Ne dăm noi jos din autobuz, cu rucsăceii la purtător, călătorim minimalist, dar nu apucăm bine să ne încântăm de palmierii vibrând în întuneric și de frumusețea clădirilor strălucind în înserare, că ne și tragem un pic înapoi, nițel speriați, ca niște oameni liniștiți ce ne aflăm, în fața unui protest aprins de stradă. Prima reacție.
Valul de oameni curge chiar în fața noastră, chiar pe strada pe care trebuie să mergem. Stăm cuminți și privim, apoi răsuflăm ușurați, din rărunchi, ca în vacanță. Sunt numai femei, pașnice, deși destul de zgomotoase, vibe-ul vibrează serios în jurul lor, dar e un vibe de energie clară, chiar bucuroasă, radarul meu interior nu detectează nimic violent. Aflăm câteva momente mai târziu că e un protest de 8 martie, sărbătorit fără flori și cadouri, ci cu scandări ritmice pentru drepturile femeii, un marș contra violenței. „Asta da, în cinstea femeii!”, mă gândesc eu, trăgând adânc aer în piept. Fericită. Un aer parfumat, deși nu identific încă parfumul, un aer limpede, blând, împrospătat de cei câțiva picuri calzi de ploaie.
Pe altă străduță, câteva fetițe de zece ani, cu gecuțe colorate se joacă de-a protestul. Singurele în noaptea care se lasă, în deplină siguranță în marele oraș, merg și cântă gălăgioase, simțindu-se protestatare până-n măduva oaselor. Se țin de mâini, pe care le ridică împreună, legate, strigând cât le țin bojocii. Atât de nostime și de drăgălașe.
Seara e dulce si moale împrejurul lor, uite cum de mici învață ce trebuie în lume, ce le trebuie în viață, curajul de a protesta. Exuberanța lor copilărească îmi umple sufletul de bucurie. Definește orașul în esența lui.
Malaga e grande, totul e larg, încărcat de spațiu, dichisit, ca îmbrăcat în haine de sărbătoare, deși nu e sărbătoare. Pur și simplu e unul din orașele de top ale spaniolilor. Toate îmi plac și în toate m-aș tot duce.
Apartamentul închiriat e chiar în buricul târgului, suntem mulțumiți de alegerile noastre internaute. Pe măsură ce exersăm alegem tot mai bine. Fiind atât de încântați de noi înșine, ne inventăm o nouă activitate de holiday. Că ce să facem și noi?! Ne apucăm de căutat prin gunoi, la zece seara, eu și Cristinelu’, după punga de biscuiți cu ciocolată, să vedem dacă Alex ne-a tras în piept sau nu. Ne-a dat numai trei biscuiți și noi suntem doi. Cum să-i împărțim?! Sigur el a mâncat cu grămada! Și pe noi ne nedreptățește. Mai ales pe mine, mămuca lui iubită, care se știe că-s un mare mâncău. Găsim punga mototolită, Cristi o netezește și se holbează îndelung la ea, până își dă seama de ce lumea e în ceață și strigă disperat: “Unde-s ochelarii, că nu văd nimic!”
Alex mustăcește fericit și împăcat, nu ne-a tras în piept, a fost cinstit cum l-au învățat părințeii lui pe când era mic, înainte să înceapă să caute prin gunoaie după cai verzi pe pereți. Trei biscuiței lui, trei nouă. Nu e vina lui că suntem doi.
Din lipsă de glucide Cristinelu’ se stropșește la nevastă-sa: - Trage scaunul, nu vezi că faci o gaură în perete?! Te pomenești că mai trebuie să plătim și despăgubiri la cât a costat biju-ul ăsta de apartament din miezul târgului!
Alex (încântat): - Mersi, tată, că ai grijă de banii mei.
Lili (își trage scaunul, plângându-și de milă): - Ta-ca, ta-ca, ta-ca! Mereu vă luați de mine. Vorbește mai încet, Lili, rîzi mai încet, Lili, nu fă aia, nu fă ailaltă. Nu pot fi autentică cu voi. Tre’ să protestez pentru drepturile mele.
Cristi (cu dulceață în glas): - Liliuca mea, autenticitatea ta dărâmă universuri! Și dacă tu n-ai drepturi...
Amuzată, Lili râde exploziv, dându-se pe spate și ciocnindu-se iar de perete.
Alex (cât de calm poate): - Tată, te rog să n-o mai faci să râdă.
E dimineață. Orașul cel frumos ne așteaptă. S-a pregătit de niscaiva ploaie, special pentru noi. Știe că venim de la ploaie, toată ziua ploaie, plouă mereu prin nordul Angliei, suntem obișnuiți. Dar și aici?! Până când, oh, Brutus?! Din cele doar 60 de zile anuale de ploaie, Malaga s-a hotărât să furnizeze una taman azi.
Cristi stă în picioare, bându-și cafeaua.
Ale: - Stai jos, tată. Tu ai o problemă cu tranziția de la biped la office man.
Cri: - Apoi nu am setările potrivite, ce să-i faci! Nu toți ca tine. Mai bine uită-te pe hartă unde e Desigual, să meargă mamă-ta. Că m-a înnebunit cu tristețea ei că nu-i mai place desigualul. Ăla din Alicante a dezamăgit-o profund. Și-a pierdut busola în viață și nu mai are de unde-și lua poșete.
Li (surprinsă): - Cât ești de drăguț cu mine!
Alex (yoda înțelept): - Așa e tata. Are scurte momente de drăgălășenie. Compensează pentru picătura chinezească.
Nu ne putem urni din cameră. E călduț și bine înăuntru. Cafeaua e aromată, mic dejunul delicios. Cristi ascultă vremea prezentată la meteo, în spaniolă. Pare să priceapă limba. Exclamă oareșicum mulțumit:
- Perfecto! Temperatura urcă cu 2 grade. Plouă nițel cam mult. Nu știu cine a avut ideea strălucită să venim la Malaga în martie, dar hai, treacă, meargă! O să rezistăm.
Ale (încercând să mai amâne ieșirea în ploaia spaniolă): - Mamă, nu cred că tu ai fi ieșit la protest. Nu îmi pari genul protestar.
Cri (uitând de meteo): - Ea numai acasă protestează! La orice. Toată ziulica.
Lili se bosumflă. Chiar i se neagă toate atributele ființei. Toate calitățile ei minunate.
Cri (sărind totuși în ajutorul consoartei de o viață): - Ba ieșea, cum să nu iasă! Cu mine alergând pe lângă ea, cu pălărie din aia de clovn, bătând tobele în ritm andaluz. Lilike cu mâinile pe sus, luptând pentru drepturile ei.
Lili se înseninează. Măcar unul din familie știe că ea e o luptătoare.
Cristi se învârte năuc în spațiul cât o pitulice al apartamentului, cu o fiolă mică de parfum în mână, întrebând-o din ochi pe Lili unde să o pună.
Alex (deștept nevoie mare): - Tată, știi că poți să decizi singur unde să-ți pui parfumul, ce papură vodă! Nu toate deciziile trebuie să treacă prin mama.
Cristi (zâmbind în barbă): - Las' că-i place.
Ale (hotărându-se în cele din urmă): - No, haidați! Să adunăm niște amintiri. Cum zicea Hannibal, „Construiește un palat al memoriilor”.
Cri: - Citezi din clasici?! No, hai, că mi-s parfumat. Îs gata.
Am luat-o la pas. Malaga strălucește chiar și sub cerul gri. E frumoasă de pică. Oriunde îmi întorc privirea, e frumos, frumos. Desigualul e revărsat pe toate străzile, un pic stins în apă de soare și ploaie.
Cristi ( are un moment iluminator): - Ăștia trăiesc în culori. Îmi place.
Li (fericită): - Înseamnă că și eu trăiesc în culoare. De-aia m-ai luat.
Cristinelu’ a rămas fără replică. Lili fredonează fericită.
Străzi întregi de copaci albi împletiți, uriași, arabescuri luminoase, verde pe tot locul, catedrale și ziduri vechi, tot ce îți poți dori. Mă încânt chiar și de copiii ce joacă fotbal lângă zidurile cu afișe Picasso, vibrez de bucurie în mijlocul unui parc miraculos plin de portocali înfloriți. Ăsta e parfumul care plutește acum, în martie, peste toată Malaga. Parfumul indescriptibil al portocalilor. Dulce, proaspăt, amețitor. Suav, picurând clar din baierele cerului, cumva atemporal.
Marea e fără nici o tresărire, de un gri translucid presărat cu eșarfe albastre. Minunat de liniștită. Îmi place absolut totul, de la pavajele colorate, pe care le pozez în neștire, spre stupoarea lui Cristi, până la churoșii muiați în sos de ciocolată.
Ne întrebăm care e mai frumos, Malaga sau Barcelona?! Alicante a picat oricum pe locul 3, e doar un mic giumbușluc, care nu se compară cu măreția celor două. Nici Desigualul nu e ca lumea în Alicante, zău așa.
Văd firma uriașă de la distanță și aproape alerg spre întâlnirea cu magazinul meu adorat. Intru și răsuflu ușurată. Desigualul și-a revenit, înoată în culori și trec agale printre ele, printre cârpele mătăsoase ce-ți iau ochii. Le ating ușor și mă înfior de plăcere. Îmi ajunge. Nu cumpăr nimic, sunt prea scumpe, dar ce bine că sunt. Există, pot să le pipăi, sunt fericită.
Ne-am întors numai când ne-a biruit ploaia, murați cu totul. Eu repede sub plapumă, Cri s-a postat la fereastră, mai plouă? Nu mai plouă?
- Uite, c-a stat. Hai să mergem odată, ca să ne putem și întoarce, să ne încălzim o țâră. V-a trebuit Malaga, ploaie era destulă și în York. Am crezut că văd și eu soarele după cinci luni de nori, dar m-ați păcălit. Hai, c-avem program.
Ale, care și-a uscat papucii pe plită, exclamă mulțumit: - Only a little bit fleașcă!
Știți cum miros portocalii după ploaie?! Toată Malaga e plină de portocali.
E din nou dimineață, cu speranță de soare și de albastru, iar eu am ocazia de a alege, oferită cu larghețe de Alex și Cristinelu’. Ce mărinimoși, zău! Alcazara sau Gibralfaro? Am ales.
Urcăm gâfâind spre Gibralfaro Castle, cine m-o fi pus?! Nici măcar nu pot să mă plâng, dacă eu mi-am făcut-o cu mâna mea, pardon, cu capul meu silly. „Popas de respirat, vă rog”, șoptesc cu ultimele puteri. De, churros în sus și-n jos, tapas-uri și prăjituri trei leche! Trei, nu unu! Cum să mai urci?! Mă întind leșinată după sticla de apă.
Cri (cam palid spre verzui): - Ce vrei de la mine, dromadera mea? Uite, fac infarct deja și crede-mă, nu e din iubire. Ok, adaugă resemnat. Știu, știu, continuăm, nu abandonăm. Nu mai repeta. Mai urc un pic, până dau colțul.
Li (care s-a recuperat în stil propriu, cufundată în măreția naturii): - Uite, marea! Cât e de frumoasă! Parcă e ninsă cu fire de argint lichid.
Cristi își dă ochii peste cap și pleacă singur în urcuș, dacă trebuie, trebuie. Orice, numai să nu mai audă de fire fanteziste de argint.
Lilike (către Alex): - În fiecare oraș, bogații au un castel pe deal. Poi nu mă miră. Nu mai vine nimeni să-i atace. Că nimeni nu-i nebun să urce până-n vârf de munte cu tot felul de angarale, cămăși de zale și alte prostii. Ca măgarii cocoșați sub povară.
Ale (cu un aer de martir): - Da, mamă, așa e, tocmai ai sintetizat toată strategia și istoria. Toți îs măgari.
Cristinelu’ strigă din vârf de deal către restul leneșilor: - Hei rup, hei rup! Hai, că-i miramar aici sus!
Sus de tot, valea se deschide la picioarele noastre, cu apa ei infinită, scăldată în argintiu și albastru. Miramar adevărat, în propriile-i culori de ceață și de portocal, cu o vioară tânguindu-se grațios și melancolic pe fundal.
Cu marea în colțul ochilor, ca o eșarfă bleu aruncată pe spătarul unui scaun, ezităm, nehotărâți, parcă n-am mai pleca. Acum, aici sus, e bine, atât de bine. Pur și simplu minunat. De ce să mai plecăm undeva?!
Cristi se scutură hotărât și rupe vraja: - Mergem la plajă sau la mall?
Li (încă pierdută în visări): - Las că ne gândim jos, la poalele dealului.
Ale: - Mai bine ne gândim aici și acum, unde e frumos.
După trei minute, în care stăm profund cufundați în miramar, Alex se adună și exclamă revoltat: - Hei, cine se gândește totuși?!
Evident nu Cristinel, care are alte preocupări. A găsit o păstaie ciudată și o rupe în două, încercând să identifice ce copac e cel care seamănă cu un măslin, dar nu e măslin. Așa e el, iscoditor pe tot locul.
Cri: - Nu e fasole, e clar. Dar ce să fie? Oare să-i fac o poză și să caut pe google?
Li (uitând total de politețea ei englezească recent dobândită): - Nu știu, Cri, că nu mă interesează chiar deloc. Am de gândit. Nu ca alții!
Fără să ne decidem ce mai avem de gând, plutind într-o stare de totală mulțumire și lipsă de țeluri, ca într-un borcan plin de jeleu, coborâm holbându-ne la toate frumusețile care ne ies în cale.
Cri își trece degetele printre frunze, pipăind cu atenție o plantă interesantă.
- Hm, seamănă a urzică, dar nu e urzică. Că imediat culegeam o pungă!
Alex (e în modul Barbie și are în schedule să fie superdrăguț astăzi cu taică-său): - Aiii, atingi urzicile?! Pappi, nu te-ai rănit cumva?!
Li (plină de entuziasm și de cunoaștere profundă a soțului): - Lui îi plac lucrurile care-l rănesc. De-aia m-a luat pe mine.
Cri: - Li, tu mi-ai dus masochismul la un nou nivel.
Am spus un nu hotărât mall-ului și am vizitat încă o plajă. Alții vizitează muzee, noi vizităm plaje și străzi. Mai ales dacă au nume foarte faine, gen Malagueta, Misericordia. Ardei iute și compasiune. O metaforă deplină a spiritului spaniol.
Așa că ne-am plimbat ore întregi de-a lungul nisipului încărcat de misericordie, o plimbare în plin miez, strecurată printre palmieri și mare.
De atâta plimbare profundă, ne-a apucat o foame pantagruelică și, conform ideilor personale ne-am dus direct la El Pimpi, vestitul restaurant al Malagăi, unde trebuia neapărat să mâncăm. Dar neapărat. Nu știu de ce nu mă învăț minte, că am mai pățit-o. Fac mare tam, tam pe un nenorocit de loc de mâncat, cu reviewuri până la cer, de parcă nu știu că cele mai delicioase chestii le găsim în locuri mai obscure. Dăm o căruță de bani și apoi mă urmăresc ani întregi sarcasmele familiei. Încă primesc comentarii pe seama lui Jamie Oliver și al lui „Fifteen” sau pe seama lui „Four Cats” din Barcelona. No, bine, acum mi-am adăugat și Pimpi ca tinichea zornăitoare-n coadă. Pimpi cel faimos, de la care am plecat rapid după ce, la primul fel, ne-au venit trei morcovi fierți, frumos aranjați pe farfurie, pe un pat artistic de humus, la prețul de 12 euro. Trei morcovi fierți și atât. Aiii. Și ce-a urmat, nu vreți să știți! Ne-am cărat rapid, traumatizați pe viață, nevrând să mai comandăm nimic din meniurile alambicate.
Două zile absolut depline. Lumină și flori de portocal.
Plecăm. Că omu’ vine, da’ mai și pleacă. Cei doi mă ajută să-mi pun geaca și rucsacul, ridicând mânecile și curelele, să-mi fie mai ușor.
Cri (râzând): - E nevoie de o familie s-o îmbraci pe pimpi.
Alex: - Miraduro de Lili. Ai golit frigiderul, Pimpilica?
Lilike: - A mai rămas câte ceva. Dar nu vă faceți griji, că le bag în rucsac, și salamul, și brânza.
Cri (plin de îndoială): - Te lasă la aeroport cu ele?
Li: - O să le zic că n-am putut să le las. O costat 2 euro. Cum să arunc banii pe fereastră?!
Cri: - Corect, le zici că-s suveniruri. Jamon Iberico de Andaluzia. Parcă văd că iar faci vreun pocinog. Tu mereu îmi dai emoții la aeroport, Lilike. Întotdeauna ți se întâmplă ceva. Ar trebui să intri separat acolo, pe covor roșu, ca la vipuri. Cu șunca de 2 lire în poșetuța desigual.
La aeroport, Alex își cercetează telefonul din minut în minut. Cristi, mai de modă veche, cercetează tabelele. Lili nu cercetează nimic, ba, pardon, cercetează rafturile. La ce s-ar mai obosi cu porțile și decolările?! Se ocupă ei, machomenii!
Ale (cu ochii în telefon): - Poarta nu apare pe tabele, doar pe aplicație.
Cristi (sceptic, cu înțelepciune din moși strămoși): - Dacă o fi bună aplicația și reală informația.
Li (susținătoare înfocată a fiului mult iubit): - De ce să nu fie bună aplicația?! Sunt absolut sigură că e bună.
Ale (duios): - Mama-i Disney, draga de ea.
Ne-am luat zborul în cer albastru. Am zburat în albastru. Apoi, brusc, cerul a uitat să mai fie așa cum îi șade bine unui cer normal și a devenit plumburiu. Atârnând din el însuși ca o pătură veche și udă. Am știut imediat că am ajuns.
Cristi (privind pe geam la ploaia subțirică și tristă): - Miraduro de Leeds. Uite, Lili, ce veselie primprejur. Totul e Picasso pe aici.
Ale (zâmbind cu drag): - Costa del Nor.
Cri (cu jale mioritică): - Vezi dacă nu joci la loto?! Să ne luăm ș-o casă spaniolă.
Sărăcuța de Lilike nu mai scoate nici pâs. E ocupată cu tremuratul.
Așa-i în York în martie, atunci când sosești acasă din țările calde! Paralizezi de frig și te scuturi cu zece cojoace pe tine. Am făcut foc în sobă, am pus centrala să duduie și am căzut în depresie adâncă, tânjind amarnic după soare și mare. După vreo trei ore m-am adunat laolată și mi-am dat seama că e cald și bine în căsuță. Mai ceva ca în Malaga, m-am bătut eu pe umăr încurajator, hai că poți. Vara e peste drum.
Ale (pe seară, către mămicuța lui dragă, flu flu cu totul și silly pe alocuri): - Ți-a plăcut Malaga, mamă? Ți-a plăcut cadoul pe care ți l-am făcut de ziua ta?
Lilike nu apucă să răspundă, că sare Cristinel, care a făcut niște conexiuni neașteptate și cu totul fermecătoare: - Să vedem care-i cadoul de ziua mea!
Lili se tăvălește de râs când Cri face următorul salt mental și îi pică total fața: - Dar mai întâi vine ziua lui Alex! Aoleuuuu!
Îmi răsfoiesc pozele, minunându-mă de vertijul de simțiri, de frumusețea clipelor împletite din flori de portocal și bucurie.
Cri (mort de foame, văzând că nevastă-sa nu dă semne de viață): - Vreau la Pimpi! Vreau morcovul meu de 4 euro. Lili, repede pe rețelele internaute! Ea nu mai vrea nimic. Cred și eu. După ce o dat lovitura la Pimpi....
Lili (butonând): - Scoate și tu șunca aia de Malaga. Că nu degeaba am cărat-o pe avion. Nu vezi că-s ocupată?!