Prima călătorie

Ziua 2

Ne trezim la 6.

Li (deschizând ochii dis-de-dimineață, nerăbdătoare): -Ce s-a mai întâmplat?

Cri, din geam, unde stă de cine știe când (probabil de la 5 dimineața, că așa e el, pasăre de dimineață): -A plouat.

Li (sărind drept în fund și dând un strigăt indian de luptă, destinat pruncului, care încă doarme): --Hai, Ale odată, ne-așteaptă Londra! Nu știu cum poți să dormi atâta!

Cri: -Da, te-așteaptă regina în poartă. Se uită după Lili, care-ntârzie. Ia te uită, face el descoperiri în cameră, ăsta e un geam, care e și ușă de balcon. E bine că ne-au dat cămăruța-piticot la etajul unu, că avem și balcon și pomișori! E adevărat că-s de plastic!. Dar ce să-i faci, ce pretenții poți să ai în mijlocul Londrei?! Că doar nu-i Petroșani!

Ale (morocănos, dar și profund stupefiat): -Ai ieșit la bustul gol în mijlocul Londrei?!?! Hai, măi tată, înțeleg că ești mascul Alpha, dar totuși, nu e Petroșani! Plus că arăți ca un ursulică, asta în caz că te-ai crezut lup feroce.

Cri, hotărât, luându-și bluza portocalie: -Hai să ieșim. Pe mine mă recunoști din prima. După culori. Îs tot alea de ieri.

Servim un mic dejun englezesc pur sânge: scrambled eggs, sausages, beans. Cri mănâncă cu poftă, ca un adevărat lonean ce este, cu teamă să nu rămână cumva fără. Eu, mai delicată, învârt încetișor prin fasole și ronțăi pâine prăjită cu dulceață. “Cârnații sunt înfiorători”, decretez spre fericirea lui Cristinel care îi mută imediat în farfuria lui. Asta-i tot?! Nu contenesc să mă mir de oferta hotelului și nu o să mă opresc din mirare încă șapte zile, față-n față cu aceiași cârnați și cu veșnica fasole. Noroc că pe afară oferta e un pic mai variată.

Suntem în față la Buckingham Palace. Să bifăm de pe listă. Te pui cu organizarea mea feroce?! Mai este până la defilarea gărzii și poporul se tot adună. Cristi e agățat de gard cu o mână, manevrând aparatul foto cu cealaltă, sufocat și abil.

Li (admirativ, ceea ce nu-i stă în fire): -Uite la Cristinelu’, ce se luptă!

Cri (amenințător): -Vrei să mă las?

Li: Nu, nu, doamne ferește. De cine mă mai țin eu?! Cine mai face poze prețioase?!

Înghesuiala e tot mai cosmopolită. Francezi, italieni, chinezi, români. Sosesc trupele, cu mare tam-tam, mișcări precise, fanfară, strigătul de luptă cu ecou:”Buckingham Palace Detachment!” Mor de plăcere. Rânjetul mi s-a lipit de urechi.

Vântul le flutură căciulile imense din blană de urs. În fața splendorii palatului, norii, spumă de frișcă se aleargă pe albastrul cerului, roșul și negrul costumelor se amestecă cu muzica de fanfară. “Măreț”, conchid fericită. Dar ce muzică se aude??!! Cristinelu’ ciulește încântat urechile. Alex identifică fericit: “Pantera roz!”. Cristi ascultă cu nesaț. “Dallas”, spune el și începe să strălucească ca un pom de Crăciun. Sunt filmele lui preferate. “Rocky Balboa”. Umor englezesc. Spectacolul se termină în oftatul nostru colectiv de mulțumire. Așa se trăiește. În acest moment, trăirea e cu majuscule, galopând fermecată prin clipele noastre împreună.

Ce urmează?? După atâta măreție, hai și niște chestii acvatice. London Aquarium. Aceleași cozi uimitoare, ce înaintează extrem de repede, răstimp în care studiez uimită cum activitatea e reglată și controlată de oamenii destinați exact acestui scop. Mă gândesc care o fi numele jobului. Supraveghetor de coadă. Dragon rider!

Acvariul e uimitor. Sticle ovale, uriașe, tunel de sticlă, rechini mișunând sub picioarele tale, atât de realist, încât picioarele îmi tremură pe sticla subțire care mă desparte de moartea prin înecare, plus înfulecare de către rechini. Ideea de rechini e suportabilă, ideea de rechini plus apă e mai mult decât pot îndura. Cei doi Alpha mă privesc cu milă. Dar unu' nu-mi întinde mâna să mă salveze din ghearele groazei. După ce că le-am dat cârnații mei de dimineață!

Figuri aztece în acvarii interioare uriașe. Nu mi-am putut imagina așa ceva!

Mâncăm la chinezi. 7 lire de persoană. Eat as much as you can. Ioi! Noi putem mult! Așa că băgăm. Tăieței, sosuri, rondele de ceapă, picanterii. “Chinezii ăștia sunt grozavi! Ne umplem farfuriile o dată și încă o dată. Deja fac planuri de revenire zilnică în imperiul chinezesc.

Să nu uităm greșeala zilei, pe care cine a făcut-o?! Liliuca, of course, sărăcuța de ea. Înghețată de 15 lire. S-a trezit în fata standului de înghețată și a început să comande. Și nu se mai oprea, văzând cutiuțele mititele. Ca volum, nu ca preț. Cine era să leșine apoi când a auzit cât bănet tre' să arunce pe apa sâmbetei?! Silly lili! Retroactiv analizând, nu s-a dovedit nici pe jumătate la fel de bună ca înghețata italiană ce va fi mâncată în viitor, cu doar 4 euro.

Luăm cu dezinvoltură un feribot spre London Bridge. Suntem un trio imbatabil. Ne descurcăm în orice situație. Ca la mama acasă! Vaporașul brăzdează apele Tamisei cu viteză, înșirând ca pe ață castele, palate, turnuri futuriste sub formă de cioburi, un ansamblu fermecător care mă face să mă ciupesc ca să mă trezesc. Nu, nu sunt în plin imaginar. Chiar sunt aici. Unde am visat o viață să fiu.

Din nou la coadă. London Dungeon. Nici mai mult, nici mai puțin de 75 minute! Dar ce nu face turistu’ devotat pentru puțină distracție. Subteranele Londrei sunt excelent construite, de-a dreptul macabru. Un realism creepy. London’s plague. Rats. La un moment dat era să călcăm pe șoriceii care mișunau pe lângă picioarele noastre. Lost souls. Jack the Ripper. Sweeney Todd. Mergem pe apă, într-un fel de barcă trenuleț. Beznă, țipete. London’s burning. Fum. Flăcări, țipete, suntem în fața călăului, cădem în gol. Urlăm. Chirurgie de începuturi. Sânge peste tot. Urlăm din nou încercând să ne ștergem sângele de pe față, care din fericire se dovedește a fi apă. Abia mai respirăm de atâta adrenalină.

În camera de tortură stăm grămădiți cu călăul în fața noastră. Nu putem să nu simțim niscaiva fiori de groază și de empatie cu victimele trecutului. Călăul are un cămeșoi alb larg, pătat cu sânge. Se uită de jur împrejur, vorbește. Se îndreaptă spre Alex. Ha, îl alege! Bestial! “How do you feel?” Alex, spontan de-a dreptul ”I don’t feel lucky!” “But you are, because I’m choosing her!” Și mă ia pe mine, nenorocitul, bastardul! Pe mine! Pe mine, nevinovata! Ăștia doi s-au vorbit! Mă așază pe scaunul de tortură și toată lumea mă aclamă “Hi, Lily!”. Călăul înșfacă un clește uriaș și mă anunță că mă va lăsa fără prețioasa limbă. Țip artistic. Toată lumea râde. Poate trebuia să mă fac actriță. Rolul ăsta mi-a plăcut. Hm. Bună treabă.

Wow! Englezii ăștia se pricep la distracție sinistră. Ieșim, răsuflând ușurați și râzând de pozele cu noi în cădere. Lili urlând cu gura larg deschisă, Cristi în șoc, oripilat, Alex în plin coșmar, cu ochii holbați și răcnetul mut pe care îl practică de pe când era bebe. Să nu uităm de tipa paranoică, căreia i-am atins de trei ori poșeta, atingeri ca niste adieri, că dădeam din mâini de atâta entuziasm și era înghesuială la coadă și a sărit că arsă, crezând că vreau să o jefuiesc. A treia oară, i-am aruncat un “You are too scared”, milos și superior. Alex nu a pierdut prilejul să exclame, atotștiutor:”Femeile!”

Suntem rupți de oboseală, după asemenea senzații nemaitrăite și nemaivăzute. În orășelul nostru cel mai interesant lucru pe care îl poți face e să stai pe o bancă în parc. Terminați emoțional și pulverizați fizic, stăm că prostiți într-o statie de autobuz. Ca prostiți sau ca proștii. Nu ne-am lămurit încă. Așteptăm să vină autobuzul potrivit. Dar nu știm care e acela. Cristi nu mai poate interpreta harta detaliată de pe peretele stației, privește în gol, catatonic, eu și Alex nu mai putem deschide gura pentru a vorbi nițică engleză și a întreba pe cineva ce mama naibilui să facem, cum ajungem înapoi în Victoria Station. Ne uităm acuzator unul la altul, fiecare considerând că a făcut destul pentru binele familiei. E rândul celuilalt, nu se știe care. Adio trio imbatabil! După vreo 10 minute de tăcere și nenumărate autobuze care au oprit și au plecat, îmi revin un pic din starea cataleptica și întreb pe cineva ce și cum. Urcăm, slavă domnului!

Ale, comentând ulterior, revoltat: -Nu-i adevărat! Eu am întrebat! Avem de-a face cu o deturnare a adevărului strigătoare la cer, se vede că e jurnalul lui silly mum! Că de scriem și noi, ies trei povesti diferite! Cum își asumă, dom’le, toate meritele!

Li, cu un zâmbet superior, dar uitând să vorbească cât de cât academic: - Ce, mă!! Cristi stătea ca o statuie de sare și nu mai reacționa în nici un fel. Mutus! Nici măcar nu mai vedea liniile de pe hartă! Ce să le mai și înțeleagă! Iar tu nu mai puteai articula nici măcar un scheunat! Erai complet ieșit din uz. Out-of-order.

Cri, în contraatac: -Păi da, ea cu papucii ei scârțâitori voia să meargă pe jooos! Auzi?! Pe jos! 20 kilometri! Normal că eram șocat! După ceilalți 30 făcuți deja!

Li, văzând cum fiul ei cel prețios o privește acuzator, recunoaște învinsă: - Bine, bine, admit, Alex a întrebat întâi, e Alex Întâiul care a deschis gura și ne-a salvat din stația de autobuz unde eram cataleptici. Dar și eu eram gata să o fac. Că îmi revenisem. Eram aptă! Înapoi pe baricade!

Cri (împăciuitor): - Absolut! Dar hai să gustăm ceva dulce de aici, de la Cristi de la butic! Cristi’s minimarket.

Diplomat, pentru a ocoli conflictul ce poate dezbina tribul mamelucilor călători, Cri trage sertarul noptierei, unde a îngrămădit și depozitat toate dulciurile pe care le-a întâlnit în cale. Asta după ce s-a îndopat la micul dejun cu zeci de ouă și fasole. Plus cârnații mei!