Buburuzisme 14

E șapte jumate seara. Urcăm dealul, la vreo 37 grade. Da, grecii ăștia au pierdut cu totul măsura soarelui. V-o spun din perspectivă englezească. Ce mai calea valea, suntem în drum spre cel mai grozav restaurant din zonă. Că ne-am plictisit de moarte de taverna noastră cu totul unică de pe plajă. La propriu!

Lilike (gâfâind și gândindu-se serios că așa cad oamenii lați și nu mai mișcă): -Cristinelu, ce ți se pare mai greu la urcat, o pantă ca asta sau scările?

Cri (nemulțumit cu totul că și-a părăsit balconul lui fericit și a fost târât în această aventură posibil fatală): -Ambele-s rele! La fel de rele, rele, rele!

Li (împăciuitoare, ea a avut ideea fixă a variației culinare): - Hai că mai putem! Nu ne lăsăm noi așa ușor! Ce dacă se topesc pietrele de căldură?! Ce dacă fierbe aerul ?! Uite, ce frumoși leandrii! Și măslinii ăia răsuciți în arabescuri! Abia aștept să mănânc niște salată de vinete grecească! Ce bine că n-are maioneză! Aia îmi mai lipsea! Și Gemista! Deliciu! Nu ți-era dor de o Gemista?

Gata să facă apoplexie, Liliuca se oprește brusc să respire. Oare creierii i s-au topit și i se evaporă cumva sub formă de sudoare?! Își pipăie încheietura să vadă dacă pulsul a sărit de 200. Cristinel o privește uimit. Încă așa ceva nu a mai văzut! De obicei el e cu verificările de genul. Nevasta-sa-i ca o ciocârlie! Bezmetică, da' ciocârlie. Vrând să restabilească ordinea firească a lucrurilor, adaugă cu bătăi de inimă răsunătoare:

- Poate fac infarct din cauza vorbăriei tale. Mă amețești mai dihai ca soarele!

Lilike e mulțumită. Lasă-l încolo de puls! Ce efect are asupra bărbatului ei. După atâția ani!

E seară. Nu mi-e foame deloc. Ba chiar mi-e o lene minunatissimă, demnă de regi și de regine. Dar, nebună cum sunt, să nu care cumva să scap vreo plăcere a vieții, mi-am rezervat masa mea preferată la unica terasă unde mâncăm. Că nu e alta pe toată plaja, nu de alta.

Lilike (cu glas de profă): - Cri, pregătește-te de cină!

Cri (cu duhul blândeții): – Nu mi-e foame, Liliuca. Stăm aici pe balconel. Aaa, ai rezervat masă! Tonul i se schimbă subit în autoritar, doar, doar îl aud până în străfundurile minții, acolo unde iau hotărârile care îl zgâlțâie. Lilike, să nu mai faci! La ce-ți trebuie rezervare?! Ș-așa e gol restaurantul! Dă-o-ncolo de masă preferată, cu ficus și trandafiri! Că doară n-ai înnebunit cu totul! Să mâncăm cu forța! În concediu!

Lili (docilă): - Bine, bine, nu mai fac. Da’ acu hai să mergem. Că doară suntem oameni serioși, nu ciuri buri.

Cri: - Uite ce tatuaj are tipul ăla, pe mâna stângă, lângă inimă. Moartea cu coasa.

Li (izbucnind în râs la vederea acestei superbe metafore existențiale): - Să nu uite nici o secundă ce-l așteaptă! E Carpe Diem, curat- murdar! Bestial! Adorabil! Îmi fac și eu, Cristinelule?!

Cri (oripilat, nedându-și foarte clar seama dacă nevastă-sa e pe val sau doar glumește): - Ești în stare! Dar poate te abții…

Lilike (mare filosoafă): - Nu te agita, Cristinelu’, nu-mi trebuie tatuaje să mă țin agățată cu dinții de carpe diem!

Cri (oareșicum ușurat): - Mda, ce-i drept, e drept. Umbrela roz nu ți-a lipsit niciodată. M-am liniștit.

Ieri, după ora amiezii, când am ajuns și noi pe noua plajă, șezlongurile din linia întâi erau cam ocupate. Doar acolo îmi place să stau, sunt persoană cu multe fițe, dacă nu-s față-n față cu marea mă ia cu leșin și îmi stric singură toată ziua, poate chiar și vacanța.

Am fost nevoiți să ne așezăm pe rândul doi, în pantă, nu era deloc plăcut să simți cum te scurgi încet, încet de pe șezlong și să vezi în fața ta doar tabieturile celor mai norocoși. Marea parcă își ia adio de la tine în fiece secundă. Și privirea ți se prăbușește dinspre înaltul serafic înspre terestrul cel mai banal.

Războinică, cu creierii cam sfârâiți de soare, i-am specificat clar lui Cristinel că a doua zi voi ocupa categoric linia din față. La 7 o să vin, nu mă las. Grecii se trezesc abia după zece, dar eu oricum voi bate recordurile și voi fi acolo înainte de răsărit.

Așa îmi caut eu lupte de câștigat.

Pensiunea fiind așezată chiar pe plajă, în mijlocul din dodoașcă, a doua zi, hopa, țopa, înainte de prima rază chiar, sunt gata să mă înființez fericită și victorioasă în centrul universului și să îmi arunc prosopul pe taurul furios, pardon, pe șezlongul norocos.

Măi să fie, păpădie! Văd ceva acolo?! Mă ia cu răcori de pe balcon, deși e cald de numa’, prevestind deja cele 43 grade de la amiază. O iau la goană pe scări, Cristinelu’ nu a vrut să mă însoțească așa devreme, că-l durea-n cot de șezlongurile mele. Aproape alerg, încercând din răsputeri ca tropotele mele de elefent nervos să nu trezească toată pensiunea, ajung pe plajă gâfâind. Plaja, desigur, e complet pustie, cât vezi cu ochii, în afară de cuplul cu pricina. Cel de cu o zi înainte. La care m-am holbat o zi întreagă, că nu mai vedeam marea de ei și pălăriuțele lor tembele. Așezați, nefericiții, pardon, fericiții, pe cele mai bune șezlonguri. Așezați acolo cu aceeași nesimțire pe care aș fi vrut să o am și eu.

Le arunc o privire cruntă și ocup alături. Tot prima linie, dar nu colțul. Priveliștea spre stânga urma să-mi obturată de ei. Nenorociții! Ce-i cu ăștia?! Ce s-au trezit așa de repede?! Nu au somn nici în vacanță?! Unii oameni nu au nici un „ho!”, zău așa.

Pe la 11, Cristinel se întoarce spre mine, torpilat de soare și zice încet: - Lilike, minunata mea. Ăștia sunt români, mamă dragă. Nu le-auzi vorba?! Ai surzit cu totul de la prea multă zbatere șezlonghiană?!

Bineînțeles că moare de râs în timp ce-mi șoptește conspirativ marea taină.

Abia atunci mă liniștesc instantaneu. Poi da, că numa’ niște românași puteau să mă ia la înaintare. Numai ei puteau fi la 7 dimineața pe plajă. Logic. Cum de nu m-am gândit?!"

Ora 10 seara, Cristi zace epuizat pe canapea, abia ținând telecomanda în mână. Se văicărește într-aiurea:

- Oare să mănânc cozonăcelul evreiesc? Tarta cu ricotta și cireșe negre? Oare să mănânc sandvișul ăla delicios, cum îi zice….

Lilike (concentrată nevoie mare la ce face ea acolo): - Trapizzino, Cristinelule. Îi zice Trapizzino! E faimos aici, nu se putea să nu-l gustăm!

Cri (sfâșiat cu totul): - Of și văleleu, oricât m-aș sugestiona, nu pot să mai mănânc nimic. M-ai îndopat toată ziua. Ca pe gâște! De-abia mă mai mișc. Ba că e cel mai bun Tiramisu din Roma, ba că e cea mai tare pizza ever. Ba un gelatto din containere de oțel, că numai ăla e veritabil, ba cele mai delicioase suppli! Să nu mai vorbim câte ai băgat prin frigider de la patiseria evreiască!

Brusc alert, presimțind ceva: - Da’ ce faci acolo, Liliuca?! Joci bile?

Lili (aferată): - Da’ de unde! Ce, eu am timp de bile?! Studiez unde mâncăm mâine!

Cristinelu’ (profund șocat): - Oh, nu! Nu mai pot! Așa m-am săturat de toate restaurantele! Așa m-am săturat de mâncat! Mi-a ajuns! Mai ho, femeie!

Li (calmă, privindu-l peste ochelari): - Bine, Cri, poți doar să mă însoțești.

Pe Cristinel curg apele. Stă ca nebunul în soare arzător. Se uită la mine. Eu, impecabilă. Zice, plin de stupefacție și invidie:

- Tu nu transpiri, Liliuca?! A, tu rasă aparte. Pachiderm cu solzi!

Hm, oare asta e culoarea romantismului la vârsta asta?! Pardon, solzul!