Buburuzisme 13

Li( meditativă, uitându-se spre soarele toamnei): - Oare să pun rufele afară?

 Cri (complet contra): - Nu, că o să uiți de ele!

 Li (zâmbind neîncrezătoare): - Ha, ce-am ajuns! Adică nu, c-așa am fost întotdeauna!

 Cri (aprobator): - Da, dar acum le uit și eu!

Ziua a debutat foarte interesant. Îmi beam cafeaua liniștită, navigând pe facebuk, încercând să mă țin la curent cu călătoriile și sărbătorile tuturor, când a apărut Cristinelu’!! În bucătărie! Adică în zona mea de liniște. Pe care a făcut-o praf în două minute.

Probabil bulversat de stresul existențial, a avut o nouă idee trăznită: să se bărbierească folosind un prosop fierbinte pe obraz, cum fac bărbierii adevărați!! Mă uit la el cu gura căscată. Îmi e greu să o închid la loc.

După scurte dezbateri referitoare la cum ajunge prosopul respectiv fierbinte (eu am spus că nu cred că trebuie să fie umed, părere pe care mi-am schimbat-o ulterior), Cri s-a hotărât să arunce cârpa cu pricina în cuptorul cu microunde! Să vadă ce se întâmplă, să elucideze misterul într-un mod atât de științific, o, da. Apoi ne-am holbat amândoi la gemulețul aparatului magic, eu mai la depărtare, că mă temeam de o explozie nefericită. El mai aproape, că era mai curios.

Când nu era mai era deloc clar ce se întâmplă înăuntru, pentru că imaginea se încețoșase destul de mult și se simțeau niscaiva mirosuri de crematoriu, Cristinelu’ a decis să scoată prosopelu’, într-adevăr fierbinte, însoțit de un fum gros și înțepător, bineînțeles cam ars pe ici, pe colo, adică în zonele esențiale!

Uite-așa, mi-a stricat feng-shui-ul de dimineață, a trebuit să aerisim urgent. Din fericire, pe azi i-a ajuns. Nu-i mai trebuie să reînvie arta bărbieritului antic cu prosoape fierbinți. Bine că n-a explodat cuptorul cu microunde. Trebuie doar să spăl perdeaua. Emană miesme fumigene de la trei metri distanță.  Atât e toată bucătăria.

 Li (generoasă): - Ia, Cristi, un magneziu antistres. 

 Cri (grijuliu): - Tu ai luat?

 Li (dându-și ochii peste cap): - Am luat, am luat, bineînțeles.

 Cri (solemn): - Foarte bine, că de aici înainte așa ne ducem zilele.

Cristi, disperat, cu capul vârât aproape complet în marele frigider: “Li, nu mai avem    

tort! Sfinte, cum dispar lucrurile!”

Trece Cristinelu’ prin bucătărie în timp ce măsor oțetul pentru ardeii iuți. Vede cartea deschisă pe masă “Descoperă-ți amintirile ascunse și adevăratul eu”. C-așa fac eu treabă de gospodină. Printre cărți și leptoape. Rămâne un pic pe gânduri, tresare fericit și zice: “Când eram eu mic, mă suiam în mesteacănul de lângă cărarea din grădină și mă uitam ore întregi după avioane. Ah, ce frumos era.”

Li (de-a dreptul uimită):- Asta e amintirea ta ascunsă?!

Cri (strălucitor):- Da. Normal. Ce, crezi că numai tu ai?!

De două săptămâni suntem la regim sănătos de viață. Adică nu prea pun carne pe masă - din punctul meu de vedere, pagubă-n ciuperci. Dar Cristinelu’ e carnivor de seamă așa că îi spun cu calm și răbdare, să audă (are obiceiul nociv să se plângă, chiar dacă îl informez din timp!) că are ciorbă de varză și porumb fiert la prânz în ziua de duminică, mare brânză, zău așa! Apoi adaug repede, înainte să explodeze revoltat de perspectiva morții prin inaniție:

- Cri, oricând simți nevoia, cumpără-ți carne, mici, cârnați, ce vrei tu pentru grătar. Și ți le pregătești tu!

- Nici nu m-am gândit altfel, Liliuca. De ajuns că îmi dai permisiunea să le cumpăr. Nici nu mă gândeam să abuzez în halul ăsta. Doamne feri’ să le pregătești tu!

 Cri (uitându-se prin oale): - Nu prea vrei să mănânc sănătos.

 Lili (cu ochii rotunzi de stupefacție): - Adică cum? Ce înseamnă la tine să mănânci sănătos?! Că legume la cuptor nu vrei, tăieței cu legume chinezești, nu! Că-s dulci și te strepezesc de stomac. Numai piure, piure, piure! Și carne!

 Cri (sentențios): - Să mănânci sănătos înseamnă să-ți cadă bine mâncărurile!

 Lili (jignită profund de lipsa de apreciere):- Dar știi ce e culmea?! Că tăieței cu varză făcuți de mămuca ta cu zahăr mănânci ca apucatul. Ăia nu sunt dulci?? 

 Cri (netulburat):- Cu ăia m-am obișnuit de mic.

Alunec cu degetul pe facebuk, tre’ să fac ceva că acuși ajung dependentă ca toți adolescenții pierduți printre like-uri. Dar, nu, uite, ceva interesant! Vezi, îmi spune creierul meu dependent, vezi ce chestii folositoare și interesante! Mă întorc spre Cristi care stă cu ochii țintiti pe ecranul mai mare, încercând să descifreze ceva din bolboroselile politicii românești și îi spun repede, între două propoziții televizate:

“Uite o petiție, Cristinelu’. Despre pensionarea cadrelor didactice. Bărbații la 57 de ani și femeile la 55. “Wow, ce mișto!” adaug, strălucind de fericirea pensionării apropiate. Apoi mă dezumflu, tot eu. “E doar o petiție! Nimeni nu bagă în seamă petițiile!”

Cri, cu ochii căscați de groaza anilor de profesorat care îl așteaptă: “ Semneaz-o, Lili, nu mai sta pe gânduri! Dar repede!!! Ce doamne, iartă-mă, până și tu tre’ să ai momente de luciditate!”

Călătorie în timp

Oare e ciudat că nu vreau să mă întorc în timp, că nu mai vreau să fiu din nou fixată în diferite vârste? Cam ca în pioneze pe un panou? Sau e pur și simplu firescul stării de acum?

Nu, nu aș vrea să mai am șapte ani. Ce să fac cu șapte ani?! Nici măcar nu știam cine sunt. Sau că sunt. Nu am decât amintirea unui test la matematică, unde, pentru prima oară în lunga mea viață nu am știut să rezolv ceva și știu că asta m-a impactat foarte tare în mintea mea mică de copilă. Brusc, soluția pe care nu reușeam să o găsesc mi-a deschis poarta spre tenebre ale existenței pe care nu le  bănuisem până atunci. Dintr-odată mintea mea nu mai părea să cuprindă lumea. Cei câțiva neuroni pe care-i aveam încremeniseră șocați în fața misterului de necuprins, exact cum o fetiță tare mică stă ca o stană în fața unor porți uriașe pe care nu are cum să le deschidă.

Nici măcar nu ajunge la mâner.

Nu aș vrea să mai am nici 14 ani. Aici amintirile sunt destul de clare. Mergeam prin lume înconjurată într-o mantie fermecată de vise, nici măcar încercând să mă conectez la realitate, aveam propria-mi realitate și mă simțeam bine de tot în ea. Ronțăiam vise cu lingura la micul dejun, prânz și cină, îmi cream singură povești atât de fermecătoare încât mă împiedicam pe stradă în propriile picioare și cădeam ca secerată, izbindu-mă în plin de realitatea trotuarului. Cu palmele și cu genunchii. Îmi aduc încă aminte cum îmi spălam sub jet de apă palmele zdrelite, încercând să văd dacă nu au rămas niscaiva pietricele prin epiderma franjurată. Nu vroiam să-mi crească copaci și frunze din palme. Pe vremea aceea copacii chiar puteau să răsară din pietricele.

Poate 21? Nu, nu cred. La 21 valsam îndrăgostită prin toate curcubeiele imaginarului. Realitatea aștepta răbdătoare. Foc și pară și explozie solară. Tare frumos a fost. Atât de perfect încât încă nu m-am dumirit dacă a fost imaginație sau realitate. Atât de rotund în frumusețe încât încă trăiesc în umbra lăsată în soare de lucrurile de atunci. Miracolul lumii era chiar în brațele mele și nu mă lăsa să respir de preaplin. Am fost tot cu respirația scurtă, ca după o alergare îndelungată pe dunga subțire dintre mare și cer.

Aș mai vrea oare să am 31? 41? 51? În nici un caz. Sunt anii în care realitatea mi-a deschis toate ușile și mi-a invadat toate spațiile cu aere imperialiste. Am căzut fără să îmi mai julesc palmele, mi-am julit doar sufletul. Apoi am peticit și iar julit. M-am ridicat și am încercat iar și iar. Oh, câte greșeli am făcut. Măcar acum sunt gata făcute, nu aș vrea să le mai fac încă o dată. Nu cred că dacă mi-aș relua vârstele aș fi mai înțeleaptă. Nimeni nu a spus că întoarcerea în timp e cu tot cu deșteptăciune, că faci saltul prin vârste cu înțelepciunea-rucsac în spate.

Ah, nu, nu doresc. Cum mă supravegheam să nu greșesc și cum greșeam totuși. Cum greșeala își găsea portițe nebănuite în eșafodajul zidurilor mele de apărare. Cum se strecura ca un șoarece obscur și ronțăia tot ce găsea în cale. Nu, mulțumesc. Nu mai vreau.

Sunt mulțumită cu vârsta mea de acum. Aș vrea să o păstrez încă vreo 50 de ani, dacă se poate, vă rog. Așa cum e acum e atât de bine. Genunchii îmi scârție, dar pot încă să merg kilometrii întregi pe toate drumurile fascinante ale lumii. Nu mai am ziduri de apărare, au căzut toate sub asaltul forțelor realității, greșelile nu mai trebuie să se strecoare, pot veni de-a dreptul. Dar mă uit drept la ele, în ochii lor prefăcuți și leneși și le recunosc de la început. Le știu și asta le face să se micească instantaneu, de parcă le-aș presăra cu sare. Doar așa, din vârful degetelor. nu e nevoie de mai mult.

Mi-aș dori totuși încă o zi cu mama mea. Să îi spun că acum înțeleg totul. Că o iubesc, că vreau să o strâng tare în brațe și să mă bucur de ea veselă și spunându-mi Iubita. Tare îmi plăcea de ea bucuroasă. Cu vestuța ei roșie, cu zâmbetul larg, așteptându-mă în geam. Mama mea dragă.

Mi-aș mai dori o zi cu tatăl meu. Să îi spun că acum înțeleg totul și mai mult decât atât. Că îl iubesc și că vreau să stau în brațele lui și să mă minunez de dragul lumii. Să îl mai aud o dată spunându-mi Lilișor. Să îmi zâmbească cu zâmbetul lui bun de tot și să facă o glumă. Tatăl meu drag.

Mi-aș mai dori o zi cu fratele meu. Să râdă de mine și să se creadă el mai grozav. Să îmi dea lecții de viață, el, fratele meu mai mic. Să îl văd cum se laudă cu ale lui, ce semeț e în toate, ca un păun înfoiat, să îl aud cum râde zgomotos. Să îi spun că îl iubesc și că poate fi mândru de copiii lui, sunt tot unul și unul. Unul mai grozav ca celălalt. A făcut treabă bună. S-a priceput. L-aș strânge tare în brațe și apoi l-aș lăsa să plece, împăcată. Fratele meu drag.

Nu aș vrea anii mei dinainte, dar aș mai vrea clipe extra. Clipe cu plus. Cine n-ar vrea?!

Dar întotdeauna, absolut întotdeauna pot apela la imaginație. Cea cu palmele julite, din care au crescut copaci cu frunze alinătoare. Frunze verzi, verzi, ce te vindecă cum numai verdele poate să vindece. Îmi imaginez clipele cu toți dragii mei călători pe meleagurile de dincolo, îmi imaginez toate îmbrățișările și râsul și iertarea. Îmi imaginez grădinile înmuiate în tuș verde, pline de flori și de păsărele. Cred că e raiul. Sigur e raiul. Iubirea nu e nevoie să mi-o imaginez pentru că e mereu cu mine. O port permanent prin colțișoare cu lumină.

Da, îmi vreau anii mei de acum. Cât mai bogați, mai plini de bucurie, cât mai săraci în greșeli. Îmi vreau glicina mov care alunecă pe pereți și trandafirii nobili care se clatină ușor în bătaia vântului. Îmi vreau călătoriile prin lume și frumusețea neasemuită a clipelor de pace din căsuță.  Iubirea dragă care îmi umple sufletul și mă face să zâmbesc în toate zilele cu ploaie și în toate zilele cu soare.

Sunt bine acum. Cum ziceam, încă 50 de ani tot așa m-ar mulțumi pe deplin.

Uite că a apărut și soarele.

Mă duc să citesc un pic afară, în grădinuța mea japoneză.

Buburuzisme 12

Cristi răsuflă satisfăcut, ștergându-și bărbia apăsat.

- Șnițelul cu piure e în top 3 la mine! Hai și cu cordon bleu din ăsta! Că nu-i rău deloc!

Lili clipocește fericită, de zici că ea a inventat gaura la macaroană.

- Care sunt celelalte din topul tău, Cristinelu'? întreabă ea drăguțică, gata să-ți umple rezervoarele de self-esteem.

Alex – Cum nu știi, mamă?! Pizza și chestiile alea dubioase care se zbenguie-n farfurie. Alea de Crăciun!

Lili: – Răciturile! A, daaaa! Corect. Din păcate, la mine, top 3 e top 23! Așa că nu le mai înșir, zice ea cu speranță, în timp ce mușcă dintr-un baton cu mac proaspăt copt.

Cri (sec): – Poi d-aia nu te-a întrebat nimeni.