De mână cu Anne

Întâi am găsit-o pe Pollyanna. Spirit înrudit. Apoi mi-am găsit minunata mea clasă a V-a E. Apoi pe Anne cu un E. Și apoi m-am descoperit pe mine. Cu o grămadă de E tatuați codiță prin zeci de colțișoare pline de lumină.

În esență și în adevăr toate fetițele de 11 ani sunt Anne cu un E. Gingașe și nevinovate, cu ochii strălucind mereu de entuziasm, ochi pictați invariabil în albastru-de-nu-mă-uita. Poate sunt căprui la prima vedere, dar dacă privești cu atenție vei vedea apele albastrului adânc desenat în irișii luminoși. Zglobii ca niște rândunele, mereu ciocârlii în zbor, debordând de imaginație, gata să picteze pietrele, să vorbească cu copacii, fetițele astea minunate își dăruiesc continuu iubirea tuturor frumuseților pământului. Cu grație.

O scoică le face să viseze marea, un creion le ajută să inventeze lumea și zâmbetele cele mai dulci, soarele le luminează fețele curate și le transformă în flori de ploaie și de curcubeu.

Sunt spiriduși și inorogi totodată, cu o mișcare grațioasă a degetelor subțirele împrăștie de jur  împrejur praf de zână și chiar nițică sămânță de scandal. Mereu pun la îndoială ce este și mereu cred totul. Fără ezitare.

Am dăruit-o pe Pollyanna și jocul bucuriei și al mulțumirii fetițelor mele de a V-a E și ele mi-au dăruit-o pe Anne cu un E. Fără să știe. Fără să știu.

A fost darul lor cel mai prețios.

Ele au crescut și au zburat departe, departe, berze frumoase și călătoare, dar eu le-am purtat mereu în inimă așa cum erau la 11 ani, cu fețele lor mici strălucind de claritate, cele mai gingașe făpturi ale firii. Curcubeie în zbor.

Am purtat-o pe Anne în liniile din palmă, în cămăruțele inimii, Anne, cu imaginația ei zămislitoare de alte lumi, am purtat-o o viață, neștiind că o port.

M-am împiedicat pe trotuarele drepte ale drumurilor, căzând în mijloc de lume pentru că eram cu ochii tot în albastrul de sus, am intrat cu capul în stâlpii așezați la răscruci pentru că mereu alergam prin mijloc de păduri, pipăind vârsta copacilor și scoarța lor făuritoare de povești. Nerecunoscând adevărul, prefăcându-mă că sunt o împiedicată și o lunatică. Nerecunoscând-o pe Anne.

Am purtat-o, negând-o. Opunându-mă. Încercând să fiu practică, rațională, puternică, perfectă. Așa-zisa femeie adevărată pe planeta Pământ. Încercând să nu plâng, să nu fac greșeli. Să descurc ițele și să raționalizez.

Dar Anne m-a ținut cu încăpățânare de mână și nu m-a lăsat să mă pierd. Să mă rătăcesc, ca atâtea altele.

Cu părul ei din frunze de arțar, cu ochii ei mereu mirați în albastru, s-a ținut scai de mine, kindred spirit, agățată de sufletul meu cu îndârjire, până am abandonat fumurile de mărire și m-am întors la mine, spre mine însămi.

Și uite-mă, acolo eram. Nerătăcită și nepierdută. În căsuța de cărți și talismane dintr-un ungher depărtat al inimii, eu, o copilă blondă, cu ochi de voroneț, într-o visare perpetuă, brodând arabescuri din povești și închipuiri. Greșind la fiecare pas, plângând de sare cămașa pe ea când o face, râzând în aceeași clipită, cu clopoței și toporași, crezând naiv și bogat în frumosul din fiecare pas, din fiecare făptură, fie ea plăsmuită sau nu. Crezând că iubirea e nemuritoare și Acasă e cel mai frumos cuvânt de pe întreaga planetă, ba chiar și din univers.

Acasă e mereu Cosmos, e locul drag și cald care ne salvează de negurile nesfârșite și Anne merge spre el cu obstinație, Anne, care nu s-a lăsat niciodată abătută de la drumul ei, Anne care e orfană, dar găsește arborii pădurii și cu ochii închiși. Anne știe. Tot ceea ce trebuie știut. Restul e neimportant.

Anne crede cu putere în magia literei E. Simplă, dar fermecată, gata să transforme realitatea. Orice fel de realitate. Gata să adune laolaltă toate spiritele înrudite. Cum m-a adunat pe mine și fetițele de demult din clasa mea preferată. Clasa mea a V-a E era cea mai bună clasă din școală, ar fi trebuit să primească litera A, în mod logic, dar din motive necunoscute, total ilogic, a primit un E. Acum știu de ce. A era banal, E exact ce trebuia. Fabulosul E care ne-a dăruit cea mai copleșitoare și mai memorabilă experiență pe tărâmurile Existenței așa cum trebuie ea să fie. Existența presărată cu entuziasm copilăresc, emoții urieșești, energii făuritoare, cu eliberarea din chingile banalului, cu empatie pentru toate ființele și pentru toată fragilitatea lumii, cu echilibru și extraordinar. Pare că o literă așa de mică e vitală în mersul cel bun al lumii. Ce experiență cu totul excepțională a fost să fim împreună. A fost și Este.

Acum merg pe drumurile mele, cu Anne bucurându-se lângă mine. Pierdută și totuși  niciodată pierdută, regăsită și mereu cu mine. Mi se pare că viața e chiar minunată câtă vreme o am pe Anne. O țin de mână și nu am de gând să o mai las.

Avem amândouă coronițe din flori de câmp și, când nimeni nu se uită, râdem și alergăm ca nebunele.

Buburuzisme 14

E șapte jumate seara. Urcăm dealul, la vreo 37 grade. Da, grecii ăștia au pierdut cu totul măsura soarelui. V-o spun din perspectivă englezească. Ce mai calea valea, suntem în drum spre cel mai grozav restaurant din zonă. Că ne-am plictisit de moarte de taverna noastră cu totul unică de pe plajă. La propriu!

Lilike (gâfâind și gândindu-se serios că așa cad oamenii lați și nu mai mișcă): -Cristinelu, ce ți se pare mai greu la urcat, o pantă ca asta sau scările?

Cri (nemulțumit cu totul că și-a părăsit balconul lui fericit și a fost târât în această aventură posibil fatală): -Ambele-s rele! La fel de rele, rele, rele!

Li (împăciuitoare, ea a avut ideea fixă a variației culinare): - Hai că mai putem! Nu ne lăsăm noi așa ușor! Ce dacă se topesc pietrele de căldură?! Ce dacă fierbe aerul ?! Uite, ce frumoși leandrii! Și măslinii ăia răsuciți în arabescuri! Abia aștept să mănânc niște salată de vinete grecească! Ce bine că n-are maioneză! Aia îmi mai lipsea! Și Gemista! Deliciu! Nu ți-era dor de o Gemista?

Gata să facă apoplexie, Liliuca se oprește brusc să respire. Oare creierii i s-au topit și i se evaporă cumva sub formă de sudoare?! Își pipăie încheietura să vadă dacă pulsul a sărit de 200. Cristinel o privește uimit. Încă așa ceva nu a mai văzut! De obicei el e cu verificările de genul. Nevasta-sa-i ca o ciocârlie! Bezmetică, da' ciocârlie. Vrând să restabilească ordinea firească a lucrurilor, adaugă cu bătăi de inimă răsunătoare:

- Poate fac infarct din cauza vorbăriei tale. Mă amețești mai dihai ca soarele!

Lilike e mulțumită. Lasă-l încolo de puls! Ce efect are asupra bărbatului ei. După atâția ani!

E seară. Nu mi-e foame deloc. Ba chiar mi-e o lene minunatissimă, demnă de regi și de regine. Dar, nebună cum sunt, să nu care cumva să scap vreo plăcere a vieții, mi-am rezervat masa mea preferată la unica terasă unde mâncăm. Că nu e alta pe toată plaja, nu de alta.

Lilike (cu glas de profă): - Cri, pregătește-te de cină!

Cri (cu duhul blândeții): – Nu mi-e foame, Liliuca. Stăm aici pe balconel. Aaa, ai rezervat masă! Tonul i se schimbă subit în autoritar, doar, doar îl aud până în străfundurile minții, acolo unde iau hotărârile care îl zgâlțâie. Lilike, să nu mai faci! La ce-ți trebuie rezervare?! Ș-așa e gol restaurantul! Dă-o-ncolo de masă preferată, cu ficus și trandafiri! Că doară n-ai înnebunit cu totul! Să mâncăm cu forța! În concediu!

Lili (docilă): - Bine, bine, nu mai fac. Da’ acu hai să mergem. Că doară suntem oameni serioși, nu ciuri buri.

Cri: - Uite ce tatuaj are tipul ăla, pe mâna stângă, lângă inimă. Moartea cu coasa.

Li (izbucnind în râs la vederea acestei superbe metafore existențiale): - Să nu uite nici o secundă ce-l așteaptă! E Carpe Diem, curat- murdar! Bestial! Adorabil! Îmi fac și eu, Cristinelule?!

Cri (oripilat, nedându-și foarte clar seama dacă nevastă-sa e pe val sau doar glumește): - Ești în stare! Dar poate te abții…

Lilike (mare filosoafă): - Nu te agita, Cristinelu’, nu-mi trebuie tatuaje să mă țin agățată cu dinții de carpe diem!

Cri (oareșicum ușurat): - Mda, ce-i drept, e drept. Umbrela roz nu ți-a lipsit niciodată. M-am liniștit.

Ieri, după ora amiezii, când am ajuns și noi pe noua plajă, șezlongurile din linia întâi erau cam ocupate. Doar acolo îmi place să stau, sunt persoană cu multe fițe, dacă nu-s față-n față cu marea mă ia cu leșin și îmi stric singură toată ziua, poate chiar și vacanța.

Am fost nevoiți să ne așezăm pe rândul doi, în pantă, nu era deloc plăcut să simți cum te scurgi încet, încet de pe șezlong și să vezi în fața ta doar tabieturile celor mai norocoși. Marea parcă își ia adio de la tine în fiece secundă. Și privirea ți se prăbușește dinspre înaltul serafic înspre terestrul cel mai banal.

Războinică, cu creierii cam sfârâiți de soare, i-am specificat clar lui Cristinel că a doua zi voi ocupa categoric linia din față. La 7 o să vin, nu mă las. Grecii se trezesc abia după zece, dar eu oricum voi bate recordurile și voi fi acolo înainte de răsărit.

Așa îmi caut eu lupte de câștigat.

Pensiunea fiind așezată chiar pe plajă, în mijlocul din dodoașcă, a doua zi, hopa, țopa, înainte de prima rază chiar, sunt gata să mă înființez fericită și victorioasă în centrul universului și să îmi arunc prosopul pe taurul furios, pardon, pe șezlongul norocos.

Măi să fie, păpădie! Văd ceva acolo?! Mă ia cu răcori de pe balcon, deși e cald de numa’, prevestind deja cele 43 grade de la amiază. O iau la goană pe scări, Cristinelu’ nu a vrut să mă însoțească așa devreme, că-l durea-n cot de șezlongurile mele. Aproape alerg, încercând din răsputeri ca tropotele mele de elefent nervos să nu trezească toată pensiunea, ajung pe plajă gâfâind. Plaja, desigur, e complet pustie, cât vezi cu ochii, în afară de cuplul cu pricina. Cel de cu o zi înainte. La care m-am holbat o zi întreagă, că nu mai vedeam marea de ei și pălăriuțele lor tembele. Așezați, nefericiții, pardon, fericiții, pe cele mai bune șezlonguri. Așezați acolo cu aceeași nesimțire pe care aș fi vrut să o am și eu.

Le arunc o privire cruntă și ocup alături. Tot prima linie, dar nu colțul. Priveliștea spre stânga urma să-mi obturată de ei. Nenorociții! Ce-i cu ăștia?! Ce s-au trezit așa de repede?! Nu au somn nici în vacanță?! Unii oameni nu au nici un „ho!”, zău așa.

Pe la 11, Cristinel se întoarce spre mine, torpilat de soare și zice încet: - Lilike, minunata mea. Ăștia sunt români, mamă dragă. Nu le-auzi vorba?! Ai surzit cu totul de la prea multă zbatere șezlonghiană?!

Bineînțeles că moare de râs în timp ce-mi șoptește conspirativ marea taină.

Abia atunci mă liniștesc instantaneu. Poi da, că numa’ niște românași puteau să mă ia la înaintare. Numai ei puteau fi la 7 dimineața pe plajă. Logic. Cum de nu m-am gândit?!"

Ora 10 seara, Cristi zace epuizat pe canapea, abia ținând telecomanda în mână. Se văicărește într-aiurea:

- Oare să mănânc cozonăcelul evreiesc? Tarta cu ricotta și cireșe negre? Oare să mănânc sandvișul ăla delicios, cum îi zice….

Lilike (concentrată nevoie mare la ce face ea acolo): - Trapizzino, Cristinelule. Îi zice Trapizzino! E faimos aici, nu se putea să nu-l gustăm!

Cri (sfâșiat cu totul): - Of și văleleu, oricât m-aș sugestiona, nu pot să mai mănânc nimic. M-ai îndopat toată ziua. Ca pe gâște! De-abia mă mai mișc. Ba că e cel mai bun Tiramisu din Roma, ba că e cea mai tare pizza ever. Ba un gelatto din containere de oțel, că numai ăla e veritabil, ba cele mai delicioase suppli! Să nu mai vorbim câte ai băgat prin frigider de la patiseria evreiască!

Brusc alert, presimțind ceva: - Da’ ce faci acolo, Liliuca?! Joci bile?

Lili (aferată): - Da’ de unde! Ce, eu am timp de bile?! Studiez unde mâncăm mâine!

Cristinelu’ (profund șocat): - Oh, nu! Nu mai pot! Așa m-am săturat de toate restaurantele! Așa m-am săturat de mâncat! Mi-a ajuns! Mai ho, femeie!

Li (calmă, privindu-l peste ochelari): - Bine, Cri, poți doar să mă însoțești.

Pe Cristinel curg apele. Stă ca nebunul în soare arzător. Se uită la mine. Eu, impecabilă. Zice, plin de stupefacție și invidie:

- Tu nu transpiri, Liliuca?! A, tu rasă aparte. Pachiderm cu solzi!

Hm, oare asta e culoarea romantismului la vârsta asta?! Pardon, solzul!

Grecia, mă plec în fața ta!

Întâi și mai întâi, Grecia e despre simțuri.

Despre văz. Despre cele mai pure culori, cea mai împlinită natură, desfășurată în toată splendoarea ei de bază. Cel mai regesc albastru. Verde afrodisiac pe tot locul, dansând fericit prin nuanțe și alternanțe. Verde salvie și verde mentă, verde oliv și verde lime. Verde viridian și smarald, pin și ferigă. La nesfârșit, rotund și jucăuș printre propriile-i silabe. Toate variantele locuiesc la marea grămadă, netulburate de veacuri. Chiar și modernismele îi vin bine. Parapante de un verde crud atârnă împlântate în azur.

Grecia e despre atingere. Nisipul rece sub tălpi, dimineața, înainte de răsărit. Nisipul fierbinte răsfirat sub degetele tale amețite de plăcere. Soarele, blând ca o mângâiere, apoi văpaie clocotită și adormitoare. Apa mării, proaspătă, limpede, neîncepută. Răcoroasă. Călduță ca un ceai de după-amiază. Briza, catifelată, eșarfă în zbor. Învolburată, pipăindu-ți fața cu degete de vânt dulce.

Despre auz. Valuri răsfirate, cântând monoton. Cicade susurând ca nebunele. Triluri trilulilu de rândunele. Zeci, parcă sute. Liniștea desăvârșită a măslinilor. Seculară. A pământului. Liniștea veșniciei, neatinsă de mână de om vreodată.

Grecia e despre gust. Sarea mării albastre lipită de buze e ca un sărut nesfârșit de iubire. Lămâile sunt uriașe, grăsune și dulci. Muști din ele ca din portocale. Le presari peste orice ai în față. Peste brânză Feta, peste dolmadele în foi de viță și peste chifteluțele de dovlecei. Le simți în tzatziki și le torni fericit în toate cocktailurile minunate aburind a gheață și a mango.

E despre miros. Trandafiri încinși aromind a roz și a portocaliu. Mentă și mare. Mirosul plin, profund și proaspăt dat de absența lucrurilor inutile. Nu e nimic în plus. Doar lucrurile așa cum sunt. Cum au fost create și lăsate. Amiroase a pini și a leandri, a frumusețe- apă vie.

Apoi e despre toate simțurile. Numărul șase și șapte și opt. Neștiute încă, dar pline de putință. Felul în care Grecia se simte e dincolo de ceea ce știm, dincolo de toate simțurile deja inventate. Ca să o înțelegi ai nevoie de mult mai multe. De instinctul acela străvechi care locuiește adînc în celulele tale și te ajută să pricepi ce îți aduc vântul și marea și tot aerul care-ți vorbește despre auriu și albastru, despre începuturi și demulturi și veșnicie.

Țara asta minunată e și despre libertate. În sticluță mică, o poți lua cu tine peste mări și țări și te ține tot anul. Libertatea de a nu face nimic. Nimic și nimicuța. De a face pur și simplu doar ce vrei. Libertatea de a scrie. De a fi tu însăți. De a fi doar esență și apă vie. De a fi propriul tău parfum „La vie est belle”. Nediluat de vânturi străine. Simțul libertății nu are preț, e steagul pe care îl fluturi fericit în vremuri și peste vremuri. Și e gratis în țara asta plină de ruine și de măslini.

Și, nu în ultimul rând, Grecia e despre simțul bucuriei. Bucuria de a fi. De a iubi. Bucurie pur și simplu. Ca dar paradisiac. Bucuria neîncepută a lumii și a valurilor. Bucuria copilului care râde și aleargă încă în mijlocul ființei tale.

Grecia e ca un sensory play pentru copii. O joacă senzorială ce îți cântă din toate corzile și culorile, o joacă ce te învață, apăsând viguros dar blând, cu degetele ei tulburătoare de vânt și de soare pe clapele simțurilor tale. Cele descoperite, dar mai ales pe cele pe care nu le-ai găsit încă și nici nu știai că le ai.

Pare ca bunul Dumnezeu le-a așezat pe aceeași tipsie. Oameni și zei deopotrivă. Grecia și frumusețile ei nemăsurate. Apoi te-a lăsat pe tine să le învârți și să-ți răsucești palmele de plăcere pură, răsfirându-le în soare și-n albastru de-nu-mă-uita.

Ca un copil care se joacă.