Cerul își revarsă culorile, amestecă cenușiul cu roz și fâșii puternice și vesele de portocaliu, aruncă și niște azuriu, la o margine, un pic de turcoaz. Globul roșu apare din mare, pe după colțul turnului din depărtare și totul devine încetul cu încetul albastru. Un albastru care te îneacă cu splendoarea lui, deplin, covârșitor, albastrul în care visez să locuiesc de-o viață.

Zgomotul surd al traficului, avioane străbătând cerul cu dungi fosforescente, un pescăruș strigând ascuțit, foșnetul închipuit al palmierilor. Sunt fericită. Dis-de-dimineață. Câtă frumusețe se revarsă peste mine! Câtă frumusețe pe capul nostru!!!

Apoi apare Alex. E ursuz și nevorbăreț. Nu-l interesează răsăritul nostru. Îl privim vulturește- părintește să detectăm problema. Parcă e mai mult decat ursuzenia lui obișnuită de dimineață! Normal! I s-a descărcat minunata jucărie numită telefon și nu are adaptor pentru prizele europene! Nu a ajuns încă la nivelul de organizare al maturității lui viitoare. Mai are până acolo. Refuză bărbătește orice fel de ajutor (Cristi era gata să fugă până în România să îi aducă ceva!!! eu gata să îi dau sfaturi gratis cu nemiluita!!) și pleacă singur prin Barcelona, să alerge, cică, în crosul de dimineață! Avem încredere! Se va descurca! Doar e kitchibobo al nostru! Ce bine că nu trebuie să rezolvăm noi!! Hi, hi! Am ajuns și vremurile astea binecuvântate. Aerul se încălzește treptat, până devine fierbinte și strălucitor. Ne retragem în livingul umbrit și punem aerul condiționat. Muzică.

Alex se întoarce transpirat și fericit cu o chestie albă în mână, uneori nu îți trebuie un răsărit, ci doar un adaptor!! Acum trebuie să stăm să se încarce chestia, Sagrada o sa mai aștepte. Lucreția, care a devenit Francesca, apoi Veneția era gata să vină, drăguța de ea, să-l ajute pe Ale să-si găsească adaptor, așa că o sună că nu mai e nevoie!

Ale (cu un aer hotărât): - Eu azi nu mai beau nici sangria, nici bere, că de-aia nu am auzit alarma telefonului!

Cri (nevrând ca lichidele magice să fie scoase din program): - Nu ai auzit-o, că nu a sunat, că ai pus-o după ora Londrei!!

Li (încântată): - Aseară nu am știut cum să pornesc apa caldă la duș, nu înțelegeam deloc robinetul ăla!!

Ale: - Trebuia să o suni pe Florentina!!!Venea imediat!

Li (exasperată): - Lucreția, oameni buni! O cheamă Lucreția!!!!

Reușim în cele din urmă să pornim la drum. Spre Sagrada. Oare ăștia doi nu mă sabotează?! Eu trebuie să-mi bifez obiectivele de pe listă și ei tot tăndălesc. Zâmbesc în barbă, nu contează când am pornit, vom merge oricum toată ziulica. În stil caracteristic familiei, fără mijloace de transport. Străzi frumoase, clădiri cu balcoane-arabescuri, aceleași culori peste tot: gri-granit, maroniu-pământ, galben stins -frunză de toamnă. Culori ce creează o lumină a lor, o armonie a orașului ce te cuprinde încetul cu încetul, recreându-te și pe tine, armonizându-te cu tine însăți. Palmieri și plante ciudate, verzi, uriașe, spații largi, piațete aerisite, un aer boem și leneș învăluind totul. Caniculă, dar plăcut în umbra culorilor și a clădirilor.

Stăm o oră la coadă, băieții oftând de zor și dându-și ochii peste cap, încă neconvinși că trebuie să viziteze o clădire-biserică. Pentru ce?! Se construiește încă la Sagrada, dacă ne pică ceva în cap și murim la datorie?? Macarale uriașe învârt ceva pe deasupra noastră, dar din fericire suntem lăsați în viață. Ca să putem declara, în final, cu mâna pe inimă, că e cea mai frumoasă construcție văzută de noi vreodată. Că originalitatea și creativitatea omului nu cunosc limite. E bine e să fii, măcar din când în când mândru de rasa ta.

Stâlpii în patru culori, închipuind arbori uriași, crescuți spre cer, cu ramuri și frunze de piatră; triunghiul alburiu de sus, alcătuit din bucățele de lumină - Dumnezeu, vitraliile extraordinare, filtrând culorile și dând claritate și blândețe aerului! Dau un “delete” și toată lumea dispare, mă plimb singură prin biserica-pădure, înconjurată de lumina începutului lumii! De pace și armonie. Stăm cu ochii lipiți de măreața fațadă exterioară, de tabelele uriașe cu litere sculptate în piatră și savurăm incredibila senzație de castel clădit din nisip ud și picurat din degete de copii.

Inspirați de treaba bună pe care se pare că a făcut-o Gaudi pe această lume, ne hotărâm să vedem și Parcul Guell. Tot pe jos vom merge. Dar, mai întâi, trebuie să ne sporim forțele cu niscaiva produse locale. Stăm la El Porxos, o "taberna" și comandăm paella cu fructe de mare. Primim niște tapas delicioase, cârnăciori, castraveciori cu măsline, pâinici calde. Delicioase.

Li (încrezătoare în natura umană): -Uite, ce drăguț, ne dau gustări gratis!!

Ale (milos): -Săraca mama!

Normal ! Le-au încărcat pe nota de plata, 6 euro! Și-așa am învătat noi că spaniolii îți dau tapas cu forța și că e o strategie minunată, care te face să aștepți felul principal ronțăind în tihnă tot felul de măslinuțe și alte prostiuțe gustoase. Pălăvrăgind. Paella e delicioasă, cu langustine, scoici, pui de calamar. O apreciază chiar și Cristinelu’, care nu le are cu orezul.

" Guell, țin'te bine că venim!!" strig încurajator, cu elan renăscut, doar, doar îi activez pe cei doi alpha care par cam moleșiți. Văleleu cât avem de mers! Dar am eu o strategie specială. Sporovăiesc întruna despre zonele rezidențiale superbe, despre cum mi-ar plăcea să locuiesc aici, știind în sinea mea că vorbele mele colorate vor face una din două. Ori îi vor încânta prin drăgălășenie și sclipitoare feminitate, făcându-le plăcută șederea pe planeta Pământ, ori îi vor scoate din minți prin zumzăiala continuă. În ambele variante drumul va trece ușor prin timpul zilei noastre.

Parcul e frumos de pică! Amestec de palmieri, conifere, foioase și geniu gaudian. Mozaicuri, arabescuri in calcar. Cactuși. E țara dragonilor, presărată cu ouă uriașe de piatră, rotunde. Morți de sete, binecuvântăm spiritul negustoresc spaniol, cumpărând sticle de jumate cu gheață de la orice colț al parcului, contra 1 euro. Aduse în plase. Și luăm nenumărate. Căci e cald și canicula vălureste totul în aburi parfumați, în timp ce cădem în transă în fața panoramei ce se întinde la picioarele noastre. Barcelona, marea, Sagrada în depărtare. Drumurile lumii.

Mai urmeză și drumul nesfârșit spre casă, încărcați cu suveniruri. Vai de capul nostru de provinciali! De ce nu folosim metroul oare?! Și nu s-a inventat nici GPS-ul așa că învârtim o hartă de o înnebunim.

Li (abia mai adunând silabele): -Uite, magazin de coifuri. De motocicliști! Îți vine să crezi?

"Coifuri, ha!" zice Cri, în timp ce consultă în mod savant harta. Adică o răsucește odată cu el. Se tot învârte ca un titirez. "Nu prea știm pe unde suntem, dar mergem la vale. Deci e bine."

Seara, pe terasă, ne savurăm glumele și vinul. Proiectul de a zbura cu balonul.

Cri: - Să ne vezi în balon pe furtună, poate dă cu noi în mare sau își târăște nacela pe suprafața apei! Poate ne agață de Sagrada!

Știe Cristi ce glume să facă! Pentru mine, special! Nu numai pericole în aer, ci și moarte pe apă!! Horror! Toate spaimele mele laolaltă.

Ale (sfârșit): -Când facem programul pe mâine?

Li (vioaie ca o bufniță): -Dimineață!

Ale: -A, vrei să nu fim apți!! Să faci ce vrei cu noi!!

Li: -Eu am o idee!

Cri (zguduit si alertat): - Să ne ferească bunul Dumnezeu! Eu nu am niciuna!!

Ale: -Tu ești pe avarie de vreo 2 ore!!

Un zgomot ușurel, ca o adiere. Ne uităm deodată spre cele două sculpturi de lemn de lângă perete. Un el și o ea. Figuri alungite, stilizate.

Cri, fiind cel mai deschis spre dezastre posibile si viitoare, se prinde primul:

- Ioi, i-o picat pipa! Aoleu, nu îi mai stă pipa!!

Râdem ca nebunii, vizualizând cum Lucreția-Agripina va povesti și despre turiștii duși cu pluta din România, care au provocat daune ireperabile pipei!! Cristi face reparații, fixând-o cu niște hârtie, e priceput, nu glumă!! Apoi, satisfăcut de munca depusă: “Mui bien! Uite, Lili, poșeta ta!! Nu mai trebuie să ți-o cumperi! Și-mi arată poșeta statuetei, sadic, pentru că l-am tot înnebunit ce poșetă să-mi iau! Dacă m-a lovit boala poșetelor!!

Fac socotelile de final de zi, Alex anunță că și el trebuie să facă niște socoteli, dar la el în cameră, cu ușa închisă!

Cri: Ce-i, te trage mamă-ta-n piept??!

Ne retragem spre paturi, mai puțin Cri, care, după ce a butonat pe nenumărate canale, s-a relaxat vizibil, cu paharul de vin spaniol în față. L-a găsit pe Mr. Bean, inepuizabil în orice limbă a pământului. Zi gaudiana superbă.