Prima călătorie

Ziua 3

Ale, deschide alene ochii și rămâne din nou holbat la tată-său care e, normal, în geam, tot fără tricou, de, ca omu’ dimineața: - Iar ești gol, mă?!

Cri, fericit: -Rocky!

Descoperim, de-a dreptul stupefiați de prostia noastră că avem stație de autobuz chiar în fața hotelului. Ooo, deci nu mai trebuie să mergem pe jos zeci de kilometri. Mare minune! În Londra există transport public! Măi, să vezi! Există și metrou, dar pe acela nu-l vom folosi în această călătorie. Ni se pare prea înspăimântător. Are tot felul de mașinării roboți si tuneluri alambicate.

Fiindcă nu am mai mers pe jos ca nebunii, British Museum ni se pare măreț, cum îl privim așa, cu forțe nealterate. Ne minunăm țărănește la Piatra din Rosetta, la capul lui Ramses, statui peste statui, samurai, egipteni. Începem să obosim, să căutăm băncile, atâta cultură e copleșitoare. Aici îți trebuie săptămâni. Ajunge! Suntem doar niste bieți petroșăneni.

Încercând să alternăm zonele, cultură, non-cultură ne hotărâm să evadăm la toaletă. E coadă. Of course. Începem să ne obișnuim. O singura coadă. Alex stă, stă... Influențat de atmosfera civilizată ce-l împresoară se lasă depășit de ladies, mânca-l-ar mama de civilizat, gentleman în toată regula, ah, ce bine l-am educat! Sunt mândră de el. Probabil speră că doamnele se vor termina în cele din urmă și va ajunge și el înăuntru. După minute întregi, începe să se simtă ca un fraier și se enervează progresiv. Asta până apare Cristinelu’, ușurat, el s-a dus tot înainte, că prea îl mâna din urmă. Și zice omu' nonșalant:”Sunt două uși acolo în față. Pe una scrie Ladies, Pe una Gents!” Lui Ale îi pică fața. A fost gentleman degeaba.

De adio sau de bucurie că am scăpat de la British Museum, îmi cumpăr o mică pisică egipteană, cam scumpă după opinia lui Cristi, care nu înțelege chiar nimic din importanța majoră a deținerii unei mici pisici negre pe un raft, dar ce știe el, am carduri! După London, potopul!

După ce colindăm tot Soho, prin Picadilly Circus, Trafalguar Square, și umblăm iar ca nebunii de colo până colo, încercând să absorbim cât mai multă frumusețe și măreție, ni se face foame și descoperim “The Sherlock Holmes Pub”. Ah, ce minunăție. Lăsăm vreo 40 lire, dar simțim că a meritat fiecare penny. Bem până și bere cu același nume în atmosfera fermecătoare a pub-ului. Totul are un farmec nespus pentru noi, cum suntem pentru prima oară ieșiți în lume. Și punctul culminant, în fața căruia nu mă mai pot opri din Ah-uri și Oh-uri e desertul, “Chocolate sponge pudding with custard!” Oh, God! Îl mâncăm cu lingura, dintr-o farfurie adâncă, țărănească. Plec "împrumutând" un meniu, în stil liliesc. Nu de alta, dar vreau să mă încânt și în orășelul de baștină, uitându-mă peste numele minunatelor mâncăruri.

Trecem printr-un parc. O formatie cântă de dragul cântatului, oamenii stau în șezlonguri de dragul statului, unii dorm. Pur și simplu. Ne așezăm și noi, luând exemplu și învățând în fiecare clipă cum frumos se trăiește. Plin, deplin, armonios în tot și în toate.

Li (admirând ținuta mândră și tropotitoare a polițiștilor călare, aflați în tot locul): -Eu vreau să mă fac polițist londonez, să călăresc prin tot orașul. Ce frumos, să călărești prin Londra!

Cri, căutând o variantă mai bună: -Eu vreau să mă fac veveriță și să mă hrănească toți.

Ale, care știe el ce vrea, dar nu spune la toată lumea, ca alții: -Vezi, dacă aveai niste semințe, hrăneai și tu rațele.

Cri: -Aruncă-le niște suc! Vezi, de-aia nu am vrut să fiu rață!

Ne urnim cu greu din faza meditativă și mai tragem o raită pe malul Tamisei. Plimbare teribil de frumoasă. Aer de promenadă, mimi, regi și regine argintii, o vrăjitoare, dansatori, magicieni, un întreg spectacol, nu știi încotro să te uiți, timpul curge încântător, între castele și big-ben-uri, șlepuri, muzică de flașnetă, nori alergându-se peste apele bătrâne și noi, între o frumusețe și alta, cu sufletul îmbătat de armonie. Copaci cu trunchiurile îmbrăcate în alb și roșu, ciuperci uriașe presărate de-a lungul fluviului atemporal, într-un uriaș proiect de artă, chinezei copilași delicioși, fetițe negruțe cu codițe împletite și vată de zahăr roz, poduri suspendate între hiperbole moderniste și ornamente gotice. Topiți de plăcere ajungem la Imax, cel mai mare ecran din Europa. Dezamăgire, biletele la Harry Potter sunt sold out! Nooo! Dar ne reorientăm rapid și luăm pentru miercuri dimineața. Încă suntem aici, ce ușurare!

Noi, sărmane făpturi fară minte am crezut că e ca la Petroșani, mergi la cinema, iei belet și intri, pardon, nu ca la Petroșani, că acolo nici nu avem cinematograf. Eliminând filmul din program, ne întrebăm ce mai putem face. E duminică după-masa, nu mai putem vizita nimic. Cri, genial (așa cum e el de obicei), găsește soluția: St.James Park. Uraa! Parcul e de nedescris. Mi-au pierit toate cuvintele. Exclam doar nearticulat, tot felul de onomatopee. Copaci bătrâni, uriași, gazon proaspăt, verde, mărunt și îngrijit, apă curgând într-o lumină stranie, verde-miez de strugure, luminând dinspre înăuntru în afară. Rațe delicioase, grăsunele, mirate și cu aere de bătrânele înțelepte, plin de “papagali englezești”, adică “pigini”, denumiri cristianice obosite. Râd isteric, ascuțit la orice prostioară, de oboseală dusă dincolo de limitele ei firești.

Ale: - Să nu facem glume prea bune, că dacă râde mama se sperie toți!

Veverițe grațioase, minione, cu cozile arcuite pufos, ronțăind alune din palma trecătorilor, pete de culoare florale pe tot locul. Extraordinar, extraordinar, nu am mai văzut un asemenea parc. Aș putea să locuiesc în el. Din nou pe traseul de-acum cunoscut. Buckingham Palace, Victoria Station. 12 ore de mers astăzi. Iar am uitat de autobuz.

Ajunși la hotel, cu sticla de vin în mână ne strofocăm să îl lămurim pe recepționist că ne trebuie un tirbușon. Pare a fi indian și după vreo zece minute disperate pricepe ce vrem. Ne dă unealta și Cri, plin de importanță dă să-și desfacă prețiosul vin. Dar se oprește brusc. Vinul are capacul înșurubat, nu are nevoie de tirbușon. Bine că nu am cumpărat unul!

Cri (descălțându-se cu oftaturi de om bătrân!): -Uite, uite, ce adunați mi-erau ciorapii în vârf. Ce mă băteau! Eu credeam că mă bat adidașii Puma, când colo mă băteau ciorapii made in China!

Cri toarnă în pahare: -Gustă, Lili, că eu nu gust încă. Mi-e frică. La ce superofertă era,”The last bottle!” Almost free! Sânge de bou. Și capac înșurubat, nu dop normal. Nu poate fi decât o eroare regretabilă. Taci, că-i bun!

Răsuflăm ușurați. Ziua se încheie în forfota de ziare. Cristi își caută slujbă în Londra.