De mână cu Anne

Întâi am găsit-o pe Pollyanna. Spirit înrudit. Apoi mi-am găsit minunata mea clasă a V-a E. Apoi pe Anne cu un E. Și apoi m-am descoperit pe mine. Cu o grămadă de E tatuați codiță prin zeci de colțișoare pline de lumină.

În esență și în adevăr toate fetițele de 11 ani sunt Anne cu un E. Gingașe și nevinovate, cu ochii strălucind mereu de entuziasm, ochi pictați invariabil în albastru-de-nu-mă-uita. Poate sunt căprui la prima vedere, dar dacă privești cu atenție vei vedea apele albastrului adânc desenat în irișii luminoși. Zglobii ca niște rândunele, mereu ciocârlii în zbor, debordând de imaginație, gata să picteze pietrele, să vorbească cu copacii, fetițele astea minunate își dăruiesc continuu iubirea tuturor frumuseților pământului. Cu grație.

O scoică le face să viseze marea, un creion le ajută să inventeze lumea și zâmbetele cele mai dulci, soarele le luminează fețele curate și le transformă în flori de ploaie și de curcubeu.

Sunt spiriduși și inorogi totodată, cu o mișcare grațioasă a degetelor subțirele împrăștie de jur  împrejur praf de zână și chiar nițică sămânță de scandal. Mereu pun la îndoială ce este și mereu cred totul. Fără ezitare.

Am dăruit-o pe Pollyanna și jocul bucuriei și al mulțumirii fetițelor mele de a V-a E și ele mi-au dăruit-o pe Anne cu un E. Fără să știe. Fără să știu.

A fost darul lor cel mai prețios.

Ele au crescut și au zburat departe, departe, berze frumoase și călătoare, dar eu le-am purtat mereu în inimă așa cum erau la 11 ani, cu fețele lor mici strălucind de claritate, cele mai gingașe făpturi ale firii. Curcubeie în zbor.

Am purtat-o pe Anne în liniile din palmă, în cămăruțele inimii, Anne, cu imaginația ei zămislitoare de alte lumi, am purtat-o o viață, neștiind că o port.

M-am împiedicat pe trotuarele drepte ale drumurilor, căzând în mijloc de lume pentru că eram cu ochii tot în albastrul de sus, am intrat cu capul în stâlpii așezați la răscruci pentru că mereu alergam prin mijloc de păduri, pipăind vârsta copacilor și scoarța lor făuritoare de povești. Nerecunoscând adevărul, prefăcându-mă că sunt o împiedicată și o lunatică. Nerecunoscând-o pe Anne.

Am purtat-o, negând-o. Opunându-mă. Încercând să fiu practică, rațională, puternică, perfectă. Așa-zisa femeie adevărată pe planeta Pământ. Încercând să nu plâng, să nu fac greșeli. Să descurc ițele și să raționalizez.

Dar Anne m-a ținut cu încăpățânare de mână și nu m-a lăsat să mă pierd. Să mă rătăcesc, ca atâtea altele.

Cu părul ei din frunze de arțar, cu ochii ei mereu mirați în albastru, s-a ținut scai de mine, kindred spirit, agățată de sufletul meu cu îndârjire, până am abandonat fumurile de mărire și m-am întors la mine, spre mine însămi.

Și uite-mă, acolo eram. Nerătăcită și nepierdută. În căsuța de cărți și talismane dintr-un ungher depărtat al inimii, eu, o copilă blondă, cu ochi de voroneț, într-o visare perpetuă, brodând arabescuri din povești și închipuiri. Greșind la fiecare pas, plângând de sare cămașa pe ea când o face, râzând în aceeași clipită, cu clopoței și toporași, crezând naiv și bogat în frumosul din fiecare pas, din fiecare făptură, fie ea plăsmuită sau nu. Crezând că iubirea e nemuritoare și Acasă e cel mai frumos cuvânt de pe întreaga planetă, ba chiar și din univers.

Acasă e mereu Cosmos, e locul drag și cald care ne salvează de negurile nesfârșite și Anne merge spre el cu obstinație, Anne, care nu s-a lăsat niciodată abătută de la drumul ei, Anne care e orfană, dar găsește arborii pădurii și cu ochii închiși. Anne știe. Tot ceea ce trebuie știut. Restul e neimportant.

Anne crede cu putere în magia literei E. Simplă, dar fermecată, gata să transforme realitatea. Orice fel de realitate. Gata să adune laolaltă toate spiritele înrudite. Cum m-a adunat pe mine și fetițele de demult din clasa mea preferată. Clasa mea a V-a E era cea mai bună clasă din școală, ar fi trebuit să primească litera A, în mod logic, dar din motive necunoscute, total ilogic, a primit un E. Acum știu de ce. A era banal, E exact ce trebuia. Fabulosul E care ne-a dăruit cea mai copleșitoare și mai memorabilă experiență pe tărâmurile Existenței așa cum trebuie ea să fie. Existența presărată cu entuziasm copilăresc, emoții urieșești, energii făuritoare, cu eliberarea din chingile banalului, cu empatie pentru toate ființele și pentru toată fragilitatea lumii, cu echilibru și extraordinar. Pare că o literă așa de mică e vitală în mersul cel bun al lumii. Ce experiență cu totul excepțională a fost să fim împreună. A fost și Este.

Acum merg pe drumurile mele, cu Anne bucurându-se lângă mine. Pierdută și totuși  niciodată pierdută, regăsită și mereu cu mine. Mi se pare că viața e chiar minunată câtă vreme o am pe Anne. O țin de mână și nu am de gând să o mai las.

Avem amândouă coronițe din flori de câmp și, când nimeni nu se uită, râdem și alergăm ca nebunele.