Luxury

Simt că trăiesc într-un lux de nedescris.

Dimineața îmi scot capul pe geamul de la mansardă și respir adânc. Aerul e neasemuit de proaspăt, răcoare de apă vie, balsam de frunze și de flori. E atât de bun încât nu mă pot desprinde de frumuețea lui limpede, verde de pădure. De imaginea ca de poveste a grădinuței mele pe care o văd de sus, străjuită de gardul albastru de nu-mă-uita, îmbrățișată de glicina curgătoare și licărind veselă prin portocaliul și galbenul crinilor japonezi. Mă uit atent după Santa Cruz, begonia care tocmai și-a aruncat sulițele de lumină roșie în lume. Mă încânt singură atât de tare de toate numele fanteziste care îmi definesc spațiul, încât sunt gata să uit să-mi mai adun capul de pe geamul răcoros și să cobor în bucătăria aromind a cafea. Sunt gata să uit să mă trezesc. Parcă trăiesc în vis.

Îmi adaug colagen în cafea, nu este asta un lux definitoriu?! Nu are nici un gust, cafeluța își păstrează aromele ciocolatii amare, dar eu simt cum genunchii respiră mai ușor, cum părul mi se înfoaie în voaluri de tinerețe și pielea cam uscățică reușește să treacă cu bine peste băile zilnice de vopsea de grădiniță. Că e totul în imaginar, nu are nici o importanță. Efect al anticipării fericite sau realitate, există și gata.

Pâinea proaspăt făcută, salata de vinete și Feta grecească care înlocuiește cu succes telemeaua sunt mai mult decât îmi pot dori. Le savurez și îmi dau seama că uneori sunt așa de implicată în trăirea lui Acum, încât plutesc ca un balonaș fermecat în înaltul seninului, fără trecut, fără viitor, plutesc poate cam silly, dar e o stare de lux extraordinară.

Ce e sigur e că trăirea gen balon nu o să-mi aducă nici un regret în nici un fel de viitor. Evident nu îmi mai pot spune că ar trebui să-mi investesc timpul mai bine, să inventez ceva nemuritor pentru omenire, să salvez planeta în vreun fel sau altul. Iluziile tinereții printre anii trecători. Nu că nu mai trăiesc în vis. Doar că e altul. Cel de acum. Evident că mai bine de atât nu poate să mai fie. Absolut clar că nu am cum să împiedic ce va veni. Mă declar mulțumită cu alegerea de azi. Cu alunecarea lină în lux de culori și parfumuri.

Patru zile pe săptămână sunt iute. Fac și dreg, pun la cale activități pentru micuții de la grădiniță, așez masa, curăț masa, îmbrățișez trupușoarele dornice de iubire, șterg lacrimile cât boabele de mărgăritar care le alunecă pe fețișoare, râd și mă prefac în dinozaur alergând după iepurași, mut roți de cauciuc și construiesc un tren în care copilașii cu gura până la urechi flutură biletele în aer în timp ce eu fac „U-ciii ciiii”, zâmbesc cu drag de câte ori un copilaș de trei ani se uită mucalit la mine și zice “Silly Lili”. Știu că asta sunt eu, silly de-a dreptul. Sunt iute și munca e grea rău și cere rezistență nervoasă și fizică, dar mă simt bine în timp ce o fac. Nu întotdeauna, uneori îmi fumegă creierii, dar îmi acord singură bătăi delicate pe umăr când reușesc să rămân la fel de calmă până la finalul celor zece ore zilnice, când reușesc să trec cu brio de provocarea fiecărei zile, făcându-mi treaba bine de tot. Briliant uneori. Iar mă bat pe umăr. Nu cumva să pierd momentul mulțumirii de sine. Grădinița sună de „Lili Lili Lili”. Și eu sunt acolo. De ajutor pentru bomboneii delicioși care stau zece ore departe de ai lor, timp de cinci zile. Eu sunt norocoasă, stau numai patru zile. Și în fiecare zi îmi savurez luxul de a fi provocată, de a mă controla, de a străluci prin iubire, de a avea noi și noi șanse de a crește. De a mă schimba. Eu pentru mine. Mereu într-o variantă mai bună.

Apoi sunt slow, în tot weekendul meu de trei zile. Mă mișc încet prin dimineți pașnice, de un roz bombon catifelat, grădinăresc și râd liniștit când vântul dă năvală cu țipete de pescăruși, îmi fac shake de zmeură și banane și îl sorb agale surâzând când musafirul porumbel vine și se așază pe gard uitându-se țintă la mine cu ochii lui rotunzi, mirați de oameni și de obiceiurile lor năstrușnice. Timpul are răbdare, nu mai aleargă cu hămăituri de ogar flămând, stă cuminte lângă mine pe șezlongul în care citesc aceeași carte de vreun an și nu se grăbește deloc. Cum nici eu nu mă grăbesc.

Mi se pare un lux suprem că toată casa mi-e plină de tablourile prietenei mele. Eu sunt în York, ea în Sighișoara și cumva tablourile ei au ajuns la mine. Peste mări și țări, aduse prin tot felul de întâmplări binevoitoare. Mări albastre și floarea soarelui, alte flori strălucind în culori și armonii, așa cum mă vede ea pe mine. Îmi face bine să mă uit mereu la mine prin ochii ei. Pe toți pereții. Eu, sub formă de albastru, de mare, eu în formă de floare colorată desigual.

Ce lux extraordinar să îi ai pe ai tăi, ai tăi și numai ai tăi, să știi că oriunde ești, cei dragi îți așteaptă zâmbetul ca să-și înceapă ziua, îmbrățișarea ca să poată atinge apusul. Toată bogăția lumii stă acolo, în palmele tale mirate de frumusețea iubirii care te înconjoară. În tandrețea care te înfășoară în scurte clipiri de pleoape străvezii. Pleoape ce lasă lumina să te aurească din cap până-n picioare.

Știu sigur. Trăiesc în lux și îmi priește de numa'.

E luxul unui Acum care strălucește ca o stea în apă.