Până încă putem. Până încă vrem.

Pierdem vremea. Timpul trece.

Și noi călcăm haine, inclusiv chiloți și șosete. Pentru ce?!

Ne lustruim în neștire casele, ne aranjăm obsesiv dulapurile și îndreptăm minute în șir ciucurii de la covor. Încă îmi aduc aminte cum am rezolvat asta în prima mea casă. Am tăiat în doi timpi și trei mișcări toate sforile inutile. Azi nici măcar nu mai am covoare.

Facem zeci de zacuști și murături, dulcețuri și siropuri, pentru ce?! Scriem și anul pe ele, că uneori trec anii până le aruncăm.

Ne facem griji de ce vor spune vecinii, orașul, întreaga planetă. Cutărică X și cutărică Y repetați la infinit.

Facem atâtea lucruri pe care nu vrem să le facem, doar de gura lumii. Bucle mentale din care nu putem să ieșim și care ne consumă clipele, ronțăindu-le mai dihai ca șoarecii prin sertarele din bucătărie.

Construim relații cu tot felul de oameni care nici măcar nu ne plac prea tare, uneori ne mai și plictisesc sau chiar chinuiesc. Pentru ce?!

Ne străduim la nesfârșit pe drumuri sărate ocnă, neavând nici măcar o secundă pentru noi. O secundă să privim în dreapta, unde e câmpul cu maci și floarea soarelui, scăldat în azur limpede. Sau în stânga, unde e marea cea mare, atât de albastră în nesfârșitul ei ondulat. Ne ducem tot cu capul plecat pe drumul prăfuit, ca vitele de povară, trăgând la jugul unde ne-am înhămat singuri și nesiliți de nimeni. Ne irosim puterile și uităm ce voiam, chiar voiam să facem. Ne cufundăm singuri într-o ispășire autoimpusă.

Am urât călcatul de când mă știu și mereu mi-a trebuit multă muncă de convingere să mă decid că o cămașă ar trebui călcată. În ultimii ani nici atât. Umblu prin lume complet șifonată și nimeni nu zice nimic. Nimeni nu observă. Nici măcar eu.

E adevărat că puneam pe iarnă tot felul de borcănașe și-mi creștea inima de plăcere când îmi vedeam cămara din beci ghiftuită. În ultimii ani însă, de când m-am mutat prin cele străinătățuri, am terminat-o și cu asta. Aproape fără să vreau. Că nu am cu ce să pun zacuscă. Nu există gogoșari la englezi, ce nație fără gogoșari o fi asta?! Iar ardeii și vinetele se cumpără la bucată. De la supermaketuri, lustruite cu grijă, fiecare cu eticheta lui. Și ce să vezi?! Am supraviețuit. Cumpărăm zacusca. Nu se compară, dar na, ce să faci?! Așa că acum pot să mă dau mare că m-am eliberat și de această corvoadă inutilă.

Nu tu călcat, nu tu lustruit ciucurii de la covor, nu tu borcănăreală pentru că vine iarna cea grea și multă. Că ce să vezi, nici iarna nu vine pe aici. Doar, doar te convinge ca nu e cazul să îți irosești clipele.

Nu mai fac. Elimin tot ce mă ține departe și deoparte. De mine însămi.

Ce am câștigat? Timp. Timp adevărat de hobbiți. Pentru toate hobbiurile mele. Grădinăresc. Și florile revărsate în belșug de culori mă ghiftuiesc mai ceva ca zacuștile-soldăței înșirate pe rafturi. Citesc. Mă holbez la cer și la albastrurile lui. Pun la cale călătorii spre zări ce se văd dincolo de orizont. Mi se umple sufletul de miere și de portocală ori de câte ori sunt eu și hobbiurile mele. Îmi miros palmele a rozmarin și a mentă.

E păcat să amânăm și să tot amânăm ce ne-am dori să facem. Să fie mâine totul. Sau chiar dincolo de mâine. Să fie poimarți. Să tot încercăm să salvăm ce nu poate fi salvat. E păcat să devenim experți în negare. Să o lungim într-aiurea până când ne lovește bătrânețea în moalele capului. Ca un ciomag-buzdugan aruncat de nicăieri. Se întâmplă uneori să plecăm pe cele meleaguri înainte de izbirea cu pricina. Plecăm în singura călătorie pe care am vrea să o amânăm. Singura pe care nu putem.

Dar ce putem?! De ce nu facem ce putem?!

Până încă putem?! Până încă vrem?!

Măsline și cireșe

Mănânc cireșe pe balconul meu grecesc. Sunt reci, dulci acrișoare, de un roșu vișiniu zemos. Sunt perfecte, pe fundalul sonor al cicadelor și al valurilor, sunt absolut rotunde, pe fundalul albastrului regesc ce se întinde la nesfârșit, infinitul e aici, amestecat delicios cu cireșe.

De câte ori ajung în Grecia simt un fior de recunoaștere atemporală. Devin la fel de străveche ca și dealurile tocite, îmbrățișate de măslini vechi de când lumea, sunt una cu țărâna arsă de soare, cu fierbințeala care picură tihnit din înaltul cerului și se așterne pătură groasă peste fire, peste toate florile si firele de nisip, topindu-le laolaltă într-un creuzet ștanțat cu raze și armonii originare.

Să fie strămoșul meu grec, neguțătorul care colinda pe Dunăre?! Să fie subtilele asemănări cu meleagurile românești?! Doar imaginația mea dornică de rădăcini?! Nici nu are importanță. Mă simt acasă și asta e totul.

Încâlceala dezordonată a vegetației, praful simplu al drumului așternut printre copaci și flori, ruinele și clădirile în ruine, un nu știu ce ascuns și tainic, toate mă duc cu gândul la satul copilăriei, vara, tăcut cufundat în arșiță. Mă plimb pe străzile vacanței, șopotind blând și liniștit și simt cum realitățile alunecă unele peste altele, glisând în spațiu și timp. Dimineața devreme totul e pustiu într-o margine de insulă grecească. La fel ca într-un sat bănățean, acum și atunci.

Doar căldura e deja prezentă. Ah, după o vară englezească scăldată continuu în 16 grade pitice, condimentate delicat și zilnic cu ploicele și griuri, căldura grecească te întâmpină ca o nălucă fierbinte, ți se lipește de piele, sărut și tatuaj deopotrivă, te înfioară, te așază într-o stare abulică a ființei, în deplină bunăstare și pântec matern, te înfășoară și te moleșește ca pe un prunc mult iubit în brațele mamei.

Mă gândesc că nu poate fi decât Paradisul. Nepierdut încă sau mereu regăsit. Cu cascade de flori, cu verde întunecat de măslini și conifere bătrâne, cu albastruri profunde de început de lume, cu zburătăciri de rândunici gureșe.

Starea mea continuă e de plecăciune extatică până la pământ. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, spun la nesfârșit, savurând cuvântul în toate sunetele-i prețioase, copleșite de albastru de-nu-mă-uita.

A meritat tot drumul până aici. Cu preaplin revărsat în cireșe aburite de soare. Ronțăite cu ochii lipiți de mare, cu toate celulele dănțuind amețite de bucurie.

Uneori, fericirea înseamna să mănânci cireșe în Corfu.

Edinburgh- grație și negru de fum

Am planificat excursia în Edinburgh cu vreo două luni înainte, vânând posibila ipotetică vreme bună. Virtuală de-a dreptul. Am ales luna iunie, pe la mijloc, să nu cumva să ne fie prea cald. Vezi, doamne! Cald! Acum sperăm să nu fie vițăversa. Poate trebuia să alegem august?! Să amânăm excursia iar?! Am mai amânat-o odată, anul trecut în noiembrie, după ce am văzut în ce hal ploua pe acolo. Nu turna cu găleata, pur și simplu vedeai tuberculoza înflorind galant și online la fiecare colț de stradă. Nu era pentru noi, care deja tușeam de numa’ în drăguțul de York, mânca-l-ar mama, cât era de uscat în comparație cu orașul scoțian! Ploua doar de trei ori pe zi, în rafale scurte. În fine. Cum o fi o fi. Gata, mergem la Edinburgh! E scris.

Cu o seară înaintea plecării, apare Alex în bucătărie, cu o figură spășită.

-       Mai știți când am zis că am luat bilete ieftine de tren? De fapt am luat unul singur, în loc de trei. No worries! adaugă el văzând în ce hal mă holbam la el. Am reparat deja, am mai cumpărat două. Au fost doar un pic mai scumpe. Un pic. Nu-i bai, că eu nu mai trebuie să merg anul ăsta în vacanță, stau acasă și mănânc orez cu apă vreo două săptămâni. Eventual, după ce îl plătesc iar pe Arthur, veșnicul nostru meșter, trec pe post negru.

Lili (bucuroasă la maximum de aptitudinile fiului): - Asta-i din categoria dandanale de familie, reparate cu succes. Noroc că ne pricepem să ieșim din buclucuri cu brio. Suntem chiar buni, zău așa!

Plecăm spre Scoția. E mijlocul lui iunie și m-am dichisit frumos cu pulover, eșarfă gigilică și haină zdravănă de ploaie. Pantofi solizi. Mă tem ca nu cumva să-mi fie frig.

Cristinel (sceptic): - Lili, eșarfa aia doldora îți ține de cald? Nu te încurcă?! Că nu-ți mai văd fața. Poți respira?

Lilike tace, jignită profund în sinele ei gingaș.

Ale (sărind în ajutor): - Mamă, spune-i și tu că pantalonii nu i se potrivesc cu geaca.

Cri (ambalat și brusc deprimat): - Păi știu că nu se potrivesc. Că io i-am spus lu’ mamă-ta că nu, dar ea că ba, că-s sunt buni, că-s confortabili, că-s frumoși, numa’ aiureli, nu înțeleg cum de m-am lăsat convins.

Ale (surâzând victorios): - Vezi, mamă, cum nu mai e concentrat pe tine?!

Cristi se studiază de sus în jos, critic și deznădăjduit. Lili moare de râs, se zguduie și hohotește ca o nebună. Gata să cadă de pe peron.

Cri (reîntorcându-se la ocupația favorită, studiul nevestei): - Vezi ce faci, Lilike, să nu te culegem dintre linii, tu chiar ești periculoasă. Trebuie să fii supravegheată non stop. Nu am nici o secundă pentru mine.

Alex (plăcându-i veselia nebună a mamei): - Uite-o cum râde, draga de ea. Asta mă duce cu gândul la biscuițelul cu iarbă din Amsterdam. Aoleu, își trage Alex o palmă peste frunte. Iartă-mă, Papi, azi tre’ să mă port frumos cu tine, că e ziua tatălui. Bine că mi-am amintit! Chiar ai pantaloni foarte frumoși.

Edinburgh e un oraș al contrastului deplin.

Bisericile, lăcașe de pace și retragere sunt înțesate de steagurile războinicelor clanuri scoțiene. Zidurile înnegrite de fum sunt fundal pentru gingășia efemeră a macilor. Străzile în pantă, pe care îți ies ochii ca la urcușul Golgotei alternează cu adevărate “poieni” urbane, zone drepte, ordonate, pline de verde dulce sau doar de cântec vibrant de cimpoi. Urci gâfâind, înconjurat de ziduri cenușii, ascuțite și dai cu ochii de roșul gingaș al unui vitraliu. Respirând ușurel prin secole.

Muzeul Național al Scoției e o mașinărie zăpăcitoare care sare din istorie în cosmos, din animale uriașe, preistorice în moda timpurilor. De un farmec nespus. Mi-a plăcut totul. De la scoțienii cei mari, zguduitori ai ordinii și inovatori ai lumii, până la creațiile lor care au împânzit pământul. Ba un telefon, ba un whisky, ba niscaiva cimpoaie purtând peste tot cu ele cântecul dealurilor aspre.  Au haggis, au monstrul din Loch Ness, au lână și cașmir, au oița Dolly. Mi-au plăcut scoțienii în sine, atât de iubitori de libertate, atât de cutezători. Mi-a plăcut văcuța lor, Highland, dulce și portocalie, cu pletele-n vânt.

În mijloc de oraș se ridică glorios un monument absolut splendid dedicat, nici mai mult nici mai puțin, unui scriitor. Walter Scott străjuiește orașul cu o carte deschisă pe genunchi, onorat ca nimeni altul în turnul lui de fildeș. Metaforic vorbind. În fapt, memorialul e absolut trecut prin timpuri, înnegrit de fum și de alte cele, dar răsare vertical și grațios din mijlocul lui Princess Street Gardens. Ar fi aproape urât, dacă nu ar fi atât de frumos.

Edinburgh e sumbru și gingaș. Ar fi haotic dacă nu ar fi atât de ordonat. Oriunde privești, detaliile îți încântă ochii. Culoarea zidurilor îți dă frisoane. Te deprimă și te ridică pe culmile extazului. E fascinant și aproape că vrei să nu-l mai vezi niciodată.

Abia te tîrăști pe scările abrupte și nesfârșite dar zâmbești ascuns, văzând în fața ochilor tinereii frumoși din serialul “One day” alergând în sus pe ele, debordând de frumusețea nesfârșită a tinereții. Castelele din Evul Mediu alternează cu restaurante franțuzești și haggisul scoțian cu focaccia presărată suav cu frunzulițe și floricele.

Contrastele te obosesc peste măsură, te incită și te farmecă, te duc la următorul nivel al călătoriilor. Acum nu mai ești un turist oarecare, ești unul care a văzut Scoția în tot ce are ea esențial. Ai văzut Edinburgh.

După prima zi, pe seară, rupți de dealurile, scările și ploile orașului, în sfârșit la adăpost, facem consiliu de familie în livingul cu geamuri largi. Afară, castelele și zidurile negre se confundă în sfârșit cu noaptea. Devin totuna, cam ca în timpul zilei, de fapt. Analizăm dacă obiectivele de a doua zi merită urcatul târâș, grăpiș sau putem să le tăiem entuziasmați de pe listă.

Li (cu ochii gata să i se închidă): - Calton Hill?! Aoleu, și ăsta e pe un deal! Ei, dar cine o să vadă tot orașul la picioare, ei?! Poate vedem și marea! Eu urc, fie ce-o fi! Cine e cu mine?!

Cei doi o privesc, uimiți de izbucnirea bruscă de energie creatoare.

Ale (neștiind ce să creadă): - Poate a băut vreun expresso pe ascuns?! Fără știrea noastră?! Tată, verifică capsulele de cafea, vezi câte mai sunt! Nici un Calton Hill. Știți ce sugerez eu?! Pe viitor, ne luăm un VR și nu mai trebuie să ne forțăm în halul ăsta cu călătoritul, stăm frumușel la căsuță și vedem ce oraș vrem! Îi urcăm și munții, nu numai dealurile! Singurul efort necesar, să ne punem ochelarii 3D! Prea mă stresați în călătoriile reale, tre’ să am grijă de voi în toate secundele. Mama se împiedică pe drumul drept, cică trotuarele denivelate și deluroase îi dau vertij. Tata născocește câte ceva la fiecare pas. Mai bine nu!

Lili (uimită): - Toate astea ți se trag de la Calton Hill?! Și nici nu l-am urcat încă!

Bineînțeles că a doua zi răsare soarele peste Edinburgh. Dăm jos cojoacele și urcăm dealul cu pricina. Cea mai inspirată decizie. E frumos de numa’. Marea bleu în depărate, cerul de nu-mă-uita, între ele castelele și turnurile negricele, avântate subțirel spre înalt, rămășițele înverzite dulce ale vulcanului de demult, coloanele romane, căsuțele scoțiene pline ochi de flori, socul care își picură aromele peste valurile de trandafiri, totul e între gheață și foc, ca tot orașul cel minunat. Îmi place. Sunt fericită.

În tren, de grijă ca soțul cel drag să nu se plictisească, îl iau la întrebări:

-       Cri, nu vrei să faci Sudoku?

-       Nu, că-i sus, în rucsac.

-       Dar ieri ai făcut?

-       Nu, ce, m-ai văzut că fac?!

-       Aseară am crezut că te-ai retras în dormitor să faci Sudoku.

Cri (revoltat): - Asta-i culmea! Nici nu am fost în dormitor. Am stat amândoi în living, eu la televizor, tu pe chat cu grupul. Ale, ascultă, că nu mai pot! Dacă-i prea de dimineață, nu poate vorbi cu mine, că i se încleștează fălcile. Tre’ să aștept o oră până își revine. Dar din degete poate să dea, acolo, la tastatură. Dacă-i prea noapte, altă belea! Nici nu mai vede că exist și eu. În aceeași cameră! Numa’ grup, grup, grup toată ziua! Zi și tu, Ale, ce trebuie să îndur! A, pardon, că nici cu tine nu pot vorbi dimineața! Același neam!

Cri (brusc calmat în timp ce privește oițele și câmpurile verzi pe fereastră): - Oare langoși se pot face la Fryer? Aparatul ăla!

Ale (neliniștit de direcția gândurilor tatălui): - Dacă ne luăm un Fryer, tre’ să aruncăm un alt gadget. Că deja nu mai avem loc pe cei 5 km de blaturi de atâtea mașinării și roboți și vaze și văzuțe. Până și scoici avem pe suportul ăla inutil de fructe.

Li (revoltată): - Nu e inutil, e pe deplin util și stoic, voi nu-i vedeți frumusețea.

Cri (senin): - Aruncăm o lingură de lemn, din alea urâte, de-ale lui Lili! Am rezolvat! Uite, încă un curcubeu!

Lili (naivă) : - Ăsta e al treilea?! E același?

Cri (sec): -  Da, Lili, se plimbă de colo, colo!

Alex (duios): - Mi-a plăcut să fiu cu voi. Sunteți drăguței.  Deși au fost și niște momente spicy.

-       Da, aprobă Lilike ca un yoda înțelept. Și din partea ta, să nu uităm.

Ale (vrând să reîmprospăteze memoria scurtă a mamei): - Momentul de dimineață, când eu îl tachinam pe tata și tu ai sărit de-aiurea în apărarea lui.

Lili: - Poi cineva trebuie să-l apere și pe el. Și mi-ai zis că nu e treaba mea și să stau pe telefon. Acum eu nu mai înțeleg, să stau sau să nu stau pe telefon?!

Cri (nedumerit): - Asta a fost de dimineață?! Eu unde eram?!

Cei doi îl privesc șocați și izbucnesc în râs. La unison.

Lili: - Oricum, lingurile de lemn din moși strămoși nu le arunc, să nu credeți că nu am auzit. Nici suportul cu banane și scoici. N-aveți decât să îndurați.

Alex (împăciuitor): - Care a fost cel mai fain moment al excursiei, tată?

Cri (recunoscător): - Ăla în care ai schimbat biletele. Căpiam dacă stăteam până la ora 7 pe străzile Edinburghului. Bine că am plecat la 4. Altădată să vă organizați mai bine.

Lili (ca Pilat din Pont): - Eu i-am spus lui Ale că e prea mult să stăm pe străzi de la 9 dimineața până la 7 seara, dar el nu și nu, că mergem și mergem. Numa’ că mersul ăsta a fost de fapt în sus și-n jos, în sus și-n jos. Ba cu ploaie, ba cu căldură. Zăpăcitor! Nu ascultă copilu' ăsta niciodată!

Ale (uitând de dulceața-i caracteristică): - Ce tupeu! Când ai zis tu asta?! După ce că m-ați făcut să schimb biletele!

Cri (se face că nu aude și cercetează prognoza pe telefon): - Plouă cu găleata în York. Absolut normal. Ale, mergi la Spar? După niscaiva energizante?

Alex (râzând): - Mă gândeam să te întreb același lucru.

Cri (drăguțel): - Lili, tu nu vrei să-ți cumperi ceva de la Spar?

Alex (șocat): - Doar n-o trimiți pe ea?!

Lili (râzând): - Mda, așa visează el, că io-s sclava Isaura. Lasă-l să viseze. Oricum nu mă duc.

Frumos la Edinburgh. Ce urmează oare?! Sper ca nu o experiență VR. Nu-mi plac florile de plastic.

Îmi plac doar locurile unde “magical, sharp things” țopăie pe tot locul. Foarte magice și foarte sharp.

Îmi plac orașele și străzile de unde răsare mereu câte un Harry Potter.