La metrou, birjar!

London, 2016

Birjarul fiind în acest moment propriile noastre picioare, ce mereu ne duc în aceeași direcție. La metrou. Chestia asta londoneza e fenomenală. Mă pierd în admirație zile întregi și nu-mi revin nici după ce mă obișnuiesc, nici după ce ajung înapoi în orășelul meu de departe. E o construcție citadină fantastică, pe nu știu câte niveluri, cu galerii labirintice, cu scări rulante de nu le vezi capătul, dar mai presus de toate, atât de bine organizat, atât de temeinic structurat, încât și o provincială amețită și romantică ca mine îi înțelege mersul. Nici eu nu aș fi putut să-l proiectez mai bine (se știe cât îmi plac construcțiile și cât sunt de bună, mai ales la cele relaționale!). Mi se pare râul subteran al Londrei, lanțul desfășurat al ADN-ului londonez. Robotul ce poartă pe umeri uriașa metropolă.

Savurez călătoria în fiecare zi, câte o oră dus, una întors, fără să mă plictisesc nici o secundă. Nu am nevoie nici de cărți, nici de muzică. Metroul însuși îmi este suficient. Viața pe care o poartă în pântecele lui e fascinantă, atât de colorată, atât de diversă, că nu mă mai satur să o observ, să mă bucur de fiecare detaliu. Sunt ca un savant proptit în fața microscopului. Descoperind leacul ce vindecă urâtul.

În fiecare stație, oamenii coboară, urcă. Negri, albi, roșcați la piele, galbeni. Toate națiile pământului. Vorbind fiecare în limba lui. Poate vorbesc pe undeva și engleza, dar aici sunt ei înșiși, materia genetică primă. Nu se sfiesc, fiecare e în celula lui personală, face ce îl taie capul. Atât de interesanți! O chinezoaică de vârstă mijlocie învață ceva de pe niște foi, poate o limbă necunoscută, căci rotunjeste tare gura, pe mutește, ca și cum ar face niște vocalize ce îi cer contorsiuni magice. Un englez blonziu, în costum, dichisit la patru ace (îndreptându-se spre marea firmă unde deține o pozitie mulțumitoare) își instalează tacticos un dispozitiv nemaivăzut, drept pe ochi, cu un fir legat de telefon, e pe jocuri virtuale, nu mai vede, nu mai aude. O negresă superbă, cu dreaduri gri îmi atrage atenția prin frumusețea fiecărui detaliu al ținutei ei elaborate, un amestec de griuri și negru, care o transformă într-o apariție splendidă, uluitoare. Aerul vibrează ciocolatiu în jurul ei. Un indian cu mustăcioară privește dramatic în gol. Poate azi va găsi o slujbă. Sau poate nu. Nu, nu mă plictisesc nici o secundă.

Prima zi înoată cețos în efecte de saună și de caniculă. Taman la Londra s-a gândit și canicula să vină! Suntem toți grămadă în camera lui Alex. Trei adulți mai mult sau mai puțin fericiți. Au sosit Scaieții. Noi, părinții minunați ai lui Kitchibobo al nostru, am fost porecliți de odrasla noastră în exact acest mod. Persoane pozitive, suntem mulțumiți că nu ne-a numit Râia! De care nu mai scapi! Sau Ciumeții, mai știi?!

Scot victorioasă șnițelele și zacusca, salata de vinete, chifteluțele, mâncare românească, de! Doar a venit mama! Sper să aprecieze pruncu’ devotamentul! E adevărat că bunicile le-au pregătit pe toate, dar cine a dat comanda, ei?!

Li (căutând cu disperare prin dulapuri după ceea ce ea socotește a fi culmea lumii civilizate):- Ale, unde ai șervețele de bucătărie? Hm. N-ai. Trebuie să luăm.

Ale (resemnat): - De ce? Spală-te pe mâini. Apa e gratis. Și nu mai umbla prin dulapurile mele!

Li (netulburată): - Cri, notează să luăm șervețele.

Campusul Middlesex. Aici lucrează copilu’. Ne uităm mulțumiți împrejur. Așa da! Clădiri solide, civilizate, senine. Fântâni arteziene rotunde, susurând liniștite, un porumbel ce se scaldă în umbrele lăsate de flori. Umblăm cu antrenament prin căldură (doar venim după cele peste 33 grade grecești), Cristi, încărcat energetic de bucurie paternă, face poze delicate, contorsionându-și corpul în toate pozițiile pentru a prinde esența lucrurilor: „Uite, Lili, ce tufiș! Parcă-i nins. Parcă-i lână”. Țaca-țaca, fotografiile curg în ritm fluid.

Ale (cu mila, privindu-și tatăl): Poate-i deshidratat, săracul!

În Tesco, căutăm disperați un clor, să mai sterilizăm prin casa lui Alex, că de, fără mama lui scumpă să-l grijească, vai de puiu’ lu’ mămuca! Noroc că am venit noi din fundul munților să îi aranjăm sertarele. În ciuda deșteptăciunii noastre native, ceva care să semene cu binecunoscutul nostru clor cu parfum floral e destul de greu de găsit în acest supermarket englezesc, în care îți îngheață creierii de frig. Ăștia, când dă căldura în aer, fac un frig înăuntru de mori! Cum tot moșmodim printre rafturi, Ale se prinde că facem ceva necurat și se repede ca un uliu la noi, chiar când extrag din cele 7543 de produse ceva ce aduce a clor:

- Uite, Cri, cred că ăsta-i bun.

Ale (nervos spre ultragiat): - Ce faceți aici? De ce luați aia?

Li (vinovată rău): - Ăăă…păi…ăăăăă…

Cri (luându-și inima în dinți):- Să sterilizăm prin casă.

Ale (supărat și jignit profund, până în măduva oaselor):- Asta-i culmea! Să știți că e ultima oară când vă chem la mine!

Cri: - No! Gata cu Crăciunul?!? Lili, pune repede clorul înapoi!

Reîntorși în frumoasa cameră luminoasă, Cri nu își găsește locul și tot aranjează una alta. Acum și-a găsit de lucru încercând să repare draperia căzută într-un colț.

Ale (neputând încă să se resemneze): -La copilul meu, eu nu o să mă bag. Dacă lui îi place să trăiască așa, e treaba lui.

Cri:- La copilu’ tău așa să faci. La copilu’ nostru noi ne băgăm.

Li (încercând să schimbe subiectul spre zone mai puțin sensibile): - Dar voi nu puneți playstation-ul ăla la vânzare?!

Cri (fericit de abilitățile lui care îl vor lăsa mască pe Alex, fără atâtea comentarii la bord) :

- Hai, Ale!

Ale (brusc acceptând paternitatea, fiindcă acum îi convine): - Păi, eu să fac??

Cri (educativ): - Lucrăm în echipă. Eu îți explic cum se face, tu traduci.

Li (nevrând să fie lăsată pe dinafară nici măcar o secundă): - Măcar 100 lire să scoateți. Că-i nou pe jumătate! Ce-i?! Ce vă uitați așa la mine?!

Cri: -Vezi să nu răstorni cafeaua!

Ale (exasperat):- N-am vărsat niciodată nimic, de când sunt aici.

Cri: - Dar nici nu ai mai fost așa stresat!

Ale (realizând și făcând conexiuni): - Ai dreptate. Ieri, când ați venit, mi-am scăpat de două ori telefonul.

Lili: - Ale, din când în când poți să spui că tre’ să mergi la serviciu. Să te relaxezi. Pleci și scapi de noi câteva ore.

Cri: - Mergi în parc, numeri lebedele și mănânci semințe! Până pleci, hai să îți repar lava lamp-ul. Ai un patent?

Ale (încă analizând cine să plece de acasă): - Stai să mă gândesc. Am niște bețe de chinez. Îți trebuie?

Cri (descurcăreț): -Oare vecinul nu are un patent?

Ale: - Du-te și vezi. O să aprecieze că îi bați la ușă. Spune-i că așa-s obiceiurile la români. Sper să nu cheme paza!

La pub. Vine un miros de canal.

Li (sperând romantic): - Oare ce o fi dedesubt?

Cri: - Nu vrei să știi. Adevărata Londră. True life. Dar încotro o luăm acum?

Ale (exasperat și plictisit de umblatul de-aiurea): - Tată, fiecare face ce vrea.

Cristi bagă în gură un cub de zahăr din bolul de pe masă.

Ale (oripilat): - Dar există totuși o limită!

Cri: - Ce vrei, mi-a scăzut brusc glicemia. Parcă văd că ne trimiți singuri prin true life.

Seara.

Ale (abia vorbind, rupt de umblatul nebun cu părinții veșnic tineri): -Ați auzit că în Iran nu se plătesc taxe? Mă mut acolo.

Cri: - Aoleu, acolo nu venim!

Ale: - Păi de-aia mă mut.

Cri (schimbând în viteză): - Bine, bine, venim și noi.

Ale (făcând o ultimă încercare de a-și salva viitorul): -Dar trebuie să deveniți musulmani!

Cri: - Ce nu facem noi pentru tine! Lili, voalul!

Vineri

În metrou, doi tinerei sărăcuți, cu aer vag pierdut sau poate doar obosit, se sprijină unul de altul, își explică câte ceva privindu-se în ochi. Deodată, pe el îl apucă cântatul și îl ține cu intermitențe vreo 20 minute.”I have the whole world… in my hand…” Îi arată întruna fetei mâna lui muncită, cu degetele răsfirate, în timp ce repetă, cu voce puternică și destul de frumoasă, același refren. Nimeni nu pare să fie deranjat cu ceva, sunt simpatici. Cristi apreciază că sunt nițel drogați, dar eu nu cred. Toată ziua fredonez melodia.

Suntem la One New Change. Stăm pe Madison Roof și admirăm St. Paul Cathedral în toată splendoarea. O macara cu picior fix se mișcă de colo-colo, sunt spălătorii celor 6 etaje de geamuri.

Cri: - Uite, asta-i slujba care mi-ar plăcea. Nu trebuie să socializezi deloc.

Cumpărăm o enchilada de miel. Miroase delicios. Cristi mușcă din plin. Fericit. Instant și nefericit se strâmbă și mi-o întinde mie: - E iute, hot, hot…

Li: - Păi mie îmi place hot, dar miel?!! N-ai putut să iei pui?!

Îmi place cordonul de verdeață și flori ce înconjoară catedrala. Creează o zonă de liniște și frumusețe, în jurul minunăției create de om. Tot orașul e așa. Când să leșini de stres în mijlocul furnicarului nebun, găsești câte o oază de pășnicie în care parcă ești în altă lume, păsărele, floricele, oameni care nu se grăbesc niciunde, stau pe iarbă, citesc, respiră. Picături de esență de parfum. Pășind în ele, ești în propriul univers paralel. Răbdător și dulce. Respirația devine meditație.

Seara.

Cri: - Lili, unde mergem mâine?

Li (cercetându-și foile):- Kew Gardens.

Cri (auzind de grădini, răsuflă ușurat că nu-s muzee, dar tot comentează): - Ce-i asta? De ce trebuie să mergem acolo?

Li (răbdătoare, dar cam la limită): - Un parc foarte frumos. Grădinile botanice regale.

Cri (forțându-si norocul): - Păi și nu am mai văzut alte parcuri?

Li (începând să se enerveze că nu i se respectă lista): - Păi ăsta e deosebit.

Ale (vrând să ajute, dar nu se știe pe cine): - Ca să ajungi acolo, iei metroul, mergi o oră și un sfert, apoi iei un autobuz, 20 minute, apoi mai mergi un pic pe jos, vreun sfert de oră și…

Cri: - Și ajungi în Petroșani!

Li: - Bine, bine, cât puteți să comentați! Mergem altădată! Atunci mâine la Portobello Market. O să îți placă, Cri. O grămadă de street food.

Cri (brusc remontat, uitându-se la poze) : - Eu vreau acolo, la ceaunul ăla uriaș, ca la vălău, la nedeia din Cimpa!

Li (încurajată, plusează) : - Apoi la Hyde Park!

Cri: - Le terminăm pe toate repede, Li, și apoi ne putem odihni.

Li( șocată): Ce faci, Cri?!!! Ai înnebunit? De ce te culci acum, e numai 8 seara?!!!

Cri: - Deja?! Păi nu vrei să rezist mâine?! Că la ce program ai făcut!