Un espresso martini în York

Ne-am hotărât că e cazul să ne începem periplul printre orașele englezești. Nu se întrevede nici o ocazie de a ne lăfăi la soare prin Grecia sau Italia, sunt tot felul de liste roșii sau verzi, care se schimbă peste noapte, cazi din verde în roșu în timpul unui vis. Hai la York, ne-am zis, că e cel mai vechi. Au existat oameni aici cu mii de ani în urmă. Dacă nici asta nu e vechi, atunci care e?! Orașul arborilor de tisă. Copaci măreți, răsuciți în ghirlande de înțelepciune, taman buni pentru druizi și nemurire. După Londra, așa ora măricel, tre’ să cauți altceva, trebuie să îți primenești privirea cu alte dimensiuni, nu mai poți căuta urieșescul, grandiosul, nici pe Harry Potter, nici măcar vechiul, acum îmi dau seama. Londra e de toate, așa că te paște plictiseala oriunde te-ai duce. Totul devine un downgrade.

Dar nu pentru mine. Eu sunt mereu hotărâtă să văd vibrația lumii, am memoria extrem de scurtă, cam cât o codiță de cireașă, și atunci noul mă înconjoară din toate părțile, chiar și când e vechi. Memoria mea e așa de grozavă și de ruptă din stele, încât după ce trec vreo șase luni, pot iar să vizitez spoturile în care am mai fost. Nou-nouțe, cum vă ziceam. Dar acum spre York.

Tren modern, gen rachetă, îmbrăcat festiv în roșu („roșu mucegai”, zice Cristi). Strălucește cu totul, ca și fața mea, fericită că pleacă într-o călătorie. Să fim blocați în Londra un an de pandemie nu a fost prea frumos, zău așa. Aproape era să epuizăm posibilitățile de distracție. În casă stând, desigur. Dar acum, cu porțile deschise, la drum! Nu mai contenim amândoi cu admirațiunile, în timp ce Alex ne privește încântat. Asta până când se hotărăște să pună niște sare și piper peste tot extazul nostru copilăresc. “Să vezi cum o să arate trenul din Scarborough la Whitby. Că Scarborough nu e London. Parcă văd că e din ăla din Evul Mediu și trebuie să ne ținem cu greu de bară, în timp ce ne flutură părul.”

Lili (molcolm și ardelenește): - Pe noi nu ne înspăimântă nimic. Am văzut tot ce poate fi mai rău în materie de trenuri.

Cristi, cu fața scăldată în lumină: - Vai de mine, aici bate soarele! Să vezi că mă ard până ajungem în York.

Ale (filosofând stoic): - Vai, îmi pare rău, tată, călătoria nu mai e perfectă. Am greșit latura trenului, când am rezervat locurile! Așa ceva! Deși nu mai înțeleg nimic, la apartament vrei soare, în tren nu.

Mai mergem noi așa, printre oițe englezești cu mieii aferenți, plutind pe aburi de soare și nirvana, când Alex se hotărăște din nou să apese pe butoane, sperând să ne arate care ne sunt limitele, sperând să ne șocheze o dată pentru totdeauna. “Hai să vă văd cum îmi cântați voi „La mulți ani!” Și mustăcește în barbă, crezând că ne-a venit de hac.

Lili (zâmbind subțire): - Eu o fac, mă ridic aici, în plin tren și cânt cu foc. Cristi, scoate cadoul și pregătește-te să filmezi un clip pentru youtube. Sunt convinsă că tot vagonul o să mi se alăture fericit. Și o să cântăm cu toții încântați de această întâmplare simplă.

Alex își dă brusc seama de uriașa greșeală pe care a făcut-o, mamă-sa e în stare de una ca asta, puterile ei de mamă vor surclasa reticențele ei obișnuite și, alb la față de groază bate în retragere:”Lasă, mamă, nu e nevoie, te cred că poți face așa ceva. Numai stai blând și admiră peisajele.”

Lili (perfect mulțumită să nu facă ce a spus că face, deși ar fi făcut-o, nu de alta, dar ca mamă tre’ să faci câteodată lucruri nemaifăcute și nemaivăzute): - Trenulețul ăsta merge repede, văd numai dungi de verde și de alb, amețesc. Oare cum o fi în Shinkansen?!

Cristinelu’: - Hm, cam cum a fost să pleci din România în Anglia, ca idee. Încă nu mi-am revenit din amețeala drumului.

În timp ce trenul încetinește, liniile verzi devin de un verde grăsuț și peisajul se reîntregește în imagini cu subiect și predicat.

York-ul e o Londră mai mitutică, are și catedrală gotică, îl are și pe Harry Potter alergând și râzând cu prietenii lui pe străduțele înguste tapetate cu pietre mari, cobluite. Ăsta nu-i cuvânt normal, dar e o traducere foarte bună a englezescului „cobbled” combinat cu românescul „colbuit”. Praful istoriei s-a așternut peste tot. E plăcut, intim, te simți ca acasă. Are vreo 365 de pub-uri, dar vineri seara nu mai găsești nici un locușor liber dacă nu ai făcut rezervare. Cum să mai găsești când e atât de frumos pe malul râului Ouse, cu rațe care plutesc pe lângă canoe viu colorate, cu mese presărate printre ziduri bătrâne, cu amintirea corăbiilor vikinge răsfrângându-se ecou din piatră în piatră. Cum să mai găsești când fiecare pub arată altfel, fiecare cu specificul lui, unul e în stil rock, cu chelneri acoperiți de tatuaje și muzică duduind printre piercinguri și, altul e în abur de magie, cu mese vechi de lemn și pocale de aramă, cranii de vrăjitoare și vorbe de demult gravate în piatră. Ai vrea să fii peste tot și să colinzi din pub în pub tot weekendul, ocolind la fir de ață vechile trasee ale vrăjitoarelor, căci nu se știe, mai bine să te ferești, decât să-ți pară rău. Cum să mai găsești vreun fir de loc când, odată ajuns înăuntru, descoperi universuri paralele cu mâncăruri delicioase și băuturi ucigător de bune. N-ai încotro, devii un gurmand al weekend-ului. Cu programare.

Așa am descoperit eu cel mai tare cocktail al tuturor timpurilor, într-o plimbărică gotică, de fapt big G l-a descoperit pentru mine și l-am primit odată cu râsul ei puternic, revărsat cu atâta generozitate deasupra lumii. Râs ce-i alunecă zglobiu de pe buzele roșii, îngemănând clipocitul stelelor și al apelor cu cea a sufletului ei vibrant, coardă pe care cântă întreaga bucurie a firii. Și atunci, la masă, în pub-ul acela fancy în care ne lăfăiam cu atâta încântare a trăitului, mi-am dat seama de ce am venit eu în York de fapt. Să beau un expresso martini. Atât de perfect în apele lui amestecate, spumă somptuoasă de lichior de cafea, vodcă și expresso, cremos și bogat ca o sărbătoare de Crăciun. Să mă răsfăț și să îl beau în timp ce ascult râsul lui big G și stau așa, cu dragii mei cei mai dragi, pur și simplu, în mijlocul bucuriei și al vrăjii. Vrajă cu vikingi, legiuni romane, saxoni, budincă de yorkshire, hoteluri cu nume de regine și pub-uri peste pub-uri presărate printre amintiri vechi de mii de ani. Nu am dat peste nici un druid în carne și-n oase, dar le-am găsit urmele pașilor întipărite în rădăcini de tisă și în fuioare de fum încolăcite răsărind din baghete fermecate.

Oricum, oricine poate cumpăra o baghetă din asta magică de la „Magazinul care nu trebuie numit”, de pe străduța cobluită numărul 1 și apoi poate să vadă tot ce dorește să vadă, fără prea mare efort, doar mișcând din bățul de tisă întrețesut cu o pană de bufniță bătrână.

Poate aș fi văzut și alte cele din lumile de altădată dacă treceam la al doilea cocktail, cafeaua are acest efect uimitor de a înmulți posibilitățile, dar drumul sau Cristi, nu mai știu exact, m-a luat de mână și m-a dus mai departe.

Oare în Londra găsesc expresso martini?! Dar ce nu găsești în Londra!