JURNAL DE PARGA 4

Nimic nu poate descrie senzaţia de rotunjire albă pe care o am stând împreună cu Alex şi Cristi pe balconul nostru singular, plutind ca o insulă îndepărtată pe amalgamul de culori al dimineţii. Am spus oare că suntem absolut singuri în tot minihotelul? Acesta e darul pe care ni l-a făcut dragul de Apostolis, fără să ştie, mânca-l-ar mama! Pentru că noi suntem, în secret, adoratorii stoici ai singurătătii! Stoici în sensul grecesc, bineînţeles.

Ale înfulecă din işlerele aduse de acasă (da, mai sunt încă), bea cafea şi mai aruncă câte o privire asupra minunăţiilor lumii. Dar nu uită să puncteze: -Tată, te las pe tine să hotărăşti pedeapsa lui mama!

Cri (îngrozit!): - De ce eu??!

Ale, expert în strategie de când a citit ”Arta războiului”, rostește pompos:- Pentru a păstra relaţii amicale între mamă şi fiu!

Cri (înţelegând justeţea argumentului şi fiind obişnuit ca toate să se spargă în capul lui, zice repede, să scape odată):- Snorkeling!!

Li (luând poziţie de apărare, după ce i-a azvârlit o privire cruntă): - Nu, nu, nici nu mă gândesc!!

Cri (duios): - Vrei peşti să te ciugulească?? În bazinelul pentru picioruțe?

Ale (în crescendo): - Sau Crazy UFO pe mare??!!

Cri (pasiv-agresiv):- Acolo la peşti te văd toţi, te pozează.

Li ( cutremurându-se de scârbă): - Să mă atingă gângăniile alea??!

Cri (subliniind apăsat ): - Peştii!!

Renunţ la luptă, plec capul înfrântă şi accept snorkeling-ul, gata să îmi dau viaţa pe altarul dragostei materne (de dragoste filială nici nu poate fi vorba, mârşavul meu fiu ştie că îmi e teamă de apă, dar tot mă chinuie cu sadism, uşurându-şi conştiinţa că cică mă provoacă să fac lucruri noi, ceea ce îmi face bine la sănătate!).

Cri (uşurat şi flămând după atâtea stări conflictuale): - Li, mă duc la bucătărie să-mi iau micul dejun grecesc! Mai avem muştar?

De când am plecat, mâncăm întruna şniţele şi chiftele (cred că am făcut cam multe acasă, în Petroșani, dar sunt mâncarea preferată a lui Alex, ce să-i fac?!). Şi pateu.

Stăm pe plajă, pe sezlonguri, sub umbrelă. Peisajul nu îndură nici o comparaţie. E de o frumuseţe desăvârşită, amplă, curcubeică. Albastrul curat, nesfârşit al cerului, îngemănându-se cu albastrul de turcoaz al apei într-o contopire lină, fără valuri, fără nici o tresărire pe

suprafaţa-i transparentă. Pete de albastru cerneală pe ici, pe colo. Stânca pe care se ridică ruinele castelului veneţian în stânga, împădurită, verde-muşchi, munţi-stânci, insule-gri în depărtare, ceţoase şi nelămurite, destrămându-se în văpaia albă a soarelui. În dreapta, catargele albe ale bărcuţelor spintecând și unind cele două azururi ce conturează astăzi lumea, bleu de sus și bleu de jos. O plajă mică şi neaglomerată, cosmopolită, câte o voce cu intonaţii străine ce acoperă uneori murmurul lin al valurilor imaginare, albastru, albastru peste tot şi o pace nesfârşită, înecată, contopită în frumuseţe. Aş putea să stau aici pe vecie, pentru totdeauna, pierdută, regăsită, una cu soarele şi lumina.

Cristi face snorkeling de când am ajuns pe plajă, nu-l mai scoţi din apă, e în extaz, copilăria l-a năpădit cu totul şi e doldora de entuziasm, studiind pietrele de pe fundul apei şi nu mai ştiu ce peştişori, pe care mi-i descrie cu lux de amănunte, când mai iese să respire. Îl ascult cu un aer vag de interes, în timp ce neuronii îmi plutesc în imponderabilitatea de nedescris a relaxării perfecte.

Mici chinezoaice trec pe plajă, invitând la masaj. Cât pe ce să mă las convinsă, dar îmi aduc aminte la timp că mai bine folosesc banii dați de Alex pentru a mai cumpăra nişte căni-suvenir pentru bunici. Hi, hi! Cât sunt de econoamă si de înţeleaptă!

Plaja aici începe pe la ora 12 şi se termină seara, grecilor ăstora le e lene să se trezească devreme. Aşa că la amiază șezlongurile sunt încă goale, Alex s-a retras în cameră, ca o moluscă leneşă, fugind de soarele ucigaş, Cristi îşi cere lollypop-ul (chiar a dat în mintea copiilor!), iar eu zac ca un puf porcușor în lumină, cuprinsă de o senzaţie de bunăstare sufletească ieşită din comun.

Cri (învârtind bomboana agale printre dinţi şi gânduri răzleţe): -Până la anul îmi cumpăr binoclu! Să mă uit la vapoare.

Marea e ca peruzeaua și peruzelele ei sidefate sclipesc pe tot locul. Sacrificiile personale încetează şi servim, în şezlonguri, frappe şi îngheţată de fistic şi iaurt cu miere. Ne facem de cap în stil mare. Ne-a ajuns atâta pateu. Singurele gânduri absolut profunde ce îmi strălucesc prin minte sunt referitoare la ce căni să cumpăr şi oare ce săpunuri?! Adevărate probleme existenţiale.

Pe la două, mânaţi de foame, suntem peste deal, la Bacchos. Tavernă de tavernă, merită tot drumul. La întoarcere va fi spre vârful dealului, cu burțile pline.

Ale:- Uite, tată, să o plimbi pe mama cu o umbreluţă din aia, să nu o bată soarele!

Cri: - Eu nu o plimb decât cu umbrela de-aia mare, de pe plajă. Aşa merită! Pe Aleea Diagon în sus, ca Iisus!

Servim mousaka, miel cu cartofi copţi şi şniţel vienez. Ale se pare că nu s-a săturat de şniţelele din cameră! Aşa e el, mai tradiţional.

Cri (gustând): -Li, ştii ce bună e pâinea asta???

Li (promptă, deschizându-și poșeta uriașă): -Vrei să iau alea două felii rămase?

Primind aprobarea românească a soţului, le strecor în serveţel, pentru cameră. Alex se face că nu ne vede, încercând să-şi dea seama, în sinele lui autentic dacă e încă roman sau englez sadea! Încercând să-și pună mantia invizibilă și să nu fie cu noi.

Li (cu bun simț strămoșesc):- Uite, mamă, îţi economisim banii! Nu eşti mulţumit că nu mai trebuie să cumpărăm pâine pentru pateu?!

Ale (resemnat): - După cocktailuri şi îngheţată pe plajă, cred şi eu!

Urcăm Aleea Diagon, sperând că vom supravieţui unei eventuale apoplexii. Să îmi mai recapăt suflul, mă opresc la nişte suveniruri.

Li: - Ale, ce căsuţă să îmi iau, asta mică albă sau asta mare?

Ale (gândindu-se melancolic la banii lui): - Aia mică!

Li: - Dar nu e mai frumoasă asta mare?

Ale (exasperat şi bătut de soare): - Dar de ce vă împodobesc eu casa voastră?!

După-amiază de leneveală. Apare Alex, pe la șapte, leşinat şi ameţit de starea de vacanţă. Se uită cu Cri la meci şi văd cu disperare că nu mai au de gând să mişte.

Li: - Dacă vreţi, mă duc să vă iau ceva de mâncare!

Ale (în alertă maximă): - Ce şmecheră e mama! Vrea iar la căni, nesupravegheată!

Planurile fiindu-mi dejugate de duşmani fioroşi, nu mă mai duc niciunde. Am venit să stau la televizor, ca babacii. În loc să pipăi suvenirurile Pargăi. Noroc că am visările mele, pe care le răsfoiesc amplu pe terasa cu măslini și mare. Pe seară, înconjuraţi de atotcuprinzătoarea şi dulcea stare de lene, apelăm iar la resursele de hrană româneşti. Pateu și roșii. A câta oară?!

Cri (atent să nu rateze vreun gol): - Li, ai auzit de mâncarea tradiţională grecească Irgukish? Înseamnă pateu! Mai ai o felie?

Li (dulce corcodușă): - Sigur, dragule! Ce nu fac eu pentru tine?!

Ale: - Acum mama e pasiv-agresivă.

Cri (fericit cu desfășurătorul serii): - Ospățul magic! Pe meleaguri elene!

După aşa o cină, Cristi dansează mărunt în ritualul apaş de fiecare noapte, afumând toate colţurile camerei cu o pastilă de ţânţari! Asta în eventualitatea că vreunul ar trece de plasele evoluate de la geamuri. Mă simt ocrotită şi la adăpost, în timp ce vraciul tribului îndepărtează fiarele nopţii!

Întunericul curge neostoit peste fire.