Prima călătorie

Ziua 6

Din nou ouă. Mai nou ne întoarcem în cameră și mai tragem un pui de somn de vreo 15- 20 de minute. Să fie oboseala ficatului hrănit obsesiv cu ouă?! Sau să fie fasolica cu care începem să ne obișnuim?! Nu ne permitem să sărim vreun mic dejun, căci are o calitate indubitabilă. Ține de foame o lungă perioadă de timp. Mai salvăm niște lire. Nu de alta, dar bacșișurile sunt destul de șocante pe aici. Așa că băgăm conștiincioși, gata să vomităm, cârnați, ouă, fasole, o dată și încă o dată. De fiecare dată.

Ne adunăm și pornim cu elan copilăresc spre Harry Potter,”Half-Blood Prince”. După vreo oră și câteva shop-uri ajungem. Acesta e cel mai super extra mirobolant cinema ever. Am vrut să facem poză la Baie, căci era șocant de minunată, am fi acceptat să locuim acolo, ca să avem și noi o locuință în marele oraș, dar Cri s-a rușinat. Ecranul are 26 metri lungime, avem ochelari 3D și experiența e plină de râs și bucurie. Harry și ai lui ne împresoară din toate părțile. Magie adevărată și o engleză frumoasă de o pricepem și noi. Sunt foarte hâhâiți, dar urechea noastră pare să se adapteze. Experiență de nota 10, cădem cu toții de acord.

Cu harta în mână o luăm spre Fifteen, restaurantul lui Jamie Oliver, adoratul. Urcăm totuși într-un autobuz că e la cucurigu’n praznic. Șoferul nu are să ne dea rest, vrem să coborâm amărâți, dar ne face semn de grație și ne dă trei belete speciale, for free. Mamma mia! Câtă politețe britanică. Tre’să mai încercam figura. Rătăcim pe tot felul de străduțe, GPS-ul încă nu s-a inventat, doar harta pe care o tot răsucim în mână, nu eu, of course, căci n-aș pricepe nimicuța, cei doi Alpha. Suntem într-o Londra mai industrială, freaky-spooky. “Uite”, zice Cristi lehămețit de căutare și de foame, „e vechitura aia!” Și-mi arată intrarea pe care o cunosc deja din cât am studiat pozele.

Intru fericită și în extaz la marea întâlnire cu Jamie al meu, pe care îl ador de la prima lui apariție pe ecran. E ora 3:05 a.m. Mâncarea se servește până la ora 3! Să-mi smulg părul din cap. Dacă nu rătăceam atâta pe străzi! Ăștia nu fac nici o excepție, nici măcar pentru un fan leșinat venit taman din Petroșani. Degeaba negociez, că n-am cu cine. Bărbații mei nu mai vorbesc cu mine deocamdată. Sunt muți. Probabil încearcă să își rețină invectivele. Adevărul e că ni s-a găurit stomacul de foame. Mâncăm prăjituri și bem bere. Că ce altceva?! Brownie Chocolate cake. Măcar atât. Ardeii iuți atârnă mănunchiuri peste tot. E un fel de bombă ciudată, veche, cu mult lemn, un bucătar face paste pe o masă mare în fața barului, cafeaua e delicios de aromată, frișca delicioasă, totul face 30 lire! Ioi! O prăjiturică și niste bere! Ioi, ioi! Trattoria italiană, ca la mama acasă. Dar fără mâncare, că e ora 3. Li se dezleagă limba celor doi și se aruncă tot felul de glume sarcastice și injurii la adresa iubitului meu Jamie. Le primesc serafic, sufletul mi-e plin de dragoste, nu-mi pasă, mie îmi place foarte mult, mai vreau să vin și altădată. Rămân fan, orice-ar fi! Întotdeauna am fost credincioasă iubirilor mele.

Luăm autobuzul, la fel de flămânzi și ne păcălim și coborâm prea repede. Ei, o luăm la picior, ca de obicei, spun eu încă încărcată de fericirea întâlnirii imaginare cu Jamie. Doar nu o să ne schimbăm obiceiurile după ce am exersat în asemenea hal. Cei doi îmi aruncă niste priviri criminale și se prefac că nu mă cunosc.

După ce mâncăm ceva, cu burta plină, dispoziția lor își revine și îi cuceresc total cu noul obiectiv. Ripley’s Museum. Believe it or not! Ciudățenii. Viței cu două capete, uriași, labirint de oglinzi. Rătăcim de colo colo, căutând ieșirea, râdem și vai de noi. În sfârșit scăpăm, dar ceea ce am văzut ne va rămâne înfipt în creier. A spaimă, a ciudățenie totală.

Oboseală în faza terminală. Suntem atât de obosiți, încât nici nu ne mai mirăm cum, din nou, chestie de rutină deja, Cristi citește ziarul în limba engleză, limbă pe care nu o cunoaște, căutându-și slujbe pe placul lui. Gen paznic la palat. Neapărat.

Ziua 7

Aici nu ai cum să te plictisești. În orice moment poți găsi ceva extraordinar de făcut. Uneori nu știu cum bietul meu creier mai poate să îndure atâta varietate și provocare. Chiar încep să-mi reevaluez capacitatea de adaptare. Se pare că e mai mare decât credeam. Stima mea de sine crește progresiv cu evoluția de toate soiurile la care mă supune acest extraordinar oraș.

Westminster Abbey. Ca omu’ modest, am intrat întâi eu, că era 15 lire. Și una e să dai 30 la pub, și alta pentru cultură. Dar după numai câțiva pași extaziați pe dalele milenare l-am chemat urgent pe Cri, căci ducă-se lirele pe apa sâmbetei, zău! Ba am plătit urgent și ghidul care îmi susură la ureche niște povești de nedescris. Frumusețe de neimaginat pe tot locul. Alex, în spirit de frondă, ca la 18 ani, de! nu a vrut să intre. S-a tolănit pe iarbă în fața catedralei și a rămas cu ochii holbați în soare. Fiecare cu puterile lui magice. Istorie de peste 1000 de ani, statui, mausolee, morminte, tronul pe care s-au încoronat regii Angliei, mormântul Elisabetei I, nu-mi venea să cred că mă aflu chiar acolo, măreața Elisabeta și eu pipăind dalele din jurul ei! Sala cu vitralii, cu stemele și armurile caselor nobiliare, cea mai veche ușă din Anglia, mormintele lui Newton, Darwin. Sfinte! O dală uriașă pe care eram gata să calc, mormântul soldatului necunoscut, așezat laolaltă cu regii și reginele. Absolut memorabil. Trebuie să mai vin, să o iau de la capăt, să stau ore întregi, să savurez această călătorie splendidă în trecut. Lugubru spre fascinant de-a dreptul.

Trecem iar podul. L-aș trece zilnic, atât mi se pare de frumoasă trecerea lui. E cel din dreptul Parlamentului. Pur și simplu aș parcurge doar câte jumătate de metru odată și aș rămâne ore în șir cu ochii pironiți în extaz pe tot felul de frumuseți, în registre diferite, gotic, futurist, natural sau industrial.

Băieții intră la muzeul filmului, eu mă învârt pe la buticuri. Fiecare cu prioritățile lui. Aici e raiul cumpărăturilor. Cei doi minunați ies un pic dezamăgiți. Nu au reușit să facă poză cu R2D2 sau cum l-o fi chemând pe roboțelul din Star Wars. O luăm la picior spre Picadilly Circus și dăm accidental peste simpaticul Sherlock Holmes. Sub formă de pub, of course. Ce fericire! Ne aruncăm rapid în scaune și-mi comand Chocolate Sponge Pudding. Cu cremă de vanilie. E la fel de bună cum îmi aminteam. Logic, a fost acum trei zile, nu acum doi ani.

Cri (sorbind extaziat din bere) : -Nu știu ce tot scrie Liliuca acolo, dar eu n-am verificat-o încă. Când m-oi băga cu pixul roșu!

În Picadilly ne despărțim, spre fericirea lui Alex. El intră la Ice Age 3D, noi, și mai fericiți de libertate (nu e ușor să stai cu pruncu’ pe cap toată ziua, în timp ce tot bombăne ceva despre părințeii lui iubiți) o luăm agale prin Soho. Cartierul chinezesc e fermecător. Dar ce nu e în această Londra absolut fascinantă?! Amestecul de chinezării și chestii englezești te poartă într-o zonă pe muchie, limita dintre real și fantastic devine foarte transparentă. Restaurantele se înșiră unul după altul, cu rațe rumene atârnând în vitrine, mult roșu, dragoni uriași aurii, chinezi peste tot, frumoși, politicoși. Leicester Square. Găsim un magazin care ne întâmpină cu brațele deschise, LillyWhites și, scăpați de ochiul critic al odraslei, cumpărăm că nebunii, că doar sunt reduceri! Alex iese râzând de la film, noi râzând de la shopping. Toată lumea fericită.

Plouă, dar ploaia londoneză e tare drăguță. Vine și pleacă. În drum spre hotel, mai dăm o raită prin St. James Park. Fermecător e prea puțin spus. Veverițele aleargă printre picioarele noastre, prietenoase și frumoase, rațele și ele pe acolo, priveliști de neuitat. Se râde în hohote pe seama mea. Ăștia doi, când nu au ce face, râd de mine, cea mai importantă mamă de pe planetă. Zău așa. Cică trăiesc într-o lume paralelă. De exemplu, azi am ieșit din toaleta pub-ului și m-am uitat în colț, unde trebuiau să fie Alex și Cristi, nu i-am mai văzut, ce doamne?! M-am gândit rapid că mă abandonaseră acolo, am dat să ies din pub, când i-am zărit cum îmi fac disperați cu mâna, erau în alt colț, altă masă. Greșisem punctele cardinale. Cică singurul meu contact cu realitatea sunt ei, măreții mei masculi Alpha.

Seară dulce în familie, în cutiuța englezească numita cameră de hotel.

Cri: -Uite, Li, la știri, vezi chestiile alea, dacă dai de ele, dacă le vezi, alea sunt gripa porcina.

Li (năucă, ridicând capul din jurnalul ei prețios): -Unde? Unde să le văd?! Normal că acum râd amândoi ca apucații de prostia mea (“ăia” erau microbi, cică).

Cri: -Ale, verifică ce a scris, că cine știe!