Jurnal de Londra

Ziua 5

Am lăsat fetele la acvariu, aproximând că vor sta acolo vreo două ore. Eroare de judecată! Au ieșit dupa vreo oră și au tot așteptat la locul de întâlnire! Nu știu de ce au stat așa puțin, li s-or fi părut peștii niște chestii istorico-culturale și s-au plictisit?! Oare dacă le-aş fi amintit câţi bani au dat pentru a-i vedea?! Oricum, peştii m-au plictisit întotdeauna şi pe mine. Or fi una din chestiile alea bărbăteşti pe care nu le-am înţeles niciodată.

Am galopat în mers artistic (adică admirând tot ce ne ieşea în cale!) până în Leicester Square, să luăm bilete la musical. Tocmai făcusem, mental, un compromis de-a dreptul inteligent între cultură şi omul secolului 21. Voiam să mergem la musical, chiar voiam, dar ne hotărâsem să mergem la….Shrek!!! Simţeam că am putea suporta asta. Soarta potrivnică s-a opus. Biletele erau prea scumpe pentru buzunarele noastre. Viaţa-i dură! Ca să ne revenim, ne-am prăbuşit la Sherlock Holmes Pub, cu un Guiness în faţă şi o prăjitură scăldată în sos fierbinte caramel şi vanilla icecream. Viaţa e destul de bună!

Cristi: -Voi staţi să rezervați masa și eu mă duc după fete, deși mi-e de-a dreptul groază să trec iar pe lângă ăia îmbrăcați în pădure! (mimii de pe malul Tamisei).

Suntem toți la masă, așteptăm minunățiile de feluri comandate (cel puțin, sperăm în minunăția lor!) și parlamentăm unde să mergem mâine. Părerile sunt împărțite, unii hăis! alții cea!

Alex, către fete: -Cât credeți că stați la British Museum?

Lili (atotștiutoare): -O oră jumate maxim! Poate două. Vor fi așa de culte, că vor vrea să iasă foarte repede!

Oana: -Eu cred că ies într-o oră.

Octi: -Hai, Alex și tu, că e mocca!

Doar așa se pare că ne convine cultura, pe tavă și gratis. Eventual cu picătura.

Vin felurile de mâncare. Nemaipomenite! Se revarsă cartofii, cârnații, rondelele de ceapă, sosurile! Ale rămâne cu gura căscată, holbându-se oripilat la farfuria lui, noi cădem sub masă de râs. Și-a comandat ceva numit simbolic: “Prânzul plugarului!”. Cu adevărat metaforic e și conținutul farfuriei: o felie de șuncă, una de brânză, o ceapă crudă mititică și drăguță și un măr delicios, tăiat felii! Totul prezentat artistic pe o frunză verde.

Lili: -Au uitat să specifice că e prânzul plugarului sărac!

Ale, resemnat la aceasta nouă lovitură, dupa cea cu muzicalul: -Asta-i mâncare de student amărât.

Cristi, cu sufletul lui de părinte sfâşiat (în timp ce înfulecă din cârnaţii şi piureul din farfuria proprie!!): - Mereu mi-e milă de Alex când îşi comandă de mâncare!

Îmi dau brusc seama că Oana e din ce în ce mai palidă şi slăbiciunea ei e contagioasă, parcă mă ia cu leşin şi pe mine; toţi înfulecă de zor (Alex muşcă delicat din măr, că ce altceva să înfulece de zor!), doar noi două nu avem nimic în faţă. Preocupată să gust de la ceilalţi, nu am observat că noi nu ne-am primit comanda. Aşteptăm. Restul şi-au lins deja farfuriile, ceapa lui Ale zace stingheră, mă duc să întreb ce se întâmplă. Cu stupoare, descopăr că nu am comandat de fapt “fish and chips”. Cică. A uitat chelnerul să noteze. Aș fi putut să îmi dau seama când am plătit, că era o sumă cam mică, dar de, m-am bucurat că nu era cât mă așteptam. Prostia umană! Mai plătesc o comandă, așteptăm. În sfârșit! Bun, bun. Mici probleme de comunicare, dar cine nu greșește?!

Oana merge să comande Ginger beer pentru Octi, nealcoolică. Chelnerul, simpatic și tânăr, îi cere buletinul. Murim de râs în timp ce Oana îi explică, încă o dată, unde e scris anul nașterii.

Lili (importantă și mândră de nația britanică): -Vezi, aici nu dau băuturi minorilor. În Petroșani e așa?

Oana: -Acolo nu vor decât să te faci muci! Indiferent de vârstă!

Ce vocabular au tinerii ăștia după o bere de ghimbir! Și nealcoolică! Mi-e frică să mă gândesc ce cuvinte mi-ar auzi urechile după una alcoolică!

Octi, savurându-si prăjitura de ciocolată cu sos de vanilie: -Eu nu mai pot, că stomacul meu e mic!

Cristi: -Nu-i bai! Cât mai mic! Lili nu se supără!

Ale (flămând încă după atâta plugărit): -La anu’, plec în Caraibe! Fără voi!

Cristi stă un pic pe gânduri, dar punctează victorios: -Las’că te găsim noi, oriunde ai fi, Kitchibobo!

BFIMax a fost așa cum îmi aminteam. Glorios, elegant , superb. Filmul delicios. Fetele au fost încântate de actorul principal, așa că Spiderman a primit nota maximă. Ce notă ar fi putut primi ecranul acela uriaș, scaunele confortabile și senzația că ești în secolul viitorului?!

Păcălesc fetele că le-am luat bilete la musical cu 40 lire și, în loc să cadă pe spate de groază, se scotocesc prin buzunare să-mi dea banii. Râd un pic isteric, dar râsul e bun, nu?! Încep să mă întreb de ce nu am luat bilete cu adevărat. De ce am crezut că au să se supere? Cred că educația prin iubire promovată de mine are ceva hibe. Oare aș fi putut să le duc și la Westminster Abbey?! Dacă aș fi forțat un pic nota?!

Dar mă voi gândi la asta mâine. Mâine e o nouă zi, nu?!