Buburuzisme 14

E șapte jumate seara. Urcăm dealul, la vreo 37 grade. Da, grecii ăștia au pierdut cu totul măsura soarelui. V-o spun din perspectivă englezească. Ce mai calea valea, suntem în drum spre cel mai grozav restaurant din zonă. Că ne-am plictisit de moarte de taverna noastră cu totul unică de pe plajă. La propriu!

Lilike (gâfâind și gândindu-se serios că așa cad oamenii lați și nu mai mișcă): -Cristinelu, ce ți se pare mai greu la urcat, o pantă ca asta sau scările?

Cri (nemulțumit cu totul că și-a părăsit balconul lui fericit și a fost târât în această aventură posibil fatală): -Ambele-s rele! La fel de rele, rele, rele!

Li (împăciuitoare, ea a avut ideea fixă a variației culinare): - Hai că mai putem! Nu ne lăsăm noi așa ușor! Ce dacă se topesc pietrele de căldură?! Ce dacă fierbe aerul ?! Uite, ce frumoși leandrii! Și măslinii ăia răsuciți în arabescuri! Abia aștept să mănânc niște salată de vinete grecească! Ce bine că n-are maioneză! Aia îmi mai lipsea! Și Gemista! Deliciu! Nu ți-era dor de o Gemista?

Gata să facă apoplexie, Liliuca se oprește brusc să respire. Oare creierii i s-au topit și i se evaporă cumva sub formă de sudoare?! Își pipăie încheietura să vadă dacă pulsul a sărit de 200. Cristinel o privește uimit. Încă așa ceva nu a mai văzut! De obicei el e cu verificările de genul. Nevasta-sa-i ca o ciocârlie! Bezmetică, da' ciocârlie. Vrând să restabilească ordinea firească a lucrurilor, adaugă cu bătăi de inimă răsunătoare:

- Poate fac infarct din cauza vorbăriei tale. Mă amețești mai dihai ca soarele!

Lilike e mulțumită. Lasă-l încolo de puls! Ce efect are asupra bărbatului ei. După atâția ani!

E seară. Nu mi-e foame deloc. Ba chiar mi-e o lene minunatissimă, demnă de regi și de regine. Dar, nebună cum sunt, să nu care cumva să scap vreo plăcere a vieții, mi-am rezervat masa mea preferată la unica terasă unde mâncăm. Că nu e alta pe toată plaja, nu de alta.

Lilike (cu glas de profă): - Cri, pregătește-te de cină!

Cri (cu duhul blândeții): – Nu mi-e foame, Liliuca. Stăm aici pe balconel. Aaa, ai rezervat masă! Tonul i se schimbă subit în autoritar, doar, doar îl aud până în străfundurile minții, acolo unde iau hotărârile care îl zgâlțâie. Lilike, să nu mai faci! La ce-ți trebuie rezervare?! Ș-așa e gol restaurantul! Dă-o-ncolo de masă preferată, cu ficus și trandafiri! Că doară n-ai înnebunit cu totul! Să mâncăm cu forța! În concediu!

Lili (docilă): - Bine, bine, nu mai fac. Da’ acu hai să mergem. Că doară suntem oameni serioși, nu ciuri buri.

Cri: - Uite ce tatuaj are tipul ăla, pe mâna stângă, lângă inimă. Moartea cu coasa.

Li (izbucnind în râs la vederea acestei superbe metafore existențiale): - Să nu uite nici o secundă ce-l așteaptă! E Carpe Diem, curat- murdar! Bestial! Adorabil! Îmi fac și eu, Cristinelule?!

Cri (oripilat, nedându-și foarte clar seama dacă nevastă-sa e pe val sau doar glumește): - Ești în stare! Dar poate te abții…

Lilike (mare filosoafă): - Nu te agita, Cristinelu’, nu-mi trebuie tatuaje să mă țin agățată cu dinții de carpe diem!

Cri (oareșicum ușurat): - Mda, ce-i drept, e drept. Umbrela roz nu ți-a lipsit niciodată. M-am liniștit.

Ieri, după ora amiezii, când am ajuns și noi pe noua plajă, șezlongurile din linia întâi erau cam ocupate. Doar acolo îmi place să stau, sunt persoană cu multe fițe, dacă nu-s față-n față cu marea mă ia cu leșin și îmi stric singură toată ziua, poate chiar și vacanța.

Am fost nevoiți să ne așezăm pe rândul doi, în pantă, nu era deloc plăcut să simți cum te scurgi încet, încet de pe șezlong și să vezi în fața ta doar tabieturile celor mai norocoși. Marea parcă își ia adio de la tine în fiece secundă. Și privirea ți se prăbușește dinspre înaltul serafic înspre terestrul cel mai banal.

Războinică, cu creierii cam sfârâiți de soare, i-am specificat clar lui Cristinel că a doua zi voi ocupa categoric linia din față. La 7 o să vin, nu mă las. Grecii se trezesc abia după zece, dar eu oricum voi bate recordurile și voi fi acolo înainte de răsărit.

Așa îmi caut eu lupte de câștigat.

Pensiunea fiind așezată chiar pe plajă, în mijlocul din dodoașcă, a doua zi, hopa, țopa, înainte de prima rază chiar, sunt gata să mă înființez fericită și victorioasă în centrul universului și să îmi arunc prosopul pe taurul furios, pardon, pe șezlongul norocos.

Măi să fie, păpădie! Văd ceva acolo?! Mă ia cu răcori de pe balcon, deși e cald de numa’, prevestind deja cele 43 grade de la amiază. O iau la goană pe scări, Cristinelu’ nu a vrut să mă însoțească așa devreme, că-l durea-n cot de șezlongurile mele. Aproape alerg, încercând din răsputeri ca tropotele mele de elefent nervos să nu trezească toată pensiunea, ajung pe plajă gâfâind. Plaja, desigur, e complet pustie, cât vezi cu ochii, în afară de cuplul cu pricina. Cel de cu o zi înainte. La care m-am holbat o zi întreagă, că nu mai vedeam marea de ei și pălăriuțele lor tembele. Așezați, nefericiții, pardon, fericiții, pe cele mai bune șezlonguri. Așezați acolo cu aceeași nesimțire pe care aș fi vrut să o am și eu.

Le arunc o privire cruntă și ocup alături. Tot prima linie, dar nu colțul. Priveliștea spre stânga urma să-mi obturată de ei. Nenorociții! Ce-i cu ăștia?! Ce s-au trezit așa de repede?! Nu au somn nici în vacanță?! Unii oameni nu au nici un „ho!”, zău așa.

Pe la 11, Cristinel se întoarce spre mine, torpilat de soare și zice încet: - Lilike, minunata mea. Ăștia sunt români, mamă dragă. Nu le-auzi vorba?! Ai surzit cu totul de la prea multă zbatere șezlonghiană?!

Bineînțeles că moare de râs în timp ce-mi șoptește conspirativ marea taină.

Abia atunci mă liniștesc instantaneu. Poi da, că numa’ niște românași puteau să mă ia la înaintare. Numai ei puteau fi la 7 dimineața pe plajă. Logic. Cum de nu m-am gândit?!"

Ora 10 seara, Cristi zace epuizat pe canapea, abia ținând telecomanda în mână. Se văicărește într-aiurea:

- Oare să mănânc cozonăcelul evreiesc? Tarta cu ricotta și cireșe negre? Oare să mănânc sandvișul ăla delicios, cum îi zice….

Lilike (concentrată nevoie mare la ce face ea acolo): - Trapizzino, Cristinelule. Îi zice Trapizzino! E faimos aici, nu se putea să nu-l gustăm!

Cri (sfâșiat cu totul): - Of și văleleu, oricât m-aș sugestiona, nu pot să mai mănânc nimic. M-ai îndopat toată ziua. Ca pe gâște! De-abia mă mai mișc. Ba că e cel mai bun Tiramisu din Roma, ba că e cea mai tare pizza ever. Ba un gelatto din containere de oțel, că numai ăla e veritabil, ba cele mai delicioase suppli! Să nu mai vorbim câte ai băgat prin frigider de la patiseria evreiască!

Brusc alert, presimțind ceva: - Da’ ce faci acolo, Liliuca?! Joci bile?

Lili (aferată): - Da’ de unde! Ce, eu am timp de bile?! Studiez unde mâncăm mâine!

Cristinelu’ (profund șocat): - Oh, nu! Nu mai pot! Așa m-am săturat de toate restaurantele! Așa m-am săturat de mâncat! Mi-a ajuns! Mai ho, femeie!

Li (calmă, privindu-l peste ochelari): - Bine, Cri, poți doar să mă însoțești.

Pe Cristinel curg apele. Stă ca nebunul în soare arzător. Se uită la mine. Eu, impecabilă. Zice, plin de stupefacție și invidie:

- Tu nu transpiri, Liliuca?! A, tu rasă aparte. Pachiderm cu solzi!

Hm, oare asta e culoarea romantismului la vârsta asta?! Pardon, solzul!

Grecia, mă plec în fața ta!

Întâi și mai întâi, Grecia e despre simțuri.

Despre văz. Despre cele mai pure culori, cea mai împlinită natură, desfășurată în toată splendoarea ei de bază. Cel mai regesc albastru. Verde afrodisiac pe tot locul, dansând fericit prin nuanțe și alternanțe. Verde salvie și verde mentă, verde oliv și verde lime. Verde viridian și smarald, pin și ferigă. La nesfârșit, rotund și jucăuș printre propriile-i silabe. Toate variantele locuiesc la marea grămadă, netulburate de veacuri. Chiar și modernismele îi vin bine. Parapante de un verde crud atârnă împlântate în azur.

Grecia e despre atingere. Nisipul rece sub tălpi, dimineața, înainte de răsărit. Nisipul fierbinte răsfirat sub degetele tale amețite de plăcere. Soarele, blând ca o mângâiere, apoi văpaie clocotită și adormitoare. Apa mării, proaspătă, limpede, neîncepută. Răcoroasă. Călduță ca un ceai de după-amiază. Briza, catifelată, eșarfă în zbor. Învolburată, pipăindu-ți fața cu degete de vânt dulce.

Despre auz. Valuri răsfirate, cântând monoton. Cicade susurând ca nebunele. Triluri trilulilu de rândunele. Zeci, parcă sute. Liniștea desăvârșită a măslinilor. Seculară. A pământului. Liniștea veșniciei, neatinsă de mână de om vreodată.

Grecia e despre gust. Sarea mării albastre lipită de buze e ca un sărut nesfârșit de iubire. Lămâile sunt uriașe, grăsune și dulci. Muști din ele ca din portocale. Le presari peste orice ai în față. Peste brânză Feta, peste dolmadele în foi de viță și peste chifteluțele de dovlecei. Le simți în tzatziki și le torni fericit în toate cocktailurile minunate aburind a gheață și a mango.

E despre miros. Trandafiri încinși aromind a roz și a portocaliu. Mentă și mare. Mirosul plin, profund și proaspăt dat de absența lucrurilor inutile. Nu e nimic în plus. Doar lucrurile așa cum sunt. Cum au fost create și lăsate. Amiroase a pini și a leandri, a frumusețe- apă vie.

Apoi e despre toate simțurile. Numărul șase și șapte și opt. Neștiute încă, dar pline de putință. Felul în care Grecia se simte e dincolo de ceea ce știm, dincolo de toate simțurile deja inventate. Ca să o înțelegi ai nevoie de mult mai multe. De instinctul acela străvechi care locuiește adînc în celulele tale și te ajută să pricepi ce îți aduc vântul și marea și tot aerul care-ți vorbește despre auriu și albastru, despre începuturi și demulturi și veșnicie.

Țara asta minunată e și despre libertate. În sticluță mică, o poți lua cu tine peste mări și țări și te ține tot anul. Libertatea de a nu face nimic. Nimic și nimicuța. De a face pur și simplu doar ce vrei. Libertatea de a scrie. De a fi tu însăți. De a fi doar esență și apă vie. De a fi propriul tău parfum „La vie est belle”. Nediluat de vânturi străine. Simțul libertății nu are preț, e steagul pe care îl fluturi fericit în vremuri și peste vremuri. Și e gratis în țara asta plină de ruine și de măslini.

Și, nu în ultimul rând, Grecia e despre simțul bucuriei. Bucuria de a fi. De a iubi. Bucurie pur și simplu. Ca dar paradisiac. Bucuria neîncepută a lumii și a valurilor. Bucuria copilului care râde și aleargă încă în mijlocul ființei tale.

Grecia e ca un sensory play pentru copii. O joacă senzorială ce îți cântă din toate corzile și culorile, o joacă ce te învață, apăsând viguros dar blând, cu degetele ei tulburătoare de vânt și de soare pe clapele simțurilor tale. Cele descoperite, dar mai ales pe cele pe care nu le-ai găsit încă și nici nu știai că le ai.

Pare ca bunul Dumnezeu le-a așezat pe aceeași tipsie. Oameni și zei deopotrivă. Grecia și frumusețile ei nemăsurate. Apoi te-a lăsat pe tine să le învârți și să-ți răsucești palmele de plăcere pură, răsfirându-le în soare și-n albastru de-nu-mă-uita.

Ca un copil care se joacă.

Până încă putem. Până încă vrem.

Pierdem vremea. Timpul trece.

Și noi călcăm haine, inclusiv chiloți și șosete. Pentru ce?!

Ne lustruim în neștire casele, ne aranjăm obsesiv dulapurile și îndreptăm minute în șir ciucurii de la covor. Încă îmi aduc aminte cum am rezolvat asta în prima mea casă. Am tăiat în doi timpi și trei mișcări toate sforile inutile. Azi nici măcar nu mai am covoare.

Facem zeci de zacuști și murături, dulcețuri și siropuri, pentru ce?! Scriem și anul pe ele, că uneori trec anii până le aruncăm.

Ne facem griji de ce vor spune vecinii, orașul, întreaga planetă. Cutărică X și cutărică Y repetați la infinit.

Facem atâtea lucruri pe care nu vrem să le facem, doar de gura lumii. Bucle mentale din care nu putem să ieșim și care ne consumă clipele, ronțăindu-le mai dihai ca șoarecii prin sertarele din bucătărie.

Construim relații cu tot felul de oameni care nici măcar nu ne plac prea tare, uneori ne mai și plictisesc sau chiar chinuiesc. Pentru ce?!

Ne străduim la nesfârșit pe drumuri sărate ocnă, neavând nici măcar o secundă pentru noi. O secundă să privim în dreapta, unde e câmpul cu maci și floarea soarelui, scăldat în azur limpede. Sau în stânga, unde e marea cea mare, atât de albastră în nesfârșitul ei ondulat. Ne ducem tot cu capul plecat pe drumul prăfuit, ca vitele de povară, trăgând la jugul unde ne-am înhămat singuri și nesiliți de nimeni. Ne irosim puterile și uităm ce voiam, chiar voiam să facem. Ne cufundăm singuri într-o ispășire autoimpusă.

Am urât călcatul de când mă știu și mereu mi-a trebuit multă muncă de convingere să mă decid că o cămașă ar trebui călcată. În ultimii ani nici atât. Umblu prin lume complet șifonată și nimeni nu zice nimic. Nimeni nu observă. Nici măcar eu.

E adevărat că puneam pe iarnă tot felul de borcănașe și-mi creștea inima de plăcere când îmi vedeam cămara din beci ghiftuită. În ultimii ani însă, de când m-am mutat prin cele străinătățuri, am terminat-o și cu asta. Aproape fără să vreau. Că nu am cu ce să pun zacuscă. Nu există gogoșari la englezi, ce nație fără gogoșari o fi asta?! Iar ardeii și vinetele se cumpără la bucată. De la supermaketuri, lustruite cu grijă, fiecare cu eticheta lui. Și ce să vezi?! Am supraviețuit. Cumpărăm zacusca. Nu se compară, dar na, ce să faci?! Așa că acum pot să mă dau mare că m-am eliberat și de această corvoadă inutilă.

Nu tu călcat, nu tu lustruit ciucurii de la covor, nu tu borcănăreală pentru că vine iarna cea grea și multă. Că ce să vezi, nici iarna nu vine pe aici. Doar, doar te convinge ca nu e cazul să îți irosești clipele.

Nu mai fac. Elimin tot ce mă ține departe și deoparte. De mine însămi.

Ce am câștigat? Timp. Timp adevărat de hobbiți. Pentru toate hobbiurile mele. Grădinăresc. Și florile revărsate în belșug de culori mă ghiftuiesc mai ceva ca zacuștile-soldăței înșirate pe rafturi. Citesc. Mă holbez la cer și la albastrurile lui. Pun la cale călătorii spre zări ce se văd dincolo de orizont. Mi se umple sufletul de miere și de portocală ori de câte ori sunt eu și hobbiurile mele. Îmi miros palmele a rozmarin și a mentă.

E păcat să amânăm și să tot amânăm ce ne-am dori să facem. Să fie mâine totul. Sau chiar dincolo de mâine. Să fie poimarți. Să tot încercăm să salvăm ce nu poate fi salvat. E păcat să devenim experți în negare. Să o lungim într-aiurea până când ne lovește bătrânețea în moalele capului. Ca un ciomag-buzdugan aruncat de nicăieri. Se întâmplă uneori să plecăm pe cele meleaguri înainte de izbirea cu pricina. Plecăm în singura călătorie pe care am vrea să o amânăm. Singura pe care nu putem.

Dar ce putem?! De ce nu facem ce putem?!

Până încă putem?! Până încă vrem?!